La noi, cand vine iarna, toti norii anului trecut se aseaza pe pamant si sint zapada. De asta e atit de senin si rece. De asta nu ploua si putem vedea toate avioanele, care merg spre tarile calde. E drept ca uneori cerul se lasa jos de tot si ninge. Vazut de aproape, e plumburiu sau negru, dupa cit e de frig. Noua insa nu ne e frica, pentru ca bunicul nostru e preot.
Incolo, toate ar fi bune - pacat ca locuim atit de departe si avem musafiri numai de doua ori pe an. Sintem la trei trenuri departare, dintre care unul mic si doua mari. Nu-l cunoastem decit pe cel mic, unde mergem sa intampinam rudele, adica unsprezece unchi si cincisprezece tanti. Uneori luam si roaba, pentru bagaje.
Bunicul meu, care are saptezeci de ani si inainte de a fi preot a fost ranit in razboi, spune ca iarna oamenii sint mai buni. Am un scaunel cu trei picioare, pe care stau o ora pe zi sa vad lumea care trece pe poteca bisericii. Imi place ca zapada e mare si oamenii par mai scurti de picioare. Stau ascuns dupa fantana si le dau buna-dimineata. Toti tresar, imi raspund si pleaca mai departe, cu picoarele scurtate, cocosati, peste poteca, pentru ca iarna nimeni nu poate sa mai mearga tantos. Dupa ce trec, le pun putina apa pe poteca si ma dau cu sania de douazeci de ori, de la biserica pina in drumul mare. Spre seara ma asez iar pe scaunel sa vad lumea. Acum cind poteca e numai gheata, imi plac mai mult. Ii astept dupa fintina si le dau buna-seara, brusc si vesel. Apoi ii ajut sa se ridice de jos, ii scutur de zapada si ei imi multumesc si-i spun mamei ca sint bine crescut. Cel mai bine cade dascalul, ca e gras si are un cos cu coliva. Dupa ce il ajut, imi da coliva si incepe sa injure de stele, garduri, ciini turbati, scripturi, scobitori, turnul lui Babel si nu mai stiu ce, ca nu se mai aude. Intr-adevar, iarna oamenii sint mai buni.