“Nu demult – le povestea odata Zacharias Lichter unor prieteni - , intr-o dupa-amiaza cu lumina dulce, ma indreptam cu o bucata de paine in buzunar si cu un borcan de iaurt in mana spre o gradina publica; eram obosit, mi se facuse foame si abia asteptam sa ma asez pe-o banca si sa mananc. Neatent cum eram, n-am observat ca la un moment dat asfaltul trotuarului era spart: m-am impiedicat, am cazut, iar borcanul de iaurt s-a facut tandari si mi-a improscat hainele. Parca spre a spori ridicolul situatiei, am inceput sa strig si sa ma zbat, cuprins de-o inexplicabila spaima, ca si cum m-as fi prabusit nu pe o strada oarecare, ci intr-o prapastie fara fund. Pentru ca scena sa fie perfecta, trebuia, fara indoiala, sa se gaseasca si cativa trecatori prin preajma, care sa rada de mine, sa ma arate cu degetul, sa faca in jurul meu un cerc amuzat. Din prima clipa in care mi-am recapatat cunostinta – eram inca intins pe trotuar -, am respins cu un fel de incapatanare furioasa toate argumentele simtului comun care se grabeau sa reconstituie in mintea mea seriile cauzale in al caror punct de incrucisare ma aflam, zacand in strada manjit de iaurt si mai tinand in mana cioburi din borcanul spart. Si deodata mi-am dat seama de ce eram inspaimantat: fusesem doborat de flacara lui Dumnezeu! Palpairea ei ma orbise, apropierea ei ma izbise ca o piatra, vuietul ei ma surzise, dogoarea ei imi uscase gura ca o sete fara margini. Cand m-am ridicat, clatinandu-ma, oamenii stransi in jurul meu s-au indepartat parca speriati: chipul meu le-a parut poate ca o masca groteasca, amenintatoare. Nu-mi pasa insa de ei, caci auzeam inca pocnetele teribile ale flacarii lui Dumnezeu zguduind bolta lumii. In ochii mei, brusc, figurile lor incepura sa se metamorfozeze: paseam sovaielnic printre oameni cu raturi de porci, cu capete de vulturi, de broaste, de sobolani. Cativa copii scoteau niste sunete neverosimil de subtiri din corolele uriase de crini pe care le aveau in loc de cap. Si, mereu, alte si alte fapturi imi apareau: oameni-caini, oameni-tapi, oameni din gura carora suierau limbi despicate de sarpe. Si, peste toti si toate, zgomotul de infinite prabusiri al flacarii lui Dumnezeu. Am mers asa un timp nedefinit, pana cand, cu un gest mecanic, involuntar, mi-am sters sudoarea care-mi scalda fruntea, impaienjenindu-mi ochii; m-a napadit din nou oboseala, mi-a fost iarasi foame. Oamenii cu capete de animale se faceau tot mai rari, trebuia sa umblu mult si numai pe strazile aglomerate ca sa mai intalnesc cate unul. In sfarsit, spre seara, totul a reintrat in obisnuit, viziunile si halucinatiile simbolice s-au sters. Flacara lui Dumnezeu ardea acum departe, in liniste.”