Asemeni pielii de mesteacăn
ești de argint și-nmiresmată:
în ochii tăi găsi-voi sprijin
cînd voi descrie primăvara.

Măcar că nu știu cum te cheamă,
nu-i început fără femeie:
cu sărutări se scrie cartea
(iar eu vă rog frumos, tăceți
ca ploaia să ne vie-aproape).

Vă spun că între două mări,
îmi e statura atîrnată
precum stindardul prăvălit.
Pentru iubirea-mi nevăzută
sînt gata chiar acum să mor,
chiar de s-ar pune moartea-n seama
plăpîndei mele sănătăți
melancoliei fără sens
depozitate-n șifoniere.
Fapt cert e că-i pe fugă timpul,
cu vers de văduvă mă strigă
dinspre pădurile uitate.

Cînd încă lumea n-o văzusem
și încă n-aveam ochi și gene,
eu dispuneam de patru ochi:
ai mei și ai iubirii mele.
Nu mă-ntrebați de m-am schimbat
(căci numai timpu-mbătrînește:
își schimbă tot mereu cămașa,
în timp ce eu merg mai departe).

Și toate buzele iubirii
veșminte fostu-mi-au pe rînd
de cînd am înțeles că-s gol:
Maria se chema iubita
(sau poate se numea Tereza?)
și m-am obișnuit să umblu
arzînd în focul pasiunii.
Ești tu aceea ce va fi
femeie hărăzită mie,
cea care-n gresie-i cioplită,
ori trup de pene, ce-a zburat,
femeie teritorială
cu pletele-n frunzișuri prinse,
ori ești concentrica surpare
ca o monedă care sună
în eleșteul de topaz,
ori ești severa păzitoare
a disciplinei incorecte
sau poate-aceea care încă
e nenăscută, și-o aștept.
Lumina albă de mesteacăn
îi este scoarță primăverii.

(Din volumul Jardin de invierno, 1974, în românește de Victor Ivanovici și Andrei Ionescu)