agonia russkaia v3 |
Agonia.Net | Правила | Mission | Контакт | Зарегистрируйся | ||||
Статья Общество Конкурс Эссе Multimedia Персональные Стихотворения Пресса Проза _QUOTE Сценарии | ||||||
|
||||||
agonia Лучшие Тексты
■ идут купцы
Romanian Spell-Checker Контакт |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-10 | [Этот текст следует читать на // Русском romana] | Submited by Ela Covaci
INFERNUL
CANTUL XXXI Puț ui giganților. Aceeași limbă1 ce-mi mușcă făptura pe-obraji punând culoarea stacojie, găsi și leac s-aline mușcătura, ca lancea2 lui Ahil ce-n bătălie, pre câte-aud, stârnea în dușmani jalea și-apoi, era prilej de bucurie. Urcarăm dar, lăsând în urmă valea3, pe râpele care-o încingeau deșarte și n-am dat glas cât străbăturăm calea. Nici zi deplină nu era, nici noapte4 și-n zare-mi ochii nu găseau răsunet, dar auzii sunând un corn departe și bubuind5 mai gros decât un tunet, încât potrivnic6 căii ei amare, privirea mea se răsuci spre sunet. De bună seamă n-a vuit mai tare nici cornul lui Orland7, când războind pierdu-mpăratul a oștirii floare. Puțină cale străbătui privind și niște turle8-ntrezării în șire, încât rostii: „Oraș, ori ce-o fi fiind?" Și-atunci maestrul: „Fiindcă-a ta privire prin noapte-n zare a vedea se zbate, greșești în gând, dând frâu la închipuire. 162 1 Ci-odată-ajuns, ai să pricepi cum poate să-nșele depărtarea; urcă treapta și vino deci, să nu rămâi la spate." Mă prinse-apoi cu dragoste de dreapta și „Pân-om da, grăi, de-acel făgaș, ca să nu-ți pară prea ciudată fapta, să știi că-n zări nu-s turnuri de oraș, ci până-n brâu9, în puțul ce-ntărește al râpei mal, stau cete de uriași". Așa precum când ceața10 se rărește desprinzi pe-ncetul câte-ascunse stau în pâcla deasă ce văzduhu-umbrește, așa și-aici, treptat, cum se-apropiau a râpei maluri și vedeam ce-ascund, mă lămuream și spaimele-mi creșteau". Căci tot așa precum în cerc rotund Montereggion12 de turnuri se-ncunună, la fel și-aici, pe maluri, din străfund, se înalță falnic, făurind cunună, uriași cumpliți pe care din tării îi ceartă încă Jupiter13 când tună. Și de-unde stăm prindeam a desluși obraji și piept, din pântec o frântură și-așijderi mâini și spete arămii. Bine-ai făcut14 când ți-ai uitat, Natură, să-i zămislești și l-ai lipsit pe Marte de-atari voinici ce nu cunosc măsură. Iar de-ai urmat să făurești aparte balene-n mări'5 și elefanți, haină nu te-ai vădit, ci înțeleaptă foarte; 163 A căci mâinii-n care vrerea rea se-îmbină cu judecata, ascuțindu-i spada, nu-i om în stare-n luptă piept să-i țină. Văzui un chip prelung și lat cât roata de pin15 la Roma, în lăcașul sfânt, și pe-o măsură oase, trup și noada, încât din râpa ce-i urzea veșmânt din brâu în jos, vădea atâta glia, că trei17 frisoni puși cap în cap, la rând, s-ar fi falit zicând că-i prind bărbia; vreo zece coți din trupul lui zării din jos18 de locu-n care-ți prinzi mantia. „Raphel19 may arrech zabi almi", strigă furios cu glasul lui cel gang ce-n psalmi mai dulci nicicând nu se rosti. Și-atunci poetu-i zise: „Duh nătâng, vezi-ți de corn20 și suflă-n el turbat, când uri și patimi de gâtlej te strâng. Privește-ți gâtu-n hățuri înhămat de care cornul îți atârnă-anume și vezi pe piept ce dâre ți-a lăsat." Și mie-apoi: „El singur își dă nume: Nemrod21 e el și din născoada lui nu se vorbește-un singur grai pe lume. Dar să-l lăsăm; e de prisos să-i spui; căci neînțeleasă vorba ta22 îi pare și-așijderea și graiul său oricui." Pornirăm dar, de-a stânga pe ponoare23 și ne-am tot dus, drum de-o săgeată-n scut24 când de-altu25-am dat, mai trufaș, pe cărare. 164 N-aș ști să spun ce meșter neîntrecut îi cetluise dreptul pe spinare și brațul stâng în față petrecut c-un lanț cumplit ce-l fereca atare, că din grumaz pân' la șezut, în lat de cinci ori pieptu-i cuprindea-n strânsoare. „Acesta-i cel ce-n luptă-a cutezat pe însuși Zeus să-l înfrunte, frate! grăi Virgil; de-aceea-i ferecat. Fialte26-a fost și-a arătat ce poate când zeii fură încercați din greu: ci-n veci de-acum i-s brațele legate." „De-i cu putință,-aș vrea, grăit-am eu, cu ochii mei să cântăresc făptura uriașului pe nume Briareu27." „Pe-Anteu28, răspunse, '1 vei vedea și gura ai să i-o-auzi; el nu-i legat29 la brață și-n fund ne-o duce, unde-i deasă zgura. Departe-i cellalt, scufundat în ceață, legat și-așijderi făurit de vremuri; atâta doar că-i și mai crunt la față." N-a fost nicicând să zguduie cutremur vreun turn cu-atare-nverșunat năduh, de cum Fialte fu cuprins de tremur. Simții deasupra-mi moartea prin văzduh și spaima ei, socot, m-ar fi răpus de n-ar fi fost să-l știu legat burduf. Pornirăm dar la drum și ne-am tot dus pân' la Anteu ce se ițea-ntre răi, chiar fără cap, vreo cinșpe coți în sus. 165 „O, tu, ce-n poala fericitei văi30 în care Scipio-și preacinsti străbunii, când Hanibal fugi cu toți ai săi, adus-ai pradă mii de Iei în funii și care-n luptă, de-ai fi fost cu ei31, cu frații tăi, precum cred încă unii, ai Terrei fii i-ar fi învins pe zei, ne pune jos, te rog, nu-ți fie greu, unde Cocito32-ngheață pe mișei. Nu ne-ndruma spre Tizi sau Tifeu33; acesta-aici a spune nu se teme; te-nclină deci, nu te codi, Anteu! El34 va să-ți poarte faima peste vreme, căci va trăi ierni lungi și veri aprinse, cu zile-n cer Cel sfânt de n-o să-l cheme." Astfel grăi maestrul, și-l cuprinse Anteu cu brațul ce stârni fiori în Hercule35 când șalele-i încinse. Simțind Virgil că-l prinde de subsori: „Hai, vino, zise, să te-apuc". Și-atare un trup făcurăm36 aprigei strânsori. Cum de la poale Garisenda37-ți pare, când norii cerul către ea-l brăzdează, c-atârnă-asupra-ți strașnică și mare, la fel Anteu38 când așteptam cu groază să-și plece brațul, de-aș fi vrut (ci-n van) altei cărări39 să-mi dărui trupu-n pază. Dar blând ne puse-n fund, unde Satan40 cu Iuda-n doi se scaldă în otravă, și-n pripă-apoi, pe cerul de catran, se înălță41 ca un catarg de navă. 166 CÂNTUL XXXII Cercul al noulea: Trădătorii. Zona întâi, Căina: trădătorii de rude. Zona a doua, Antenora: trădătorii de patrie sau de partid. Bocea degli Abați. Contele Ugolino della Gherardesca. De-ar fi să am1 cuvinte potrivite cu-adâncul sur ce poartă-n spate2-o lume, cuvinte grele, aspre și dogite, mi-aș stoarce mintea strop de strop s-adune în versuri miez; dar fiindcă n-am s-aleagă, cu teamă încep și cu-ndoieli a spune. Căci nu-i ușor, nici lucru nu-i de șagă s-arăți ce-ascunde-al lumii fund3 în pivă, și nici de grai4 ce-abia-abia se-ncheagă. M-ajute dar fecioarele5 ce-n stivă clădiră pietre, pe-Antifon plăcându-l, spre-a fi cu fapta versul deopotrivă. O, voi, scursori6 ce locuiți străfundul7 ce-n rime greu de pomenit se-arată, mai bine oi v-ar fi făcut preablândul! Cum stăm în puț pe marginea-nclinată, mai jos decât uriașul8 din povești, și cum priveam spre zidu-nalt, deodată un glas strigă: „Ai grijă cum pășești, să nu-mi calci frații-n calea ta semeață și biata țeastă-n mers să le stâlcești". Drept care eu mă răsucii și-n față văzui sub mine-un lac ca sticla stând, căci apa lui se prefacuse-n gheață. 167 Nici Donul sus, sub pururi ger curgând, nici Dunărea pe-al nemților hotar polei mai gros nu cred c-a prins nicicând ca cel de-aci; căci ar fi fost zadar și-un munte-ntreg9 să cadă-n el povară; nici către mal n-ar fi trosnit măcar. Cum sade broasca-n lac cu capu-afară orăcăind, când grânele10 se coc și-n vis țăranca spice-n lan doboară, la fel în gheață stau mișei pe loc, până la fălci înfipți cu mâini și spată, bătând din dinți cu mâini'' ca berzele din cioc. Þineau cu toții fața-n jos12 plecată, prin gură13 dând dovada iernii-n toi, și-a chinului prin pleoapa-nlăcrimată. Privind dintâi jur împrejur și-apoi în jos, văzui doi strânși atare-n gheață, că păru-n cap li se-ncâlcise sloi. „Au cine sunteți voi cei prinși în brață?" grăii; iar ei, lăsându-și capu-n ape, în jos pe spate, mă priviră-n față; ci ochii lor14, scăldați dintâi sub pleoape, porniră-a curge-n lacrimi calde,-amare, de ger sleite și-ncleștate-aproape. Nicidând o scoabă15 n-a strâns grinzi mai tare; drept care ei, ca țapii16, pe-ntrecute se luară-n coarne, vineți de turbare. Și-un duh atunci, cu-urechile căzute de-atâta ger și fața-n jos, anume, „De ce, grăi, privirea ta se-ascute 168 ca-ntr-o oglindă17? - Aceștia doi în lume cu-al lor părinte stăpâniră valea unde Bisenzo se revarsă-n spume. Sunt frați18; dar nici de-ai bate-ntreagă calea acestui brâu, nu vei găsi vreodată mai vrednic duh să-și rabde-n gheață jalea: nici cel19 cu pieptul și-umbra sfârtecată de spada lui Arthur ce-l găuri, Foccaccia20 nu, nici țeasta ridicată ce văzu-mi ia și care printre vii fu Sassol21 Mascheroni, blestematul; de ești toscan, de bună seamă-l știi. Și-acum ca să te-astâmperi cu-ntrebatul să știi că-s Pazzi22 și pe căi greșite l-aștept pe Carlo23 spre-a-mi umbri păcatul." Văzui apoi de frig învinețite mulțimi de chipuri, îngrozit cum stăm, de și-azi mă-nfrică bălțile sleite24. Și-n timp ce-n doi cu domnul meu pășeam pe unde-atârnă-a lumii-ntregi cădere și eu, în gerul veșnic, dârdâiam, de-a fost destin ori întâmplare-ori vrere25 n-aș ști să spun, dar unui duh grumazul și fața-n mers i le izbii-n putere. „De ce mă calci?26 își revărsă necazul. De n-ai venit trimis cu tâlc de-acei din Montapert27, la ce-mi stâlcești obrazul?" „Așteaptă,-am zis, maestre, pe polei să-mi spulber o-ndoială și porunci ca să zoresc pe urmă dă-mi cât vrei." 169 Șezu maestrul și-am grăit atunci spre el ce blestema cu-nverșunare: „Au cine ești de-atari sudălmi arunci?" „Răspunde tu, grăi, care-n picioare prin Antenor ne calci cu câinoșie, că viu să fii și n-ai izbi mai tare." „Sunt viu și drag s-ar cuveni să-ți fie, să știi — de faima ți-e și-n iad ispită -că numele28 ți—I voi cânta-n poezie." „Uitarea-aș vrea29, răspunse, să mă-nghită; te cară dar și pune-ți gurii frână, căci nu-i de noi făgada ta smintită." De chică30-atunci îl apucai c-o mână strigând: „Ori spui și mi te smulgi tăcerii ori fir de păr nu-ți las pe căpățână". Drept care el: „De-ar fi să-mi smulgi toți perii eu tot nu-ți spun - și iar zvârli sudalmă. Stâlcește-mă, dar n-ai cum să mă sperii." Eu stăm cu păru-i răsucit în palmă (și multe smocuri i-oi fi smuls, vezi bine) iar el lătrând, cu fața-n jos, când calmă o umbră zise: „Bocea, ce-i cu tine? De clănțănit nu ești sătul pe-afară? Mai și blestemi? Te calcă dracii-ori cine?" „înghite-ți limba, vânzător de țară, i-am spus. De-aici nimica-n veci se schimbă, voi ști pe sus să mi te fac de-ocară31." „Fă cum poftești, dar șterge-o, și din drimbă de-o fi să cânți, să-mi pomenești și soțul ce s-a vădit atât de lung la limbă. 170 Căci de la franci furat-a bani pohoțul și «L-am văzut, să spui, pe Buoso32 care înfruntă ger și-și plânge-amar negoțul». Iar de-or avea și alții sus cătare, să știi c-aici e Beccherin33. Toporul Florenței gâtu-i căsăpi atare. Și Soldanier și Ganellon34 seniorul, cu Tebaldello35 din trădarea cui pieri Faenza când dormea poporul." Pornisem cale când în puț văzui 36 doi strânși atare,-ncât un cap rozându-l pe celălalt, părea că-i cușma38 lui. Și cum îmbucă din dărab flămândul, la fel cu dinții-l înșfăca năprasnic, în dreptul cefii, pân' la os mușcându-l, de nici Tideu39 nu se vădi mai vajnic când se-nfrupta din țeasta retezată, de cum acesta-nfuleca din praznic. „O, tu, ce ura ți-o reverși spurcată ca fiara,-am zis, în codru hămesită să-mi spui de ce; și eu mă prind drept plată, de-o fi să-ți aflu jalea-ndreptățită și ura ta cu vina pe-o măsură, să-ți dau pe lume plata cuvenită, de nu va fi să-mi sece40 limba-n gură." 171 CANTUL XXXIII Cercul al noulea: Trădătorii. Zona a doua: Antenora. Contele Ugolino. Invectiva împotriva Pisei. își șterse duhu-gura1 însângerată, când m-auzii că înspre el grăiesc, de părul cefii pân' la os mâncată și-apoi rosti: „Tu-mi ceri2 să scormonesc .dureri adânci și fără leac ce-n mine, și nerostite, plânsul îl stârnesc. Dar dacă vorba-mi va rodi rușine pe lume sus acestui pui de Iudă, voi face grai și lacrimi3 să se-mbine. Nu știu ce har te-a scoborât ori trudă aci-ntre noi; dar după grai4, vecin cu-a mea cetate te ghicesc și rudă. Afla-vei deci că-s contele-Ugolin5 și-acesta-aici cu care mintea-mi pui6 Ruggieri7 fu, episcop mare-n cin. Că prin minciună, la porunca lui am fost închis, deși-i dădeam crezare, și-apoi răpus, e de prisos8 să-ți spui; dar cât de cruntă9 moartea la-nchisoare n-ai cum să știi, căci nu ți-a fost vădită: ascultă dar de ce-l urăsc atare. Prin geamul strâmt al turlei10 poreclită de când cu mine turla foamei" și-unde și alții-or plânge, de trei ori12 cernită 172 văzusem luna cum de noi se-ascunde, când într-o noapte-avui un vis13 arcan și-n viitor putui prin el pătrunde. Pe-acesta-aici părea că-l văd șoiman, cum hăituiește-un lup cu pui pe-un munte14 ce-ascunde Lucea ochiului pisan. Urzise-astfel încât să meargă-n frunte Gualand15, Lanfranchi și Sismondi-n rând și-aveau cu ei cățele iuți și crunte. Ci-n goana smulsă, lup și pui curând căzură la pământ și colți de câine înfipse haita-n trupul lor plăpând. în zori16, când mă trezii, cum ar fi mâine, văzui feciorii-n preajmă, albi ca varul, și-i auzii prin somn cerșindu-mi pâine. Ești împietrit de, nu pricepi amarul și presimțirea ce-mi dădea fiori; de-acum nu plângi17, au când ți-e plin paharul? La ceasul când veneau cu prânzul lor erau și dânșii treji și-același gând' pândea și-n ei de rău prevestitor. Și-atunci din turlă auzii bătând19 piroane jos, în porțile închise și-n ochi feciorii mi-i privii pe rând Eu nu plângeam: durerea mă-mpietrise20; dar ei plângeau și Anselmuccio-al meu:21 «De ce taci, tată22, și te uiți?» îmi zise. Dar tot n-am plâns, ci suspinând din greu, până ce luna fu de zori înfrântă o zi23 și-o noapte am tăcut mereu. 173 Dar când miji24 prin ferestruica strâmtă lumina zilei și văzui prin ea pe patru fețe25, fața mea răsfrântă, am prins cu furie mâinile-a-mi mușca, iar ei26 crezând că foamea mi-o ogoi, sărind strigară: «Tată, ne-ar durea mult mai puțin dac-ai mușca din noi, căci trup ne-ai dat tu însuți și de dânsul e dreptul tău, de vrei, să ne despoi». Tăcui atunci ca să le stâmpăr plânsul și-așa-am rămas. Pământul să se crape27 mi-aș fi dorit și să mă-nghită-ntr-însul! Ci-n ziua patra, Gaddo28, dând să scape, în fața mea se azvârli strigând: «Ajută-mi, tată, dacă-mi ești aproape!» își dete duhu-apoi; și rând pe rând pe câteștitrei, până-mi pierdui vederea, precum mă vezi, așa-i văzui căzând. Orbit de plâns pornii să-i cat și fierea mi-o revărsam strigându-i morți pe nume, până ce foamea29 birui durerea și mă-nvoi să mă petrec din lume." Și-aci sfârșind, uită de noi, străinii, și-n biata țeastă-nfipse colți de câne. Ah, Pisă30, Pisă, leagăn al rușinii din mândra țară unde si răsună, de nu se-ndeamnă-a te stârpi vecinii31, Caprara32 și Gorgona dimpreună astupe Arnul, ca să-ți fie haznă să piară-n el ciulini și mătrăgună. 174 Căci de-a umblat despre cetăți33 o baznă, că Ugolin te-ar fi lipsit de ele, la ce i-ai pus și pe feciori la caznă? Plăpânda vârstă-i mântuia de rele pe câteșipatru, Ugoccion, Brigate34 și ceilalți doi35 ce-am pomenit cu jele. Pornirăm36 dar, și-n gheață-nveșmântate văzurăm umbre ce răbdau câinește cumplitul ger, întinse larg pe spate37. să plângă-aici chiar chinul38 le oprește, și acum în ochi durerea lor nu-ncape, se întoarce-n trup și cazna le-o sporește. Amare lacrimi se căzneau să scape, dar în cleștar se prefăceau pe dată și ca-n potir 39 li se-adunau sub pleoape. Deși-mi simțeam ca talpa de ciuboată sărmana piele-n gerul crunt, pe față, și bătucită cum n-a fost vreodată, tot îmi păru că simt un vânt prin ceață și „Cine-l iscă-am întrebat. De unde? E cu putință40 vânt aici pe gheață?" „Curând, răspunse, vei ajunge unde vedea-vei singur cine-l mână-ncoace și ochii tăi41 ei înșiși ți-or răspunde." Și-un duh atunci, din recea lui găoace, „O, voi42, strigă, ce-ați uneltit în viață, atare-ncât străfundul loc vă face, desprindeți vălul43 ce-mi atârnă-n față să pot prin lacrimi jalea să-mi desclei, până ce plânsu-n ochii mei nu-ngheață." 175 „Spune-mi ce-ai fost, am zis atunci, de vrei să ți—1 desprind, și de vei fi-nșelat, mă-nghită gheața44 în străfundul ei." „Sunt Alberigo45, cel ce-am ospătat mesenii strânși cu poame-otrăvitoare, drept care-acum culeg ce-am semănat." „Ești mort?46 grăii. E cu putință oare?" și duhu-atunci: „N-am vești de nici un fel de trupul meu pe lumea trecătoare; căci brâu-acesta47-i rânduit astfel că poate-un mort de-a lungul să-l colinde, fără c-Atropos48 să-l fi-mpins în el. Și ca să poți mai bucuros desprinde cumplitul văl în sticlă preschimbat, să știi că-n clipa-n care-un suflet vinde, așijderi mie, trupul lui e luat de-un diavol care îl strunește zi și noapte atât cât să trăiască-i dat. Mișelul suflet se prăvale-aci; și poate duhul care-mi calcă urma își plimbă49 încă trupul printre vii. Socot că-l știi de-ai coborât acuma: e Branc d'Oria50 el, și-n promoroacă de ani îndură gerul crunt și bruma." „Nu-i cu putință, i-am răspuns, să zacă cu tine-aicea pe sub gheață-ascuns, când51 bea, mănâncă, doarme și se-mbracă." „în groapă sus, grăi întru răspuns, pe unde dracii-ncing catranu-n hău, Michele Zanche nici n-a fost ajuns 176 când el lăsă un drac52 în trupul său și-al unui văr53, așijderea mișel, cu care-alături s-a dedat la rău. M-ajută-acum, că nu mai văd de fel!" strigă; dar eu îl părăsii-n cărare și drept am fost54 de-am fost mojic cu el. Ah, genovezi55, certați cu cinstea-atare că numai rele uneltiți în gând, cum vă mai rabdă cerul sfânt sub soare, când printre voi găsii un duh56 șezând cu cel mai rău dintr-a Romagnei nume57 și-și scaldă-aici suflarea lui, părând că-i încă viu în trupul lui pe lume? 177 CANTUL XXXIV Cercul al nouălea: Zona a patra și ultima: Giudecca. Trădătorii de binefăcători. „Privește-acum, grăi Virgil, în față Vexilla regis prodeunt inferni1, de poți cu ochiul desluși prin ceață." Cum vezi2 spre seară când e sur pământul și neguri groase se coboară-n zare o moară-naltă cum o-nvârte vântul, așa văzui ceva diform și mare3 și m-am ascuns după Virgil din mers, căci vântu4-n șes sufla cu-nverșunare Cu teamă-aștern câte-am văzut5 în vers, căci pe mișei abia-i zăream acum, ca printr-un geam, nedeslușit și șters. Sub gheață stau, întinși sau drepți, oricum, în tălpi sau creștet, pe când alții-n frângeri cu arcul stau, din șale rupți, duium. Și-ajunși afund pe valea-n veci de plângeri, ca să-mi arate domnul meu prin ceață pe cel mai mândru6 făurit din îngeri, se trase-n lături și mă-mpinse-n față, „Acesta-i Dis7, zicând, și bărbăție s-arăți aicea și curaj învață". Nu mă-ntrebați ce spaimă-am tras, vai mie, și ce fiori mă scuturau prin spate: puțină-i vorba când se cere-a scrie. 178 Nici mort eram, nici nu trăiam a toate; dă-ți seama deci, de mă-nțelegi, creștine, ce-nseamnă viu, să mori pe jumătate. Voievodul negru8-al tristelor destine ieșea din gheață până jos spre mațe; dar eu m-asemui c-un uriaș mai bine decât uriașii cu-ale sale brațe; socoate9 dar ce trup îi dase muma ce-atare labe-i făuri drept soațe! De-a fost frumos pe cât de hâd e-acuma și tatăl10 și-a-nfruntat cu-nverșunare, pe drept din el își trage răul numa. Rămas-am mut de spaimă și mirare când țeasta" lui văzui c-adăpostește un chip la mijloc, roșu-nchis12, îmi pare, și alte două ce rânjeau drăcește de peste umeri, drept în sus, egale și-ngemănate13 se-ntâlneau în creștet. Cel drept bătea în alb-gălbui spre poale, iar cel de-a stânga se vădea atare precum pălmașii de pe Nil14 de vale. Și-un rând de-aripi purta sub fiecare, croite-anume pentru el, uriașe, cum n-am văzut pânze mai mari pe mare. De pene smulse15, se-nchirceau golașe ca de lilieci și când zbătea din vele16 trei vânturi reci suflau prin hău vrăjmașe, de-ntreg Cocitul îngheța de ele; din ochi plângea și bale, spumegând, pe trei bărbii scurgea dintre măsele. 179 Ca melița bătea din dinți rupând cu fice gură piept, grumaz, picioare, și trei deodată canonea mușcând. Dar cel din față, înșfăcat și-n gheare, colțoșii dinți nici că-i simțea-n făptură, căci zece piei îi jupuia-n spinare. „Acesta-aici, ce chin mai mare-ndură e Iuda17, zise domnul meu, și zace cu trupu-afară și cu capu-n gură. Iar din ceilalți, cel care-atârnă-ncoace din gura neagră spânzurând, e Brut18, (cumplit se zbate, precum vezi, dar tace19), iar cellalt Cassiu20, mai voinic făcut. Ci noaptea suie; nu-i de noi răgazul. Să mergem dar, căci toate le-am văzut21." Pe voia lui i-nlănțuii grumazul, și-aflând el loc și vreme cu priință, când din aripă falfai viteazul, se agăță de blana lui, velință, și coborî cu vițele-i prelunge, strivit de zid22 și-a lui păroasă ființă. Iar când ajuns-a unde șoldu-mpunge și-ncheietura prinde-n el răsad, maestrul meu, vărsând sudori de sânge, croi cu capul23 spre picioare vad și merse-n sus ca la vreo zece șchioape, încât crezui24 că iar mă-ntoarce-n iad. „Te ține strâns, căci prin atari25 hârtoape, grăi trudit, să urce-i scris, pe brâncă, cel care vrea de negrul fund să scape." 180 Apoi ieși printr-o spărtură-n stâncă, mă puse jos, iar el un pas făcând sări cu grijă peste groapa-adâncă. Privii în sus spre Lucifer, crezând că-l voi zări cum l-am lăsat, pe brânci, dar îl văzui26 cu talpa-n sus șezând: și cât de mare-mi fu uimirea-atunci închipuie-și cei săraci cu duhul27, care nu știu ce punct am străbătut prin stânci. Și-atunci Virgil: „Ridică-te-n picioare, grăi pripit, căci drumu-i lung și-avan, iar soarele28 de mult sclipește-n zare". Nu-n încăperi ca de palat ne-aflam ci într-o hrubă cu pietriș podită, în care rază nu răzbea prin geam. „Maestre,-am zis, până-a lăsa smolită Gheena-n fund, acum ca și-alte ori, adu lumină-n mintea mea-ndoită. De ce stă-n cap și cu picioru-n nori? și unde-i gheața ce-mbrăca mormântul? au cum ajuns-am din amurg în zori?" „Te crezi dincolo, i-auzii cuvântul, de locu-n care, cu tot trupul meu m-am prins de râma29 ce scurma pământul. Dincolo-ai fost30 cât scoborât-am eu; ci-odată-ntors, trecut-ai punctul-teacă ce-atrage-n sine tot ce-atârnă greu. Te afli-acum sub bolta31 ce se-apleacă potrivnic celei ce cuprinde-uscatul, sub culmea32 cărei fu sortit să zacă 181 cel răstignit ce n-a știut păcatul; tu stai pe-o palmă33 de pământ ce-și are drept în Giudecca corespuns cu statul. E-n zori aici34 când ziua-acolo moare; iar cel ce35 trepte ne urzi din bunde, stă bine-nfipt, și-acum, tot în picioare. Căzu din cer pe-acest meleag, de unde uscatu-întins spre marea verde-albastră, de spaima lui36 se cuibări sub unde și se retrase pe sub bolta noastră; înfricoșat lăsă-mprejur pustie37, pre câte vezi, și se-nălță în creastă38." E jos un loc39, cam cât în lung se-nscrie huruba-n stânci, de Belzebut departe, ce nu prin văz, ci prin auz te-mbie să-i .dai de urmă, căci un râu40l-mparte, ivit din gura unei stânci ce-adumbră izvorul lui, și curge lin, deoparte. Pornirăm dar pe cărăruia sumbră spre lumea albă de lumini, prin prund, și fără gând de-a poposi la umbră urcarăm sus și printr-un ochi rotund zării la capul căii lungi și grele podoapa bolții4l-n cer, și din străfund ieșirăm iar către lumini și stele42. |
Индекс
|
||||||||
Дом литературы | |||||||||
Переиздание любых материалов этого сайта без нашего разрешения строго запрещено.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Политика публикации и конфиденциальность