Jonathan Dunwell, din New York, către domnul Herman Krauft

Domnule,
După cum v-am făgăduit, vă trimit alăturat toate amănuntele ce le am putut culege cu privire la bărbatul și copilul dispăruți, de care v-ați interesat.
Vă amintiți poate că afacerile m-au obligat să plec la Boston în vara lui 1820. Luasem vaporul până la Providence și, la sosirea mea, am aflat că toate locurile, în trăsura de poștă, fuseseră re¬ținute. Trebuia deci sau să aștept câteva ore cursa următoare, sau să primesc a lua loc pe capră, lângă vizitiu.
M-am așezat așadar lângă acesta din urmă, care părea să fie un om inteligent și comunicativ. Totuși, de-abia străbătusem zece mile, când, deodată, caii își lăsară urechile spre spate și atât de turtite ca la iepuri. Vizitiul mă întrebă atunci dacă luasem cu mine un impermeabil.
— Nu, i-am răspuns. Pentru ce?
— O să aveți în curând nevoie de așa ceva. Uitați-vă la ure¬chile cailor.
— În adevăr. Voiam tocmai să te întreb de ce...
— Au simțit apropierea celui care aduce furtună și nu peste mult timp îl vom întâlni.
În momentul acela nu era un singur nor pe cer. Dar, peste puțin, se ivi un punct negru.
— Uite-l pe aducătorul de furtună, zise tovarășul meu de drum. Lasă întotdeauna o ceață în urma lui. Din pricina lui am ajuns de atâtea ori ud leoarcă, că n-am să-l uit câte zile oi trăi! Bietul de el, nu duce o viață prea veselă și e mai nenorocit decât s-ar crede.
În scurt timp, un bărbat, însoțit de-o fetiță, trecu în goana mare — cu cel puțin douăsprezece mile pe oră — într-o cabrio¬letă, odinioară de lux, dar acum uzată de intemperii și trasă de un cal mare, negru. El tră-gea de frâie, de parcă s-ar fi temut să n-o ia calul la goană. Părea obosit, amărât, și privea cu neliniște la călători și mai ales la vizitiu și la mine. Îndată ce-a trecut de noi, caii și-au ridicat iarăși urechile, unindu-le a-proape dea¬supra capului.
— Cine e omul ăsta? am întrebat eu. Pare foarte neliniștit.
— Nimeni nu-l cunoaște, dar și pe el, și pe copil, toți îi știu foarte bi-ne. L-am întâlnit de peste o sută de ori și m-a în¬trebat de tot atâtea ori care e drumul spre Boston, chiar atunci când venea dintr-acolo, încât pâ-nă la urmă nici nu-i mai răspundeam. Tocmai de aceea se uita așa la mine.
— Dar nu se oprește niciodată din drum?
— Niciodată. Afară doar ca să întrebe care e drumul spre Boston. Oriunde s-ar afla, o să vă răspundă că nu se poate opri, fiindcă trebuie să ajungă în aceeași seară la Boston.
Urcam tocmai coasta unei coline înalte la Walpole, și, cum vedeam în fața noastră un cer neobișnuit de senin, îmi venea să-i amintesc în glu-mă, vizitiului, de chestia cu impermeabilul. Nici un nor nu se zărea la orizont.
— Vă uitați în partea de unde a venit omul acela, îmi zise el. Așa, în-tr-acolo trebuie să priviți. Furtuna nu-i iese niciodată înainte, ci vine în urma lui.
În curând ne-am apropiat de-o altă colină. Ajungând pe culme, vizi-tiul îmi arătă, la răsărit, un mic punct negru cât o bilă de mare.
— Iată sămânța furtunii, spuse el. Poate că ajungem la Polley înainte de a izbucni, dar omul cu copilul or să călătorească până la Providence, pe-o ploaie cu tunete și fulgere.
Deodată, ca împinși de instinct, caii au început să gonească de două ori mai iute. Norul cel mic și negru trecu peste șoseaua națională, se mă-ri, se umflă, se lăți în cele patru vânturi. Acest nor ciudat atrase atenția tuturor călătorilor, căci, după ce crescu foarte mult, se micșoră, îngro-șându-se și devenind tot mai dens. Fulgerele ce se iscau fără întrerupere îl prefăceau într-un fel de rețea ne¬regulată, dându-i mii de forme fantas-tice. Vizitiul îmi atrase aten¬ția asupra unui amănunt ciudat, și anume, pretindea că la fiecare fulger, în mijlocul norului, se putea zări limpede silueta unui băr¬bat într-o cabrioletă trasă de-un cal negru. Dar, în rea-litate, eu nu vedeam nimic. Se întâmplă adesea ca închipuirea să lucreze în locul simțurilor, atât în lumea vizibilă, cât și în cea invizibilă. Furtuna, încă departe de noi, amenința totuși să izbucnească. De-abia sosisem la hanul din Polley că începu să plouă cu gă¬leata, dar nu ținu mult. Norul o luă de-a lungul șoselei naționale ce duce la Providence. Peste câteva clipe, un călător cu înfățișare onorabilă își opri trăsura la ușă. Dat fiind că băr¬batul și copilul din cabrioletă treziseră în noi oarecare interes, l-am între¬bat pe noul călător dacă-i întâlnise pe cei doi. Ne-a răspuns afirmativ; o¬mul părea că se rătăcise și-l întrebase unde-i Boston; dădea bici calului ca și cum ar fi vrut s-o ia înaintea furtunii, dar un ful¬ger se aprinsese chiar deasupra capului său, părând că-l acoperă, dimpreună cu copilul, calul și cabrioleta.
— M-am oprit, zise călătorul, crezând că-l lovise trăsnetul. Dar calul și-a sporit viteza și, pe cât îmi puteam da seama, alerga tot atât de repede ca furtuna.
În timp ce vorbea călătorul, sosi un negustor ambulant cu căruța pli-nă de articole de tinichea, de pe care șiroia ploaia; și, la întrebările noas-tre, ne răspunse că, în cele cincisprezece zile de drum, îl întâlnise pe o-mul cu cabrioleta în patru state diferite; că acesta l-a întrebat unde e dru¬mul spre Boston, și că, de fiecare dată, o ploaie grozavă îi umpluse căru¬ța, risipindu-i până și marfa lui de tinichea, încât se hotărâse ca în viitor să-și asigure calabalâcul. Dar ceea ce-l mirase mai mult era faptul că pro¬priul său cal, cu mult înainte ca omul acela să apară în zare, se oprea în mijlocul drumului, dându-și urechile pe spate.
— Pe scurt, nădăjduiesc să nu mai dau cu ochii nici de omul ăsta, nici de calul lui, spuse în încheiere negustorii ambulant. Parcă nu sunt de pe lumea asta.
Atât am aflat atunci și desigur aș fi uitat cu totul aceste întâmplări stranii, așa cum uiți un vis, dacă, aflându-mă de curând în pragul hote-lului „Benett", la Hartford, n-aș fi auzit pe cineva strigând: „Uite-l pe Peter Rugg cu fetița! E obosit, ud leoarcă și mai departe de Boston ca nicio¬da¬tă."
L-am recunoscut atunci pe individul de acum trei ani, căci cine l-a văzut o dată pe Peter Rugg nu-l mai uită.
— Peter Rugg! zisei, dar cine e Peter Rugg?
— Păi, nimeni nu știe precis cine e, răspunse străinul. E un călător cunoscut de toți, pe care hangiii n-au de ce-l prețui, căci nu se oprește niciodată ca să mănânce, să bea ori să doarmă. Mă-ntreb de ce guvernul nu-l angajează la poștă.
— N-aș fi de părerea asta, reluă alt călător; cât timp i-ar trebui să ducă o scrisoare la Boston? Pe cât știu, de peste două¬zeci de ani Peter Rugg tot caută orașul ăsta.
— Dar, întrebai eu, nu se oprește niciodată din drum? L-am mai vă-zut acum trei ani, aproape de Providence, și mi s-a poves¬tit o istorie ciu-dată pe seama lui. Vă rog, domnul meu, dați-mi ceva mai multe amănun-te despre el.
— Domnule, îmi răspunse străinul, cei care știu mai multe despre el sunt mai avari la vorbă. Am auzit că Dumnezeu înseamnă pe câte-un om, în chip de pedeapsă. Pentru ce-a fost osândit Peter Rugg nu știu, dar cred că aș fi mai curând dispus să-l plâng decât să-l judec.
— Vorbiți ca un om de treabă, i-am răspuns. Și fiindcă-l cu¬noașteți de atâta vreme, fiți bun și mai dați-mi câteva amănunte. S-a schimbat mult?
— Da, desigur. Nu-l vezi vreodată mâncând, bând sau dor¬mind, iar copilul lui arată mai în vârstă ca el. Pare că trăiește în afara timpului și că tare ar dori să găsească vreun loc unde să-și tragă sufletul.
— Și calul? întrebai eu.
— Calul e mai gras și mai vioi ca oricând, și cu siguranță mai sprin-ten ca acum douăzeci de ani. Ultima dată când Rugg mi s-a adresat, a fost ca să mă întrebe cât mai e până la Boston. I-am răspuns: „Să fie o sută de mile în cap". „De ce mă amă¬gești și-mi dai informații false? îmi spuse el. Nu-i drept să-ți râzi de-un drumeț. M-am rătăcit, arată-mi, te rog, drumul cel mai scurt spre Boston." I-am repetat că Boston e la o sută de mile de locul acela. „Cum poți spune una ca asta? făcu el. Aseară mi s a spus că n-ar mai fi până acolo decât cincizeci, și-am mers toată noap-tea." „Dar, i-am spus, dumneata vii acum de la Boston. Tre¬buie să te în-torci înapoi." „Of, mereu trebuie să mă întorc înapoi, se vaită el. Pesemne că Boston se mișcă după vânt și se învârtește ca acul busolei. Unul îmi spune că e la răsărit, altul că e la apus; iar șefii de poște îmi dau îndru-mări aiurea." „Dar oprește-te să te odihnești, i-am spus eu. Arăți obosit și ud până la piele." „Da. A fost o vreme foarte rea de când am plecat de a-casă." „Atunci fă o haltă." „Nu pot să întârzii, căci trebuie să fiu acasă astă-seară. Cred însă că vă înșelați asupra distanței până la Boston." Lăsă liber frâul calului pe care-l strunea cu greutate și dis¬păru ca un ful¬ger. După câteva zile, îl întâlnii din nou, puțin îna¬inte de Claremont, urcând colinele de la Unity, cam cu douăspre¬zece mile pe oră.
— Chiar așa-l cheamă, Peter Rugg, sau asta e o poreclă?
— Nu știu. Dar presupun că n-o să nege că-l cheamă așa. Uite-l că vine, cu calul, poți să-l întrebi.
Peste o clipă, un cal negru, sprinten, se apropie în trap re¬pede, îmi propusesem să intru în vorbă cu Rugg, sau cel puțin cu necunoscutul căruia i se spunea astfel. Ieșii deci în mijlocul străzii, făcându-i semn să oprească. El trase de hățuri.
— Domnule, am început eu să vorbesc, pot să vă întreb dacă sunteți într-adevăr domnul Rugg, căci mi se pare că v-am mai întâlnit?
— Chiar așa mă cheamă: Peter Rugg, zise el. Din păcate, m-am rătă-cit. Sunt ud leoarcă și tare obosit. Sunteți atât de bun să-mi arătați dru-mul spre Boston?
— Locuiți deci la Boston, pe ce stradă?
— Middle Street.
— Când ați plecat din Boston?
— Nu pot spune precis, dar cred că de foarte multă vreme.
— Și cum de v-ați muiat amândoi până la piele? Că doar azi n-a plo-uat?
— I-a tras o ploaie grozavă, acolo, în susul râului. Dar dacă întârzii, n-o să ajung astă-seară la Boston. Mă sfătuiți să iau drumul cel vechi sau pe cel nou, pentru care trebuie plătită trecerea?
— Sunt o sută șaptesprezece mile pe drumul cel vechi și nouă¬zeci și șapte pe celălalt.
— Glumiți pesemne. Nu se cade să induceți în eroare un drumeț. Știți prea bine că nu sunt decât patruzeci de mile de la Newburyport la Boston.
— Dar nu suntem la Newburyport, ci la Hartford.
— Nu, domnule! Nu e Newburyport aci și n-am mers de-a lungul râului Merrimack?
— Nu, domnule. Sunteți la Hartford și râul acesta e Connecticut.
Își frângea mâinile și părea că nu mă crede.
— Nu cumva și râurile și-au schimbat cursul, cum și-au schim¬bat locul orașele? zise el oftând. Dar uitați-vă, norii se adună la miazăzi, și la noapte o să plouă.
Nu voi să mai zăbovească. Nerăbdător, calul făcu un salt, coastele i se umflară ca niște aripi; părea că vrea să înghită tot spațiul din fața lui.
În sfârșit, mă gândeam eu, descoperisem o cheie la povestea lui Peter Rugg și mă hotărâi ca, la primul prilej când mă voi duce după treburi la Boston, să fac noi cercetări acolo.
După câtva timp, doamna Croft, o bă¬trână ce locuia de douăzeci de ani la Boston pe Middle Street îmi dădu amănuntele de mai jos. Iată ce mi po¬vesti ea:
Vara trecută, la căderea nopții, cineva se opri la poarta ră¬posatei doamne Rugg. Doamna Croft ieși la poartă, văzu un băr¬bat și o fetiță într o cabrioletă uzată de ploi și furtuni, și trasă de-un cal negru. Străinul întrebă de doamna Rugg. Ea răspunse că doamna Rugg murise la o vârs¬tă foarte înaintată, de mai bine de douăzeci de ani.
— Cum mă puteți induce în eroare? Rugați-o pe doamna Rugg să iasă la ușă.
— Vă repet, domnule, că doamna Rugg nu mai locuiește aci de două-zeci de ani. Nimeni altcineva în afară de mine nu mai stă în casa asta, și eu sunt Betsy Croft.
Omul se uita în susul și în josul străzii și declară:
— Deși zugrăveala s-a coșcovit, totuși aceasta e casa mea.
— Da, zise fata, uite și piatra din fața porții pe care mă așezam să-mi mănânc pâinea cu unt.
— Dar acum parcă ar fi pe cealaltă parte a străzii, reluă străinul. Ciudat, toate par că s-au mutat de la locul lor. Străzile s-au schimbat, oamenii s-au schimbat, orașul mi se pare a fi altul și, fapt încă și mai ciudat, Catherine Rugg și-a părăsit soțul și copilul. Vă rog, urmă el, știți cumva dacă John Foy s-a întors din călătoria pe mare? Plecase într-o că-lătorie lungă; e o rudă a mea. Dacă l-aș putea întâlni, mi-ar da știri des-pre doamna Rugg.
— Unde locuia? întrebă doamna Croft. N-am auzit nicio¬dată vorbin-du-se de John Foy.
— Puțin mai departe, acolo pe Orange-tree Lane.
— Aci nu există nici o stradă cu numele ăsta.
— Ce-mi tot spuneți! Și străzile au dispărut? Și ele? Oran¬ge-tree Lane e la capătul lui Hanover Street, aproape de Pemberton's Hill.
— Nici cu numele ăsta nu știu să fie vreo stradă.
— Glumiți desigur, doamnă. Îl cunoașteți cu siguranță pe fratele meu, William Rugg. Locuiește pe Royal Exchange Lane, aproape de King Street.
— Vă asigur că nu există în acest oraș nici o stradă cu nu¬mele de King Street.
— Nu există King Street? Drept cine mă luați? Spuneți mai bine că nu există nici regele George. Dar cum vedeți, doamnă, sunt ud până la piele și obosit, și-am nevoie de odihnă. Mă duc la hanul Hart, de lânga piață.
— Care piață, domnule? Se vede că v-ați rătăcit. Sunt mai multe piețe.
— E una singură, aproape de port.
— A, piața veche! Dar de douăzeci de ani nu mai locuiește nimeni în cartierul acela.
Străinul păru uluit și murmură cu un glas ce abia se în¬țelegea:
— Curios! Orașul ăsta seamănă totuși cu Boston. Dar acum înțeleg că am greșit. E o altă doamnă Rugg și o altă stradă Middle Street. Atunci, doamnă, îmi puteți arăta drumul spre Boston?
— Dar sunteți la Boston, domnule. Asta e orașul Boston. Nu știu să fie vreun altul.
— Se poate să fie și acesta un oraș care se cheamă Boston, dar nu e cel în care locuiesc eu. Mi-aduc aminte acum că am tre¬cut peste un pod, în loc să trec cu ferry-boat-ul. Ce pod era, vă rog?
— Podul peste Charles River.
— Acum văd unde am greșit. Între Boston și Charlestown se circulă pe-un ferry-boat, nu pe-un pod. Da, da, m-am înșelat. Dac-aș fi la Boston, calul m-ar duce drept în poarta mea. Dar calul dă semne de nerăbdare, ca să mă facă să-nțeleg că nu cu¬noaște locul. E absurd să-l fi luat drept vechiul meu Boston. Ora¬șul acesta e mult mai frumos și mai nou. Cred că Boston trebuie să fie destul de departe e aci, de vreme ce nici doamna nu l cunoaște.
La aceste cuvinte, calul începu să necheze și să lovească pământul cu copita. Străinul se arătă oarecum dezamăgit și oftă. „Va să zică tot n-o să fiu astă-seară acasă!" Apoi, dând drumul frâului, porni mai departe și în curând femeia nu-l mai văzu.
Era evident că generația din care făcea parte Peter Rugg nu mai exis-ta.
Asta e tot ce-am putut afla de la doamna Croft despre Peter Rugg; dar ea îmi vorbise despre un bătrân, domnul James Felt, care locuia nu departe de casa ei și care ținuse un jurnal, unde consemna evenimentele mai însemnate ce se întâmplaseră în ultimii cincizeci de ani. La rugămin-tea mea, ea trimise să-l cheme. Când îi spusei ce anume cercetez, domnul Felt îmi răspunse că-l cu¬noscuse pe Rugg în tinerețea sa și că dispariția lui pricinuise oare¬care surprindere; dar, cum se întâmpla câteodată, ca unii oameni să fugă pentru a scăpa de alții, sau de ei înșiși, și cum nici un creditor nu venise să reclame ceva, cu timpul, Rugg, fata, calul și tră¬sura lui fură dați uitării.
— Ce e drept, zise domnul Felt, afacerea Rugg a dat naștere la tot so-iul de istorii, adevărate sau false, nu știu, dar pe vremea mea se petre-ceau lucruri ciudate, fără ca ziarele să le pome¬nească măcar.
— Domnule, zisei eu, Peter Rugg trăiește. L-am văzut de curând, cu copila, calul și cabrioleta lui. De aceea v-aș fi înda¬torat să-mi povestiți tot ce știți, sau tot ce-ați auzit despre el.
— Se poate, răspunse John Felt, ca Peter Rugg să mai tră¬iască, dra-gă domnule, nu neg, dar că l-ați văzut, cu copila lui, asta e cu neputință, căci Jenny Rugg, dacă trăiește, trebuie să aibă cel puțin — stați o clipă — 1770, masacrul din Boston — Jenny Rugg avea pe atunci vreo zece ani, domnule, așa că azi trebuie să aibă peste șaizeci. E foarte posibil ca Peter Rugg să mai fie în viață, căci nu era decât cu zece ani mai mare ca mine. Eu am împlinit abia optzeci în martie trecut, și cred că voi trăi cu două-zeci de ani mai mult decât alții.
Înțelesei atunci că domnul Felt dăduse în mintea copiilor și pierdui nădejdea să mai capăt de la el vreo informație valabilă.
Îmi luai ziua bună de la doamna Croft și mă dusei la hotelul Marl-borough.
„Dacă Peter Rugg călătorește de pe vremea masacrului de la Boston, mă gândii eu, poate tot atât de bine să-și continue călă¬toria până în vecii vecilor. Dacă cei din generația lui știu prea puține despre el, generația următoare va ști și mai puțin încă, și Peter Rugg și fata lui nu vor mai fi având nici o legătură cu lumea asta."
În cursul serii, povestii ce mi se întâmplase pe Middle Street.
— A, credeți într-adevăr că l-ați văzut pe Peter Rugg? ex¬clamă unul din convorbitorii mei surâzând. L-am auzit pe bunicul meu vorbind des-pre el, ca și cum ar fi crezut realmente în po¬vestea asta.
— Domnule, vă rog, să comparăm ce povestea bunicul dum¬neavoas-tră cu ceea ce mi s-a povestit mie.
— Dacă e să cred ce-mi spunea bunicul, Peter Rugg a locuit odini-oară pe Middle Street, chiar în acest oraș. Avea o avere frumoasă, era însurat, avea o fată și era stimat de toată lumea pentru viața lui ordonată și bunele sale moravuri. Dar, din pă¬cate, avea uneori crize de furie și de înjurături groaznice. În timpul acestor accese, dacă dădea de vreo ușă închisă, o dobora cu o lovitură de picior. Câteodată i se întâmpla să facă o tumbă, cu picioarele în sus și capul în jos, înjurând. În timpul unei crize, fu cel dintâi care izbuti să facă saltul mortal, executând astfel ceea ce, de atunci, alții fac ca să câștige bani. Într-o zi, Rugg a fost văzut rupând cu dinții un piron de cincizeci de centime. Pe vre¬mea aceea, bărbații și chiar băieții purtau perucă; la furie, Peter își ieșea din fire într-atât încât până și părul perucii i se făcea măciucă. Unii susțineau că asta se întâmpla din cauza înjurăturilor, alții, încereând să dea o explicație mai rațională, afir-mau că, sub influența furiei, care, zice-se, dilată arterele, craniul său creștea în volum. Când era în criză, Rugg nu se temea nici de Dumnezeu, nici de Diavol. În afara acestor tulburări trecătoare, Rugg trecea, în ochii tuturor, drept un ins cumsecade, căci, după ce îi tre¬ceau crizele de furie, nu era om mai calm ca el.
Într-o dimineață, către sfârșitul toamnei, Rugg plecă la Concord împreună cu fetița lui, alături de el, în cabrioleta trasă de-un cal negru, mare și frumos. Pe drumul de întoarcere îl surprinse o furtună puternică. Noaptea se opri la Menotomy — acum se cheamă West Cambridge — în fața casei unui prieten, domnul Cutter, care-l rugă stăruitor să rămâie peste noapte la el. Cum Rugg refuză invitația, Cutter stărui: „Cum se poa¬te, domnule Rugg, să călătoriți pe-o furtună ca asta? Noaptea e nespus de întunecoasă. Fetița dumitale o să piară. Ești într-o cabrioletă deschisă și furtuna se în¬tețește." „N-are decât să se întețească, strigă Rugg, înjurând groaz¬nic. Dacă n-ajung astă-seară, în ciuda furtunii, să nu mai ajung nicio¬dată să-mi văd casa!" La aceste vorbe, dădu bici calului său sprinten și pieri ca fulgerul. Peter Rugg nu se întoarse acasă nici în seara aceea, nici în seara următoare, și, după ce-l dădură dis¬părut, nimeni nu i-a mai dat de urmă, dincolo de Menotomy. Multă vreme, în fiecare noapte întunecoa¬să și furtunoasă, soției lui Peter Rugg i se părea că aude pocnetul de bici, tropotul iute al unui cal și zgomotul unei trăsuri trecând prin fața porții. Ve¬cinii auzeau și ei aceleași zgomote, și unii susțineau că era calul lui Rugg, al cărui tropot îl recunoșteau. Faptul se repeta atât de des încât, mai în urmă, unii s-au hotărât să stea de pândă cu fe¬linarele, și l-au vă¬zut pe adevăratul Peter Rugg, cu fetița lui, calul și cabrioleta, cu capul în¬tors spre casa lui, încercând za¬darnic să oprească în fața porții. A doua zi, prietenii doamnei Rugg au căutat să-i regăsească soțul și copila. Au cer¬cetat toate hanurile și grajdurile din oraș. Dar Rugg nu trăsese nicăieri la Boston. Nimeni nu-l revăzuse, deși unii afirmau că tropotul ca¬lului și u¬ruitul trăsurii pe caldarâm zguduiseră casele pe amândouă părțile străzii. Ceea ce nu era cu neputință, căci, pe vremea aceea, o căruță grea făcea, în trecere, să se zguduie casele ca un cutremur de pământ. Dar nici ve¬cinii lui Rugg n-au mai stat la pândă după aceea. Unii credeau că au avut vedenii și nu se mai gândeau la ele. Alții dădeau din cap și nu mai sco¬teau nici o vorbă. Astfel Rugg, fata lui, calul și cabrioleta au fost în cu¬rând uitați. Umbla totuși zvonul că Rugg fusese întâlnit mai târziu în Connecticut, între Suffield și Hartford, trecând în galop peste câmp. Asta îi făcu pe prietenii lui Rugg să înceapă cercetările, dar, cu cât cercetau mai mult, cu atât aflau mai puțin. Dacă într-o zi li se spunea că Rugg a fost văzut la Connecticut, a doua zi aflau că fusese văzut urcând colinele de la New Hampshire; și, după scurt timp, un băr¬bat într-o cabrioletă, în¬soțit de-o fetiță, el având toate semnal¬mentele lui Peter Rugg, fusese în¬tâlnit în Rhode Island întrebând de drumul spre Boston.


II
Altă versiune despre cele întâmplate cu Peter Rugg
de Jonathan Dunwell

În toamna anului 1825 asistam la cursele de la Richmond, în Virgi-nia.
Deoarece luau parte la cursă doi cai noi, asistența era din cea mai aleasă și interesată în cel mai înalt grad. Partizanii lui Dart și ai lui Light-ning, cei doi pursânge, erau deopotrivă de ne¬liniștiți și de nesiguri de re-zultat. Un profan n-ar fi putut observa nici o deosebire între cele două animale. Caii erau aniândoi tot atât de frumoși, de aceeași culoare, de a-ceeași înălțime și, când alergau alături, de aceeași lungime, diferența fiind doar de câțiva milimetri. Ochii lor erau proeminenți, strălucitori, cu o că¬utătură hotărâtă. Când se priveau, cei doi păreau că-și încordează gâtul într-o atitudine mândră, care făcea să li se vadă mai bine ochii, că se sprijină mai zdravăn pe copite. Dădeau, fără îndoială, semne de inteli-gență și dovezi de bunăcuviință rară, chiar între diplomați.
Era aproape de amiază, ora așteptării, îndoielii și neliniștii. Călăreții urcară în șa, atât de ușori, de subțiri, de aerieni, încât păreau că fac un singur trup cu caii lor. Numeroșii spectatori lua¬seră loc pe scaune și, ne-mișcați, i-ai fi luat drept mii de statui vii. Toate privirile erau ațintite asu-pra lui Dart și a lui Lightning și asupra grațioșilor lor călăreți. Nimic nu tulbura tăcerea, afară doar de-o ghionoaie îndrăzneață, care ciocănea în scoarța unui copac din vecinătate. Se dădu semnalul; Dart și Lightning i au răspuns cu o vie inteligență. La început porniră în trap încet, apoi iuțiră pasul și continuară cursa în galop, înghițind spațiul. Cei doi cai a-proape ștergeau pământul cu pântecul, în timp ce călăreții, aplecați îna-inte, aproape că atingeau cu bărbia urechile cailor. Dacă pista n-ar fi fost perfect netedă, dacă ar fi avut vreo încrețitură sau cea mai mică pantă, spectatorii câteodată n-ar mai zărit nici cai, nici călăreți.
În timp ce caii, alergând alături, păreau că zboară fără aripi, neîntre-cându-se unul pe altul, toate privirile au fost atrase de-un spectacol ne-prevăzut. Imediat în urma cailor Dart și Lightning, un cal negru maies-tuos, de-o înălțime neobișnuită, trăgând o ca¬brioletă uzată de vânturi și ploi, alerga în galop pe teren. Fără nici un efort aparent, își menținea vi-teza și, înainte ca Dart și Lightning să fi ajuns la capăt, îi depăși pe cei doi pursânge, care, în prezența acestui nou concurent, își lăsară urechile în jos, spre spate, și se opriră brusc. Astfel, nici Dart, nici Lightning n-au câștigat premiul.
Spectatorii, foarte nervoși, voiau să știe de unde venise calul negru și cabrioleta. Mulți spuneau că nu era nimeni în vehicul. De fapt, aceasta era părerea generală, căci calul negru alergase atât de iute încât nici de aproape nu s-a putut distinge dacă era cineva în trăsură. Dar cei doi că-lăreți prin dreptul cărora tre¬cuse calul negru afirmau că văzuseră limpede în cabrioletă un bărbat cu fața tristă și o fetiță. Atunci am fost convins că era Peter Rugg, dar cea mai surprinzătoare era afirmația lui John Spring, unul din călăreți (cel care călărea pe Lightning), cum că nici un cal aievea n-ar fi putut, fără să-și micșoreze viteza, și pe deasupra înhămat la o tră¬sură, să întreacă pursângele lui; sus¬ținea cu vehemență că nici nu era un cal, ci un bou negru. „Ce căuta boul acela mare, negru, zise John, nu știu; dar nici un pur¬sânge, nici Childers înaripatul, nu-l putea întrece pe Lightning."
Ideea lui John Spring provocă un râs general, căci era neîn¬doios că un cal negru, bine antrenat, întrerupsese cursa; dar John Spring, gelos de faima lui Lightning, spunea că orice alt animal, chiar și un bou, ar fi fost în stare sa alerge mai repede decât ri¬valul său. Totuși, în curând au încetat să mai râdă de John Spring, căci, îndată ce Dart și Lightning și-au recăpătat răsuflarea, s-au îndreptat amândoi, nemânați de nimeni, pe te¬ren, și, lăsându-și mai întâi capetele în jos, și le-au ridicat brusc și au în¬ceput să ne¬cheze. Au repetat de mai multe ori aceeași mișcare, până ce John Spring a spus: „Caii au simțit ceva neobișnuit; ei ne anunță o tră-dare. O să-l întreb pe Lightning."
Veni lângă Lightning și-l apucă de coamă; Lightning, lăsân¬du-și ca-pul în jos spre pământ, îl mirosi fără a-l atinge, apoi, ridicând capul foarte sus, necheză atât de tare încât putu să fie auzit și de cealaltă parte a coli-nei; Dart făcu același lucru. John Spring se aplecă spre a cerceta locul pe care-l mirosise Lightning. Dar se ridică brusc, cu fața descompusă; pute-rile îl părăsiră într-atât încât trebui să se sprijine de Lightning.
În cele din urmă, John Spring își reveni și strigă: „Era un bou! V-am spus-o! Nici un cal nu-l poate întrece pe Lightning."
La o cercetare atentă a urmelor lăsate de calul negru, s-au văzut co-pitele despicate. Cu toate aceste dovezi, continuam să cred că animalul era de fapt un cal. Totuși, când spectatorii au părăsit terenul, cred că cel puțin jumătate din ei ar fi jurat că un bou mare negru întrecuse pe cei mai iuți doi cai pursânge care alergaseră vreodată pe hipodromul din Vir-ginia. Așa că faptele zise istorice nu prea sunt întemeiate.
Pe când mă înapoiam acasă, reflecând la cele întâmplate în ziua ace-ea, un străin mi se adresă astfel:
— Scuzați-mă, nu sunteți dumneavoastră domnul Dunwell?
— Ba da, am răspuns eu.
— Nu v-am întâlnit eu acum un an sau doi la Boston, la hotelul Marlborough?
— Se prea poate, domnule, căci am fost pe acolo.
— Și ați ascultat povestea lui Peter Rugg.
— Mi-aduc perfect aminte, am spus.
— Ceea ce vi s-a povestit la Boston era cu siguranță adevărat, căci Rugg a fost pe-aci chiar astăzi. Omul acesta a ajuns până în Virginia și, pe cât se pare, a plecat la Capul Horn. L-am mai văzut, dar niciodată încă într-un asemenea galop. Știți cumva, domnule, unde își petrece Peter Rugg iama? Căci nu l-am în¬tâlnit decât vara, și întotdeauna pe ploaie, afară de azi.
— Nimeni nu știe unde își petrece Peter Rugg iarna, i-am răspuns, nici când și unde doarme, mănâncă, bea, se odihnește. S-ar părea că nu prea știe când e zi, când e noapte, nici ce e timpul, spațiul, furtuna și soarele. Singura lui țintă e Boston. Mi se pare că nu Rugg mână calul, ci calul îi trage cabrioleta, și că Rugg însuși s-ar afla în puterea calului său.
Îl întrebai pe străin când îl văzuse pentru prima dată pe Rugg și calul acestuia.
— Ei, domnule, în vara lui 1824. Plecasem în Nord să-mi caut de să-nătate, și, după ce vă întâlnisem la Marlborough, mă înapoiam acasă în Virginia, când, dacă nu mă-nșeală memoria, îl întâlnii călare pe Rugg și calul său în fiecare stat, între orașul acesta și Massachusetts. Câteodată, drumurile noastre se încru¬cișau, dar cel mai adesea mă ajungea din ur-mă și mă depășea. Nu mi-a vorbit decât o singură dată, și anume la Dela-ware. Apropiindu-se, și-a oprit cu greutate calul. Rar am văzut un cal mai frumos; pielea îi era mai strălucitoare, mai plină, mai netedă decât pielea unei frumuseți negre. Când calul lui Rugg se apropie de-al meu, trase de frâu, își ciuli urechile și privi fix la calul meu. Pe loc, acesta se zgribuli, iar părul i se încreți ca pe-o bucată veche de piele arsă; lovit ca de-o vrajă, rămase țintuit locului, ca și cum cele patru copite ale lui ar fi fost pe veci înșurubate în pământ. „Domnule, poate mergeți la Boston? mă întrebă Rugg. Dacă ar fi așa, aș fi fericit să mă-nsoțiți, căci m-am rătăcit și trebu-ie să fiu acasă chiar în seara asta. Vedeți ce somnoroasă e fetița mea. Bia-ta de ea, e răbdarea în persoană." „Dar n-o să ajungeți astă-seară acasă, domnule, i-am răspuns eu, fiindcă vă aflați la Concord, în comitatul Sus-sex, din statul Delaware." „Ce vreți să spuneți cu statul Delaware? Dacă aș fi la Concord, n-aș mai avea decât douăzeci de mile până la Boston și calul meu Lightfoot m-ar duce până la ferry-boat-ul din Charlestown în mai puțin de două ceasuri. Vă înșelați, domnule, sunteți cu siguranță străin, și orașul acesta nu seamănă de loc cu Concord, pe care îl cunosc prea bine. Am fost pe-acolo după ce am plecat de la Boston." „Dar, vă asi-gur, aci sunteți la Concord, în statul Delaware." „Încă o dată, domnule, ce înțelegeți prin stat?" întrebă Rugg. „Ei bine, unul din Statele Unite." „Stat, repeta el încet, omul ăsta își râde de mine și vrea să mă facă să cred că mă aflu în Olanda. Apoi, cu glas tare, zise: Domnule, păreți un gentleman și vă rog stă¬ruitor să nu mă induceți în eroare. Arătați-mi repede, pentru nu¬mele lui Dumnezeu, drumul cel bun spre Boston, vedeți doar că nu-mi mai pot ține calul în frâu; n-a mâncat nimic de când am plecat din Con-cord." „Dar, domnule, aici sunteți la Concord, la Concord în Delaware, și nu la Concord din Massachusetts. Vă aflați acum la cinci sute de mile de Boston." Rugg mă privi atunci mai mult cu durere decât cu ciudă și repe-tă: „Cinci sute de mile î Nenorocitul! Cine-ar fi spus că e nebun, dar nimic nu e atât de înșelător pe lumea asta ca aparența. Cinci sute de mile! Asta în¬trece lungimea fluviului Connecticut." Nu știu ce înțelegea el prin Con-necticut, dar calul său porni brusc, și Rugg dispăru ca un fulger.
L-am lămurit pe străin ce voia să spună Rugg cu „fluviul Connecti-cut" și ce i se întâmplase la Hartford, atunci când mă aflam în pragul ex-celentului hotel al domnului Bennett. Am căzut amândoi de acord că o-mul pe care-l văzusem în ziua aceea era adevăratul Peter Rugg.
Puțin mai târziu, l-am văzut pe Rugg la bariera dintre Alexan¬dria și Middleburgh. În timp ce plăteam accizul, i-am spus func¬ționarului că seceta era mai mare pe-aici decât în Sud.
— Da, a răspuns el, seceta e cumplită și, chiar să nu-mi fi povestit ieri un călător că omul cu calul negru a fost zărit acum trei zile în Ken-tucky, tot aș pune rămășag că peste câteva mi¬nute o să înceapă ploaia.
Am scrutat cu ochii orizontul, dar n-am putut zări nici cel mai mic semn prevestitor de ploaie.
— Observați, domnule, reluă funcționarul, acolo spre răsărit, chiar deasupra colinei, un mic punct negru, nu mai mare decât un bob de coacăză, și care, chiar în vreme ce vă vorbesc, se mărește mereu, trece peste șoseaua națională și înaintează spre noi, ca și cum ar voi numai-decât să inunde un anume obiect.
— În adevăr, îl văd, zisei, dar ce legătură e între acest nor de furtună și omul cu calul?
— Sunt mai multe. Mai stați un moment, domnule; s-ar putea să am nevoie de dumneavoastră. Cunosc norul ăsta, l-am văzut de mai multe ori, sunt sigur că nu mă înșel. Veți vedea în¬dată un om cu un cal negru.
În timp ce-mi vorbea am auzit, într-adevăr, bubuitul înde¬părtat al tunetului și, îndată, fulgerele au iluminat peisajul ca pentru o sărbătoare câmpenească. La depărtare de vreo milă l-am văzut pe omul cu calul ne-gru sub nor; dar înainte ca ei să fi ajuns la bariera de acciz, norul se ri-sipise și nici o picătură de ploaie n-a căzut lângă noi.
Pe când omul, în care îl recunoscui de îndată pe Rugg, în¬cercă să treacă, funcționarul lăsă din nou bariera și, apucând calul de hățuri, ceru doi dolari.
Simțind oarecare simpatie pentru Rugg, am intervenit, rugându-l pe funcționar să nu-i ceară prea mult. Dar îmi răspunse că era cu atât mai în drept s-o facă, cu cât omul trecuse de mai bine de zece ori pe-aici fără să plătească, ba, mai mult, calul îi trăsese o copită ce l-ar fi putut ucide, că omul trecuse întotdeauna atât de repede încât, din pricina balamalelor ruginite ale barierei, n-o putuse coborî la timp ca să-l oprească. „Dar a-cum l-am prins!" adăugă el.
Rugg mă privi atent și-mi zise:
— Vă rog, domnule, nu mă faceți să-ntârzii. Am nimerit în sfârșit pe drumul ce duce direct la Boston, și n-o să ajung astă-seară acasă dacă mă rețineți. Vedeți, sunt ud leoarcă, și-aș voi să mă schimb.
Funcționarul îl întrebă de ce trecuse de-atâtea ori fără să plătească.
— Taxă? strigă Rugg. Îmi ceri o taxă? Dar nu e nici o taxă de plătit pe șoseaua regală.
— Șoseaua regală? Dar dumneavoastră nu vedeți bariera asta de acciz?
— Nu există așa ceva în Massachusetts.
— Tot ce se poate, dar la noi în Virginia sunt chiar mai multe bariere.
— În Virginia! Cum adică, mă aflu în Virginia?
Rugg se întoarse atunci spre mine și mă întrebă cât mai e până la Boston.
— Domnule Rugg, îi zisei, vad că faceți o confuzie și-mi pare rău că vă știu atât de departe de casă. Vă aflați, într-adevăr, în Virginia.
— Mă cunoașteți așadar, domnule, și-mi spuneți că mă aflu în Vir-ginia. Dați-mi voie să vă spun că sunteți omul cel mai ne¬rușinat din lu-me, căci nu m-am depărtat niciodată cu peste patru¬zeci de mile de Bos-ton, și nici n-am văzut în viața mea un ins din Virginia. Asta e și mai și decât Delaware!
— Taxa, domnule, taxa!
— Nu-ți dau nici un ban, zise Rugg. Sunteți amândoi niște tâlhari de drumul mare. Nu există accize în țara asta. Cereți taxe pe șoseaua regală! Tâlhari care jefuiesc călătorii pe șoseaua regală!
Apoi, cu voce mai scăzută, adăugă:
— E limpede, e-o conspirație contra mea. Of, n-o să ajung niciodată la Boston! Pe șosele naționale nu sunt lăsat să trec, flu¬viile își schimbă cursul, și busola mă înșeală.
Dar calul lui Rugg n-avea intenția să se oprească mai mult de-un minut, căci, în toiul discuției, cum ținea nările lipite de bara de sus a barierei, o apucă în dinți și, scoțând-o ușor din bala¬male, dispăru cu ea cu tot. Funcționarul, uluit, se uita cum îi dis¬pare bariera.
— Nu vă neliniștiți, i-am spus, calul o să lepede îndată bariera și-o s o găsiți!
Apoi mi-am luat ziua bună de la funcționar.
El avusese dorința tainică de a-l opri pe Rugg, de a-i goli buzunarele, gândind că o asemenea cercetare ar scoate la iveală niște lucruri impor-tante; dar ceea ce văzusem în ziua aceea îmi dovedise că nici o forță ome-nească nu-l putea opri pe Rugg îm¬potriva voinței sale. M-am hotărât deci să mă port cu blândețe, dacă l-aș mai întâlni pe Rugg.
Îndreptându-mă spre New York, am lăsat în urmă bariera de acciz de la Trenton; la New Brunswick am constatat că șoseaua fusese renovată și așternută cu macadam de piatră mă¬runtă. Atunci am observat că, în mod regulat, din opt în opt picioare, pietrele erau deplasate pe-o suprafață cam cât o jumă¬tate de baniță. Acest amănunt ciudat mă determină să cer lămu¬riri la bariera următoare.
— Domnule, mi-a răspuns accizarul, nu mă mir că-mi puneți între-barea asta. Și totuși nu sunt în măsură să vă răspund. În adevăr, trebuie să fiu lovit de vreo vrajă, și bariera asta e cu siguranță fermecată, căci ce am văzut aseară nu poate fi decât o vedenie, altminteri toate barierele n-ar mai folosi la nimic.
— Nu cred în farmece, i-am răspuns, și dacă-mi povestiți în amănunt ce s-a întâmplat noaptea trecută, o să vă dau o explicație rațională.
— Vă amintiți, poate, că noaptea trecută a fost neobișnuit de întune-coasă. Ei bine, domnule, tocmai lăsasem bariera, când deodată văzui ceea ce mi se păru a fi la început o luptă între două armate. Focurile de pușcă și fulgerele tunurilor nu se poto¬leau. Acest straniu spectacol se tot apro-pia de mine cu iuțeala unui uragan, iar zgomotul deveni îndoit de tare; și o formă com¬pactă părea că se rostogolește pe pământ. Cel mai splendid foc de artificii țâșni din pământ, luminând spectacolul în mișcare. Toate culorile curcubeului, cele mai strălucitoare culori pe care le des¬fășoară soarele primăvara, împreună cu toată gama pietrelor pre¬țioase, n-ar pu-tea oferi un spectacol mai măreț, mai strălucitor decât cel ce înconjura calul negru. Parcă toate stelele cerului se adunau apoteotic deasupra șoselei de acciz. În centrul de văpaie se vedea foarte clar un bărbat într-o cabrioletă veche, trasă de-un cal negru. Bariera, după toate legile naturii și ale statului, ar fi trebuit să-i oprească și să risipească vraja; dar calul sări fără nici o sforțare peste barieră, trăgând după el și trăsura cu omul în ea, și neatingând măcar bara de sus. De aceea spun că e o vrăjitorie la mijloc. Dumneavoastră ce credeți, domnule?
— Dragul meu, i-am răspuns eu, ați umflat un fapt firesc, socotin-du l o mare vrăjitorie. Omul acela era Peter Rugg, în drum, spre Boston. Calul lui, în adevăr, galopa cu mare iuțeală, și ast¬fel era inevitabil să smulgă din locul lor mii de pietricele, care, zburând în toate direcțiile, se ciocneau cu zgomot și scăpărau. Bara de sus a barierei dumneavoastră e doar la două picioare de pământ, iar calul lui Rugg, foarte tare la salturi, putea să ridice fără greutate cabrioleta ușoară ca un fulg peste bara de sus.
Explicația îl satisfăcu pe domnul McDoubt, lucru care mă bucură; altminteri, acest om simplu, proaspăt sosit din Scoția, ar fi putut adăuga faptul respectiv la lunga listă a superstițiilor lui. Desvrăjind astfel șosea-ua de macadam, morișca barierei și pe domnul McDoubt însuși, mi-am continuat călătoria spre New York.
Nu mă așteptam de loc să-l întâlnesc pe Peter Rugg, sau să aflu pe unde e, căci avea acum un avans de douăsprezece ore față de mine. N auzii vorbindu-se despre el în drum spre Elizabethtown, și de aceea socotii că, în ajun, se îndreptase spre vest, după ce trecuse de bariera; dar puțin înainte de a sosi la Powles's Hook, zării o mare mulțime de călători pe ferry-boat; stăteau nemișcați și priveau fix spre același punct. Văzându-mă, unul din funcționarii ferry-boat-ului, domnul Hardy, care mă cunoștea bine, întârzie cu un minut plecarea, ca să mă treacă și pe mine apa, și, ieșindu-mi în întâmpinare, îmi zise:
— Domnule Dunwell, avem pe bord ceva atât de ciudat în¬cât l-ar mira și pe doctorul Mitchell .
— Fără îndoială un pește necunoscut, care a venit pe Hudson în sus?
— Nu. E un om care parcă ar fi coborât direct de pe corabia lui Noe. E însoțit de-o fetiță, care are același aer ca el, și un cal frumos, înhămat la cea mai curioasă cabrioletă pe care vi-o puteți închipui.
— O, domnule Hardy, ați dat lovitura! am exclamat. Nimeni până la dumneavoastră n-a putut să-l oprească pe Peter Rugg atât cât să-l poată cerceta în voie.
— Îl cunoașteți? mă întrebă domnul Hardy.
— Nu, nimeni nu-l cunoaște, dar toată lumea l-a văzut. Rețineți-l cât puteți mai mult, opriți nava sub un pretext oarecare. Tăiați frâiele calului, faceți tot ce puteți ca să-l țineți pe bord.
Ajungând pe ferry-boat, am fost uimit de spectacolul ce se desfășura lângă mine. În adevăr, Peter Rugg, fiica sa Jenny și calul lor negru se af-lau aici, pașnici ca niște miei, înconjurați de peste cincizeci de persoane, care păreau că, din toate simțurile lor, nu mai aveau decât unul. Nemiș-cate, ținându-și răsuflarea, toate priveau la Rugg, picat ca de pe altă lu-me; și el, la rândul lui, se uita la ei ca la niște ființe de pe altă planetă. Nimeni nu scotea o vorbă; nici eu n-aveam de gând să rup tăcerea, mul-țumit ca-l văd și eu o dată pe Rugg stând pe loc. Peste puțin, Rugg bom-băni cu glas scăzut:
— Altă invenție! Cai în loc de vâsle. Oamenii din Boston sunt plini de idei originale...
Era vădit că Rugg trebuie să fi fost de origine olandeză. Purta trei pe-rechi de pantaloni scurți, care se numeau pe vre¬muri nădragi, ce nu erau încă uzați de tot; dar vremea îi însem¬nase, subțiindu-i atât de mult încât în dreptul genunchilor se puteau vedea, suprapuse, țesături de calități și culori diferite. Multele sale straie, ale căror poale îi ajungeau până la ge-nunchi, îl făceau să pară destul de corpolent. Din larga-i manta cafenie s ar fi putut croi o jumătate de duzină de pardesie moderne, mânecile erau largi ca niște saci de făină, iar în rever ar fi încăput un nou-născut. Pălăria lui, cândva neagră, acum brună-roșietică, nu era nici rotundă, nici cu o cută la mijloc, ci de-o formă nedefinită, și dădea feței pline a lui Rugg un aer de demnitate antică. Omul, deși tare pârlit de soare, nu pă-rea să aibă mai mult de treizeci de ani. Nu mai avea privirea tristă și neli-niștită, era foarte calm și părea fericit. Cabrioleta lui era foarte încăpă-toare, arăta foarte zdravănă și construită ca să dureze secole; din cât lemn se folo¬sise la confecționarea ei ar fi ieșit trei trăsuri moderne; adu-când cu o trăsură din Nantucket, ea depășea ca prestigiu orice vehicul pe roate construit vreodată. Calul era și el o viețuitoare vrednică de privit: statura lui maiestuoasă, coama și coada lui, neatinse de foarfeci, îi dă-deau un aer impunător, iar nările larg deschise te făceau să crezi că nu obosea niciodată. Se vedea bine cum copitele i se despicaseră, pesemne pe vreo șosea pietruită de curând cu macadam, și că acum își reiau forma inițială; prin urmare, John Spring nu se înșelase de tot afirmând că erau despicate.
Această scenă mută s-ar fi putut prelungi multă vreme, căci Rugg nu dădea nici un semn de nerăbdare. Dar calul său, care stătuse liniștit timp de mai bine de cinci minute, nu voia să ramână nemișcat. El începu să necheze și, după o clipă, lovi puntea cu copita dreaptă.
— Calul meu și-a pierdut răbdarea, a văzut cartierul de nord, zise Rugg. Grăbiți-vă, altfel n-o să-l mai pot stăpâni.
La aceste cuvinte, calul ridică piciorul stâng, și când îl lăsă iarăși jos, ferry-boat-ul se cutremură. Doi oameni apucară îndată calul de hățuri. Dintr-o lovitură cu capul, îi aruncă în Hudson. În timp ce ne trudeam să-i rcoatem, calul rămase perfect liniștit.
— Nu-mi sâcâiți calul, zise Rugg, n-o să vă facă nici un rău. Vrea, ca și mine, să ajungă pe-un mal mai frumos; a văzut bise¬rica din nord și se simte aproape de grajd.
— Domnule, îi spusei eu lui Rugg, întrebuințând un mic sub-terfugiu, vă rog să-mi spuneți, fiindcă sunt străin, ce fluviu e ăsta și ce oraș se ve-de pe celălalt mal? Sunteți desigur de pe-aici?
— Fluviul, domnule, se numește Fluviul Mistic, și acesta e ferry-boat-ul de Winnisimmet. Am păstrat numele indiene. Iar orașul pe care-l vedeți e Boston. Se vede că sunteți străin, altfel ați ști că Boston, orașul de colo, e capitala provinciilor Noii-Anglii.
— Scuzați, domnule, sunteți plecat de mult din Boston?
— Chiar că nu mai știu. M-am dus recent la Concord îm¬preună cu fiica mea să văd niște prieteni. Dar, mi-e rușine să vă spun, la înapoiere m-am rătăcit, și de-atunci sunt mereu pe dru¬muri. Nimeni nu mi-a putut arăta drumul într-acolo. Nu se cade să induci în eroare un călător. Dar, domnule, calul devine nerăb¬dător. Lighfoot, până acum, și-a mișcat doar de câteva ori crupa și a dat din cap. Dar nu pot să răspund de ceea ce e în stare să facă de-acum înainte cu picioarele.
La aceste cuvinte, Lighfoot își ridică lunga sa coadă, făcând-o să poc-nească întocmai ca un bici. Hudsonul purta mai departe ecoul. Imediat, cei șase cai se puseră în mișcare și bacul începu să înainteze. Apele Hud-sonului erau netede ca uleiul; nu se zărea nici cea mai slabă unduire. Dar caii, plecați în trap domol, o luară curând la galop. Apa scălda puntea, ferry-boat-ul fu aco¬perit de-un ocean de spumă, și zgomotul valurilor în-cepu să semene cu tunetul unei cataracte. Ajunși la New York, se putea zări magnifica urmă albă lăsată de ferry-boat pe Hudson.
Deși Rugg refuzase să plătească taxa legală la bariera de acciz, de as-tă dată, când i se ceru să plătească trecerea, băgă pe loc mâna într-unul din nenumăratele sale buzunare și scoase o monedă de argint pe care-o oferi funcționarului.
— Ce-i asta? întrebă domnul Hardy.
— Treizeci de șilingi, răspunse Rugg.
— Poate să fi fost odată treizeci de șilingi, caraghiosule, răspunse domnul Hardy, dar azi nu mai valorează nimic.
— Moneda mea e din argint bun, englezesc, replică Rugg, bunicul meu a adus din Anglia un sac cu de-astea, noi-nouțe.
La aceste cuvinte, mă apropiai de Rugg și-i cerui voie să examinez moneda. Era o jumătate de coroană, bătută de Parlamen¬tul englez în anul 1649. Pe o parte sta scris: „Statul Englitera", cu crucea sfântului Gheor-ghe înconjurată de-o coroană de lauri. Pe cealaltă: „Dumnezeu e cu noi", cu harfa și crucea sfântului Gheor¬ghe îmbinate. Făcând domnului Hardy semn cu ochiul, declarai că moneda era bună și zisei cu voce tare:
— Nu voi îngădui să fie înșelat acest gentleman și-i voi da eu însumi restul.
La care Rugg spuse:
— Vă rog, domnule, cum vă numiți?
— Mă cheamă Dunwell, răspunsei.
— Domnule Dunwell, sunteți singurul om cinstit pe care l-am întâlnit de când am plecat din Boston. Pentru că sunteți străin, vă poftesc la mi-ne. Va fi pentru doamna Rugg o plăcere să pri¬mească pe prietenul soțului ei. Luați loc în trăsura mea, domnule, putem sta comod. Dă-te puțin la o parte, Jenny, să poată ședea și domnul. În câteva minute vom fi pe Mid-dle Street.
Mă așezai deci lângă Peter Rugg.
— N-ați fost niciodată la Boston? mă întrebă Rugg.
— Nu, zisei eu.
— Ei bine, domnule, o să vedeți coroana Noii-Anglii, al doilea oraș după Philadelphia, din toată America de Nord.
— Uitați New York-ul.
— Bah! New York-ul e o nimica toată, deși n-am fost nici¬odată acolo. Dar mi s-a spus că tot New York-ul ar încăpea într-o mahala de-a noas-tră. Nu, domnule, credeți-mă, New York-ul nu-i mare lucru, și nu poate fi comparat cu Boston, după cum nu puteți compara o colibă cu un palat.
Cum calul lui Rugg o luase pe Pearl Street, îl privii pe Rugg atât cât permitea buna-cuviință și-i zisei:
— Domnule, dacă acesta e Boston-ul, recunosc că New York-ul nu e nici cât o mahala din Boston.
Înainte de-a fi înaintat mult pe Pearl Street, Rugg își schimbă atitu-dinea. Începu să tremure nervos; ochii aproape că-i ieșeau din orbite; era vădit uluit.
— Ce se întâmplă, domnule Rugg, păreți tulburat?
— Asta trece peste orice putere de înțelegere omenească. Dacă știți unde ne aflăm, domnule, vă conjur să mi-o spuneți.
— Dacă acest oraș nu e Boston, trebuie să fie New York, îi răspunsei eu.
— Nu, domnule, nu e Boston și nu poate fi nici New York. Cum să fiu la New York, la două sute de mile de Boston?
În acel moment ajunserăm pe Broadway și de astă dată Rugg păru că-și pierde capul.
— Nu există un asemenea loc în America de Nord. Toate astea sunt plăsmuirile unei vrăji. E un miraj străin de orice reali¬tate. Iată, pe cât se vede, un oraș mare, case, magazine, mărfuri splendide, nenumărați băr-bați și femei, și toți la fel de ocupați, de grăbiți, ca în viața reală; toți au ieșit din haos într-o singură noapte; afară numai dacă nu cumva un se-ism groaznic n-a arun¬cat Londra sau Amsterdam-ul pe coastele Noii-An-glii. Sau poate am început să visez, cu toate că noaptea pare mai curând lungă; dar mi s-a mai întâmplat într-o noapte să plec la Amsterdam, să cumpăr mărfuri la Vandogger, și să mă-ntorc la Boston în zorii zilei.
În acel moment se auziră niște strigăte: „Opriți-i pe nebunii ăștia că ne omoară". Sute de inși încercau zadarnic să oprească calul lui Rugg. Dar Lighfoot nu putea fi oprit de nici un obstacol. Din parte-mi, temân-du mă să ajung înainte de căderea nopții în spatele munților Allegani, mă adresai domnului Rugg pe-un ton rugător și-l implorai să oprească calul, să mă pot da jos din trăsură.
— Dragul meu, îmi zise el, vom fi la Boston înainte de că¬derea serii și doamna Rugg va fi nespus de fericită să vă vadă.
— Domnule, vă rog să mă iertați, spusei eu. Dar uitați-vă spre apus. Vedeți acel nor negru care înaintează cu mare iuțeală, de parcă ar veni pe urmele noastre?
— A, răspunse Rugg, degeaba am încerca să ne ferim de el. Cunosc norul ăsta; își adună iar toată furia, ca să mi-o toarne în cap.
Apoi, ogrind calul, mă lăsă să cobor și îmi zise:
— Adio, domnule Dunwell, voi fi fericit să vă văd la Boston. Locuiesc pe Middle Street.
Nu se știe unde s-a dus domnul Rugg, când a dispărut de pe Broad-way; ce se știe, însă, e că, două luni după trecerea lui prin New York, a sosit în sfârșit la Boston.
Averea lui Peter Rugg intrase de curând în patrimoniul sta¬tului Mas-sachusetts, din lipsă de moștenitori; și Consiliul general ordonase să se afișeze vânzarea moșiei la licitație publică. Cum mă găseam la Boston la acea dată și luasem cunoștință de afișul care anunța vânzarea unui mare lot de pământ, am fost foarte curios să văd locul unde trăise odinioară Rugg. Cu prospectul în mână, am luat-o mai mult la întâmplare pe Mid-dle Street și, fără să întreb nimic pe nimeni, mă oprii în fața unui loc, un-de îmi spusei: "Ãsta e terenul lui Rugg. Nu fac un pas mai departe. Aici trebuie să fie." Locul acela, în adevăr, părea să corespundă unei triste prorociri. Fațada era pe Middle Street, dar terenul se în¬tindea, în spate, până pe Anne Street, cuprinzând cam o jumătate acru. Pe vremuri era foarte firesc să ai un teren atât de mare în jurul casei; căci un acru nu prețuia pe-atunci, în multe cartiere din Boston, mai mult decât face azi un picior de pământ. Vechea locuință, după ce slujise cândva drept depozit de praf de pușcă, sărise în aer. O altă clădire, nelocuită, se înălța amenințător, mândră de starea ei de dărăpănare. Strada fusese înălțată atât de mult încât dormitorul ajunsese jos, lângă bucătărie, aflându-se acum la nivelul trotuarului. Casa avea aerul să-și cunoască soarta; și, sătulă parcă de-a mai sta pe loc, se depărtase mult de curtea din spate, așteptând ca primul vânt s-o doboare în stradă. Cele mai șirete jivine, în căutarea unui refugiu, ar fi putut să-și dea întâlnire aci. Sub grinda cea groasă, corbul ar fi fost în deplina siguranță, iar în firidele de jos s-ar fi putut ascunde vulpea și nevăstuica. „Mâna grea a destinului, mă gân-deam, a lovit aceste locuri și, mai mult încă, pe primii săi proprietari. Ce ciudat, un loc atât de întins să fi rămas fără moștenitori! Totuși, Peter Rugg ar putea să treacă azi prin fața propriului său prag și să întrebe: «Cine locuia aci odinioară?»"
Portărelul, numit de Primărie pentru vânzarea terenului, era locvace ca mulți portărei din Boston. Se pare că prilejul îi fur¬niza un subiect de discurs frumos, iar datoria și dorința sa tainică era să strălucească. El se adresă publicului în termenii următori:
— Acest domeniu, domnilor, pe care vi-l oferim azi, a apar¬ținut pe vremuri unei familii acum stinse. Drept care a revenit statului. Dacă vreunul din dumneavoastră ar ezita să dobândească o proprietate atât de întinsă, de teamă să nu vină mai târziu cineva care să-i conteste dreptul de-a o stăpâni, sunt împuternicit de Consiliul General să vă asigur că do-bânditorul va primi cea mai bună din toate garanțiile: garanția statului. Þin să subliniez acest lucru, domnilor, căci știu că pe meleagurile astea circulă un vag zvon după care un anume Peter Rugg, primul proprietar al terenului, ar mai fi în viață. Acest zvon, domnilor, n-are nici un temei și nici nu merită să fie luat în serios. El s-a răspândit acum vreo doi ani, în urma povestirii neverosimile a unui anume Jonathan Dunwell din New York. Doamna Croft, pe-al cărei soț îl văd aci, și care arde de dorința de-a dobândi terenul, este aceea care a colportat toate aceste năzbâtii. Dar, domnilor, e oare omenește cu putință ca o proprietate, și cu deosebire o proprietate de-o asemenea valoare, să rămână fără stăpân aproape o jumă-tate de veac, dacă ar mai fi în viață vreun moștenitor, fie și o rudă de departe? Căci, domnilor, toată lumea e de acord că, dacă bătrânul Pe-ter Rugg ar mai fi în viață, ar avea acum cel puțin o sută de ani. Se știe că el și fiica lui, cu calul și trăsura lor, au fost dați dispăruți acum mai bine de jumătate secol și, deși nu s-au mai întors nicicând, e posibil oare să mai fie în viață și să vină într-o zi să revendice dreptul lor de proprietate asupra acestei vaste reședințe? Domnilor, asemenea raționamente nu permit să se efectueze vreodată operații serioase. Astfel de povești neroade nu trebuie să ne abată de la scopul nobil de-a încredința aceste ruine ge-niului unui arhitect. Dacă asemenea lucruri ar putea des¬curaja un spirit întreprinzător, nimeni n-ar mai îndrăzni să în¬cheie cea mai mică tran-zacție comercială. Economiile dumnea¬voastră, în loc să vă îndulcească somnul cu vise despre noi izvoare de aur și îmbogățire, v-ar pricinui groaznice coșmaruri. Banul, dacă nu e întrebuințat, nu face decât să tul-bure liniștea omului. Priviți acest magnific teren pe care-l aveți în față. Iată o jumătate de acru — peste douăzeci de mii de picioare — un teren de colț, pe care poți zidi ce vrei; nu e un petic de patruzeci de picioare pe cincizeci, unde, în timpul caniculei, să nu poți respira decât în pivniță. Din contră, un arhitect n-ar putea contempla acest teren fără invidie, căci aici e loc pentru o clădire care ar desfide până și templul lui Solomon. Ce lucru seducător! Cum să-i reziști? La răsărit, foarte aproape de Atlantic, Neptun, încărcat cu cele mai rare comori ale întregului pământ, poate să bată cu tridentul lui la ușa dumneavoastră. La apus, produsele fluviului Paradisu¬lui — Connecticut — datorită binefăcătorilor aburi ai căilor ferate și canalelor, vor trece în curând pe sub ferestrele dumneavoastră și în fe-lul acesta, în unul și același loc, Neptun se va cununa cu Ceres, și Pomo-na din Roxbury, și Flora din Cambridge vor juca la nuntă. Oameni de ști-ință, oameni de gust, și dumneavoastră, oameni de litere — căci văd mulți în onorata asistență — acest pământ binecuvântat e al vostru! Dacă locul unde eroul de odi¬nioară a lăsat doar urma unui pas al său e astăzi sacru, cu cât mai mare trebuie să fie prețul locului de naștere al celui pe care lu-mea îl celebrează pentru că s-a născut pe Middle Street, drept în fața a-cestei locuințe, și a cărui casă părintească, dacă n-ar fi cunoscută, ar fi revendicată de peste șapte orașe! Pentru dumnea¬voastră aceste date au o valoare dublă. Căci, în curând, chiar în fața casei care se va construi aci, se va înălța un monument, spre încântarea și venerația întregii lumi. O coloană se va ridica, înaltă până la cer; și pe această coloană va fi gravat un singur nume, care va ralia pe toți înțelepții, savanții, intelectualii, oa¬menii vir-tuoși, prudenți, binevoitori în vorbă și în fapte, numele celui ca¬re, pe când trăia, a fost protectorul săracilor, bucuria familiilor și admi¬rația regilor, și care după moarte rămâne vrednic să fie pus în rând cu cei șapte înțelepți ai Greciei. Mai e nevoie să-i ros¬tesc numele? El oprește tu-netul și comandă fulgerului. Oameni din cartierul de nord! Trebuie să fac apel la patriotismul vostru pen¬tru a dovedi valoarea acestui domeniu? Nu există pe pământ un loc mai celebru; colo, la colțul străzii, a trăit James Otis; dincolo, Samuel Adams; dincolo, Joseph Warren; iar la celălalt colț, Josiah Quincy. De aici a pornit Independența; aici s-a născut, a crescut și ajuns la maturitate Libertatea. Aici omul a fost creat a doua oară. Aici e leagănul independenței americane — ce zic, sunt prea modest — aici în-cepe emanciparea lumii! Mii de generații, adică milioane de oameni, vor trece Atlanticul cu singurul scop să vadă cartierul de nord din Boston. Părinții dumneavoastră — ce zic! — dumneavoastră înșivă — da, chiar în această clipă zăresc aici mai mulți amatori care de pe-acum ridică mâna pentru a apăra leagănul Independenței. Oameni de afaceri! Dumneavoas-tră care sunteți surzi la orice alt sunet decât al banilor, sunt sigur că mă veți asculta cu atenție când vă voi spune că orașul Boston va avea nevoie de o parte din acest teren pentru a lărgi Ann Street. Mă auziți? Mă auziți bine? Vă repet că orașul va avea nevoie de o mare parte din acest teren pentru a lărgi Ann Street. Ce șansă nesperată! Orașul nu confiscă bunul unui cetățean al său fără a-l despăgubi. Dacă va rechiziționa bunul dum-neavoastră, se va dovedi mai generos decât în visurile celui mai avar om. Singura primejdie care v-ar putea amenința e să muriți înăbușiți sub po-vara bogăției dumneavoastră. Cunoașteți cazul bătrânei doamne, moartă recent de embolie, în momentul când primarul i-a înmânat despă¬gubirea pentru un colțișor din curtea ei. Întreaga Facultate a recunoscut că teza-urul pe care primarul, în chip imprudent, i l-a înmânat în dolari sunători și verificați cu cântarul, calzi încă, fiind proaspăt bătuți, i-a pricinuit doamnei ruperea unui vas ce i-a fost fatală. Deci, cel care va cumpăra acest loc să se teamă de prea mult noroc, și nu de Peter Rugg. Faceți deci ofertele dumnea¬voastră cu deplin curaj, iar numele lui Peter Rugg n-are de ce să vă scadă zelul. Cine cât oferă pentru un picior din acest dome-niu?
Așa glăsui portărelul, înălțându-și ciocănașul de fildeș. Ofer¬tele se urcară în câteva minute de la cincizeci la șaptezeci și cinci cenți de picior. Apoi de la șaptezeci și cinci la nouăzeci. În fine, cineva oferi un dolar. Portărelul părea mulțumit și, uitându-se la ceasornic, declară că terenul va fi adjudecat la acest preț, dacă în timp de cinci minute nimeni nu va da mai mult.
O tăcere adâncă domni un scurt timp. Dar, pe când ciocă¬nașul era încă ridicat, se auzi un zgomot surd care atrase atenția tuturor. Cum zgomotul părea că se apropie, cineva strigă: „Se dărâmă clădirile pieței noi!" Alții: „Nu, e un cutremur de pământ: se simte cum se mișcă pămân-tul!" Iar alții: „Ba de loc„ zgomotul vine din Hanover Street și se îndreaptă spre noi". Ceea ce era adevărat, căci, deodată, Peter Rugg apăru printre noi.
— Vai, Jenny, oftă Peter, sunt ruinat! Casa noastră a ars și toți veci-nii s-au adunat în jurul ruinelor. Cerul a ocrotit-o pe-mama ta, doamna Rugg, care a rămas în viață.
— Dar nu seamănă cu vecinii noștri, răspunse Jenny. Ade¬vărat e că a ars casa și că n-a mai rămas nimic din ea decât peronul și vechiul stâlp de cedru. Întreabă unde e mama.
Între timp, sute de inși îl înconjuraseră pe Rugg, calul și ca¬brioleta lui. Dar nici Rugg personal, nici calul său nu atrăgeau; atâta atenție cât portărelul. Privirea pătrunzătoare și plină de încredere a lui Rugg era do-vada cea mai bună, și nimeni nu se mai îndoia de dreptul său de propri-etate. Impresia făcută de elocventul portărel se ștersese, și deși ultimele lui cuvinte fuseseră „Nu vă temeți de Peter Rugg", de cum îl văzuse în carne și oase, ciocănelul îi căzuse din mână și fusese apucat de-un tre-mur. Calul negru constituia și el o dovadă. Simțindu-se la capătul călă-toriei, se întinse, încât se făcu o dată și jumătate pe cât era, își lipi capul de stâlpul de cedru și necheză de trei ori, scuturându-și hamurile de la zăbală până sub coadă.
Rugg, ridicându-se în picioare în cabrioleta lui, întrebă pe-un ton poruncitor:
— Cine mi-a dărâmat casa în lipsă, căci nu văd nici un semn de si-nistru? Vă întreb prin ce împrejurare neprevăzută s-a întâmplat asta și pentru ce s-a adunat atâta lume la poarta mea? Credeam că toată lumea din Boston mi-e cunoscută, dar dumnea¬voastră păreți a fi din altă gene-rație. Totuși, unele fețe îmi sunt cunoscute. Ba chiar am să vă spun pe nume, deși mi se pare că vă văd pentru prima dată. Văd aci, sunt sigur, un Winslow, din¬colo un Sargent; iată un Sewall, și, lângă el, un Dudley. Dar nici unul din dumneavoastră nu-mi adresează un cuvânt? Ori totul nu-i decât un vis? De fapt, văd numeroase fețe cu ochii deschiși, și totuși toți păreți muți, surzi sau loviți de dambla. Straniu lucru! Nu-mi spune nimeni cine mi-a dărâmat casa?
Atunci se auzi o voce din mulțime, dar nu sunt în stare să precizez de unde venea:
— Aici nu-i nimic straniu în afară de dumneavoastră, dom¬nule Rugg. Timpul, care nimicește și reînnoiește totul, v-a distrus casa și ne-a adus aici. Ați trăit mulți ani într-un miraj. Furtuna, pe care ați sfidat-o ca un necredincios la Menotomy, s-a potolit în sfârșit; dar dumneavoastră nu vă mai puteți întoarce niciodată acasă, căci casa, soția și vecinii dumnea-voastră au dispărut. Pro¬prietatea a rămas pe loc, nu și căminul dumnea-voastră. Ați fost exclus din secolul trecut, și nu veți face parte niciodată din secolul nostru. Căminul dumneavoastră a dispărut, iar altul n-o să mai aveți nicicând pe lumea asta.