agonia russkaia v3 |
Agonia.Net | Правила | Mission | Контакт | Зарегистрируйся | ||||
Статья Общество Конкурс Эссе Multimedia Персональные Стихотворения Пресса Проза _QUOTE Сценарии | ||||||
|
||||||
agonia Лучшие Тексты
■ идут купцы
Romanian Spell-Checker Контакт |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-06-09 | [Этот текст следует читать на // Русском romana] | Submited by Emil Iliescu Venezia rămăsese de mult în urmă. Prin cristalul verde aburit al carozzei nu se zăreau decât palele ploii, ciuruind pomii fără frunze din marginea drumului. Fanalele trăsurii aruncau o lumină tremurătoare în noroiul alunecos. La câte o cotitură, Hrisant Hrisoscelu zărea trupurile umede ale cailor, patru armăsari ungurești, bine hrăniți, biciuiți cu sârg de către surugiu. Alături, silueta secretarului său livonian, trăit prin Bucuresci și la Peterzbuc multă vreme, pe urmă în cancelariile contelui Capodistria, fiul natural al contelui Goncearov, cum mințea cu seninătate, făcut cu o curvană regală de la curțile împărătești, pe nume Militrisa, moartă de ani vreo doisprezece, în mizerie, la Paris, de unde îl culesese Christo, nici el nu mai știa cum, pentru că astfel de persoane suspecte, plutind în mocirla viciilor unui oraș cum era Luteția, mai curând te vânează ei pe tine decât tu pe ei. Ei sunt trimiși de cine știe cine și nu afli nici până la moarte ce anume urmăresc. Semăna mai mult a grec decât a livonian, era un bărbat șters, îmbrăcat corect, răbdând orice observație, fără nici o tresărire, ascultând și memorând totul cu precizie, neuitînd nimic. Știind că orice greșeală se poate termina cu o concediere în asemenea timp de nepace. Îl poftise să ia loc lîngă el pe bancheta trăsurii, acela nu-l refuzase, primise greu pentru a-i arăta că încă îl respectă ca pe un stăpîn deși nu știa dacă avea să mai capete vreun taler de la un om ca el, încăput la mari datorii. Ceasurile ospețelor săvîrșite între pahare și sănătăți lăsau loc răbdării. Nu vor mai face desfătări cu lăutari, nu se vor mai juca cărțile, neprietenii se vor arăta nemiloși și-l vor părăsi pentru că în casa lui din Bucuresci către care se îndrepta cu o inimă posacă nu se vor mai omorî asupra mesii la feluri și bucate plătite de el și juruințele de dragoste ale femeilor se terminaseră. Nu era nici bătrîn măcar, la asta se gîndea Hrisant Hrisoscelu. Fusese bogat, cereștii lui patroni îl părăsiseră, trebuia să invente ceva, să-l mintă mai întîi pe acest secretar care va duce iute vorba în tîrgul Bukurli că urmașul bogatului Hrisoscelu, bătrînul, se ruinase pe unde fusese. Cu o noapte înainte dormise la Pesta, în casa baronului Burckhard. Nu fusese o primire rece, dimpotrivă, masa îmbelșugată, tutunul bun și conversația agreabilă îi dăduseră pînă la un punct speranțe. Dar cînd adusese vorba de un credit mai mare, gazda se prefăcuse că nu înțelege, lăsîndu-i impresia că nu știe nimic din ceea ce i se întîmplase și că-l tratează cum îl tratase pînă atunci: ca pe un om care nu are nevoie de nimic. Îi schimbase caii, dăruindu-i acești armăsari focoși și rugîndu-l să-și păstreze carozza în care călătorea de două zile, o trăsură lucrată cu grijă la Viana, numai atlazuri moi și oglinzi în care nisipul timpului încă nu intrase, trăsură ce-l va scoate din sărite pe Principe cînd va ieși cu ea la priveală pînă la Heleșteu, la Băneasa, unde se plimbau elciii și boiernașii Bucurescilor. În curtea palatului său cu pietrișul bine greblat, udat din belșug de ploaia interminabilă a acelui noemvre, baronul Burckhard îl îmbrățișase și-l bătuse pe umeri, urîndu-i sănătate și invitîndu-l ca la viitoarea călătorie la Paris sau la Venezia să-i facă cinstea de a înnopta tot la el...Vorbe, totul se terminase, îl aștepta coltucul lui Babic, Cutia milelor, azilul și tot restul de umilințe, avea să termine la troaca lui Moruzi, să primească pomană ca boer Dudescu, dacă nu și-o face cumva seama într-o astfel de noapte, cum era aceasta în care intra în Bucuresci după atîta risipă și nebunie, ca să-și ia locul între boierii ruginiți ce pîndeau la cahvenelele de lîngă Curtea Veche svonurile din Divan sau în grădina Mavrului unde se mai tîrau încă urmașii sărăciți de tot ai mazililor ce muriseră în închisoarea Bostangi, sau așteptaseră cîte o jumătate de secol în mahalaua de la Ceșmé-Bosfor, bîzîiți de muștele ce erau zeițele acelor locuri și care-i desfătaseră pe filozofii greci. Pentru el, ca și pentru pegra aristocratică, umplînd Pera ca niște păduchi, ușile Altarului Puterii se închiseseră de mult și pentru totdeauna. Ar fi fost mai bine să i se întîmple moarte decît să mai ajungă acolo unde îl ducea luxosul echipaj dăruit de baron. Un an ar fi reușit să mintă pe cei din jur, mai avea cîte ceva de vîndut, caii lui vestiți de la Herăstrău, cîteva pîlcuri de păduri, balta de la Chiselet, niscaiva scule uitate pe cine știe unde, tocmai pentru astfel de împrejurări, cum învățase, ca orice fiu de neam mare, vreo două mine de sare, cam stoarse și braniștele de vînătoare la care toți rîvneau, dar cînd începi să vinzi toată lumea știe că scapeți și atunci nimeni nu te mai bagă în seamă. Trebuia să se prefacă, cum o putea, cheltuind nebunește, ca și cînd averea lui ar fi sporit în lipsă și pe acolo, pe unde fusese, îi mersese numai bine. Era cunoscut ca risipitor, se gîndise în săptămîna dinaintea plecării de la Venezia să cumpere pe cîteva mii de taleri niște pietre false de la un bijutier maran care locuia în vechiul ghetto, coliere și inele cu maratiste de rășini lustruite și brățări, atît de bine imitate că numai un bun cunoscător le-ar fi dibăcit, și asta după multe cercetări, că marfa lui bine încuiată într-o ladă de lemn scump nu făcea prea mult. Acum îi părea rău că înnoptase la baron, pentru că acesta, oricum, în afară că nu era un om care nu bîrfea, totuși va spune cuiva că urmașul Hrisoscelului scăpătase. Prețul era bun: o trăsură de 20 000 de taleri pe puțin care va orbi Bucurescii, dar o casă mare se ține cu sume nebunești și el trebuia să risipească, să dea serbări, să cheme lumea acasă, să tragă artifiții de Sfîntul Gheorghe, cînd trimiteau caii în Ceair, să îmbrace de Paști o icoană făcătoare de minuni în argint, să dea de pomană în fiecare sîmbătă, să înalțe slujbe la Mitropolie și să trimită cucoanelor pietre cum nu se mai vedeau pe aici. Avea să scrie prietenilor lui, contelui Lagarde, verișoarei sale, Elenco ce sta la Smirna și clocea pe parale bune rămase după bărbatul mort; mai erau alde Meitani, și el baron, cu titlul cumpărat la Viana, alde Polizu Cendo, negustorii ca Hagi Moscu, Iancu Scuffa și chiar Manuk Bey dacă s-ar întoarce de pe la misterioasele lui treburi urîte și amestecate. Mai erau zarafii care dădeau cu dobînzi grele sume mari, o să mai scrie lui Gianachi Dimitrie Carpobolu ce nu era nici el un fitecine... - Nu oprim, jupîne? se auzi de pe capra trăsurii glasul umezit de frig al servitorului său pe care-l știa la spatele carozzei ca să-i păzească cuferele grele, legate în curele. - Ajungem într-o jumătate de ceas, de ce să mai oprim? se mirase vizitiul care vorovea romînește. Caii au mîncat la Sibii. Nouă o să ne dea boer Hrisoscelu ceva rachiu să ne încălzim și la noapte să te ții... Se auziră câteva glume grosolane pe seama unor celtnice cunoscute de ei pe podul Beilicului unde așteptau în crîșme sordide curvele podărese ce nu făceau nazuri. Livonianul nu spunea nimic, nu scotea un cuvânt. Rafalele de apă tot mai loveau pieziș în lanternele de cristal ale trăsurii și în zare nu se deslușea nici o lumină, de parcă Bucureșcii ar fi fost înghițit de noaptea profundă de noemvre. - Vine bălana, zisese cu glas mare servitorul Iusufache ce-l așteptase la Sibii, gură bogată abia așteptând să ajungă acasă unede-i plăcea atât de mult. Hrisant Hrisoscelu ura orașul pe care l-ar fi părăsit pentru totdeauna dacă ar fi putut, iar să te întorci acolo pe o asemenea vreme era ca și când te-ar fi aruncat cineva într-o latrină de mavrofori. La vremea asta pe ulițe se stingeau fanalele și umblau ucigașii, noroiul avea să îngroape roțile trăsurii pe care numai caii bine hrăniți ai baronului Burckhardt erau în stare s-o mai scoată la drum bun. Se zăreau, ici și colo, mici luminițe, opaițe de seu tremurînd dincolo de pieile de porc ce țineau loc de geam deasupra ușilor închizînd bordeiele ca niște morminte. Grădinarii din marginea orașului intrau în iarnă cu familiile lor și nu aveau să mai iasă pînă la primăvară, stînd claie peste grămadă cu muieri și copii, mai rău ca animalele. O sărăcie cumplită îi adunase laolaltă pe lîngă niște cărămidării de unde un strămoș de-al său scosese averea pe care stătuse el cu cei dinainte pînă în acel păgubos an al întoarcerii la Bucuresci. Ca să uite de toată mizeria își aminti de Rhodosul cel cu mori de vînt, de apa lui verde ca un smaragd în care rarile furtuni ale Asiei aruncau pescăruși uciși de oboeseală, ori rîndunicile venite de cine știe unde. Ce loc de pace! Dar chioșcul de la Therapia cu florile lui violete de bouganvilleea, căzînd ca niște cascade, ori insulele Prinkipo-Haliki. Anticamera domnitorilor fanarioți ce uitau cum sfîrșește fericirea vieții lor în așteptarea firmanelor cumpărate cu sute de pungi de aur, toată acea lume orientală, amestecată, plină de intrigi, de mici tabieturi și pe urmă de jalea veștilor sosite de departe și cu înmormîntările descăpățînaților și cu slujbele preoților. Utopos! Nu există un asemenea loc, zisese cineva. Ba există, el trăise acolo ani buni, văzuse mărirea și decăderea Vizanțului prin amintirile altora, prin cele cetite și mai ales privind alaiurile fericiților ce se duceau spre bucuria încoronărilor între steagurile lor putrede de sîngele altora, în aplausurile mulțimii căreia i se aruncau bani la răspîntii pentru a meni noroc și cum nu semănau acele plecări fericite cu întoarcerile lipsite de semeție, cu ceremoniile deșuchiate ale luării puterii la care atît visase și el, și ai lui, și la care n-ajunsese, la ziua luminoasă cînd un cal arăbesc cu tacîm de aur trebuia să-l ducă pînă la locul petrecerilor fastuoase unde Serenissimul ar fi trebuit să-i dea buzduganul cel bătut cu briliante. Ai lui ținuseră numai poalele caftanului domnesc al altora, în urechile lor nu sunaseră niciodată miraculoasele cuvinte: Mugibenge amel oluna, cuvintele investiturii, mereu alții urcaseră în scările cailor domnești. Unde dispăruseră acum parfumurile de demult, harnașamentele și pintenii de aur pierduți cu intenție în praful curților de către domnitorii făloși, unde mai stăteau ca într-o strană, hazinelii împărătești, chilarlîi cu tingirile lor ce orbeau mulțimea în soarele mereu primăvăratic de la Vosfor înaintea acestui pierde-vară de la Răsărit, cum îi spunea în nopțile lor de nebunie amoroasă de la palatul Caragua de lîngă arcadele Loggetei, Herula Lucrezia Vimercatti, verișoara acelui straniu Christo Hrisoverghi, omul care-l sărăcise și-l făcuse să-și piardă onoarea, împingîndu-l diabolic spre un mormînt mic și fără glorie... Venezia, orașul ce dispăruse undeva în memoria lui trebuia să șteargă dragostea pentru femeia venită de cine știe unde, din bordelurile cairote, ori din Levantul puturos, spioană, ori o nerușinată femeie de lume ce-și rîsese de el ca de un copil, în luxura Cetății Dogilor, rănindu-i sufletul pentru totdeauna. Suferise ca un cîine umblînd pe ulițele aurarilor, ori pe la Arsenal, căutînd-o, așteptând să găsească vreun bilet pe sub ușă cînd se întorcea în palatul închiriat pe o sumă colosală numai pentru ei amîndoi și parcă pentru o veșnicie. Deși știa că nu o să reziste, că într-o zi tot ce mai avea în țară trebuia să fie vîndut și scos la mezat în Cochivechi, puțin păsîndu-i, pentru că o iubea ca un nebun și nu mai știa ce să-i cumpere, cărînd trandafiri galbeni de Isfahan cu gondola din piața San Marco, atunci aduși pe ape din ținutul celor opt raiuri, trandafiri proaspeți, cu rouă încă pe ei, anume ținuți la întuneric, în cale, pe tăvi de argint sub care se punea ghiață și stropiți de mîini dibace să nu se treacă, să mai păstreze aromele persienești, și-atunci înaltele odăi ale palatului Caragua răsunau de strigăte mici de durere și trandafirii striviți sub trupul ei mare și pietros expiau într-un nemaipomenit parfum și femeii i se făcea frică și se ridica și se privea nebună în oglinzile leproase, coclite și plîngea, și i se părea că aude pe scări pașii contelui Attilio Vimercati venind să-i ucidă pe amîndoi; dar nu sosea nimeni, dinspre lagună se strecura numai un miros putred de mare ce descompunea sarea și-o lepăda pe sub zidurile vechi ale Veneziei, și la șase seara, cînd mai aveau un ceas pînă cînd ea trebuia să fugă, dusă de o gondolă neagră pe sub ziduri, răsunau clopotele celor 60 de biserici ale orașului, un oraș orgolios, tainic, al otrăvitelor întîlniri între îndrăgostiții bogați, gata să se lase uciși numai pentru a se găsi cîte două ceasuri pe zi. Cîte seri disperate cînd asculta pustiu, golit, ploaia pe lagună și deslușea sub streșinile palatelor rumoarea porumbeilor ce-și căutau culcușurile, și pe sub balcoane treceau alte gondole cu alți îndrăgostiți, la fel de nesăbuiți ca și ei, și o știa pe Herula Lucrezia în brațele acelui bărbat brutal ce nu mai termina cu jocurile lui de cărți și o teroriza cu gelozia lui nebună! A doua zi sosea mușcată, cu răni rotunde pe spate și pe el îl apucau furiile, promitea că o să-l caute și o să-l omoare fără îndoială pentru că astfel nu se mai putea, și ea, tîrfa, rîdea cu gura-i sălbatică, mușcată de un alt amant, nu de soț, mințindu-l cu nerușinare, și inventa o mie de chinuri pe care le răbdase. Unde mergea el acum? Spre ce întunecat oraș apăsat de prima ninsoare, de bătaia acelor fulgi rătăciți de vînt în cîmpia Sciției minor ce se prefăceau iute în lacrimi și se striveau de cristalul verde al carozzei. Cîteva flăcărui palide abia pîlpîiau în zare, ocrotite de lămpile neamțului ce se ocupa de iluminatul Bucurescilor. Unde erau brocarturile bogate și caii de paradă cu prapuri grei pe șoldurile bine hrănite, unde larma mulțimii sau lumina reflectată de pieile de Cordova, sau acele cupori d’oro, piatra de culoarea lamîii a palatelor la amurg pe care jucau umbrele subtile ale grădinilor, ori larma Bucintorelui, convoaiele de balestieri cu penaje și livrelele albe ale valeților de taină, bufonii de la Sevilla, nobilimea vorace, îmbrăcată în camora de damasc roșu și sberniile gulerelor scumpe? Toți mureau undeva în amintirea lui, orașul fusese mistuit undeva în lacomul timp, numit trecut. ************************************************************ Iusufache și cu vizitiul de pe capră probabil că înlemniseră, își spunea Hrisant Hrisoscelu privind cele două siluete aflate afară între măciuliile poleite ale carozzei. Livonianul ațipise lîngă el, toropit de oboseală. Nu se mai auzeau nici îndemnurile ungureanului, nici pocnete de bici, începuse să ningă mărunt și își dăduse seama că frigul scăzuse, nu mai bătea vîntul, un roi de fulgi amețiți înconjurau fanalele în vîrtejuri ca niște fluturi, iute pierind în besna acelui noemvre. Trase de lănțugul care lăsa să intre aerul de afară prin ferestruica de cristal ce reflecta luminile Bucurescilor, ivite cu chioșcurile de priveală, ițindu-se peste grădinile despuiate de frunziș, cu morile de la Radu Vodă, amenințătoare, scîrțîind funebru din aripile uriașe. Un miros de postav ud și de fum de balegă pătrundea de afară. Se auzea vag clipoceala Dîmboviței alăturea, desghiocîndu-se la ușoara încălzire a vremii. Departe licăreau geamurile de hîrtie ale logofeției și sub copitele armăsarilor duruiră blănile podului Calicilor. În curțile țigănești, din margine, mai ardeau focuri și se auzeau pusci rare. Pe urmă începură să bată clopotele din cele cinci sau șase turnurele de la Biserica cu Brad. Spre Grădina cu cai, acolo unde se făceau călușeii la Sfîntul Dumitru, ninsoarea alerga peste maidanul gol acum și o coadă albă umbla nebună, aruncîndu-se spre Caimata. „Ce sfînt o mai fi și azi în acest oraș care ține 210 sărbători pe an și Paștele, două săptămîni?” se miră în sinea sa Hrisant Hrisoscelu. Cine mai știa? Unde era el, Riga Veleștinul, descăpățînatul să-i spuie pe dinafară ce sărbătorea turbatul de oraș în noaptea abia începută, cînd toți fugeau în așternuturi sau în crîșme să uite urîtul? Unde era Dumitrache Turnavitul, cel ce umbla cu Perdicarul după el, ca să-i citească în stele, împlîndu-l cu minciuni de minune, visînd la restaurarea Imperiului bizantin, ce și el își pierduse capul în Șapte Gulade, într-o zi la prînzucior cînd Pașii beau cahvele și se uitau pe apele dulci ale Bosforionului, trăgînd din narghilele și punînd la cale alte intrigi de pe urma cărora aveau să mai moară cine știe cîte beizadele și ipsilotați... Se zăreau acoperișuri șindrilate, iscînd pizme vechi prin domneasca pompă ce o arătau. Din grajdurile altor curți se auzeau nechezături întărîtate de cai. Se vede treaba că se întîmplau veniri de musafiri și armăsarii amușinau, mirosindu-le a pizdă de iapă striină într-acea ninsoare feerică și nesinceră ce vestea mai curînd pierirea iernii decît începutul ei. Ce aveau să-i mai audă urechile mîine de dimineață cînd o să-și trimită sluga în tîrg, pe Iusufache, să-i culeagă ultimele svonuri și știri ticăloase despre oamenii pe care de atîta vreme îi părăsise? Deodată sentimentul acela că pierduse feerica Venezie se mai îndulci. „Ah, să facem focurile cele mari, împărătești, de iarnă, să tăiem porcii, dac-or mai fi, de nu i-or fi mîncat vehilii cu slugile și să plec cu saxonii de vînătoare la locurile scumpe ce mai mi-au rămas! Un joc bun de pharaon și poate îmi dreg buzunarele, că doar nu am păzit puricii pe unde am fost, acel ticălos de Hrisoverghi ce mi-au vîndut-o pe Herula Lucrezia, verișoara lui, ca pe o marfă, m-a învățat destule”. Și încet-încet, o mulțumire lentă începu să-l cuprindă. Veneau sărbătorile de Crăciun, trebuia să facă heretisirea de bună sosire către Domn, o să-i mai sufle în urechi vorbe dulci, cum știa a spune și pe urmă să te ții! Numai de i-ar putea minți pe toți, măcar o jumătate de an, cu ce păstrase pentru a arăta că se întorsese, nu sărac cum era, ci plin de daruri pentru cucoane, tîrguite din vreme: două cufere pline cu inele și lănțuguri, pietre false pe care ele, oricum le vor pune pe degete sau în urechile delicate prin baluri, macaturi și strimfi de mătase, șaluri ghiuveze și evantalii de Sevilla, pictate. Sosiseră. Porțile erau date de perete, Afenduli, un bărbat gros și mut ca mormîntul aștepta cu căciula în mîini, salutîndu-și stăpînul. Primiseră răvașul lui și Hrisant Hrisoscelu văzu din goana carozzei remizele spoite, rădvanele vechi cu care mergeau la moșii și săniile pregătire pentru anotimpul ce sosise mai devreme decît credeau cu toții. Þiganii fierari băteau nicovalele cu barosul și potcoavele de schimb scoteau scîntei roșii. Printr-o ușă își zări caii bătrîni pe care avea să-i dăruiască vreunui boier scăpătat ca să se ducă vorba și hamurile roase de nădușeala anilor. Vizitii și rîndașii, croitorii și cismarii stăteau pe un rînd, toți cu capul descoperit în ninsoarea veselă. Bucătăriile miroseau a pîine pusă în țest și undeva se frigea o vită. - Bine v-am găsit, le ură boerul și întrebă pe logofetul Caliarh ce se afla mai aproape: - De ce bat clopotele așa de aprig, a dat iar boala Halepului peste noi, ori ce e? - Nimic, Măria ta, zisese acela, au născut Doamna pe la chindie și se dă de știre pentru a fi bucurie mare în târg... - Așa, făcuse absent Hrisant Hrisoscelu. Mersese spre țarcurile câinilor de vânătoare prin omătul afânat, în timp ce mulțimea slugilor privea beată de uimire cocia de Viana, atît de minunată, cum nu se mai afla alta în Bucuresci, cu arcurile ei de oțel și cu stîlpii poleiți cu aur, bronzuri și cristale verzui ce sticleau diavolește în luminile șovăitoare, ori în parada nebună a ninsorii ce se întețea. Și caii? Astfel de armăsari nu se mai pomeniseră pe aici. Þigăncile roabe se uitau la fuduliile lor și la mădularele ce se ivise după acele nechezături la trecerea pe lîngă zidurile lui Meitani. Turbaseră și sforăiau ca alte alea, grăjdarii îi apucaseră de zăbalele de argint și priveau hamurile bătute în ținte frumoase, stelate și nu le venea să-și creadă ochilor. Muierile stătură încremenite pe urmă în fața scării ce se lăsa cum ai desface un plic pînă la pavelația curții și cînd zăriră interiorul ce aducea cu un iatac muieresc de cucoană, profumat, cu oglinzi și cu rame bătute în cuie de argint amuțiră. - Cine cu cine s-a mai măritat în tîrgul ăsta puturos cît am lipsit noi? - Păi, Bella Cantacuzen l-a luat pe primul Rosetesc cel care era mare scarofilax la Stambul și au fugit în Englitera la nește rude... - Păcat, bună bucățică, zisese Hrisant Hrisoscelu. Tot așa scîrnavă a rămas de-și lăsa anmanții să i se cace pe piept? - Tot, răspunse logofetul. - Frumoasă femeie, dar de tot ticăloșită. Dar Elisafta Cuparencu ce mai face? - S-au dus la mînăstire, la Piciorul maicilor din pricina unui conte rusesc ce au lăsat-o cu buzele umflate anul trecut la vremea asta și a primit tunderea monahală. Au urlat Bucurescii o lună și mai bine că s-a nevoit în singurătate. - Dar Catrina Ruset? - Asta e o zmeoaică și jumătate. După ce l-a făcut pulbere pe generalul baron, Tige, că numai nu lătra, de l-au dat și afară, zice lumea, din armată, s-a încurcat cu comisul Racoviță care a tocat patru moșii pînă a prins-o cu cîinii lui în pat... - Ce spui? Viciul nu are graniță, nu-i așa, iubite secretar? îl întrebă el în franceză pe livonian. Fiul natural al Militrisei și-al contelui Goncearov nu-și îngădui decît o remarcă neutră: - Lumea e plină de curiozități... - Nu mi-ai spus, Caliarh, cu cine înnoptez eu, că afară e pustiu și mi se face urît... - Ar fi ceva, o luă acela cu meșteșug... - Să nu-mi cari în iatac vreo slugă că nu am gusturi ancillare. - Neranțula Mavrodin, știa că sosiți, mi-a zis să-i trimit vorbă dacă ajungeți la vreme că tot se plictisește. Ai ei sunt astă-seară la ghiordum, bat cărțile. Rămas singur, Hrisant Hrisoscelu privi tablourile afumate, agățate de perete. Ce vremuri nebune, gîndi el, iată, toate s-au dus și țărîna le acoperă trupurile vechi și acele capete de sidef lustruit din ramele aurite și afumate ce nu mai erau decît niște țeste fără identitate, uitate în cine știe ce groapă sau sarcofag de piatră... Deschise ferestrele. Ninsoarea stătuse. De afară venea un aer frumos, nu mai băteau clopotele, dinspre cîmpia nesfîrșită din jur nu răsbătea nici un sunet. Fu o clipă de liniște nefirească, nu se auzea decît zăpada dospind. Cerul se limpezise și o stea verde înțepa cu lumina ei puțină acelaș întuneric de catifea al orașului. Se auzi sania cu care sosea Neranțula Mavrodin. Cînd trecură cal și echipaj, pe sub fanale, Hrisant Hrisoscelu îi văzu chipul frumos pe care i-l cunoștea. Se auziră ușile și pe urmă femeia intră. Avea 30 de ani sau mai puțin, călca precum o fiară, învăluită într-o hermelină ca zăpada de afară, ținînd în brațe un cățel milort, și el alb, cilibiu, cu un cap de furnică și doi ochi negri, inteligenți în care plutea stenahoria. Înaintă spre el cu acel mers pînditor ca al călăilor sau al vînătorilor, așeză animalul pe o sofa ca și cînd ar fi avut o urnă în brațe și cînd desfăcu blana, Hrisant Hrisoscelu își dădu seama să sub ea se afla o femeie așa cum o născuse maică-sa... |
Индекс
|
||||||||
Дом литературы | |||||||||
Переиздание любых материалов этого сайта без нашего разрешения строго запрещено.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Политика публикации и конфиденциальность