(Fragment II)


Hai!putem porni turnatul;
Zimții crestăturii-s buni.
Dar, precum ne este datul,
Mai întîi vin rugăciuni!
Dopu-i scos din loc?
Fie cu noroc!
Fumegînd, țîșnește-afară
Bronzu-nvăluit în pară.

E focul binefăcător,
De-l stăpînești ți-e ajutor:
Căci tot ce-n trudă-nfăptuiești,
E darul forței lui cerești;
Dar vai! cînd forțele cerești
Se smulg, se slobozesc din clești,
Cînd fiul liber al naturii
Dărîmă stavilelor murii!
Vai, cînd prăpădelnic vine
Și cînd crește nencetat!
Străzi întregi de lume pline
Mistuie în lung și-n lat,
Căci stihiile-s haine
Cu ce omul a durat.
Dintre nouri
Ploaia cade
Și dă roade;
Tot din nori cade zălud
Trăsnet crud.
E alarmă!
Cum se-nmoaie
Ceru-n sînge!
Nu-i a zorilor văpaie!
Cum se strînge
Lumea-n stradă,
Toți grămadă!
Cresc coloane-nvolburate,
Focul peste străzi se-abate
Și ca vîntul le străbate;
Ca din hăul de cuptoare
E-a văzduhului dogoare,
Geamuri sparte, grinzi trosnesc,
Prunci și mame rătăcesc,
Zbiară vite,
Năucite,
Printre ziduri prăbușite,
Fuge omul de urgie,
Noaptea-i toată o făclie.
Lanț, din mînă-n mînă,iute.
Pe-ntrecute,
Trec gălețile;pîraie,
Curg pe-acoperiș șuvoaie,
Vîntul mînă-o vîlvătaie
Și, urlînd, îi face drum
Să prefacă totu-n scrum:
Rodu-uscat îl arde-n pară,
Stîlpii-n flăcări îi doboară
Și, de parcă-ar vrea să ducă
Toată vlaga țarinei,
Smulge totu-n goana ei,
Zboară-n cer ca o nălucă-n
Mesfîrșit!
Uluit,
Omul, de puteri lipsit,
Vede roada-agonisirii
Toată-n ghiarele pieirii.

Pustiit
E pămîntul,
Un bîrlog ce-l bate vîntul.
În orbitele ferestrei
E doar groază.
Numai norii trec să vază
Ce e jos.
Și apoi,
Înspre glie
- acum pustie,
Cată omul înapoi -
Și, vioi,
El ia toiag de pribegie.
Oricît pîrjolul i-a răpit,
Îi este inima-mpăcată:
Își numără cei dragi - și iată!
Nici unu-n flăcări n-a pierit.

Primitoare este huma
Și tiparu- i împlinit.
Vom vedea noi oare-acuma
Lucrul nostru răsplătit?
Oare ce-am turnat
Nu s-a revărsat?
Oare, tot trăgînd nădejde,
Nu ne paște vreo primejde?

Noi gliei dragi îi dăm să crească
Ce mîna noastră-a plăsmuit;
Sămînță vreun plugar trudit
Îi dă, sperînd să încolțească,
De cerul sfînt blagoslovit.
Ci noi păstrăm, jelind, sub glie
Semințe scumpe. Și-ntr-o zi,
Nădăjduim că din sicrie
Un blînd destin le va-nflori.

Sună un clopot
Dangăt rar,
Cîntec sumbru,
Funerar,
Și-nsoțește cîntul lui de jale
Un drumeț pe ultima lui cale.

Vai, soția e, iubita,
Vai, e mama credincioasă:
Umbra neagră-a smuls pe soață
Din a soțului ei brață,
Din al pruncilor cămin;
I-a născut pe toți în chin,
I-a hrănit la sîn pe rînd -
I-a privit, voios, crescînd,-
Firul gingaș rupt e-acuma:
Dusă-i pe meleag străin,
În a umbrei țară muma
Cu surîsul ei blajin!
Dusă-i mama grijulie,
O străină vine-n loc;
Fără dragoste, pustie,
Vatra-i stinsă, fără foc.

Clopotul, pîn-se răcește,
Fiecare, după plac,
Zburdă, cîntă, ciripește,
Ca o pasăre-n copac.
Cînd apare-o stea,
Munca-n loc să stea.
De vecernie cînd bate,
Meșterul doar se mai zbate.



Sprinten, se îndreaptă-n grabă
Prin sălbtec crîng drumețul
Spre iubita lui cocioab.
Oile se-ntorc la stînă
Behăind,
Și cirezile cornute
Vin mugind,
Înspre staule zorind.
Și, greoi,
Intră carul
Plin de grîne;
Snopi se-adună
Și belșugul le-ncunună
Cu-ale sărbătorii flori.
Iar, pe loc,
Toți secerătorii tineri
Fug la joc.
Și tăcerea
S-a lăsat pe tîrg și uliți.
Þi sub dulcea rază-a lămpii
Se adună cei ai casei.
Iar orașul
Huruind își trage poarta,
Și în negru se-nveșmîntă
Tot pămîntul.
Însă noaptea înspăimîntă
Doar pe cel nelegiuit.
Cetățeanul cel cinstit
Nu se teme. Reaua piază
Nu-l trezește, nu-l frămîntă:
Ochiul legii stă de pază.

Sfînta rînduială, bună,
Cei de-o seamă îi adună,
Să trăiască-n voioșie.
Ea cetățile ridică,
Pe sălbatec din pustie
Înspre ceilalți îl îmbie;
Intră-n omenești bordeie
Blînde datini să le deie,
Legămînt să le inspire,
Patriei să dea iubire.

Mii de mîini, sîrguincioase,
Toate-și dau voioase ghies;
Noi puteri în munci mănoase
Zilnic la iveală ies.
Libertatea ocrotește
Pe strădalnicul breslaș,
Și-l înfruntă pe trufaș.
Munca pentru noi e lege,
Și ne face fericiți.
Rangul de-l cinstiți în rege -
În noi munca s-o cinstiți.

Pace, dulce
Armonie,
Stați de veghe
Peste-acest întins oraș!
Foe ca nicicînd războiul
Cu-ale lui barbare hoarde
Să se-abată
Peste-aceste line văi.
Peste cerul,
Altădată pe-serate
Roșiatec,
Să nu vină-nsîngerate
Vîlvătăi de foc sălbatec,
Tîrguri nimicind și sate.

Forma spargewți-o pe dată.
Scopul și l-a-ndeplinit.
Ochi și suflet se desfată
Cînd văd lucrul izbutit.
C-un ciocan, pieziș,
Dați în înveliș!
Clopotul cînd viață prinde,
Forma-n țăndări se desprinde.

Doar meșterul, cu mîini dibace,
Va sparge forma la soroc;
Dar, vai, cînd singur se desface
Și curge bronzu-n val de foc!
Cu tunet mînios răzbate
Prin cioburile lutului
Și, ca din hău de iad, abate
Tot ce-ntîlnește-n calea lui.
Cînd forțe oarbe-și ies din fire,
Nu-i chip de înjghebat zidire;
De-și face singur drum poporul,
Nu poate să-nflorească sporul.

Căci vai! cînd iasca în cetate
Se strînge și ia foc cîndva!
Poporul sfarămă lăcate
Și drepturi singur el își ia.
Smucesc de-a clopotului funii
Cei răsculați. Și pînă-n zări,
Răzbate-n locu- mpăcăciunii
Îndemnul cruntei răsturnări.

Egalitate! Libertate!
Cel pașnic cere ajutor.
Se umplu străzi și piețe toate
De bande de omorîtori.
Femeia-i crudă în zaveră,
De toate-și bate joc avan,
'și-nfige colții de panteră
În inimi calde de dușman.
Și tot ce-i sfînt l-înghite hăul,
Domnește duhul cel păgîn,
În locul celui bun e răul,
Păcatu-i peste tot stăpîn.

Primejdios e leul groaznic,
Mai cruzi sănt colții tigrului;
Dar dintre toți, cel mai năpraznic
E omu-n rătăcirea lui.
Vai celor care-n mîini stîngace
Dau torța orbului. Nicicum
Nu-i dă lumină, dar preface
Orașe, țări întregi în scrum.

Bucuria-n suflet crește:
Ca un aurit pocal
Din găoace se ivește
Miezul luciu de metal.
În al său căuș,
Soare jucăuș
A ivit cununi de laur
Pentru încercatul faur.

Jucați! Jucați
În jurul clopotului hora!
Să-l tîrnosiți sosit-a ora.
Concordia să-l botezați!
Să sune pentru-ntreaga omenire
Îndemnul cald la dragoste și-unire.

Căci meșterul cînd l-a turnat
Menirea-aceasta el i-a dat:
Sus, peste viața pămîntească,
Îmbrățișat de-albastrul cer,
Pe lîngă tunet să plutească,
În lumi de stele, grănicer.
Și glasul lui de sus să vină,
Precum al stelelor ocean -
Slăvind creația divină,
Purtînd încununatul an.
Vestească doar ce-i veșnic mare
Metalul glasului sonor
Și, ceas de ceas, a lui vibrare
Să-ajungă vremea-n falnic zbor.
Prin limba-i soarta glăsuiască;
Nepăsător la nenoroc,
Cu dangătu-i să însoțească
Al vieții nestatornic joc.
Se pierd și sunete-n tăcere
Și astfel ele ne-amintesc
Ca sunetul că totul piere,
Că-i trecător ce-i pămîntesc.

Trageți clopotul afară,
Ridicați-l din ungher
În a sunetului țară,
Să se nalțe spre eter!
Trageți cu avînt!
Se ridcă-n vînt!
Fie crainic de vești bune!
Pace dangătu-i să sune!
1799