Doamne nu mai pot de ziduri nu mai pot de cărămidă
când mișc limba cade varul de pe catedrale vechi
și mă scuipă toamna asta ca pe-o râncedă omidă
și-mi îndeasă floarea morții sângerie în urechi,

și mă ninge mila mare și mă zgâlțâie destinul
vesel danț de păunițe oglindit în colți de lup
uite foamea de paradă cum își plimbă manechinul
și-mi aruncă flori pe masă și-mi dă mâna să i-o pup

Maica mea pe o colină te usuci de așteptare
cum scăzu amurgu-n teiul mirosind a plâns senin
gâlgâie orașu-n mine sunt gălbui ca o scrisoare
și-mi înlănțuie grumazul caracatița din vin