În locuri fără iarbă și date pradă arsurii,
Pe unde mă plimbam, plîngîndu-mă naturii,
Și pradă întîmplării, pe-al inimii greu val,
Eu ascuțeam încet al gîndului pumnal,
Văzui în miezul zilei cum cobora un nor,
Ce anunța urgie pe capul tuturor,
Purtînd pe el o oaste de demoni vicioși,
Părînd niște pitici brutali și fioroși.
Privindu-mă atent și rece, ei se miră,
Și, precum trecătorii la un nebun, în silă,
I-am auzit rîzînd și șoptind între ei,
Schimbînd clipiri din ochii ce aprindeau scîntei:
„ - Să contemplăm în tihnă caricatura asta,
O umbră a lui Hamlet ținînd în mînă țeasta,
Privirea sa confuză și pletele în vînt.
Nu te cuprinde mila pe-acest chefliu văzînd,
Acest calic pe drumuri, bufon și caraghios,
Pentru că-și joacă bine și-artistic al său post,
Vrea să atragă stima cîntînd chinurile sale,
La vulturi și la greieri, la flori și la izvoare,
Ba chiar și nouă, care, în vers l-am inspirat,
Urlînd el ne recită din imnu-i răsuflat?”

Aș fi putut, (orgoliu-mi, cît piscul de înalt,
Domină chiar și norul și-al dracilor scuipat)
Să-ntorc dintr-o mișcare al meu cap suveran,
De n-aș fi văzut, vai, chiar în obscenul clan,
Crimă ce n-a făcut chiar soarele să-nghețe!
Regina vieții mele cu ochi fără pereche,
Care rîdea cu ei de crîncena-mi durere,
Mai dîndu-le și cîte-o murdară mîngîiere!