lui Ion Pillat


De câte ori
De pe înaltele claie de fân ale aurorei,
Mi-am desfăcut pieptul spre nașterea sălbatecă a luminii,
Și-am așteptat, adâncă să mă rănească
Pliscul de piatră fosforescentă,
Și valul de sânge să-mi aducă pe buze cuvintele esențiale.

De câte ori,
Prin pasărea plină de fum ca un tunel,
Privirea mea răzbise spre dureroase zboruri
Și gleznele, ca melcii, prin gâfâirea ierbii,
Târâte în salivă spre flacăra fără ușă.

De câte ori,
Căderile de ape ca niște evantaie
Rărindu-se pe-obrazul de porțelan: rațiune,
Lăuntric cuib în ochiul din bălegar, din paie,
Rândunică uitată, în frig de migrațiune.

În cremene copita subțire a căprioarei
Mă aștepta alături de marile respirații,
Spre culme să mă ducă un țipăt al vioarei
Cu valurile în barcă năvălind ca pirații.

De câte ori,
Cereasca putere desfăcută
Din vârfurile suple de arbori, în omidă
Sau palida lumină în scorbură crescută,
Prin planta străvezie ca trasă cu o cridă

Spirit al înălțimii chemându-mă în aer
Supremă putrezire din care naște viața
Planetele: globule în vinele de aer,
Și o baghetă oprește orchestrele de ceață.

De câte ori,
Cu bățul pribegiei am râcâit țărâna:
Reflexele cascadei, amurgurile difuze
Þâșneau din buruiana care-mi rănise mâna
Distanța care cântă cu frunzele pe buze.

Știam că între oase și bufnițe în cărbune
Unde o piatră ucide ca pe-un hulub cuvântul
Victorie de gheață sub soarele-apune
Știam purificarea în vierme cu pământul.

Ca un cearceaf auzul învăluind tăcerea,
Bijuterii căzute din degetul fântânii
În lacrimă amintirea ca într-un fagur mierea
Pe înălțimi lumină într-o cămară a stânii.

În lapte-adăpostește în spumă o dimineață
Cu prăbușiri de semne prin nevăzute lăncii
Ger ca o mușcătură pe îngereasca față
Corabia zdrobită de un cristal al stâncii.

Cu dungile de sare șovăite în membre
Vocea ca o lumină liberată din carne
Va pluti ca o plantă pe piscuri în Decembre,
Și-obscurele proverbe sălășluind în iarnă,

Aici unde privirea ca-n diamant sterilă
O curbă-n anotimpul neștiut în calendare
Cu plete amestecate în pieptenul de-argilă
Singurătăți destinse în plana desperare.

Și goana ca o sabie tăiată în cascadă
Cu paturi desfăcute în trecătorii nouri
Filă cu filă noaptea pe lespede să cadă
Fără răspuns, un țipăt iscat fără ecouri.

Aici, unde de atâtea ori
Am urmărit prin sticlă baletele de stele,
O! Balete cu genunchii luminați electric
Dansatoare înlănțuindu-se, îndepărtându-se în dantele
Am aplaudat risipirea voastră ca niște bule de aer.

În zadar au căzut perdelele grele de brumă
Și în zadar mai cântă pe undă înotătorul
Balete dispărute care ați lăsat o urmă
În privire,
Asemenea cu bucla pe care-o lasă zborul,

Balete, dansatoare, vestminte ale luminii
În ghearele nocturne o spumă de vertebre
Flux aruncând pe țărmuri meduzele sau crinii
Strigăte de sirene prin zăpezile sterpe

Balete,
Vă rupeți, vă refaceți în mantia nupțială
Și seara e compasul ce rotunjește apa
Balete,
În stalactite o umbră, o sfială
În somn petală ruptă o dată cu pleoapa,

Balete,
Sunteți glezne sau luceferi?
Vă văd când dispăreți
Dar cum din adâncurile tenebre ale pământului
Þâșnesc miile de fărâme solare ale florilor
Tot astfel din dispariția voastră țâșnesc alte fântâni arteziene ale mișcării

Pe crestele de arbori semne ca niște voaluri
Și clopot legănare în suplele cereale
Păsări de mare aprinse de un amurg pe valuri
Sau rădăcini împleticite în părul sălbatec al furtunii.

Cu voi dansuri și cu voi vegetații luxuriante sau sărace
Cu sângele meu umil care-mi bate în fagii albi ai tâmplelor ca o ciocănitoare
Și cu voi de asemenea tristeți ca niște corturi la marginea orașului,
Voi pluti lângă butucii târâți de torentul de oglinzi al aurorei,

Voi trece printre scuturile invizibile ale viitorului
Pe înălțimile unde m-a dus fuga nocturnă a caprelor
Sau jos unde lumina pe umeri ca un jug,
Mă duce lângă turme în arăturile foamei,

Sau de lângă vulcanii stinși, sau de lângă oceanul gâfâind,
Sau de pe străzile capitalei unde aceeași mulțime te poartă în triumf, te linșează
Sau din aventura ca o zbârcitură a feței,
Sau din grădinile ca mirezmele limpezi ale odihnei,

Voi fi în revelația supremă a aurorei
Mă voi deschide-o dată cu brazdele răsturnate
Ca o pasăre fructul în colivia florii
Sau putrezirea care te așteaptă ca un pat după munca încheiată.

Poemele din tine ca mazărea din păstaie
Ochiul nu mai vindecă formele întâlnite
Fulgere devenite prea largi ca niște straie
Stelele după ploaie, cu noaptea revenite.

Și știu, va fi călușul de cenușă pe gură,
Dar soarele din lutul fierbinte mă va-nchide
Spectacolul terestru la limita obscură
Voci liberate, fluturi din oazele crizalide.