Baudelaire e cel care post-datează și vede exact din barca suferinței sale, atunci când ne desemnează așa cum suntem. Nietzsche, mereu seismal, ne cadastrează întreg teritoriul agonistic. Cei doi purtători de apă ai mei.

Obligație, fără pauză de respirație, de a rări, de a ierarhiza ființele și lucrurile care ne încalcă. Să înțeleagă cine poate. Polenul ce nu mai încălzește un viitor felurit se sfarmă de peretele stâncos.

Chiar dacă sfidăm odinea ori haosul, ne supunem unor legi pe care nu le-am instituit cu mintea. Ne apropiem de ele cu pași de uriaș schilodit.

De ce suferim noi cel mai mult? De grijă. Ne naștem în același torent, dar ne rostogolim în chip diferit printre pietrele înnebunite. Grijă? De îngrijit instinctul.

Fii de nimic și făgăduiți nimicului, n-am avea decât câteva gesturi de făcut și câteva cuvinte de dăruit. Refuz. Să interzicem ursuza noastră ușă mygalilor înfumurați, cămătari ai deșertului. Opera nevulgarizabilă, ca oblon sfărâmat, nu inspiră hărnicie, doar sentimentul reînnoirii sale.

Ceea ce așteptăm în timpul somnului, sunt tocmai bătăile inimii noastre, nu izbucnirile sufletului nostru fără lucru.

A muri îneamnă să treci prin urchile acului după numeroase înfrunziri. Trebuie să străbați moartea ca să te ivești înaintea vieții, în starea de modestie suverană.

Cine mai cheamă? Dar răspunsul nu-i deloc dat.
Cine mai cheamă pentru o risipă fără frâu? Comoara întredeschisă a norilor ce ne-au escortat viața.