Timpul curge din cochilii
peste țărm, peste nisipuri,
cum, înceată, își desprinde
frunzele sărate, marea.
Râzi și glasul se consumă,
galeș risipit în alge,
când pe fruntea ta simt umbra
mâinilor ce te regretă...
Ale numelui silabe
mi le uiți pentru o clipă,
în memorie le lepezi
ca pe niște scoici absurde,
și-apoi mă rechemi, cu spaimă,
țintuindu-mi cu privirea
chipul zgâriat de-un tremur
stins al altor gene-amare...
Și, îmbogățiți de umbre,
arcul vârstelor vibrându-l,
ne îmbrățișăm, când curge
timpul din cochilii sparte...