Tu nu mă mai aștepți cu inima josnică
a orologiului. Nu contează dacă deschizi
sau scrutezi dezolarea : rămân ore
aspre, pârjolite, cu bătaie de frunze
neașteptată în geamurile
ferestrei tale, înaltă peste două străzi de nori.
Îmi rămân încetineala unui surâs,
cerul întunecat al unei haine, velurul
de culoarea ruginii înfășurat în păr
și despletit pe spate și-acel chip al tău
scufundat într-o apă abia mișcată.

Lovituri de frunze asprite de galben,
păsări de funingine. Alte frunze
crapă azi crengile și sar
răsucite : verdele fals și cel adevărat
din aprilie, acel rânjet dezlănțuit
al certei înfloririi. Și tu nu înflorești,
nu pui zile, nici visuri să urce
dintr-un de-dincolo al nostru, nu mai ai ochii tăi
copilărești, nu mai ai mâini gingașe
să-mi cauți chipul ce-mi scapă ?

Rămâne pudoarea de a scrie versuri
de jurnal intim sau arunci un urlet în gol
ori în inima incredibilă care încă
mai luptă cu timpul său surpat.