Dragă, stimate Romain Rolland,
Din toamna anului 1914, când am început să resimt și eu simptomul – de dată recentă – al sufocării spiritualității și când ne am dat mâna unul altuia de pe țărmuri străine, încrezători în identitatea unor necesități supranaționale, de pe atunci am nutrit dorința de a vă oferi o dată un semn al dragostei mele și, totodată, o probă a activității mele, ca de altfel și posibilitatea de a arunca o privire în lumea gândurilor mele.
Fiți așadar, atât de amabil și primiți dedicația la prima parte a încă neterminatei mele poeme indiene, pe care v o oferă al dumneavoastră
HERMANN HESSE



PARTEA ÎNTÂIA


FIUL BRAHMANULUI

La umbra casei, la soare pe malul fluviului, în preajma bărcilor, la umbra pădurii de sălcii, la umbra smochinului, Siddhartha, tânărul șoim, frumosul fiu de brahman, creștea împreună cu prietenul său Govinda, fiul de brahman. Soarele îi bronza umerii palizi pe malul fluviului, la scăldat, la ritualul sfânt al spălării trupului, al jertfirilor sacre. Umbra se strecura în ochii săi negri în crângul de mango, la jocurile băieților, la cântecul mamei, la ritualul sacrelor jertfiri, la pildele învățatului său tată, în timpul discuțiilor purtate de înțelepți. Siddhartha lua parte încă de multă vreme la discuțiile înțelepților, exersa împreună cu Govinda lupta retorică, exersa împreună cu Govinda arta contemplării, serviciul meditării profunde. Începuse chiar să înțeleagă cum să rostească cuvântul cuvintelor, cuvântul Om, cum să se pătrundă de el cu toată ființa în timpul inspirării și cum să l scoată din sine în timpul expirării, încordându și sufletul și aureolându și fruntea cu strălucirea unei gândiri limpezi. Începuse chiar să priceapă a l ști în străfundurile ființei sale pe Atman indestructibilul, cel de o ființă cu Cosmosul.
Inima tatălui său tresălta de bucurie văzând cum fiul său învăța însetat de cunoaștere, văzând cum din el avea să crească un mare înțelept și preot, un adevărat prinț printre brahmani.
Pieptul mamei sale tresălta de plăcere când îl privea, când îl vedea pășind, când vedea cum se așeza și se ridica frumosul și puternicul Siddhartha, pășind cu picioarele sale suple și dându i binețe cu o cuviință deplină.
În inimile tinerelor fiice de brahmani se înfiripa dragostea atunci când Siddhartha trecea pe ulițele orașului cu fruntea lui strălucitoare, cu ochii săi regești, cu mijlocelul său mlădios.
Însă mai mult decât toți îl îndrăgea prietenul său Govinda, fiul de brahman. El îndrăgea ochii lui Siddhartha, vocea sa plăcută, îi îndrăgea mersul și cuviința deplină a mișcărilor sale, îndrăgea tot ceea ce făcea și spunea Siddhartha, dar peste poate îi îndrăgise spiritul, gândurile sale înalte, înflăcărate, voința sa aprinsă, înalta sa predestinare. Căci Govinda știa: acesta nu va fi să devină un brahman oarecare, nici un leneș oficiant de jertfiri, nici un lacom neguțător de incantații magice, nici un orator încrezut, sec, nici un preot răutăcios, șarlatan și nici o oaie proastă și supusă în turma celor mulți. Nu, și nici el, Govinda, nu voia să devină așa ceva, adică un brahman ca zeci de mii de alți brahmani. El voia să l urmeze pe îndrăgitul și minunatul Siddhartha. Și de ar fi ca Siddhartha să devină cândva un zeu, și de ar fi să pășească în rândul celor plini de strălucire, el, Govinda, tot va ști cum să l urmeze, ca prieten al său, ca însoțitor al său, ca servitorul său, ca purtătorul sulițelor sale, ca o umbră a sa.
Și astfel, toți îl iubeau pe Siddhartha. Pentru toți era izvor de bucurie, pentru toți era izvor de plăcere.
Dar el, Siddhartha, nu își era lui însuși bucurie, nu își era plăcere. Preumblându se pe aleile cu trandafiri ale grădinii de smochini, stând în umbra albăstrie a crângului contemplării, spălându și mâinile și picioarele în baia zilnică a ispășirilor, aducând jertfe în umbra deasă a pădurii de mango, săvârșindu și mișcările cu deplină cuviință, iubit de toți, el, bucuria tuturor, nu purta în inimă nici o bucurie. Din apa fluviului îl învăluiau, în curgerea lor, visuri și gânduri neostoite, cu care îl bântuiau stelele nopții sau stropii razelor de soare, din fumul jertfelor, din nimbul versurilor din Rig Veda, din sorbirea învățăturilor bătrânilor brahmani îl năpădeau visele și neliniștea ce sălășluiau în sufletul său.
Siddhartha începuse să întrețină în el nemulțumirea. Începuse să simtă că nici dragostea tatălui său, nici dragostea mamei sale și nici dragostea prietenului său nu l vor face fericit mereu, ele nu l vor potoli, nu l vor sătura, nu i vor fi îndestulătoare. Începuse să și dea seama că preacinstitul său tată și ceilalți învățători ai săi, că înțelepții brahmani îi împărtășiseră deja tot ceea ce știau ei mai mult și mai bine, că și vărsaseră preaplinul în ulciorul său însetat, dar iată, ulciorul nu se umpluse, spiritul îi era cuprins de nemulțumire, sufletul nu i se liniștise, inima nu i fusese potolită. Spălările trupului erau binevenite, dar ele erau apă, nu te spălau de păcate, nu vindecau setea spiritului, nu destrămau teama inimii. Nimic nu era mai presus de jertfiri și de invocarea zeilor, – dar oare asta să fi fost totul? Aduceau jertfirile fericirea? Și care va fi fiind adevărul în privința zeilor? Fusese într adevăr Prajapati cel care crease lumea? Nu o crease oare Atman, El, Unicul, Singurul? Nu erau zeii cumva niște creaturi plămădite la fel ca mine și ca tine, supuse timpului, deșarte? Era, așadar, bine, era oare just să aduci jertfe zeilor, era acest lucru ceva plin de tâlc, ceva suprem? Cui altcuiva se cuvenea să i aduci jertfe, cui altcuiva se cuvenea să i exprimi toată admirația, dacă nu Lui, Unicului, lui Atman? Și unde putea fi găsit Atman, unde sălășluia El, unde îi bătea eterna inimă, unde altundeva dacă nu în propriul nostru eu, în străfundurile acestuia, în indestructibilul pe care fiecare îl poartă în sine însuși? Dar, iarăși, unde sălășluia acest eu, unde erau aceste străfunduri și unde lucrul cel mai de pe urmă? Căci acesta nu era, după cum propovăduiau înțelepții înțelepților, nici carne, nici mădular, nu era nici gândire, nici conștiință. Unde, așadar, unde sălășluia? Există oare o altă cale, pe care merită să o cauți, în afară de aceea de a pătrunde până la propriul eu, până la mine însumi, până la Atman? Dar vai, nimeni nu ți arăta această cale, nimeni nu o cunoștea, nici tatăl său, nici învățătorii sau înțelepții, nici imnurile sfinte ale jertfirii! Știau de toate cele brahmanii și cărțile lor sfinte, știau câte și mai câte, se preocupaseră de toate cele și chiar de mult mai multe, aveau cunoștințe despre facerea lumii, despre apariția vorbirii, a hranei, a inspirării, a expirării, despre alcătuirea simțurilor, despre faptele zeilor – infinit de multe lucruri știau ei, dar ce valoare mai avea oare să știi toate aceste lucruri, atâta timp cât nu se știa nimic despre Unul și Unicul, despre lucrul cel mai de seamă, despre singurul lucru de seamă?
Desigur, multe versuri din cărțile sfinte, mai ales din Upanișadele lui Samaveda, pomeneau despre aceste străfunduri, despre lucrul cel mai de pe urmă, ce splendide erau aceste versuri. „Sufletul tău este lumea întreagă", așa se spunea acolo, și tot acolo se mai spunea că în somn, în somnul adânc, omul pătrunde până în străfundurile sale adânc, sălășluind în Atman. O minunată înțelepciune găseai în aceste versuri, toată știința celor mai mari înțelepți fusese strânsă aici, în aceste cuvinte magice, pure ca mierea adunată de albine. Nu, imensele cunoștințe strânse și păstrate aici de nenumărate generații de înțelepți brahmani nu puteau fi tratate cu dispreț. – Dar unde erau brahmanii, unde preoții, unde înțelepții sau penitenții care reușiseră nu numai să știe, ci și să trăiască știința aceasta cea mai profundă? Unde era oare acela care știa să transpună, în mod miraculos, sălășluirea în Atman din somn în starea de trezie, în viață, la fiecare pas, în cuvânt și în faptă? Siddhartha cunoștea mulți brahmani preacinstiți, mai ales pe preacuratul, învățatul și peste toate preacinstitul său tată. Acesta merita toată admirația, se purta cu calm și noblețe, viața îi era curată, vorba înțeleaptă, sub fruntea lui sălășluind gânduri subtile și nobile – dar până și el, cel care știa atâtea lucruri, ducea el oare o viață împăcată, își găsise el oare liniștea, nu era și el numai un căutător, un însetat? Nu trebuia să soarbă și el, iară și iară, ca orice însetat, din izvoare sfinte, din jertfe, din cărți, din convorbirile brahmanilor? De ce mai trebuia și el, cel căruia nu i se putea reproșa nimic, să și spele zilnic păcatele, să se străduiască zilnic spre a se purifica, luând o în fiecare zi de la capăt? Nu sălășluia Atman într însul, nu țâșnea oare chiar din inima lui izvorul izvoarelor? Acest izvor al izvoarelor trebuia să l găsești, trebuia să l găsești în propriul tău eu și să ți l însușești! Restul era numai căutare, era ocoliș, era rătăcire.
Acestea erau gândurile lui Siddhartha, aceasta era setea lui, aceasta era suferința.
Adeseori recita cu glas tare, dintr o upanișadă a lui Chandogya, următoarele cuvinte: „Cu adevărat, numele brahmanului este Satyam – într adevăr, cel ce știe acest lucru pătrunde în fiece zi în lumea cerurilor." Deseori i se părea că lumea cerurilor este aproape, dar niciodată n o atinsese pe deplin, nicicând nu și potolise setea până la capăt. Iar dintre toți înțelepții și dintre toți înțelepții înțelepților pe care îi cunoscuse el și de a căror învățătură profitase, dintre toți nici unul nu atinsese această lume a cerurilor, nici unul nu și potolise pe deplin această sete eternă.
„Govinda, grăi Siddhartha către prietenul său, dragă Govinda, hai să mergem sub smochin și să exersăm meditarea profundă."
Și au mers ei la smochin, așezându se Siddhartha colea, Govinda la douăzeci de pași mai încolo. În timp ce se așeza, fiind gata să pronunțe cuvântul Om, Siddhartha murmură repetând versul:

„Om este arcul, săgeata e sufletul,
Brahman este ținta săgeții,
iată unde trebuie să nimerești fără abatere."

După ce se scurse răgazul obișnuit al exercițiului de meditare profundă, Govinda se ridică. Venise seara, ora la care se săvârșea spălatul trupului. Strigă numele lui Siddhartha. Siddhartha nu răspunse. Siddhartha ședea cufundat pe gânduri, ochii săi fixau o țintă foarte îndepărtată, vârful limbii sale se întrezărea printre dinți, părea că nu mai respiră. Ședea așa, înfășurat în mantia reflectării profunde, gândindu l pe Om cu sufletul trimis înainte i, ca o săgeată, înspre Brahman.
Odată trecură prin orașul lui Siddhartha niște samani, asceți aflați în pelerinaj, trei bărbați stinși, uscățivi, nici vârstnici, nici tineri, cu umerii năclăiți de praf și de sânge, aproape goi, pârjoliți de soare, învăluiți în singurătate, străini de lume, dușmani ai acesteia, niște străini, șacali costelivi în împărăția oamenilor. În urma lor adia mireasma fierbinte a pasiunii amuțite, a devoțiunii distrugătoare, a nemiloasei abandonări de sine.
Seara, după ora de contemplare, Siddhartha grăi către Govinda: „Mâine în zori, prietene, Siddhartha va pleca la samani. El se va face saman."
La auzul acestor cuvinte Govinda păli, căci citi pe chipul imobil al prietenului său hotărârea neabătută, întocmai ca săgeata țâșnită dintr un arc. Govinda pricepu imediat, de la prima privire: iată deci începutul, Siddhartha pornește pe drumul său, destinul său începe să încolțească și, odată cu al lui, și al meu. Și se făcu palid precum o coajă de banană uscată.
„O, Siddhartha, strigă el, îți va îngădui oare tatăl tău așa ceva?" Siddhartha se uită la el ca un om care se trezește. Cu iuțeala săgeții citi în sufletul lui Govinda, îi citi teama și i citi devotamentul.
„O, Govinda, grăi el încet, să nu facem risipă de cuvinte. Mâine, odată cu ivirea zorilor, îmi voi începe viața de saman. Să nu mai vorbim despre asta."
Siddhartha intră în încăperea în care tatăl său ședea pe o rogojină din rafie, trecu în spatele tatălui și se opri acolo, așteptând până când tatăl său își dădu seama că Îndărătul lui se află cineva. Brahmanul grăi: „Tu ești, Siddhartha? Spune mi, așadar, ce ai venit să mi spui."
Siddhartha grăi: „Cu îngăduința ta, tată. Am venit să ți spun că simt chemarea de a ți părăsi mâine casa și de a intra în rândul asceților. Dorința mea este de a mă face saman. Te aș ruga să nu mi fii potrivnic."
Brahmanul tăcu și tăcu până ce prin ferestruică se preumblau stelele, schimbându și pozițiile, și abia atunci se puse capăt tăcerii din încăpere. Fiul stătea mut, nemișcat, cu brațele încrucișate, tatăl ședea pe rogojină mut, nemișcat, iar stelele treceau pe cer. Atunci tatăl grăi: „Nu se cade ca un brahman să rostească vorbe de furie și mânie. Dar inima mea este pătrunsă de o mare nemulțumire. N aș vrea să mai aud din gura ta pentru a doua oară această rugăminte."
Încet, brahmanul se ridică, Siddhartha stătea mut, cu brațele încrucișate.
„Ce mai aștepți?" îl întrebă tatăl.
Siddhartha grăi: „Știi ce."
Plin de nemulțumire, tatăl ieși din încăpere, se duse plin de nemulțumire la culcușul său și se întinse.
Dar cum somnul nu i cuprindea ochii, brahmanul se sculă după o oră, umblă de colo colo, apoi ieși afară din casă. Se uită prin ferestruica încăperii și l văzu pe Siddhartha stând înăuntru, cu brațele încrucișate, neclintit, în același loc. Vestmântul lui de culoare deschisă avea o sclipire palidă. Cu inima tulburată de neliniște, tatăl se întoarse la culcușul său.
Dar cum somnul nu i cuprindea ochii, brahmanul se sculă din nou după o oră, umblă de colo colo, ieși în fața casei, văzu că răsărise luna. Privi prin fereastra încăperii, Siddhartha stătea neclintit, în același loc, cu brațele încrucișate, fluierele picioarelor sale goale străluceau în lumina lunii. Cu inima tulburată de îngrijorare tatăl se culcă din nou.
Reveni după o oră, apoi reveni după două ore, privi prin fereastră, îl văzu pe Siddhartha stând in lumina lunii, în sclipirea stelelor, în beznă. Reveni din oră în oră, tăcut, privi în încăpere, îl văzu pe cel care stătea fără să se miște din loc, inima i se umplu de mânie, inima i se umplu de neliniște, inima i se umplu de șovăială, de suferință.
La ultimul ceas al nopții, înainte de venirea zorilor, se întoarse, intră în încăpere, îl văzu pe tânăr stând în picioare și i se păru mare și străin.
„Siddhartha, grăi el, ce mai aștepți?"
„Știi ce."
„Vei sta mereu așa, așteptând să se facă ziuă, să vină amiaza, să vină seara?"
„Voi sta și voi aștepta."
„Vei obosi, Siddhartha."
„Voi obosi."
„Vei adormi, Siddhartha."
„Nu voi adormi."
„Vei muri, Siddhartha."
„Voi muri."
„Vrei mai degrabă să mori decât să l asculți pe tatăl tău?"
„Siddhartha l a ascultat întotdeauna pe tatăl său."
„Așadar, vei renunța la planurile tale?"
„Siddhartha va face ceea ce i va spune tatăl său."
Prima rază a zilei lumină încăperea. Brahmanul observă că genunchii lui Siddhartha tremurau ușor. Pe chipul lui Siddhartha nu zări nici un tremur, ochii lui priveau în depărtare. Atunci tatăl său își dădu seama că, încă din acele clipe, Siddhartha nu mai era în preajma lui, acasă, că încă din acele clipe Siddhartha îl părăsise.
Tatăl atinse umărul lui Siddhartha.
„Mergi în pădure, grăi el, și fă te saman. Dacă va fi să ți afli mântuirea în pădure, să vii să mă înveți și pe mine cum să mi aflu mântuirea. Dacă vei fi dezamăgit, întoarce te și, împreună, vom aduce jertfe zeilor. Acum du te de ți sărută mama și spune i unde vrei să pleci. Iată că pentru mine a sosit ceasul la care trebuie să mă duc la râu pentru a săvârși prima spălare a trupului."
Își retrase mâna de pe umărul fiului său și ieși afară. Când încercă să facă primul pas, Siddhartha se clătină într o parte. Reuși să și stăpânească picioarele printr un efort de voință, se înclină în fața tatălui său și se duse la mama sa pentru a face întocmai cum îi spusese tatăl.
Când se lumină de ziuă părăsi, agale, tihnitul oraș, picioarele îi erau anchilozate, în dreptul ultimei colibe zări apărând o umbră care se furișase până acolo, alăturându se acum pelerinului – era Govinda.
„Ai venit", grăi Siddhartha zâmbind.
„Am venit", grăi Govinda.



LA SAMANI

În seara aceleiași zile îi ajunseră din urmă pe asceți, pe uscățivii samani, față de care se obligară să i însoțească și să i asculte cu supușenie. Fură acceptați.
Siddhartha își dărui vestmântul unui brahman sărac de pe stradă. Nu mai avea pe el decât o bucată de pânză în jurul șoldurilor și o pelerină dintr o bucată de stofă pământie. Nu mânca decât o dată pe zi, niciodată mâncare pregătită. Posti cincisprezece zile. Posti douăzeci și opt de zile. Carnea de pe șolduri și din obraji i se topi. Din ochii săi măriți se revărsau flăcările unor vise fierbinți, la degetele uscățive îi crescură unghii lungi, pe bărbie îi crescu o barbă uscată, țepoasă. Privirea îi îngheța când în cale îi ieșeau femei; gura i se schimonosea de dispreț când mergea printr un oraș cu oameni frumos îmbrăcați. Vedea cum negustorii făceau negoț, cum bogătașii se duceau la vânătoare, cum cei încercați de durere își plângeau morții, cum se ofereau târfele, cum doctorii se îngrijeau de bolnavi, cum preoții stabileau ziua semănatului, cum se iubeau îndrăgostiții, cum mamele își alăptau pruncii – dar la toate acestea nu merita să privești nici măcar cu un singur ochi, totul era minciună, totul duhnea a minciună, totul voia să lase impresia unui sens anume, impresia de fericire și de frumusețe, pe când în fond totul nu era decât o nemărturisită descompunere. Lumea avea un gust amar. Viața era un chin.
Siddhartha nu avea decât un scop, unul singur: să se golească, să se deșerte de sete, de dorință, de vise, de bucurie și suferință. Să moară de la sine, să nu mai fie un eu, să și găsească liniștea cu inima deșertată, să fie pregătit, în gândirea sa depersonalizată, pentru minune – iată care era scopul său. Învingându și și omorându și orice strop al propriului său eu, reducând la tăcere orice ispită, orice ghes al inimii, numai astfel putea să trezească în el lucrul cel mai de pe urmă, lucrul cel mai profund al ființei, ceea ce nu mai ținea de eu, marea taină.
Tăcut, Siddhartha stătea în arșița perpendiculară a soarelui, arzând de durere, arzând de sete, și stătu așa, până nu mai simți nici durerea, nici setea. Stătu tăcut cât dură perioada ploilor, din păr apa i se prelingea pe umerii înfrigurați, pe șoldurile și picioarele înfrigurate, stătu așa în penitență până ce umerii și picioarele nu mai simțiră frigul, până ce tăcură, până se liniștiră. Orbecăia tăcut printre ramurile cu spini, din pielea arsă îi picura sângele, din buboaie i se scurgea puroiul și Siddhartha stătea încrâncenat, stătea nemișcat, până ce nu i mai curse sânge, până nu l mai înțepă nimic, până nu l mai arse nimic.
Siddhartha stătea drept, învățând să și reducă respirația, învățând să se mulțumească cu puțină respirație, învățând să și oprească respirația. Începând cu respirația, el învăță să și potolească bătăile inimii, învăță să și reducă bătăile inimii până ce se răreau, până ce acestea aproape că nu se mai auzeau.
Sub îndrumarea celui mai vârstnic saman, Siddhartha exersă abandonarea de sine, exersă meditarea profundă după niște reguli noi ale samanilor. Un bâtlan porni în zbor peste pădurea de bambuși – și Siddhartha închise bâtlanul în sufletul său, zbură peste păduri și munți, se făcu bâtlan, se hrăni cu pești, suferea de foame ca un bâtlan, grăi cu croncănit de bâtlan, muri de moartea bâtlanilor. Pe nisipul unei plaje zăcea un șacal mort, și sufletul lui Siddhartha se strecură în cadavrul acestuia, deveni șacal mort, pe plajă, se umflă, se împuți, putrezi, fu sfâșiat de hiene, pielea îi fu sfârtecată de vulturi, deveni schelet, se făcu praf spulberat peste câmpie. Și sufletul lui Siddhartha se întoarse, el murise, putrezise, se făcuse praf și pulbere, gustând astfel din beția tulbure a mișcării ciclice, stătea, bântuit de o nouă sete, ca un vânător pândind o ieșire posibilă din această mișcare ciclică, acolo unde s ar afla sfârșitul tuturor cauzelor, acolo unde ar fi putut să înceapă veșnicia cea fără de suferință. Își ucise toate simțurile, își ucise toate amintirile, se strecură afară din propriul său eu și luă o mie de alte înfățișări, de animal, de stârv, de piatră, de lemn, de apă, regăsindu se de fiecare dată și deșteptându se, indiferent dacă strălucea soarele sau luna, era iarăși un eu, se avânta în mișcarea ciclică, simțea că i este sete, își înfrângea setea, simțea din nou că îi este sete.
Siddhartha învăță multe lucruri la samani, învăță să străbată multe drumuri care să l îndepărteze de propriul său eu. Parcurse drumul abandonării de sine prin durere, suportând și înfrângând prin vrerea sa durerea, foamea, setea, oboseala. Parcurse drumul abandonării de sine prin meditație, golind simțul de toate închipuirile, cu ajutorul gândirii. Învăță să parcurgă aceste drumuri precum și altele, își părăsi de mii de ori propriul său eu, stăruind ore întregi și zile întregi în non eu. Dar chiar dacă drumurile îl duceau departe de propriul său eu, la capătul lor revenea la același eu. Chiar dacă Siddhartha se sustrăgea de mii de ori propriului său eu, fiind neant, animal, piatră, întoarcerea era inevitabilă, după cum inevitabil era ceasul la care se regăsea, în lumina soarelui sau în lumina lunii, în umbră sau în ploaie, fiind iarăși un eu și iarăși Siddhartha, simțind din nou chinul impusei mișcări ciclice.
Alături de el trăia Govinda, umbra sa, parcurgând aceleași drumuri, făcând aceleași eforturi. Rareori își vorbeau unul altuia altfel decât o cereau serviciile divine și exercițiile. Câteodată mergeau împreună prin sate ca să cerșească hrană pentru ei și pentru învățătorii lor.
„Ce crezi, Govinda, grăi Siddhartha în timpul unei asemenea preumblări, ce crezi, am făcut vreun progres? Ne am atins vreun scop?"
Govinda răspunse: „Am învățat și continuăm să învățăm. Tu, Siddhartha, vei deveni un mare saman. Ai învățat repede orice exercițiu, bătrânii samani te au admirat adeseori. Ai să fii un sfânt, o, Siddhartha."
Siddhartha grăi: „Mi se pare că nu i chiar așa, prietene. Ceea ce am învățat până azi aici, la samani, o, Govinda, aș fi putut învăța mai repede și mai simplu. Lucrurile astea le aș fi putut învăța în orice crâșmă din cartierul târfelor, prietene, în mijlocul cărăușilor și al jucătorilor cu zarurile."
Govinda grăi: „Siddhartha glumește, desigur, pe seama mea. Cum ai fi putut învăța printre sărmanii aceia să meditezi profund, să ți ții respirația, să reziști la foame și la durere?"
Și Siddhartha spuse încet, de parcă ar fi grăit către sine însuși: „Ce este meditarea profundă? Ce înseamnă să ți părăsești corpul? Ce este postul? Ce înseamnă să ți ții respirația? Este o evadare din propriul eu, o scurtă scăpare de chinul existenței ca eu, este o scurtă alinare a durerii și a absurdității vieții. O asemenea evadare, aceeași scurtă alinare îi este dată și bouarului când, poposind la un han, bea câteva căușe de vin de orez sau de lapte de cocos fermentat. Atunci nu și mai simte sinele, atunci nu mai simte durerile vieții, atunci îi este dată alinarea. Picotind deasupra căușului său cu vin de orez, el trăiește aceleași momente ca Siddhartha și Govinda când, în îndelungatele lor exerciții, aceștia își părăsesc trupurile, poposind în non eu. Așa e, o, Govinda."
Govinda grăi: „Vorbești și tu așa, o, prietene, dar tu știi doar că Siddhartha nu e cărăuș, că un saman nu este un bețivan. Într adevăr, bețivanul își află alinarea, își află un scurt refugiu, un scurt repaus, dar el își revine din această amăgire și vede că totul este din nou la fel cum a fost, el nu a devenit mai înțelept, n a adunat cunoștințe noi, nu s a ridicat pe noi trepte."
Și Siddhartha grăi zâmbind: „Nu știu, n am fost niciodată mare băutor. Dar că eu, Siddhartha, îmi aflu în exercițiile și meditările mele profunde doar o scurtă alinare și că sunt la fel de departe de înțelepciune, de mântuire ca pe vremea când mă aflam în pântecul mamei, iată, lucrurile acestea le știu, o, Govinda, le știu."
Și altă dată, pe când Siddhartha și Govinda ieșeau din pădure ca să cerșească în sat ceva de mâncare pentru frații și învățătorii lor, Siddhartha începu să vorbească zicând: „Ne aflăm noi oare pe drumul cel bun, o, Govinda? Ne apropiem noi oare de cunoaștere? Ne apropiem noi oare de mântuire? Nu cumva ne învârtim în cerc tocmai noi, cei care voiam să scăpăm de mișcarea ciclică?"
Govinda grăi: „Am învățat multe, Siddhartha, mai avem multe de învățat. Noi nu ne învârtim în cerc, noi mergem în sus, cercul este o spirală, noi am urcat deja câteva trepte."
Siddhartha răspunse: „Ce vârstă are, după părerea ta, cel mai vârstnic saman, venerabilul nostru învățător?"
Govinda grăi: „Se pare că cel mai vârstnic are șaizeci de ani."
La care Siddhartha zise: „A atins vârsta de șaizeci de ani și n a ajuns în Nirvana. Va împlini șaptezeci, optzeci de ani, și tu și eu vom ajunge la fel de bătrâni și vom exersa, vom posti și vom medita. Dar în Nirvana nu vom ajunge, nici noi, nici el. O, Govinda, cred că nici unul, nici unul dintre toți samanii de pe lume nu va ajunge în Nirvana. Ne aflăm mângâiere, ne aflăm alinare, învățăm niște deprinderi prin care ne înșelăm. Esențialul însă, drumul drumurilor, nu l găsim."
„Nu spune asemenea vorbe înfricoșătoare, Siddhartha! grăi Govinda. Cum adică, dintre atâția bărbați învățați, dintre atâția brahmani, dintre atâția samani severi și venerabili, dintre atâția bărbați care caută atât de mult, cu atâta zel interior, cu atâta sfințenie, să nu fie unul care să afle drumul drumurilor?"
Siddhartha însă spuse cu o voce încărcată în egală măsură de mâhnire și ironie, cu o voce șoptită, întrucâtva tristă, întrucâtva zeflemitoare: „Govinda, prietenul tău va părăsi în curând poteca aceasta a samanilor pe care a mers atâta timp împreună cu tine. Mă chinuie setea, o, Govinda, și pe acest drum lung al samanilor setea nu mi s a potolit câtuși de puțin. Întotdeauna am fost însetat de cunoaștere, am fost cotropit mereu de întrebări. An de an i am întrebat pe brahmani, an de an am întrebat sfintele Vede, an de an i am întrebat pe evlavioșii samani. O, Govinda, poate că ar fi fost la fel de bine, ar fi fost al fel de înțelept și la fel de folositor dacă aș fi întrebat pasărea rinocerilor sau un cimpanzeu. N am ajuns la nici un liman, am avut nevoie de mult timp ca să pricep, o, Govinda, următorul lucru: că nimic nu se poate învăța! Eu cred că nu există cu adevărat acel lucru pe care noi îl numim «a învăța». Nu există, prietene, decât o singură știință, aflată pretutindeni, aceasta este Atman, ea este prezentă în mine și în tine și în orice ființă. Și astfel încep să cred: știința aceasta nu are alt dușman mai strașnic decât voința de a ști, decât învățatul."
Govinda se opri din drum, își ridică mâinile și grăi: „Nu ți înspăimânta prietenul, Siddhartha, cu asemenea vorbe! Căci adevăr grăiescu ți, cuvintele tale trezesc teama în inima mea. Și apoi gândește te numai: ce s ar alege de sfințenia rugăciunilor, ce s ar alege de venerabilitatea tagmei brahmanilor, de cuvioșenia samanilor dacă ar fi așa cum zici tu, dacă nu ar exista posibilitatea de a învăța? Ce s ar alege, așadar, Siddhartha, de tot ceea ce e sfânt, valoros și venerabil pe acest pământ?!"
Și Govinda șopti un vers, ca pentru sine însuși, un vers dintr o upanișadă:
„Cel ce se cufundă gânditor, cu sufletul purificat în Atman, De negrăit în cuvinte e fericirea inimii sale."
Siddhartha însă tăcea. Se gândea la cuvintele pe care i le spusese Govinda, și gândi cuvintele până la capătul lor.
Da, se gândea el stând cu capul plecat, ce s ar alege din tot ceea ce ni se părea sacru? Ce ar mai rămâne? Ce rezistă? Și clătină din cap.
Odată, pe când cei doi tineri se aflau cam de vreo trei ani printre samani, trăind și exersând cu ei, ajunsese la urechile lor, pe diverse căi, pe ocolite, o veste, un zvon, o legendă: Se spunea că s ar fi ivit cineva, pe nume Gotama, Sublimul, Buddha, că acesta și ar fi învins în el suferința lumii, oprind roata renașterilor. Se zicea că merge prin țară, propovăduindu și învățătura, înconjurat de discipoli, lipsit de avere, de casă, de femeie, purtând mantia galbenă a unui ascet, dar cu fruntea înseninată, un Preafericit în fața căruia se plecau și brahmani și bogătași, transformându se în adepții săi. Această legendă, acest zvon, acest basm se făcea auzit trimițându și miresmele ici și colo; în orașe brahmanii vorbeau despre el, în păduri vorbeau samanii, numele lui Gotama, al lui Buddha ajungea mereu și mereu la urechile tinerilor, fie de bine, fie de rău, fie proslăvit, fie hulit.
Întocmai cum într o țară bântuită de ciumă se răspândește vestea că ici sau colo ar exista un om, un înțelept, un om care știe multe și ale cărui vorbe sau a cărui răsuflare ar fi suficiente pentru a vindeca de această molimă pe oricare dintre victimele ei, așa cum această veste străbate apoi țara, încât fiecare vorbește despre ea, mulți dându i crezare, alții îndoindu se, mulți însă pornind la drum deîndată pentru a i se adresa înțeleptului și pentru a i solicita ajutorul, tot astfel străbătea țara și legenda aceea, legenda aceea înmiresmată, privitoare la Gotama, la Buddha, înțeleptul din neamul Sakya. După cum afirmau credincioșii, acesta poseda știința supremă, își amintea de viețile sale anterioare, ajunsese în Nirvana și nu se mai întorcea niciodată în mișcarea ciclică, nu se mai amesteca în șuvoiul tulbure al remodelării făpturilor omenești. Se relatau multe lucruri minunate și incredibile despre el, săvârșise minuni, îl învinsese pe diavol, vorbise cu zeii. Dar dușmanii și necredincioșii spuneau că acest Gotama ar fi un șarlatan, că și ar petrece zilele trăind bine, disprețuindu și victimele, că ar fi lipsit de erudiție și că n ar avea habar nici de exercițiu, nici de mortificare.
Dulce mai suna legenda aceasta despre Buddha și ce farmec mai răzbătea din aceste relatări! Lumea era bolnavă, viața era greu de suportat – și iată, se părea că de aici țâșnea un izvor, se părea că de aici răsună o chemare plină de alinare, de blândețe, de promisiuni nobile. În toate ținuturile Indiei, pretutindeni acolo unde se făcea auzit zvonul despre Buddha, tinerii își ciuleau urechile, se pătrundeau de dor, de speranță, iar fiii de brahmani din orașe și sate primeau bucuroși pe orice pelerin, pe orice străin care le aducea vreo veste despre el, Sublimul, despre Sakyamuni.
Legenda pătrunsese și până la samanii din pădure, și până la Siddhartha, și până la Govinda, pătrunsese încet, picătură cu picătură, fiecare picătură fiind încărcată de speranță, fiecare picătură fiind încărcată de îndoială. Nu vorbeau despre acest lucru, căci cel mai vârstnic dintre samani nu era un adept al acestei legende. El auzise că acel așa zis Buddha fusese cândva ascet, că trăise în pădure, dar că revenise la traiul bun și la plăcerile lumești, așa că nu dădea nici doi bani pe acest Gotama.
„O, Siddhartha, grăi odată Govinda către prietenul său. Astăzi am fost în sat și un brahman m a invitat în casa lui, iar în casa lui era și un fiu de brahman din Magadha care îl văzuse pe Buddha cu proprii săi ochi, ascultându l cum propovăduia. Și adevăr grăiescu ți, mă durea răsuflarea în piept și mi ziceam: Ce bine ar fi ca și eu, ce bine ar fi ca și noi amândoi, Siddhartha și cu mine, să apucăm a trăi clipa în care vom asculta învățătura din gura acestui desăvârșit! Vorbește, prietene, o pornim și noi într acolo ca să ascultăm învățătura din gura lui Buddha?"
Siddhartha grăi: „M am gândit mereu că Govinda va rămâne la samani, am crezut mereu că scopul său este de a ajunge la vârsta de șaizeci și de șaptezeci de ani și de a practica în continuare artele și exercițiile care dau strălucire samanilor. Dar iată că l am cunoscut prea puțin pe Govinda, că am știut puține lucruri despre inima lui. Așadar, scumpul meu, vrei să pornești pe un nou drum și să te duci acolo unde Buddha își propovăduiește învățătura?"
Govinda grăi: „Îți cam place să zeflemisești. N ai decât să fii mereu zeflemitor, Siddhartha! Însă nu simți și tu cum încolțește în tine chemarea, plăcerea de a asculta această învățătură? Nu mi ai spus tu cândva că nu vei mai merge multă vreme pe calea samanilor?"
La acesta Siddhartha râse în felul său, în vreme ce în tonul vocii sale se ivi o umbră de mâhnire și de ironie, apoi zise: „Drept grăit ai, o, Govinda, drept, și bine adusu ți ai aminte. Ar trebui să ți mai aduci aminte și de un alt lucru pe care l ai auzit de la mine, anume de faptul că am devenit suspicios, că am obosit de atâta învățătură și de atâta învățat și că nu prea mai cred în vorbele pe care ni le oferă învățătorii. Dar desigur, dragul meu, sunt gata să ascult acea învățătură – cu toate că în inima mea am credința că noi am gustat deja din fructul cel mai bun al acelei învățături."
Govinda grăi: „Inima mi se umple de bucurie văzând că ești dispus să faci acest lucru. Dar spune mi, cum e oare posibil: cum adică ne a oferit deja învățătura lui Gotama fructul ei cel mai bun, și asta încă înainte de a o fi ascultat?"
Siddhartha grăi: „Hai să gustăm din acest fruct și să vedem ce o să mai fie de acum încolo, Govinda! Însă fructul pe care i l datorăm încă de pe acum lui Gotama reprezintă îndemnul de a ne îndepărta de samani! Hai să așteptăm cu inima liniștită, prietene, hai să vedem dacă el ne poate oferi și altceva mai bun."
În aceeași zi, Siddhartha îi aduse la cunoștință celui mai în vârstă dintre samani hotărârea sa, spunându i că ar vrea să plece de la el. Făcu acest lucru cu politețea și modestia care se cuvin unui discipol mai tânăr. Samanul însă fu cuprins de mânie auzind că cei doi tineri voiau să l părăsească, și ridică tonul, folosind cuvinte grele, de ocară.
Govinda se sperie și se fâstâci, Siddhartha însă își apropie gura de urechea lui Govinda și i șopti: „Iată, am să i arăt bătrânului că am învățat ceva de la el." Se postă în fața samanului, aproape de el, și, concentrându și sufletul, îi prinse privirea într a sa, îl supuse și l amuți, înfrângându i voința, făcându i să asculte de voința sa și poruncindu i să facă fără să crâcnească tot ceea ce i cerea el.
Bătrânul amuți, ochiul îi încremeni, voința îi fu paralizată, brațele îi atârnau în jos, cedase, lipsit de orice putere, farmecelor lui Siddhartha. Gândurile lui Siddhartha îl luară însă pe saman în stăpânirea lor și acesta trebui să execute ceea ce ele îi porunceau. Astfel, bătrânul se înclină de mai multe ori, făcu niște gesturi de binecuvântare și le adresă, bâlbâindu se, evlavioase urări de drum bun. Iar tinerii îi mulțumiră întorcându i plecăciunile, îi adresară urările lor și, salutându l, se duseră.
Pe drum, Govinda grăi: „O, Siddhartha, ai învățat la samani mai multe lucruri decât am crezut eu. Căci este greu, este foarte greu să l vrăjești pe un bătrân saman. Adevăr grăiescu ți, dacă ai fi rămas acolo ai fi învățat în curând cum să calci pe apă."
„Nu simt dorința de a călca pe apă, spuse Siddhartha. N au decât să se mulțumească bătrânii samani cu astfel de meșteșug."



GOTAMA

În orașul Savathi, numele sublimului Buddha era cunoscut de toți copiii, și fiecare casă era dispusă să umple cu pomană talgerele adepților lui Gotama care cerșeau în tăcere. Locul preferat al lui Gotama se afla în apropierea orașului, în crângul Jetavana care i fusese dăruit lui și alor săi de către bogatul neguțător Anathapindika, un admirator devotat al Sublimului.
Căutând locul unde se afla Gotama, celor doi tineri asceți li se dădeau răspunsuri și detalii care îi îndreptau spre regiunea aceasta. Ajungând în Savathi, li se oferiră bucate de îndată ce poposiră, cerând de pomană, dinaintea ușii unei case, iar ei mâncară, și Siddhartha o întrebă pe femeia care le oferise bucatele:
„Milostivă femeie, am vrea nespus, nespus de mult să aflăm pe unde se preumblă Buddha cel preasfânt, căci noi suntem doi samani din pădure și am venit să l vedem pe cel desăvârșit și să i ascultăm învățătura chiar din gura lui."
Femeia grăi: „Adevărat, ați nimerit tocmai în locul potrivit, samani din pădure. Aflați că Sublimul se află în Jetavana, în grădina lui Anathapindika. Acolo să înnoptați și voi pelerinilor, căci acolo este loc destul pentru nenumărații oameni veniți în pâlcuri pentru a asculta învățătura din gura lui."
Govinda se bucură, exclamând plin de bucurie: „Ce bine, am ajuns unde am vrut și drumul nostru a luat sfârșit! Dar ia spune ne, mamă a pelerinilor, îl cunoști pe Buddha, l ai văzut cu ochii tăi?"
Femeia grăi: „L am văzut de multe ori pe Sublimul. De multe ori l am văzut mergând ziua, mergând pe ulițe tăcut, în mantia lui galbenă, întinzându și în tăcere talgerul pentru pomană în fața unei uși și plecând mai departe cu el plin."
Govinda o asculta încântat, vrând să o mai întrebe multe lucruri și să mai audă ce spune. Dar Siddhartha îl avertiză că trebuie să și continue drumul. Îi mulțumiră femeii și merseră fără a mai avea nevoie să întrebe pe ce drum să o apuce, căci nu puțini erau pelerinii și călugării din comunitatea lui Gotama care străbăteau drumul spre Jetavana. Ajunseră acolo pe înnoptate, în permanență soseau acolo alți oameni, strigând și vorbind, căutând și primind adăpost. Cum erau obișnuiți cu viața în pădure, cei doi samani își găsiră repede și fără prea multă zarvă un locșor unde se cuibăriră, odihnindu se acolo până în zori.
Când răsări soarele, observară cu uimire ce ceată mare de credincioși și de curioși înnoptase aici. Pe toate potecile splendidului crâng umblau călugări în vestminte galbene, așezându se ici și colo pe sub copaci, cufundându se în contemplare sau în discuții religioase, iar grădinile umbroase făceau impresia unui oraș, atât erau de pline de oameni care mișunau ca albinele. Majoritatea călugărilor plecau la oraș, luând cu ei talgerele pentru pomană. Acolo strângeau bucate pentru singura masă din zi, pentru masa de prânz. Însuși prealuminatul Buddha obișnuia să pornească de dimineață la pomană.
Siddhartha îl văzu și l recunoscu pe loc de parcă i l ar fi arătat un zeu. Îl văzu pe bărbatul acela modest, îmbrăcat în rasa lui galbenă, ținând în mână talgerul pentru pomană și pășind agale.
„Privește! îi zise Siddhartha încet lui Govinda. Acesta este Buddha."
Govinda se uită cu atenție la călugărul în rasă galbenă care nu părea să se deosebească prin nimic de sutele de călugări. Curând își dădu seama și Govinda: „Da, el e." Și îl urmară, privindu l cu atenție.
Buddha își vedea de drum, modest, cufundat în gânduri, chipul său calm nu trăda nici veselie, nici tristețe, părea doar că zâmbește ușor în sinea lui. Buddha mergea zâmbind pe ascuns, calm, liniștit, semănând foarte mult cu un copil sănătos, își purta vestmântul și pășea la fel ca toți călugării săi, după reguli precise. Dar chipul său, mersul, privirea sa plecată calm, mâna sa atârnând calm, ba chiar fiecare deget al mâinii sale ce atârna calm iradiau pace, iradiau perfecțiune, nu căutau nimic, nu imitau, respirau ușor într o liniște care nu se ofilește niciodată, într o lumină care nu se ofilește niciodată, într o pace inviolabilă.
Astfel mergea Gotama spre oraș pentru a aduna pomană și cei doi samani îl și recunoscură după deplinătatea liniștii sale, după calmul ființei sale în care nu puteai citi nici un fel de căutare, nici o voință, nici un efort de imitare, ci numai lumină și pace.
„Azi vom asculta învățătura din gura lui", spuse Govinda.
Siddhartha nu răspunse. Învățătura nu i trezea curiozitatea, nu credea că aceasta îl va îmbogăți cu ceva nou, căci, ca și Govinda, auzise și el, iară și iară, ce conținea această învățătură a lui Buddha, chiar dacă indirect, dintr o a doua și a treia sursă. Se uită însă cu atenție la capul lui Gotama, la umerii săi, la picioarele sale, la mâna lui ce atârna calm și avu impresia că fiecare falangă de la fiecare deget al acestei mâini era învățătura însăși, iradiind, respirând, emanând, răspândind cu strălucire adevărul. Bărbatul acesta, acest Buddha, era întruchiparea adevărului, chiar și în cea mai mică mișcare a degetelor sale. Omul acesta era un sfânt. Siddhartha nu venerase niciodată un om atât de mult, nu iubise niciodată un om atât de mult ca pe acesta.
Îl urmară amândoi pe Buddha până în oraș și se întoarseră tăcuți, căci astăzi intenționau să se abțină de la mâncare. Văzură cum se întorcea Gotama, îl zăriră luând masa în mijlocul discipolilor săi – din cât mânca el nu s ar fi putut sătura nici măcar o pasăre – și îl văzură cum se retrase în umbra arborilor mango.
Seara însă, când zăpușeala se mai potoli și tabăra se învioră, se adunară cu toții să l asculte pe Buddha propovăduind. Îi ascultară vocea, și până și aceasta era desăvârșită, era pătrunsă de o liniște deplină, era pătrunsă de pace. Gotama propovădui învățătura despre suferință, despre originea suferinței, despre calea de a suprima suferința. Discursul său liniștit curgea calm și limpede. Viața era plină de suferință, lumea era plină de suferință, dar fusese găsită și mântuirea de suferință: mântuirea aceasta și o afla acela care mergea pe drumul lui Buddha.
Sublimul grăia cu o voce domoală dar sigură, propovăduia cele patru principii fundamentale, cărarea octuplă, urma cu răbdare cursul obișnuit al învățăturii, al exemplelor, al recapitulărilor, vocea sa plutea limpede și calmă deasupra celor ce l ascultau, ca o lumină, ca un cer plin de stele.
Când Buddha își termină discursul – între timp se înnoptase deja – câțiva pelerini se prezentară la el, rugându l să fie primiți în comunitate, căutându și astfel refugiul în învățătură. Și Gotama îi primi spunându le: „Iată, ați ascultat învățătura, iată, v am dezvăluit o. Veniți deci și mergeți să puneți capăt tuturor suferințelor sfințindu vă."
Și iată, se prezentă la el și Govinda cel sfios grăind: „Și eu vreau să mi găsesc refugiul la tine, Sublimule, și la învățătura ta." Și rugă să fie primit în rândul discipolilor și el fu primit.
Imediat după aceea, când Buddha se retrase căutând odihna nopții, Govinda i se adresă lui Siddhartha zicând cu zel: „Siddhartha, nu mi se cuvine să ți fac vreun reproș. Amândoi l am ascultat pe cel sublim, amândoi i am auzit învățătura. Govinda a ascultat învățătura și și a căutat refugiul într însa. Dar tu, venerabile, nu vrei să urmezi și tu calea mântuirii? Mai eziți cumva, vrei să mai aștepți?"
La auzul cuvintelor lui Govinda, Siddhartha parcă se trezi din somn. Privi îndelung la Govinda. Apoi grăi încet, iar în vocea lui nu era nici o urmă de ironie: „Govinda, prietene, acum ai făcut pasul, ți ai ales deja calea. Tu, Govinda, mi ai fost mereu prieten, ai mers mereu la un pas în urma mea. Deseori îmi spuneam: Oare Govinda n o să facă niciodată un singur pas, fără mine, din imboldul propriului său suflet? Și iată, acum ești un bărbat în toată firea, ți ai ales singur calea. Mergi pe ea până la capăt, prietene! Îți doresc să ți afli mântuirea!"
Govinda, neînțelegând încă pe deplin, își repetă întrebarea pe un ton care trăda nerăbdare: „Grăiește, dragul meu, te rog! Spune mi că nu se poate altfel, că și tu, învățatul meu prieten, îți vei căuta refugiul la sublimul Buddha!"
Siddhartha își puse o mână pe umărul lui Govinda: „Govinda, n ai auzit binecuvântarea mea. Iată, ți o repet: Mergi pe această cale până la capăt! Îți doresc să ți afli mântuirea!"
În acest moment, dându și seama că prietenul său îl părăsise, Govinda începu să plângă.
„Siddhartha", strigă el cu tristețe.
Siddhartha îi vorbi prietenește: „Nu uita, Govinda, că de acum faci parte din rândul samanilor lui Buddha. Te ai lepădat de casă si de părinți, te ai lepădat de originea ta și de orice avere, te ai lepădat de propria ta voință, te ai lepădat de prietenie. Așa o cere învățătura, așa o cere Sublimul. Tu însuți ai fost acela care ai vrut să fie așa. De mâine, Govinda, am să te părăsesc."
Cei doi prieteni se mai plimbară încă multă vreme prin dumbravă, șezură multă vreme culcați, fără ca somnul să i prindă. Iar Govinda încercă iară și iară să și descoasă prietenul, rugându l să i spună de ce nu voia să și caute refugiul în învățătura lui Gotama și ce avea el să i reproșeze acestei învățături. Însă Siddhartha refuză de fiecare dată să i răspundă zicând: „Fii mulțumit, Govinda! Învățătura Sublimului este foarte bună, cum aș putea eu să i reproșez ceva?"
Unul dintre cei ce călcau pe urmele lui Buddha, unul dintre călugării lui cei mai în vârstă, trecu cu noaptea în cap prin grădină, strigându i la el pe toți aceia care, de curând, regăsiseră refugiul în învățătura lui Buddha pentru a i îmbrăca în vestmântul galben și pentru a i iniția în primele învățături și îndatoriri ale noii lor poziții. Atunci Govinda se despărți cu greu de prietenul său din tinerețe, îmbrățișându l, și se atașă alaiului de novici.
Siddhartha însă căzuse pe gânduri și se plimba prin crâng.
Acolo îl întâlni pe sublimul Gotama și îl salută cu evlavie, în timp ce privirea lui Buddha era atât de plină de bunătate, atât de calmă, încât tânărul prinse curaj și i ceru Sublimului permisiunea de a sta de vorbă cu el. Tăcut, Sublimul dădu aprobator din cap.
Siddhartha grăi: „O, Sublimule, ieri mi a fost dat să ți ascult strania învățătură. Venisem de departe, împreună cu prietenul meu, pentru a ți auzi învățătura. Și iată, prietenul meu va rămâne în rândul adepților tăi, căci la tine și a găsit el refugiul. Eu însă îmi voi continua pelerinajul."
„Cum dorești", grăi cuviincios preacucernicul.
„Cuvintele mele sunt mult prea îndrăznețe", continuă Siddhartha, „dar n aș vrea să te părăsesc, Sublimule, fără să ți fi împărtășit cu toată sinceritatea, gândurile mele. Aș putea oare, preacucernice, să mă mai bucur câteva clipe de atenția ta?"
Buddha dădu din cap aprobator.
Siddhartha grăi: „O, preacucernice, în învățătura ta am admirat înainte de toate un lucru. Totul este perfect de limpede în învățătura ta, totul se justifică, arătându se că lumea este un lanț desăvârșit care nu se rupe niciodată și nicăieri, un lanț etern alcătuit din cauze și efecte. Nicicând nu a fost pătruns acest lucru atât de clar și niciodată nu a fost prezentat atât de ireproșabil; într adevăr, inima din pieptul fiecărui brahman trebuie să bată mai tare în momentul când, parcurgându ți învățătura, recunoaște că lumea este un întreg format din legături logice, fără lacune și limpede ca un cristal, nedepinzând de hazard, nedepinzând de zei. C o fi bună sau rea, că viața în această lume o fi suferință sau bucurie, o putem trece cu vederea, s ar prea putea ca acest lucru să nu fie esențial – dar unitatea lumii, interdependența a tot ceea ce se întâmplă, cuprinderea a tot ceea ce este mare și mic într un același șuvoi, într o aceeași lege a cauzelor, a devenirii și morții, iată lucrul care reiese limpede din sublima ta învățătură, o, preadesăvîrșitule. Și totuși, această unitate și interdependență logică a tuturor lucrurilor prezintă, conform propriei tale învățături, o breșă într un punct anume, iar prin această mică breșă lumea unității este invadată de ceva străin, de ceva nou, de ceva ce nu existase mai înainte, ceva ce nu poate fi nici arătat, nici demonstrat: punctul acesta este învățătura ta despre dezlegarea de lume, despre mântuire. Dar prin această mică breșă, prin această ruptură, legea eternă și unitară a lumii este din nou distrusă și anulată. Te rog să mă ierți că am îndrăznit să dau glas acestei obiecții."
Gotama îl ascultase în tăcere, nemișcat. Și iată, cu vocea lui blândă, cu vocea lui prietenoasă și limpede el, desăvârșitul, grăi: „O, fiule de brahman, tu ai ascultat învățătura și, spre lauda ta, ai reflectat profund asupra ei. În ea ai descoperit o lipsă, un defect. Poți continua să reflectezi asupra ei. Cum ești însetat de cunoaștere, dă mi voie însă să te previn în legătură cu jungla părerilor și cu disputele în jurul unor cuvinte. Nu părerile sunt importante, ele pot fi frumoase sau respingătoare, inteligente sau nebunești, oricine le poate îmbrățișa sau detesta. Însă învățătura pe care ai ascultat o de la mine nu este o părere, iar țelul ei nu este să ofere unor însetați de cunoaștere explicații asupra alcătuirii lumii. Þelul ei este un altul; țelul ei este mântuirea de suferință. Acest lucru este propovăduit de Gotama și nimic altceva."
„Te rog să nu te mânii pe mine, Sublimule", spuse tânărul. „Nu ți am vorbit astfel pentru a căuta ceartă cu tine sau vreo dispută în jurul cuvintelor. Cu adevărat grăit ai spunând că părerile sunt lipsite de importanță. Dar dă mi voie să ți mai spun ceva: Nici o clipă nu m am îndoit de tine. Nu m am îndoit nici o clipă că tu ești Buddha, că ai atins cel mai înalt țel pe care îl caută atâtea mii de brahmani și fii de brahmani. Tu ți ai găsit mântuirea de moarte. Þi ai aflat o prin propria ta căutare, pe propriul tău drum, prin reflecții, prin meditație profundă, prin cunoaștere, prin iluminare. Nu prin învățătură ți ai găsit o! Și nimeni, după părerea mea, o, Sublimule, nu și va afla mântuirea printr o învățătură. Și nimănui nu i vei putea împărtăși prin cuvinte și prin învățătură ceea ce ți s a întâmplat ție, preacucernice, la ceasul iluminării tale! învățătura lui Buddha iluminatul conține multe lucruri, ea propovăduiește multe lucruri, să trăiești cum se cuvine, să te ferești de ceea ce este rău. Dar această învățătură atât de limpede, atât de venerabilă, nu conține un lucru: ea nu conține taina a ceea ce Sublimului însuși, singurul dintre atâtea sute de mii, i a fost dat să trăiască. Iată deci la ce mă gândeam și ce am înțeles eu ascultându ți învățătura. Iată de ce îmi voi continua călătoria: nu pentru a căuta o altă învățătură, o învățătură mai bună, căci eu știu că aceasta nu există, ci pentru a părăsi toate învățăturile și pe toți învățătorii, atingându mi singur scopul sau murind. Adesea însă mă voi gândi, o, Sublimule, la această zi, la ceasul acesta în care am văzut cu ochii mei un sfânt."
Ochii lui Buddha priveau tăcuți în pământ, chipul său impenetrabil iradia în tăcere un calm desăvârșit. „Fie ca gândurile tale să nu însemne rătăcire, grăi preacucernicul cu glas domol. Fie ca tu să ți atingi țelul! Dar spune mi: ai văzut ceata mea de samani, pe acei mulți frați ai mei care și au găsit refugiul în învățătura mea? Și crezi tu, străine saman, că pentru toți aceștia ar fi mai bine să și părăsească învățătura și să se întoarcă la viața lumească și a plăcerilor?"
„Departe de mine un asemenea gând, exclamă Siddhartha. N au decât să rămână cu toții la această învățătură, eu le doresc să și atingă țelul! Nu stă în puterea mea să mă pronunț asupra vieții altora! Numai și numai asupra vieții mele trebuie să mă pronunț, numai pe aceasta trebuie să o aleg sau să o refuz. Noi, samanii, căutăm, o, Sublimule, mântuirea de propriul nostru eu. Mă tem că dacă aș deveni discipolul tău, o, preacucernice, mi s ar putea întâmpla ca propriul meu eu să nu și găsească liniștea și să nu fie mântuit decât într un mod aparent, înșelător, continuând în realitate să existe și să ia amploare, căci, într un asemenea caz, învățătura, supușenia mea, dragostea mea față de tine, comunitatea călugărilor s ar transforma într un alt eu al meu!"
Gotama privi în ochii străinului cu un zâmbet ușor, cu o limpezime de neclintit, cu prietenie, apoi își luă rămas bun de la el printr un gest abia perceptibil.
„Ești înțelept, samanule, grăi preacucernicul. Știi să grăiești înțelept, prietene. Ferește te de prea multă înțelepciune!"
Buddha se îndepărtă, iar privirea și zâmbetul său fugar îi rămaseră lui Siddhartha întipărite în minte pentru totdeauna. „N am văzut până acum nici un om care să aibă o astfel de privire, un astfel de zâmbet, care să șadă și să pășească în felul acesta, își spuse el în gând, și iată, îmi doresc și eu să pot să privesc și să zâmbesc, să șed și să pășesc în felul acesta, la fel de adevărat de liber, de venerabil, de ascuns, de sincer, copilăresc și de misterios. Într adevăr, în felul acesta nu privește decât omul care a pătruns în cele mai adânci cotloane ale sinelui său. Ei bine, voi căuta să pătrund și în cele mai adânci cotloane ale sinelui meu."
„Am văzut un om, își spunea Siddhartha, un singur om în fața căruia a trebuit să mi plec privirea. Nu mi voi mai pleca privirea în fața nimănui, a nimănui. Nu mă va mai ispiti, așadar, nici o învățătură dacă până și învățătura unui astfel de om nu a reușit să mă ispitească."
„Buddha m a păgubit de multe lucruri, își spunea Siddhartha, m a păgubit, dar mi a făcut în schimb un dar mult mai mare. M a păgubit de prietenul meu, de cel care credea în mine și care acum crede în el, de cel care era umbra mea și care acum este umbra lui Gotama. În schimb mi l a dăruit pe Siddhartha, pe mine însumi."



TREZIREA

Părăsind crângul în care rămânea desăvârșitul Buddha, în care rămânea Govinda, Siddhartha avu sentimentul că în urma lui, în acest crâng, rămânea și viața lui de până atunci, că ea se desprinsese de el. Pășind agale înainte reflectă la acest sentiment copleșitor. Reflectă profund, se cufundă în acest sentiment ca într o apă adâncă, până la fund, până acolo unde stăruie cauzele căci, după cum i se părea lui, gândirea însemna tocmai descoperirea cauzelor, și numai în acest fel sentimentele se transformă în cunoștințe, nu se pierd, ci devin durabile și reale, începând să iradieze ceea ce se ascundea într însele.
Pășind agale înainte, Siddhartha reflecta. Își dădu seama că nu mai era un adolescent și că devenise bărbat în toată firea. Își dădu seama că ceva se desprinsese de el tocmai cum pielea veche se desprinde de pe trupul unui șarpe, că ceva încetase să mai sălășluiască într însul, ceva ce l însoțise de a lungul întregii sale adolescențe și ținuse de ființa lui: dorința de a avea învățători și de a asculta învățături. Îl părăsise chiar și pe acest ultim învățător care i ieșise în cale, pe cel mai mare și mai înțelept învățător, pe Buddha, Sfântul Sfinților, și de acesta trebuise să se despartă căci, iată, nici învățătura lui nu o mai putea accepta.
Gândindu se la toate acestea pășea agale înainte, întrebându se în sinea lui: „Oare ce voiai să înveți din învățături și de la învățători, ce nu au putut să te învețe oare ei, cei care te au învățat atâtea lucruri?" Și își răspundea: „Voiam să învăț care este sensul și esența eu lui. Voiam să mă eliberez de acest eu, să l depășesc. Dar nu l am putut depăși, n am reușit decât să fug de el, să l amăgesc, să mă ascund de el. Într adevăr, nici un alt lucru de pe lumea asta nu m a preocupat în gândurile mele într o asemenea măsură precum acest eu al meu, enigma aceasta care constă în faptul că trăiesc, că sunt unic, deosebit și delimitat de toți ceilalți, că sunt Siddhartha! Și despre nici un alt lucru de pe lumea asta nu știu mai puțin ca despre mine, despre Siddhartha!"
Pătruns de acest gând, se opri din mersul său lent, iar din gândul acesta țâșni deîndată un altul, un gând nou, care suna altfel: „Dacă nu știu nimic despre mine, dacă Siddhartha mi a rămas atât de străin și necunoscut, apoi aceasta nu se datorește decât unei singure cauze: Mi era teamă de mine, voisem să fug de mine! Îl căutam pe Atman, îl căutam pe Brahman, eram înclinat să mi sfârtec propriul meu eu în bucăți, să i desfac învelișurile, pentru a descoperi în cele mai adânci și mai necunoscute cotloane ale sale miezul ascuns dedesubtul tuturor învelișurilor, pe Atman, viața, dumnezeiescul, lucrul cel mai de pe urmă. Dar în toiul acestor strădanii m am pierdut pe mine însumi."
Siddhartha deschise ochii privind în jurul său, un zâmbet îi invadă chipul, iar sentimentul profund al trezirii din vise îndelungate îl furnică până în vârful degetelor. Și începu deîndată să meargă din nou, mergea repede, întocmai ca un om care știe ce are de făcut.
„Oh, se gândea el răsuflând ușurat, adânc, de acum înainte n o să mi mai scape Siddhartha! N o să mi mai încep gândurile și viața cu Atman și cu suferințele lumii. Nu vreau să mă mai ucid și nici să mă mai sfâșii în bucăți pentru ca, îndărătul ruinelor, să descopăr o taină. Nici Yoga Veda, nici Atharva Veda nu mă vor învăța, nici asceții și nici o altă învățătură. Vreau să învăț de la mine însumi, vreau să mi fiu mie însumi discipol, vreau să mă cunosc pe mine însumi, să cunosc taina aceasta numită Siddhartha."
Privea în jurul său de parcă vedea lumea pentru prima oară. Cât de frumoasă mai era lumea, cât de multicoloră era lumea, cât de stranie și de enigmatică era lumea! Într însa, aici, se afla albastrul, aici se afla și galbenul, aici se afla verdele, aici curgeau cerul și fluviul, străjuiau pădurile și munții, totul era frumos, totul era enigmatic și magic, iar în mijlocul acestor lucruri se afla el, Siddhartha, cel care se trezea, cel care se afla pe drumul spre sine însuși. Toate aceste lucruri, tot acest galben și albastru, fluviul și pădurea, pătrundeau pentru prima oară prin ochii săi în Siddhartha, ele nu mai erau farmece de ale lui Mara, nu mai erau vălul lui Maia, nu mai reprezentau diversitatea absurdă și întâmplătoare a lumii fenomenelor, a acelei lumi care i se părea demnă de tot disprețul brahmanului cu gândire profundă, căci, căutând unitatea, el respinsese diversitatea. Albastrul era albastru, fluviul era fluviu, și chiar dacă în Siddhartha trăia pe ascuns, în albastru și în fluviu, acel ceva unic și dumnezeiesc, felul și sensul dumnezeiescului constau tocmai în aceea că el era ici galben, dincolo albastru, ici cer, dincolo pădure și aici Siddhartha. Sensul și esența nu se ascundeau îndărătul lucrurilor, ci se aflau într însele, în toate cele.
„Cât de surd și cât de obtuz am mai fost! își spunea el pășind grăbit înainte. Când cineva citește o scriere, căutând să i pătrundă înțelesul, nu i disprețuiește semnele și literele, numindu le amăgire, hazard sau coajă lipsită de orice valoare, ci o citește, o studiază și o îndrăgește literă cu literă. Însă eu, cel care voiam să citesc cartea lumii și cartea propriei mele ființe, eu, așadar, am disprețuit, de dragul unui înțeles presupus dinainte, semnele și literele, numind lumea fenomenelor o amăgire, numindu mi ochiul și limba fenomene accidentale și lipsite de orice valoare. Ei bine nu, toate acestea aparțin acum trecutului, căci, iată, m am trezit, m am trezit cu adevărat, născându mă abia astăzi."
La gândul acesta Siddhartha se opri din nou din mers, brusc, de parcă dinaintea lui, pe drum s ar fi ivit un șarpe.
Iată, dintr o dată înțelesese încă un lucru: el, trezit acum cu adevărat și tocmai renăscut, trebuia să și reînceapă viața, să o ia de la capăt. Abia în dimineața aceleiași zile când părăsise Jetavana, crângul în care sălășluia Sublimul, când începuse să se trezească și să pășească pe calea ce urma să l poarte spre sine însuși, avusese intenția – lucru care i se păruse foarte firesc și de la sine înțeles – ca, după atâția ani de asceză, să se întoarcă acasă la tatăl său. Acum însă, tocmai în momentul în care se oprise din mers de parcă dinaintea lui, pe drum, ar fi zărit un șarpe, se trezi și înțelese de a binelea: „Eu nu mai sunt cel care am fost, nu mai sunt ascet, nu mai sunt preot, nu mai sunt brahman. Ce să fac oare acasă, la tatăl meu? Să studiez? Să aduc jertfe? Să exersez meditarea profundă? Bine, dar toate acestea aparțin acum trecutului, nimic din toate acestea nu mi mai străjuie drumul."
Siddhartha se opri încremenit, inima îi îngheță preț de o clipă, preț de o răsuflare, o simțea tremurându i de frig în piept ca o mică vietate, ca o pasăre sau ca un iepure, căci își dădu seama cât de singur era. Ani și ani de zile rătăcise pe drumuri și nici nu băgase de seamă lucrul acesta. Acum îl băgase de seamă. Căci chiar și în clipele celei mai profunde meditări el continuase întotdeauna să fie fiul tatălui său, să fie un brahman din rândul celor suspuși, să fie un om al spiritului. Acum însă nu mai era decât Siddhartha, cel care se trezise, și nimic altceva. Inspiră adânc și, pentru o clipă, fu invadat de frig și se înfioră. Nimeni pe lume nu era atât de singur ca el. Nu existase niciodată vreun nobil care să nu fi făcut parte din rândul nobililor, vreun meșteșugar care să nu fi făcut parte din rândul meșteșugarilor, toți aceștia își găsiseră astfel un refugiu printre ai lor, ducând același trai, vorbind aceeași limbă. Nu existase niciodată vreun brahman care să nu se fi numărat printre brahmani și să nu fi trăit împreună cu ei, vreun ascet care să nu și fi găsit refugiul în rândul samanilor, căci până și cel mai izolat pustnic nu trăia singur în singurătate, nici el nu era lipsit de o apartenență anume, deoarece și el făcea parte dintr o grupare anume care îi oferea un cămin. Govinda se călugărise, având acum mii de frați, călugării care purtau același vestmânt, aveau aceeași credință, vorbeau aceeași limbă. Dar el, Siddhartha, mai avea el oare vreo apartenență? Traiul cui îl mai împărtășea el? Limba cui o mai vorbea el?
Din clipa aceasta, în care lumea din jurul său se topi, dispăru, în care el se simți singur ca o stea de pe cer, din această clipă de frig și deprimare apăru Siddhartha, un eu mai pronunțat decât până atunci, mai condensat. Și simți că aceasta fusese ultima tresărire a trezirii, ultima durere a nașterii sale. Apoi o porni la drum, pășind repede, nerăbdător, dar nu mergea nici spre casă și nici spre tatăl său, pentru el nu mai exista cale de întoarcere.




PARTEA A DOUA

Dedicată lui Wilhelm Gundert, vărul meu din Japonia



KAMALA

În drumul său Siddhartha învăța multe lucruri noi la fiecare pas, căci lumea se schimbase și inima îi era fermecată. Privea cum soarele răsare deasupra munților împăduriți și apune deasupra îndepărtatului țărm cu palmieri. Noaptea privea pe cer stelele în rânduiala lor și secera lunii care plutea ca o luntre pe o apă albastră. Privea copacii, stelele, animalele, norii, curcubeele, stâncile, ierburile, florile, râurile și fluviile, sclipirea de rouă pe tufele somnoroase, îndepărtații munți înalți, albaștri și palizi; păsările și albinele cântau; vântul se zbenguia argintiu prin lanurile de orez. Toate acestea, cu miile și miile, de toate culorile, existaseră dintotdeauna, soarele și luna străluciseră dintotdeauna, fluviile vuiseră și albinele zumzăiseră dintotdeauna, dar pentru Siddhartha toate acestea nu fuseseră mai înainte decât un văl trecător și înșelător dinaintea ochilor săi, privit cu neîncredere și sortit să fie pătruns cu gândul și nimicit pentru faptul că el nu era esență, aceasta neexistând decât dincolo de lumea vizibilă. Acum însă, ochiul său descătușat poposise dincoace, aici, privea și începea să cunoască tot ceea ce putea fi văzut, își căuta un loc de popas în sânul acestei lumi, nu mai căuta esența, nu mai tindea să atingă tărâmul celălalt. Lumea era frumoasă dacă o priveai așa, fără să cauți nimic, așa simplu, așa, copilărește. Luna și stelele erau o frumusețe, o frumusețe erau râul și malul, pădurea și stânca, capra și cărăbușul auriu, floarea și fluturele. Frumos și plăcut mai era să mergi astfel prin lume, atât de copilărește, atât de treaz, receptiv la tot ceea ce era aproape de tine, fără urmă de îndoială. Altfel îți ardea soarele în creștetul capului, altfel te răcoreai la umbra pădurii, alt gust aveau bostanul și banana. Scurte mai erau zilele, scurte mai erau nopțile, orele treceau iute ca niște pânze pe mare, sub ele se afla o corabie încărcată cu comori, încărcată cu bucurii. Siddhartha zări o ceată de maimuțe cățărându se prin arcada de coroane a pădurii, sus, printre ramuri, și auzi o melodie de dor, sălbatică. Siddhartha văzu cum un berbec fugărea o oaie și cum se împreună cu ea. Într un lac năpădit de stuf zări o știucă, vânând mânată de foamea ce o cuprindea spre seară, în timp ce peștișorii țâșneau din apă, fugind în cârduri din fața ei, fâlfâind și sclipind, iar din vârtejurile de apă vijelioase pe care le provoca nestăvilitul vânător se răspândea un iz pătrunzător de putere și pasiune.
Toate acestea fuseseră dintotdeauna, dar el nu le văzuse, el parcă fusese absent. Acum le vedea pe toate și simțea că le aparține. Prin ochiul său se strecurau lumina și umbra, în inima sa pătrundeau stelele și luna.
Pe drum își mai aminti de tot ceea ce i fusese dat să trăiască în grădina Jetavana, de învățătura pe care o ascultase acolo, de dumnezeiescul Buddha, de despărțirea sa de Govinda, de discuția sa cu Sublimul. Își aduse aminte și de propriile sale cuvinte rostite în fața Sublimului, de fiecare cuvânt, și și dădu seama cu mirare că spusese atunci lucruri pe care el, de fapt, nici nu le știuse la vremea aceea. Ceea ce i spusese lui Gotama – anume că taina și comoara lui, ale lui Buddha, nu ar consta în învățătura sa, ci în ceea ce nu încape în rostire și în ceea ce nu poate fi propovăduit, lucruri a căror revelație o avusese el în ceasul iluminării sale – toate acestea îl preocupau acum în efortul său de a trăi. Iată că începuse deja să aibă revelația lor. Acum urma să aibă și revelația sinelui său. Știuse de altfel de multă vreme că sinele său este Atman, adică ceva de o aceeași esență eternă ca și Brahman. Dar niciodată nu și aflase sinele cu adevărat, și asta fiindcă voise să l prindă în plasa gândului. Și dacă desigur nici trupul său nu i era sinele, și nici jocul simțurilor, atunci acesta nu putea fi nici gândirea, nici mintea, nici înțelepciunea dobândită, nici arta însușită de a trage concluzii și de a țese noi gânduri din lucruri deja gândite. Ei bine nu, și această lume a gândurilor se afla tot dincoace, aici, iar suprimarea eului întâmplător al simțurilor și sporirea eului întâmplător al gândurilor și al erudiției nu puteau duce nici ele la un liman. Atât gândurile cât și simțurile erau lucruri frumoase, îndărătul și al unora și al celorlalte se ascundea ultima rațiune, amândouă trebuiau ascultate, trebuia să le faci jocul amândurora, nici unele, nici celelalte nu trebuiau disprețuite, ori supraapreciate, trebuia să le asculți și unora și celorlalte glasurile tainice ale celor mai adânci cotloane. Nu și mai dorea nimic altceva decât ceea ce i poruncea glasul, nu mai poposea decât acolo unde îl sfătuia glasul să poposească. De ce se așezase Gotama atunci, în ceasul ceasurilor, sub copacul unde avea să cunoască iluminarea? Auzise un glas, glasul propriei sale inimi, care îi poruncise să poposească sub acel copac, iar el renunțase la mortificare, jertfiri, băi sau rugăciuni, la hrană și băutură, la somn sau la vise, și se supuse acelui glas. Era deci bine să te supui astfel nu unei porunci din exterior, ci numai acestui glas, de nimic altceva nu era nevoie decât să fii pregătit pentru asta și atât.
În noaptea în care dormi lângă un fluviu, în coliba de paie a unui luntraș, Siddhartha avu un vis: în fața lui stătea Govinda în vestmânt galben de ascet. Govinda avea o mină tristă și îl întreba plin de tristețe: „De ce m ai părăsit?" Și atunci îl îmbrățișă pe Govinda, îl cuprinse în brațe, strângându l la pieptul său și sărutându l, când iată că Govinda nu mai era Govinda, ci o femeie, iar din vestmântul femeii răsărea un piept plin, la acest piept sugea Siddhartha, iar laptele acestui sân avea un gust dulce și întăritor. Avea un gust de femeie și de bărbat, de soare și pădure, de animal și floare, de tot felul de fructe, de tot felul de plăceri. Te amețea și te făcea să ți pierzi cunoștința. – Când Siddhartha se trezi, fluviul sclipea palid prin ușa colibei, iar în pădure răsuna sumbru strigătul tenebros și plin de armonie al unei bufnițe.
Când se crăpă de ziuă, Siddhartha îl rugă pe luntraș, gazda sa, să l treacă fluviul. Luntrașul îl luă pe pluta sa de bambus și l trecu fluviul; apa întinsă sclipea roșietic în lumina dimineții.
„Ce frumos e fluviul acesta", îi spuse el însoțitorului său.
„Da, spuse luntrașul, e un fluviu foarte frumos, îl iubesc mai presus de orice. L am ascultat adeseori, m am uitat adeseori în ochii săi și de fiecare dată am avut de învățat câte ceva de la el. De la un fluviu se pot învăța multe lucruri."
„Îți mulțumesc, binefăcătorule, grăi Siddhartha în timp ce cobora pe celălalt mal. Nu am nici un dar cu care să ți răsplătesc ospitalitatea, dragul meu, nu ți pot oferi nici o răsplată. Sunt un pribeag, fiu de brahman, un saman."
„Am observat acest lucru, grăi luntrașul, și nu așteptam nici să mă răsplătești și nici să mi dărui ceva. Darul mi l vei face altă dată."
„Crezi?" zise Siddhartha vesel.
„Desigur. Tot de la fluviu am învățat și lucrul acesta: totul se reîntoarce! Te vei reîntoarce și tu, samanule. Și acum, cu bine! Fie ca prietenia ta să mi fie răsplata. Gândește te și la mine atunci când vei aduce jertfe zeilor."
Se despărțiră zâmbind. Siddhartha se bucura, zâmbind, de prietenia și amabilitatea luntrașului. „E la fel ca Govinda, își spuse el zâmbind, toți cei pe care îi întâlnesc în drumul meu sunt la fel ca Govinda. Toți îmi sunt recunoscători, cu toate că ei ar putea să revendice recunoștință. Toți se supun, toți vor să ți fie prieteni, să te asculte cu plăcere și să gândească puțin. Ce copii sunt oamenii!"
Pe la vremea amiezei trecu printr un sat. Pe uliță, în fața colibelor din chirpici, se zbenguiau copiii, jucându se cu semințe de bostan și cu scoici, strigând și încăierându se, dar fugind sfioși din fața străinului saman. La capătul satului drumul trecea printr un râu, iar la malul râului stătea în genunchi o femeie tânără, spălând rufe. Când Siddhartha îi dădu binețe, ea își înălță capul, zâmbind, și l privi de jos până sus, astfel că el văzu cum îi strălucea albul ochilor. Siddhartha îi spuse cuvinte de binecuvântare, după cum era obiceiul drumeților, și o întrebă cât mai avea de mers până să ajungă în marele oraș. Atunci ea se ridică și se apropie de el; gura fragedă, frumoasă strălucea pe chipul tânăr. Începu să glumească cu el, îl întrebă dacă mâncase ceva și dacă e adevărat că samanii dorm singuri în pădure, neavând voie să țină femei pe lângă ei. Zicând acestea, își așeză piciorul stâng pe cel drept al lui, făcând acea mișcare a femeii care invită bărbatul la acele plăceri ale dragostei numite de manuale „cățăratul în copac". Siddhartha simți cum i se încinge sângele și, aducându și aminte în momentul acela de visul său, se aplecă puțin spre femeie și i sărută cu buzele vârful maroniu al sânului. Când își ridică privirea, îi văzu chipul zâmbind, inundat de dorință, îi văzu ochii micșorați care l conjurau plini de dor.
Și Siddhartha simți dorința și izvorul sexului său se trezi la viață; cum însă nu se mai atinsese niciodată de o femeie, ezită un moment, în vreme ce mâinile sale erau gata să o cuprindă. Și în acest moment auzi, cutremurându se, un glas izvorât din străfundurile sale, iar glasul acela spunea nu. De pe chipul zâmbitor al tinerei femei dispăru orice farmec, el nu mai vedea decât privirea umedă a unei femele cuprinse de călduri. Îi mângâie obrajii cu blândețe și, cu pași agale, întoarse spatele femeii dezamăgite, dispărând în hățișul de bambus.
În aceeași zi, ajunse, înainte de a se însera, într un oraș mare și se bucură, căci dorea apropierea oamenilor. Trăise vreme îndelungată prin păduri, iar coliba de paie a luntrașului în care dormise astă noapte fusese, după multă vreme, primul acoperiș sub care adăstase.
La marginea orașului, lângă un crâng frumos împrejmuit de un gard, drumețului îi ieși în cale o mică ceată de servitori și servitoare care duceau coșulețe. În mijlocul lor, purtată de patru oameni pe o lectică împodobită, ședea pe o pernă roșie sub o umbrelă multicoloră o femeie, stăpâna. Siddhartha se oprise la intrarea în acest crâng al desfătărilor, privind alaiul, servitorii, fetele, coșurile, lectica, iar în lectică o văzu pe femeia aceea. Sub părul negru aranjat într un coc înalt îi zări chipul deosebit de luminos, deosebit de fraged, deosebit de inteligent, gura de un roșu fraged, semănând cu o smochină abia ieșită din floare, sprâncenele îngrijite, vopsite și arcuite înalt, ochii de culoare închisă, inteligenți și atenți, gâtul alb, lung, țâșnind din vestmântul verde și auriu, mâinile albe și lungi, subțiri, cu brățări de aur mai sus de încheieturi.
Siddhartha văzu cât era de frumoasă, iar inima lui se înveseli. Când lectica se apropie de el, se înclină adânc, apoi, îndreptându și spinarea, privi la chipul alb și drăgălaș, citi pentru o clipă în ochii inteligenți cu arcade înalte, simțind adierea unui parfum necunoscut de el. Frumoasa femeie dădu din cap zâmbind o clipă, apoi dispăru în crâng împreună cu servitorii.
„Așadar, intru în acest oraș, își spuse Siddhartha, sunt semne de bun augur." Simțea chemarea de a intra deîndată în acel crâng, se gândi însă bine și și dădu seama abia acum de felul în care îl priviseră servitorii și fetele – plini de dispreț, plini de neîncredere, distanți.
„Mai sunt încă saman, își spuse el, mai sunt încă ascet și cerșetor. Trebuie să devin alt om, căci așa cum sunt nu am voie să intru în crângul acesta." Și râse.
Pe primul om care i ieși în cale îl întrebă ce hram purta crângul acela și cum se numea această femeie și află că era crângul Kamalei, vestita curtezană care, în afară de acest crâng, mai avea în stăpânire și o casă în oraș.
Apoi intră în oraș. Acum avea un țel precis.
Urmărindu și țelul se lăsă absorbit de oraș furat de torentul străzilor, rămase nemișcat prin piețe, odihnindu se apoi pe treptele de piatră de pe malul fluviului. Spre seară se împrieteni cu un ajutor de bărbier pe care îl văzuse lucrând la umbra unei bolți; îl revăzu rugându se în templul lui Vișnu și îi povesti unele întâmplări legate de Vișnu și Lakșmi. În noaptea aceea dormi lângă bărcile de la malul fluviului, iar dimineața, înainte ca primii mușterii să intre în frizerie, îl rugă pe ajutorul de bărbier să i radă barba, să i scurteze și să i pieptene părul și să i l ungă cu un ulei bun. Apoi se duse și se scăldă în fluviu.
Spre seară, când frumoasa Kamala se apropia în lectică de crângul ei, Siddhartha se postase deja la intrare și se înclină, iar curtezana îi adresă un salut. Făcu un semn servitorului care încheia coloana și l rugă să și anunțe stăpâna că un tânăr brahman dorește nespus de mult să stea de vorbă cu ea. La scurtă vreme după aceea servitorul se întoarse și l pofti să l urmeze, conducându l tăcut într un pavilion în care Kamala stătea întinsă pe un pat comod. Apoi rămase singur cu ea.
„Nu ești tu acela care stătea ieri afară și mi a dat binețe?" întrebă Kamala.
„Așa este, te am văzut încă de ieri și ți am dat binețe."
„Dar ieri parcă aveai barbă și păr lung, plin de praf."
„Cât de bine ai băgat de seamă, pe toate le ai observat. Atunci l ai văzut pe Siddhartha, fiul de brahman care și părăsise locurile natale ca să se facă saman și a și fost saman timp de trei ani. Acum însă am părăsit acea cale, am venit aici în oraș și tu ai fost prima care mi a ieșit în drum înainte de a pune piciorul în oraș. Am venit la tine, Kamala, pentru a ți spune toate acestea! Tu ești prima femeie cu care Siddhartha vorbește fără să și plece ochii. Niciodată nu mi voi mai pleca ochii când în cale îmi va ieși o femeie frumoasă."
Kamala zâmbea, jucându se cu evantaiul său din pene de păun. Și îl întrebă: „Și Siddhartha n a venit la mine decât pentru a mi spune lucrul acesta?"
„Pentru a ți spune lucrul acesta și pentru a ți mulțumi că ești atât de frumoasă. Și aș vrea să te mai rog, Kamala, dacă nu te superi, să mi fii prietenă și să mi dai lecții, căci eu nu știu încă nimic din arta aceasta în care tu ești meșteră."
Auzind aceasta, Kamala râse cu glas tare.
„Nu mi s a mai întâmplat niciodată, prietene, ca un saman din pădure să vină să ia lecții de la mine! Niciodată nu mi s a mai întâmplat ca un saman cu părul lung, încins în jurul coapselor cu o bucată de pânză zdrențuită, să vină la mine! Mulți tineri vin la mine, printre ei aflându se și fii de brahmani, dar ei vin îmbrăcați frumos, vin cu încălțări frumoase, părul lor miroase frumos, iar în pungă au parale. Iată cum arată, samanule, tinerii care vin la mine."
Siddhartha grăi: „După cum vezi am și început să învăț de la tine. Chiar ieri am învățat ceva. Mi am ras barba, mi am pieptănat părul, dându mi l cu ulei. Ceea ce îmi mai lipsește, minunato, nu este decât un fleac: îmbrăcăminte bună, încălțări bune, bani în pungă. Află că Siddhartha și a pus în gând lucruri mult mai grele decât aceste nimicuri și a realizat ceea ce și a pus în gând. Cum oare n aș reuși să realizez ceea ce mi am pus ieri în gând: să ți fiu prieten și să aflu de la tine plăcerile dragostei! Vei vedea cât de ușor voi prinde totul, Kamala, căci am învățat eu lucruri mai grele decât ceea ce trebuie să mă înveți tu. Așadar, am priceput: Siddhartha nu ți este pe plac așa cum e el acum, cu ulei în păr, dar fără îmbrăcăminte, fără încălțăminte, fără bani?"
Kamala exclamă râzând: „Nu, mult stimate, nu mi este încă pe plac. Trebuie să aibă haine, haine bune, și încălțări, încălțări frumoase, și mulți bani în pungă și daruri pentru Kamala. Ei, acum iată că o știi și pe asta, samanule din pădure, nu i așa? Ai băgat la cap?"
„Am băgat prea bine la cap! exclamă Siddhartha. Cum să nu bag la cap ceea ce rostește o asemenea gură! Gura ta este ca o smochină proaspăt ieșită din floare, Kamala. Și gura mea e roșie și proaspătă, se va potrivi cu a ta, ai să vezi. – Dar spune mi, frumoasă Kamala, nu ți e teamă deloc de samanul din pădure care a venit să ia lecții de dragoste?"
„De ce m aș teme de un saman, de un prostănac de saman din pădure venit dintre șacali, și care habar nu are ce i o femeie?"
„O, samanul acesta este puternic și nu se teme de nimic. El ar putea să te ia cu forța, frumoasă fată. El ar putea să te răpească. El ar putea să te facă să știi ce i durerea."
„Nu, samanule, nu mi este teamă de așa ceva. Oare s a temut vreodată un saman sau un brahman că ar putea veni cineva să pună mâna pe el și să i fure erudiția și cucernicia și profunzimea gândirii? Nu, căci acestea îi aparțin lui și numai lui, iar el dă numai ceea ce vrea să dea și numai cui vrea să dea. Și tot așa, aidoma se întâmplă și cu Kamala și cu plăcerile dragostei. Kamala are o gură frumoasă și roșie, dar încearcă să i o săruți împotriva voinței Kamalei și nu vei simți un strop din dulceața acestei guri care știe să dăruie atâta dulceață! Tu bagi ușor la cap, Siddhartha, învață deci și lucrul acesta: dragostea poți să o cerșești, să o cumperi, să o primești în dar, să o găsești pe stradă, dar nu o poți fura. Te ai gândit, așadar, la o cale greșită. Nu, ar fi păcat ca un tânăr drăguț ca tine să facă un pas atât de greșit."
Siddhartha se înclină zâmbind. „Ar fi păcat, Kamala, câtă dreptate ai! Ar fi într adevăr mare păcat. Nu, nu vreau să pierd nici un strop din dulceața gurii tale și nici tu nu vei pierde nici unul din dulceața gurii mele! Așadar, ne am înțeles: Siddhartha se va întoarce atunci când va avea ceea ce acum încă îi mai lipsește: haine, încălțări, bani. Dar spune mi, grațioasă Kamala, n ai putea să mi mai dai un sfat?"
„Un sfat? De ce nu? Cine ar putea refuza să i dea un sfat unui saman sărman și neștiutor, venit din pădure, dintre șacali?"
„Dragă Kamala, sfătuiește mă așadar: încotro s o apuc pentru a obține cel mai repede cele trei lucruri?"
„O, prietene, mulți doresc să afle asta. Tu nu trebuie să faci decât ceea ce ai învățat, cerând în schimb parale, haine și încălțări. Un om sărac nu poate să facă rost de bani într alt fel. Ce știi să faci?"
„Știu să gândesc. Știu să aștept. Știu să țin post."
„Altceva nimic?"
„Nimic. Ba da, știu să scriu versuri. Mi ai da oare o sărutare în schimbul unei poezii?"
„Þi aș da o dacă poezia ta o să mi placă. Cum se numește?"
După ce se reculese un moment, Siddhartha spuse versurile acestea:

„În crângul ei umbros a intrat frumoasa Kamala,
La intrarea în crâng stătea, ars de soare, samanul.
Și acela, văzând floarea de lotus, adânc
Se înclină, și Kamala îi mulțumi cu un zâmbet.
Mult mai plăcut, își spuse tânărul, decât să aduci jertfe zeilor,
Mult mai plăcut e să i aduci jertfe frumoasei Kamala."

Kamala bătu tare din palme, încât brățările de aur zornăiră.
„Frumoase mai sunt versurile tale, saman ars de soare, și n o să am într adevăr nimic de pierdut dacă am să te răsplătesc cu un sărut."
Din ochi îl atrase spre ea, el își aplecă chipul spre al ei, punându și gura sa pe gura ce semăna cu o smochină proaspăt ieșită din floare. Kamala îl sărută îndelung, iar Siddhartha simți cu uimire cum ea îl învăța, cu câtă înțelepciune proceda, cât de bine îl stăpânea respingându l, îmbiindu l, iar el bănui că după acest prim sărut aveau să urmeze un șir de sărutări bine gândite, experimentate, fiecare diferit de celălalt, pe care el avea să le savureze. Se opri apoi, respirând adânc, și în momentul acesta semăna cu un copil uimit de bogăția de cunoștințe pe care merita să ți le însușești așa cum îți apăreau ele înaintea ochilor.
„Versurile tale sunt frumoase, exclamă Kamala, de aș fi bogată te aș răsplăti dăruindu ți monezi de aur. Dar cu versuri îți va fi foarte greu să faci rost de atâția bani câți îți trebuie ție. Căci îți trebuie mulți bani dacă vrei să fii prietenul Kamalei."
„Cât de bine știi să săruți tu, Kamala", bâlbâi Siddhartha.
„Da, mă pricep la așa ceva, de aceea nu duc lipsă nici de haine, nici de încălțări, nici de brățări, nici de toate lucrurile frumoase. Dar ce se va alege de tine? Nu știi decât să gândești, să ții post și să faci versuri?"
„Mai știu și cântecele de la ritualul jertfirilor, zise Siddhartha, dar nu mai vreau să le cânt. Știu și descântece, dar nu mai vreau să le rostesc. Am citit cărțile..."
„Ia stai, îl întrerupse Kamala. Știi să citești? Știi să scrii?"
„Firește că știu. Mai sunt câte unii care știu să facă și asemenea lucruri."
„Cei mai mulți nu știu. Nici eu nu știu. E foarte bine că tu știi să citești și să scrii, e foarte bine. Chiar și de descântece vei mai avea nevoie."
În acest moment veni în fugă o servitoare și îi șopti stăpânei ceva la ureche.
„Mi a venit cineva în vizită, exclamă Kamala. Fugi, dispari, Siddhartha, nimeni nu trebuie să te vadă aici, să ții minte lucrul acesta! Mâine am să te văd din nou."
Fetei îi porunci însă să i dea evlaviosului brahman un vestmânt alb. Într o clipă Siddhartha se și văzu împins de fata care l duse, pe căi ocolite, într o căsuță aflată în grădină, îi dărui un vestmânt, apoi îl conduse până la un tufiș, îndemnându l stăruitor să dispară cât mai repede din acel crâng, fără să fie văzut de nimeni.
Cu mulțumire în suflet, făcu ceea ce i se poruncise. Cum era obișnuit cu pădurile ieși din crâng fără nici un zgomot, sărind peste gardul viu al tufișurilor. Cu mulțumire în suflet se întoarse în oraș, ducând vestmântul înfășurat sub braț. La un han la care trăgeau drumeții se așeză la ușă, cerși tăcut ceva de mâncare, primi tăcut bucata de plăcintă de orez pe care i o dădu cineva. S ar putea ca începând chiar de mâine, se gândi el, să nu mai rog pe nimeni să mi dea de mâncare.
În el se aprinse dintr o dată flacăra mândriei. Nu mai era saman, nu se mai cădea să cerșească. Dădu plăcinta de orez unui câine și rămase flămând.
„Ce simplă este viața pe care o trăim aici, în lume, se gândea Siddhartha. Nu prezintă nici un fel de greutăți. Și ce greu, ce obositor și la urma urmelor cât de deprimant era totul pe vremea când eram saman. Acum totul este ușor, ușor ca lecțiile de sărutat pe care mi le dă Kamala. N am nevoie decât de haine și de bani, și atîta tot, iată niște țeluri mărunte, apropiate, care nu te fac să ți pierzi somnul."
Iscodise de mult unde se afla casa Kamalei din oraș, așa că a doua zi se și înființă acolo.
„Totul merge strună, îi strigă ea întâmpinându l. Kamaswami, cel mai bogat negustor din oraș, te așteaptă. Dacă o să i placi te va lua în slujba lui. Bagă de seamă, saman ars de soare. Prin gura altora i am dat vești despre tine. Fii amabil față de el, căci e foarte puternic. Dar nici prea modest să nu fii! Nu vreau să devii servitorul lui, ci să ajungi în același rang cu el, altfel n am să fiu mulțumită de tine. Kamaswami dă semne de bătrânețe și de comoditate. Dacă o să i placi o să ți dea în grijă multe lucruri."
Siddhartha îi mulțumi râzând, iar când Kamala află că nu mâncase nimic nici ieri, nici azi dădu poruncă să i se aducă pâine și fructe, omenindu l.
„Ai avut noroc, îi spuse ea la despărțire, ușile ți se deschid una după alta. Cum vine asta oare? Faci cumva farmece?"
Siddhartha spuse: „Ieri îți spuneam că mă pricep să gândesc, să aștept și să țin post, dar tu ai fost de părere că aceste lucruri nu mi sunt de nici un folos. Ba îmi sunt de mare folos, Kamala, vei vedea. Vei vedea că prostănacii de samani din pădure învață și știu multe lucruri pe care voi nu le știți. Acum două zile mai eram încă un cerșetor amărât, ieri am sărutat o pe Kamala și în curând voi fi negustor și voi avea bani și toate acele lucruri pe care tu le prețuiești."
„Ei, da, recunoscu ea. Dar ce te ai face fără mine? Ce s ar alege de tine dacă nu te ar ajuta Kamala?"
„Dragă Kamala, spuse Siddhartha ridicându se în picioare, primul pas l am făcut venind la tine în crâng. Eram hotărât să iau lecții de dragoste de la cea mai frumoasă femeie. Din momentul în care am luat această hotărâre am avut certitudinea că mi o voi îndeplini. Știam că tu mă vei ajuta, am știut acest lucru încă din clipa în care m ai privit prima dată, atunci când stăteam la intrarea în crâng."
„Și dacă n aș fi vrut s o fac?"
„Iată însă că ai vrut. Ascultă, Kamala: dacă arunci o piatră în apă, ea se duce până la fund pe drumul cel mai scurt. La fel se petrec lucrurile și atunci când Siddhartha are un scop, o țintă. Siddhartha nu întreprinde nimic, el așteaptă, gândește, postește, dar pătrunde și străbate lucrurile lumii la fel cum trece piatra prin apă, fără nici un efort, fără să se clintească; este atras, lăsându se antrenat în cădere. Þelul său este acela care îl atrage, căci el nu permite să i pătrundă în suflet nimic din ceea ce ar putea să contravină acelui țel. Iată ce lucru a învățat Siddhartha la samani. Zănatecii consideră că acest lucru ar fi o vrăjitorie și sunt de părere că el e opera unor demoni. Dar demonii nu au nici un amestec, așa ceva nici nu există. Oricine poate să facă o asemenea vrăjitorie, oricine poate să și atingă țelurile cu condiția să poată gândi, să poată aștepta, să poată posti."
Kamala îl asculta. Îi era dragă vocea lui, îi era dragă privirea ochilor lui.
„Poate că așa o fi, spuse ea încet, cum spui tu, prietene. Dar poate că la fel de adevărat este și faptul că Siddhartha este un bărbat chipeș, că femeilor le place privirea lui și că din această cauză îi tot iese fericirea în cale."
Sărutând o, Siddhartha își luă rămas bun. „Așa să fie cum zici tu, învățătoareo. Fie ca privirea mea să ți fie mereu pe plac, fie ca, datorită ție, fericirea să mi iasă mereu în cale!"



PRINTRE OAMENII COPII

Siddhartha porni spre negustorul Kamaswami, cineva îi arătă o casă bogată, acolo servitorii îl conduseră printre covoare de mare preț într o încăpere în care îl aștepta stăpânul casei.
Kamaswami intră, era un bărbat mlădios, cu mers repezit, părul îi încărunțise de tot, ochii săi erau foarte inteligenți și precauți, iar gura lui era râvnitoare. Stăpânul și oaspetele se salutară cu amabilitate.
„Mi s a spus, deschise vorba negustorul, că ești brahman, un om învățat, și că ești în căutarea unei slujbe la un negustor. Ai ajuns la ananghie, brahmanule, de cauți de lucru?"
„Nu, spuse Siddhartha, nu am ajuns la ananghie și nici n am fost vreodată la ananghie. Află că vin de la samani, în mijlocul cărora am trăit multă vreme."
„Dar cum poți spune că nu ești la ananghie dacă vii de la samani? Că doar samanii n au nici un fel de avere, nu i așa?"
„Într adevăr, nu am nici un fel de avere, spuse Siddhartha, dacă te referi la așa ceva. Firește că nu am nici un fel de avere. Dar lucrul acesta se întâmplă din voia mea, așadar, nu sunt la ananghie."
„Dar dacă nu ai nici o avere, din ce vrei să trăiești?"
„La asta încă nu m am gândit, stăpâne. Mai bine de trei ani nu am avut nici un fel de avere și nici nu mi a trecut prin gând să mi pun întrebarea din ce trăiesc."
„Așadar, ai trăit din ceea ce aveau alții."
„Se pare că așa e. Dar și negustorul trăiește din ceea ce au alții."
„Adevăr grăit ai. Totuși el nu ia nimic pe degeaba de la ceilalți; le dă în schimb mărfurile sale."
„Într adevăr, se pare că așa este. Fiecare ia, fiecare dă, așa e viața."
„Dar dă mi voie să te întreb: dacă tu nu ai nici un fel de avere ce ai de gând să oferi?"
„Fiecare oferă ceea ce are. Războinicul își oferă forța, negustorul oferă marfa, învățătorul învățătură, țăranul orez, pescarul pește."
„Prea bine. Dar ce poți tu oare să oferi? Ce ai învățat și ce știi tu?"
„Știu să gândesc. Știu să aștept. Știu să postesc."
„Asta i tot?"
„Așa cred, asta i tot!"
„Și la ce ți folosesc toate acestea? De pildă, la ce ți folosește postitul?"
„Postitul este un lucru foarte bun, domnule. Când cineva nu are ce mânca, lucrul cel mai înțelept pe care îl poate face este să postească. Dacă, să spunem, Siddhartha n ar fi învățat să postească, el ar fi trebuit să accepte orice slujbă, chiar astăzi, fie la tine, fie în altă parte, căci foamea l ar constrânge să facă acest lucru. Așa însă, Siddhartha poate să aștepte liniștit, el nu știe ce i nerăbdarea, el nu știe ce i ananghia, poate rezista multă vreme asaltului foamei, râzându și de ea. Iată la ce ți poate folosi postitul, domnule."
„Ai dreptate samanule. Așteaptă o clipă."
Kamaswami ieși și reveni apoi cu un sul pe care îl întinse oaspetelui său întrebându l: „Poți să l citești?"
Siddhartha privi cu atenție sulul care conținea textul unui contract de cumpărare și începu să l citească cu glas tare.
„Minunat, spuse Kamaswami. Ai vrea acum să scrii ceva pe această foaie?"
Îi dădu o foaie și un condei, iar Siddhartha scrise ceva, înapoindu i foaia.
Kamaswami citi: „E bine când știi să scrii, dar e mai bine când știi să gândești. E bine când ești inteligent, dar e mai bine când ești răbdător."
„Știi să scrii excelent, îl lăudă negustorul. Va trebui să mai vorbim despre unele lucruri. Pentru astăzi te rog să fii oaspetele meu și primește să fii găzduit în această casă."
Siddhartha mulțumi și acceptă oferta, așa că acum locuia în casa negustorului. I s au adus haine și încălțări, iar un servitor îi pregătea zilnic baia. De două ori pe zi i se servea o masă îmbelșugată, dar Siddhartha nu mânca decât o dată pe zi, refuzând carnea și vinul. Kamaswami îi vorbi despre negoțul său, îi arătă mărfurile și magazinele, îi arătă caietele cu diverse socoteli. Siddhartha învăță multe lucruri noi, mai mult asculta decât vorbea. Și, cu gândul la vorbele Kamalei, nu se supunea niciodată negustorului, făcându l pe acesta să l trateze ca pe egalul său, ba chiar ca mai mult decât egalul său. Kamaswami făcea negoț cu multă prudență și deseori cu pasiune, Siddhartha însă considera toate acestea drept un joc, dându și silința să i învețe cât mai bine regulile, fără ca inima să i fie afectată de conținutul său.
Nu poposise de multă vreme în casa lui Kamaswami, când iată că deveni asociat în negoțul stăpânului acestei case. Zi de zi însă, la ceasul pe care ea îl fixa, o vizita pe frumoasa Kamala, îmbrăcat în haine frumoase, cu încălțări frumoase, iar în scurt timp începu chiar să i aducă și cadouri. Gura ei roșie, înțeleaptă, îl învăță multe lucruri. Mâna ei delicată, mlădioasă îl învăță multe lucruri. Fiind încă un novice în ale dragostei, era tentat să se arunce orbește, cu o poftă nepotolită, în brațele plăcerilor ca într un abis fără fund, Kamala îl iniție temeinic în învățătura ei după care nu poți obține plăcerea fără să oferi și tu plăcere, căci fiecare gest, fiecare mângâiere, fiecare atingere, fiecare clipă, fiecare părticică a trupului își are propria sa taină dătătoare de fericire celor care se pricep să o trezească. Kamala îl învăță că îndrăgostiții nu trebuie să se despartă unul de celălalt după celebrarea iubirii fără să resimtă o admirație reciprocă, fără să se fi lăsat învinși în aceeași măsură în care au fost învingători, astfel încât nici unul din ei să nu resimtă suprasaturația, deșertăciunea sau sentimentul nefast că ar fi abuzat de celălalt sau celălalt ar fi făcut abuz de el. Petrecu ore minunate împreună cu frumoasa și inteligenta artistă, devenind elevul ei, amantul ei, prietenul ei. Alături de Kamala întrezărea valoarea și sensul vieții sale prezente, nicidecum în negoțul lui Kamaswami.
Negustorul îi încredință scrierea unor contracte și scrisori importante, se obișnui să se consulte cu el în toate chestiunile mai importante. El băgă repede de seamă că Siddhartha nu se prea pricepea la orez sau lână, la navigație sau negoț, dar că avea o mână norocoasă și că liniștea și calmul lui Siddhartha, arta lui de a asculta și de a înțelege oameni necunoscuți le depășeau pe ale sale. „Brahmanul acesta, îi spuse el unui prieten, nu e deloc un bun negustor și n o să fie niciodată așa ceva, sufletul său nu pune pic de pasiune în afaceri. Dar el deține secretul oamenilor cărora succesul le vine de la sine, fie pentru că sunt născuți într o zodie norocoasă, fie pentru că fac farmece sau unele lucruri învățate de la samani. Ai mereu impresia că afacerile sunt pentru el un joc, nu se lasă niciodată furat de ele, nu se lasă niciodată subjugat de ele, nu i e teamă niciodată de eșec, pagubele nu i produc nici o umbră de tristețe."
Prietenul îi dădu negustorului următorul sfat: „Oferă i a treia parte din câștigul afacerilor pe care ți le face, dar pune l totodată să suporte o aceeași parte în cazul în care se produce vreo pagubă. În felul acesta îl vei face să fie mai sârguincios."
Kamaswami îi urmă sfatul. Dar Siddhartha nici nu se sinchisea de așa ceva. Când obținea un câștig, îl accepta cu indiferență; când suferea un eșec, râdea zicând: „Ia te uită, de data asta mi a mers prost!"
Se părea într adevăr că afacerile îl lăsau indiferent.
O dată se duse într un sat ca să cumpere o recoltă bogată de orez. Când sosi el, orezul fusese deja vândut unui alt negustor. Cu toate acestea, Siddhartha mai rămase câteva zile în satul acela, îi ospătă pe țărani, le dărui copiilor acestora monezi de cupru, participă la sărbătoarea prilejuită de o nuntă și se întoarse pe deplin mulțumit din călătoria sa. Kamaswami îi făcu reproșuri pentru faptul că nu se întorsese deîndată, pierzând timp și bani. Siddhartha îi răspunse: „Nu mă mai certa, dragă prietene! Cearta nu duce niciodată la nimic. Dacă s au produs pagube, sunt gata să le suport. În ceea ce mă privește sunt foarte mulțumit de această călătorie. Am cunoscut o sumedenie de oameni, m am împrietenit cu unul dintre brahmani, copii au călărit pe genunchii mei, țăranii mi au arătat câmpurile lor, nimeni nu m a tratat ca pe un negustor."
„Toate s bune și frumoase, exclamă supărat Kamaswami, dar trebuie să ți spun că tu ești totuși negustor! Sau poate ai plecat în această călătorie numai cu gândul de a te distra?"
„Firește, râse Siddhartha, firește că am plecat în această călătorie cu gândul de a mă distra. Cu ce alt gând? Am cunoscut oameni și locuri, m am bucurat de bunăvoință și încredere, mi am făcut prieteni. Vezi tu, dragul meu, dacă eu aș fi fost Kamaswami, m aș fi întors deîndată ce aș fi văzut că am pierdut șansa de a cumpăra ceva, m aș fi întors acasă supărat, în mare grabă iar timpul și banii ar fi fost pierduți cu adevărat. Așa însă am petrecut zile frumoase, am avut ce învăța, m am desfătat în plăceri, nu am pricinuit nimănui nici o pagubă, nici mie, nici altora, cum s ar fi întâmplat dacă m aș fi supărat și m aș fi grăbit. Iar dacă o fi să mă mai duc acolo, poate pentru a cumpăra mai târziu o altă recoltă sau cine știe în ce alt scop, oamenii aceia prietenoși mă vor primi cu bunăvoință și cu veselie, iar eu mă voi felicita pentru faptul că atunci nu m am grăbit și nu mi am stricat buna dispoziție! Să schimbăm vorba, prietene, nu ți face sânge rău certându mă! De vei considera într o bună zi, că iată, acest Siddhartha te păgubește, nu va trebui decât să rostești un singur cuvânt și Siddhartha își va vedea de drum. Până atunci însă, hai să ne arătăm mulțumiți unul de altul."
La fel de zadarnice se dovediră și încercările negustorului de a l convinge pe Siddhartha că mănâncă pâinea lui, pâinea lui Kamaswami. Siddhartha știa că își mănâncă propria lui pâine, ba mai mult, că amândoi mâncau din pâinea altora, din pâinea tuturor. El nu și pleca urechea la nici una din grijile lui Kamaswami, iar Kamaswami avea tare multe griji. Dacă o afacere oarecare era amenințată de eșec, dacă un transport de mărfuri părea pierdut, dacă un datornic lăsa impresia că nu și poate plăti datoriile, Kamaswami nu reușea niciodată să și convingă asociatul că ar mai fi avut vreun sens să rostești cuvinte de îngrijorare sau de mânie, să ți încrunți fruntea sau să dormi agitat. Într o zi, când Kamaswami îi spuse că, tot ceea ce știa Siddhartha învățase de la el, acesta îi răspunse: „Nu face astfel de glume pe seama mea, să nu crezi că sunt prost! De la tine am învățat cât costă un coș plin cu pește și câtă dobândă pot să cer pentru niște bani împrumutați. Cam la atât se reduc cunoștințele tale! Dar să gândesc – așa ceva n am învățat de la tine, scumpul meu Kamaswami, ba mai degrabă caută tu să înveți de la mine lucrul acesta."
Într adevăr, sufletul său nu i era deloc la negoț. Afacerile erau bune numai ca să i aducă bani pentru Kamala, ba chiar îi aduceau mai mult decât îi trebuia. În rest, pe Siddhartha nu l interesau decât oamenii, numai aceștia îi trezeau curiozitatea deoarece preocupările, meșteșugurile, grijile, plăcerile și nebuniile lor îi fuseseră odinioară străine și departe de el precum luna. Oricât de ușor i ar fi venit să vorbească cu toată lumea, să trăiască împreună cu toată lumea, să învețe de la toată lumea, își dădu totuși seama că există ceva ce l deosebea de ceilalți oameni, iar acest ceva decurgea din calitatea lui de saman. Vedea cum trăiesc oamenii de pe o zi pe alta într un chip copilăresc sau animalic, într un chip care îi era drag, dar pe care îl și disprețuia în același timp. Îi vedea cum se zbat, cum suferă și cum le încărunțește părul pentru niște lucruri care lui nu i păreau să merite un asemenea preț, pentru bani, pentru mici plăceri, pentru mici onoruri, îi vedea cum se ceartă și se jignesc unii pe alții, îi vedea plângând de niște dureri peste care un saman trece cu zâmbetul pe buze și suferind de niște lipsuri pe care un saman nici nu le cunoaște.
Era receptiv la tot ceea ce îi ofereau acești oameni. Îi era binevenit neguțătorul care îi oferea spre cumpărare pânza sa, binevenit era datornicul care îi cerea un împrumut, binevenit era cerșetorul care îi depăna o oră întreagă povestea sărăciei sale și care nici pe departe nu era atât de sărac ca oricare dintre samani. Pe bogatul neguțător străin nu l trata altfel decât pe servitorul care îl bărbierea sau ca pe vânzătorul ambulant căruia îi trecea cu vederea faptul că l înșela cu câteva monezi mărunte când îi vindea banane. Când Kamaswami venea la el să i se plângă de grijile sale sau să i facă reproșuri în legătură cu anumite afaceri, îl asculta cu curiozitate și bună dispoziție, se mira de el, încerca să l înțeleagă, uneori îi dădea chiar oarecare dreptate, dar numai în măsura în care i se părea indispensabil, întorcându i apoi spatele și dedicându se primului om care îl căuta. Și venea la el multă lume, mulți veneau pentru a face negoț cu el, mulți pentru a l trage pe sfoară, mulți pentru a l iscodi, mulți pentru a i trezi mila, mulți pentru a i cere un sfat. El dădea sfaturi, compătimea, dăruia, se lăsa câte puțin tras pe sfoară, și tot acest joc și pasiunea cu care oamenii practicau un asemenea joc îl preocupau în gândurile sale la fel de mult pe cât îl preocupaseră cândva zeii și învățătura brahmană.
Din când în când deslușea în străfundul pieptului său un glas ușor, firav, care l avertiza încet, i se jeluia încet, iar el abia dacă l mai auzea. După aceea își dădea seama, preț de un ceas, că ducea o viață ciudată, că făcea o droaie de lucruri care nu erau decât un joc, că era vesel și că uneori simțea că se bucură, dar că totuși viața adevărată trecea pe lângă el, fără să l atingă. Întocmai cum cineva se joacă cu niște mingi, tot așa se juca și el cu afacerile, cu oamenii din preajma sa pe care îi privea cu o plăcere aparte, însă inima, izvorul ființei sale, nu participa deloc la toate acestea. Izvorul acela curgea parcă undeva departe de el, curgea și tot curgea invizibil, nemaiavând nimic de a face cu viața lui. Și de câteva ori se cutremură la astfel de gânduri și și dori să i fie dat și lui să participe la toată această copilărească agitație zilnică, cu toată pasiunea, din toată inima, să trăiască cu adevărat și nu numai să asiste de pe margine, ca un spectator.
Dar revenea mereu la frumoasa Kamala, învățând arta dragostei, exersând cultul plăcerilor în care, mai mult ca în orice altceva, se contopeau gesturile de dăruire și primire, vorbea cu ea, învăța de la ea, îi dădea sfaturi, îi asculta sfaturile. Ea îl înțelegea mai bine decât îl înțelesese cândva Govinda, căci semăna mai mult cu el.
Odată el îi spuse: „Tu ești la fel ca mine, ești altfel decât majoritatea oamenilor. Ești doar Kamala și nimic altceva, iar în tine, înlăuntrul tău e o liniște, e un refugiu în care te poți retrage oricând cu simțământul permanent de a fi acasă, sentiment pe care îl am și eu. Puțini oameni au așa ceva, chiar dacă, în fond, oricine ar putea să l aibă."
„Nu toți oamenii sunt inteligenți", spuse Kamala.
„Nu, spuse Siddhartha, nu aceasta e cauza. Kamaswami e la fel de inteligent ca și mine, și totuși nu și află refugiul în el însuși. Și l găsesc în schimb alți oameni care, dacă e să i judecăm după mintea lor, sunt ca niște copii mici. Cei mai mulți oameni, Kamala, sunt precum frunzele care se scutură, plutind și rostogolindu se în aer, clătinându se și legănându se până ajung la pământ. Alții însă, puțini la număr, sunt ca stelele cu traiectorie fixă, neatinse de vânt, ei poartă într înșii propria lor lege și propria lor traiectorie. Din atâția învățați și samani din câți am cunoscut, și au fost mulți, numai unul se trăgea din această spiță, era un om desăvârșit pe care n am să l pot uita niciodată. E vorba de Gotama, Sublimul, cel care își propovăduiește învățătura. Mii de discipoli îi ascultă zi de zi învățătura, îi urmează oră de oră preceptele, dar toți laolaltă nu sunt decât niște frunze care se scutură, n au în ei înșiși nici o învățătură și nici o lege."
Kamala îl privea zâmbitoare. „Iar vorbești despre el, spuse ea, iar te bântuie gândurile tale de saman."
Siddhartha tăcu, apoi reluară jocul dragostei, unul dintre cele treizeci sau patruzeci de jocuri diferite pe care le știa Kamala. Trupul ei se mlădia ca cel al unui jaguar, ca arcul unui vânător; învățând de la ea cum să faci dragoste descopereai multe plăceri, multe taine. Se jucă multă vreme cu Siddhartha, atrăgându l, respingându l, forțându l, încolăcindu l, bucurându se de măiestria lui până când acesta, înfrânt și epuizat, se odihnea lângă ea.
Curtezana se aplecă deasupra lui, uitându se lung la chipul lui, privindu i în ochii obosiți.
„Ești cel mai bun amant din câți am cunoscut, spuse ea căzând pe gânduri. Ești mai puternic decât ceilalți, mai mlădios, mai supus. Ai învățat bine arta mea, Siddhartha. Peste ani, când voi fi mai în vârstă, aș vrea să am un copil de la tine. Și cu toate acestea, dragul meu, tu ai rămas tot un saman, cu toate acestea nu mă iubești, tu nu iubești pe nimeni. Nu i așa?"
„Se prea poate, spuse Siddhartha obosit. Sunt și eu la fel ca tine. Nici tu nu iubești – căci altfel cum ai mai putea să practici dragostea ca pe o artă? Poate că oamenii de felul nostru nu pot să iubească. De așa ceva nu sunt în stare decât oamenii copii; aceasta e taina lor."



SANSARA

Siddhartha duse multă vreme o viață lumească, o viață de plăceri, dar nu se lăsă subjugat de ea. Simțurile sale reprimate în anii fierbinți când fusese saman se redeșteptară, el se înfruptă din bogății, se înfruptă din plăceri, savură gustul puterii; cu toate acestea rămase, multă vreme în inima lui, un saman, lucru pe care înțeleapta Kamala îl înțelesese foarte bine. Arta gândirii, a așteptării, a postitului continua să i influențeze viața, oamenii lumii, oamenii copli continuau să rămână pentru el niște străini, tot așa ca și el pentru ei.
Anii treceau, iar Siddhartha, prins de traiul cel bun, nu le mai simțea scurgerea. Se îmbogățise, avea de multă vreme o casă, servitori proprii și o grădină în afara orașului, pe malul fluviului. Oamenii îl îndrăgiseră, veneau la el ori de câte ori aveau nevoie de bani sau de un sfat, dar, în afară de Kamala, nici unul nu i era apropiat.
Starea aceea înălțătoare și luminoasă de trezie pe care, aflat în culmea tinereții sale, o trăise în zilele ce au urmat după predica lui Gotama, după despărțirea de Govinda, așteptarea aceea încrâncenată, acea mândră singurătate lipsită de învățături și învățători, disponibilitatea aceea mlădioasă de a asculta dumnezeiescul glas din propria sa inimă se transformaseră încetul cu încetul într o amintire, fuseseră ceva efemer; izvorul sfânt pe care, cândva, îl simțise foarte aproape, care murmurase cândva în el însuși, susura acum de departe, încet. Este adevărat că multe din cele ce învățase de la samani, de la Gotama, de la tatăl său, brahmanul, mai dăinuiseră încă multă vreme într însul: viața cumpătată, bucuria de a gândi, orele de meditare profundă, cunoașterea tainică a sinelui, a eternului eu care nu este nici trup, nici conștiință. Unele din aceste lucruri mai dăinuiau într însul, dar se afundau unul după altul, acoperindu se de praf. Întocmai ca roata olarului care, odată pornită, se mai învârtește încă multă vreme, obosind încetul cu încetul și oprindu se apoi din rotirea sa, tot așa se mai învârtise multă vreme în sufletul lui Siddhartha roata ascezei, roata gândirii, roata discernământului, ba chiar continua să se mai învârtească, dar se învârtea încet, cu ezitări, gata gata să se oprească. Încetul cu încetul, așa cum umezeala pătrunde într un buștean uscat, invadându l încet încet și făcându l să putrezească, în sufletul lui Siddhartha pătrunseră lumea și inerția, invadându i sufletul încet încet, îngreuindu l, obosindu l, adormindu l. În schimb, simțurile sale se deșteptaseră la viață, învățaseră și aflaseră multe lucruri.
Siddhartha învățase să facă negoț, să și exercite puterea asupra oamenilor, să se desfete cu o femeie, învățase să poarte vestminte frumoase, să poruncească servitorilor, să se scalde în băi frumos mirositoare. Învățase să mănânce bucate fragede, gătite cu grijă, să mănânce pește, carne și păsări, condimente și dulciuri, să bea vinul care te moleșește învăluindu te în uitare. Învățase jocul cu zarurile și șahul, învățase să privească la dansatoare, să fie purtat cu lectica, să doarmă într un pat moale. Dar continuase să simtă că e altfel decât ceilalți, că le este superior, îi privea mereu cu o umbră de ironie, cu puțin dispreț ironic, adică tocmai cu același dispreț pe care îl resimte în permanență un saman față de fiii lumii. Ori de câte ori Kamaswami bolea, ori de câte ori era supărat, ori de câte ori se simțea jignit, ori de câte ori era abătut din cauza grijilor sale de negustor, Siddhartha trata toate aceste lucruri cu ironie. Numai încetul cu încetul, pe nebăgate de seamă, odată cu scurgerea anotimpurilor recoltelor și ploilor, ironia sa se tocise, superioritatea sa mai cedase. Numai încetul cu încetul, pe măsură ce bogățiile sale creșteau, Siddhartha însuși împrumutase câte ceva din felul de a fi al oamenilor copii, câte ceva din infantilitatea și înfricoșarea lor. Și cu toate acestea îi invidia, și invidia lui era cu atât mai mare, cu cât el le semăna mai mult. Îi invidia pentru acel ceva pe care ei îl aveau iar lui îi lipsea, pentru importanța pe care erau în stare să o acorde vieții lor, pentru pasiunea cu care își trăiau bucuriile și spaimele, pentru fericirea incertă, dar dulce, a capacității lor eterne de a se îndrăgosti. Oamenii aceștia erau întotdeauna îndrăgostiți de ei înșiși, de femeile, de copiii lor, de onoare sau de bani, de planuri sau de speranțe. Dar el nu învăță de la ei acest lucru, tocmai pe acesta nu, această bucurie copilărească și nesăbuință copilărească; învăță de la ei tocmai ceea ce era mai neplăcut, ceea ce el însuși disprețuia. Se întâmpla tot mai des ca dimineața, după o seară de chef, să stea culcat multă vreme, simțindu se obosit și cuprins de indiferență. Se întâmpla să se supere și să se enerveze când Kamaswami îl plictisea cu grijile sale. Se întâmpla să râdă mult prea tare când pierdea la jocurile de zaruri. Chipul lui continua să fie mai inteligent și mai pătruns de spirit decât al celorlalți, dar se lumina rareori într un zâmbet și pe el apăreau una după alta trăsăturile întâlnite atât de des pe chipul oamenilor bogați, adică semnele insatisfacției, bolnăviciunii, mâhnirii, inerției, răcelii. Încetul cu încetul i se strecura în suflet boala bogătașilor.
Întocmai ca un văl, ca o ceață subțire, peste Siddhartha se cobora încetul cu încetul oboseala care, devenea de la o zi la alta tot mai puternică, de la o lună la alta tot mai tulbure, de la un an la altul tot mai grea. Întocmai cum o rochie nouă se învechește cu timpul și pierzându și cu timpul frumoasa ei culoare, bătându se, boțindu se, rupându se pe la tivuri și începând să și arate pe alocuri urzeala, tot așa se învechise și viața cea nouă pe care Siddhartha o începuse după despărțirea sa de Govinda, pierzându și, odată cu anii care zburau, culoarea și strălucirea, adunând pe ea cute și pete, în timp ce deziluzia și dezgustul îl pășteau ascunse în străfundurile sale, ieșind la iveală, ici și colo, în toată hidoșenia lor. Siddhartha nu băga de seamă acest lucru. Băgă numai de seamă că glasul luminos și plin de siguranță din adâncul sufletului său care se trezise cândva într însul, însoțindu l mai apoi mereu în momentele sale de glorie, glasul acela începuse să amuțească.
Lumea pusese stăpânire pe el, puseseră stăpânire pe el plăcerea, dorința, inerția, iar mai apoi chiar și viciul acela pe care el îl disprețuise și îl batjocorise întotdeauna cel mai mult, considerându l cel mai nebunesc dintre toate: setea de câștig. Proprietățile, averea, bogăția puseseră și ele stăpânire pe el în cele din urmă, încetând să mai fie în ochii lui un joc sau un fleac, transformându se în lanțuri și povară. În această ultimă dependență, cea mai mizerabilă, căzuse Siddhartha într un chip ciudat și viclean: prin jocul cu zaruri. Căci de când în inima lui încetase să mai fie un saman, Siddhartha începuse să practice cu o furie și pasiune crescândă jocul pe bani și lucruri de valoare, joc la care odinioară participase zâmbitor, indiferent, ca la un obicei al oamenilor copii. Era un jucător de temut, puțin erau aceia care îndrăzneau să se măsoare cu el, atât de mari și de provocatoare erau mizele sale. Practica jocul acesta pentru că inima i se afla într o stare jalnică și pentru că, pierzând și aruncând pe fereastră gunoiul acela de bani, era cuprins de o bucurie vecină cu furia, căci nu și putea manifesta în nici un alt chip mai limpede și mai sarcastic disprețul față de avuție, față de acest idol al negustorilor. Așa încât juca pe sume mari, fără cruțare, urându se pe el însuși, bătându și joc de el însuși, băga miile în buzunar, arunca miile, pierdea bani, pierdea bijuterii, pierdu o casă de la țară, câștigă iar, pierdu iar. Acea teamă, acea teamă îngrozitoare și apăsătoare care îl încerca în timpul jocului cu zarurile, în timp ce tremura gândindu se la soarta mizelor sale, acea teamă, o iubea și căuta mereu să și o împrospăteze, să și o accentueze, să și o ațâțe din ce în ce mai mult, căci numai în felul acesta putea să mai simtă ceva ce aducea a fericire, ceva ce semăna cu o ușoară beție, ceva ce aducea o viață mai intensă în acel univers al traiului său îmbibat de saturație, de nepăsare și de monotonie. Și de fiecare dată când pierdea mult își punea în gând să obțină noi bogății, făcea negoț cu mai mult sârg, constrângea datornicii cu mai multă strășnicie să și plătească datoriile, căci voia să mai joace, voia să arunce alți bani pe fereastră, să și arate din nou disprețul față de averi. Siddhartha începu să și piardă calmul când suferea pierderi, să și piardă răbdarea față de datornicii neglijenți, să și piardă mărinimia față de cerșetori, să și piardă cheful de a dărui și împrumuta bani celor care îi cereau împrumuturi. El, cel care printr o singură zvârlitură de zar pierdea râzând zeci de mii, deveni sever și meschin în negoț, ba uneori visa bani și noaptea! Și ori de câte ori se trezea din această detestabilă vrajă, ori de câte ori își privea chipul îmbătrânit și urâțit în oglinda de pe peretele dormitorului său, ori de câte ori era cuprins de rușine și scârbă, o lua din nou la fugă, refugiindu se în jocul de noroc, refugiindu se în beția voluptății, a vinului, de unde revenea supunându se iar instinctului de a aduna și de a câștiga. Învârtindu se mereu în acest cerc fără noimă îl năpădeau oboseala, bătrânețea, boala.
Și atunci avu un vis care dădu semnalul de alarmă. Își petrecuse seara la Kamala, în frumoasa ei grădină. Discutaseră șezând pe sub copaci, iar Kamala rostise niște cuvinte care îl puseseră pe gânduri, niște cuvinte îndărătul cărora se ascundeau tristețea și oboseala. Îl rugase să i povestească despre Gotama, ascultând cu nesaț ceea ce îi spunea despre ochii săi curați, despre gura sa calmă și frumoasă, despre zâmbetul său plin de bunătate, despre mersul său pașnic. Îi povestise astfel multă vreme despre sublimul Buddha, iar Kamala zisese oftând: „O dată, poate nu peste multă vreme, îl voi urma și eu pe acest Buddha. Am să i dăruiesc grădina mea și îmi voi găsi refugiul în învățătura lui."
După aceasta însă îl ațâțase și îl prinsese în lanțurile jocului iubirii cu o ardoare dureroasă, mușcându l și plângând, de parcă ar fi vrut să stoarcă și ultima picătură de dulceață din această plăcere deșartă și trecătoare. Siddhartha nu și dăduse seama niciodată cu o atât de stranie claritate cât de mult se înrudeau voluptatea și moartea. Apoi stătuse culcat lângă ea, încât chipul Kamalei se afla foarte aproape de el, iar dedesubtul ochilor și în colțurile gurii ei descifrase, mai limpede ca oricând, niște semne de neliniște, niște semne alcătuite din linii subțiri, din brazde ușoare, niște semne amintind de toamnă și de vârstă înaintată, după cum Siddhartha însuși, care nu de mult împlinise patruzeci de ani, observase că și lui îi apăruseră ici și colo, printre șuvițele de păr negru, câteva fire albe. Pe chipul ei frumos se întipărise oboseala și un început de ofilire, ca de altfel și o teamă ascunsă, nerostită, poate încă nedeslușită: teama de bătrânețe, teama de toamnă, teama de inevitabilitatea morții. Se despărțise de ea oftând, în suflet i se strecuraseră dezgustul și o teamă ascunsă.
După aceea, Siddhartha își petrecuse noaptea acasă, în tovărășia dansatoarelor și a vinului, arborase un aer de superioritate față de cei de același rang cu el, ceea ce, de altfel, nu mai corespundea de mult realității, băuse vin mult și se culcase târziu după miezul nopții, obosit și totuși surescitat, gata să cadă pradă plânsului și deznădejdii, se chinuise multă vreme să adoarmă, dar inima i se umpluse de o mizerie devenită insuportabilă, i se umpluse de o scârbă care îl invada întocmai ca gustul călduț, respingător al vinului, ca muzica prea dulceagă și dezolantă, ca zâmbetul moleși tor al dansatoarelor, ca mirosul dulceag al părului și sânilor lor. Mai mult decât de orice altceva îi era scârbă de el însuși, de părul său parfumat, de mirosul de vin emanat de gura sa, de oboseala și lipsa de vlagă a pielii sale. Întocmai cum cel care a mâncat sau a băut prea mult ar vrea să vomite, chiar și cu prețul celor mai mari chinuri, bucurându se că în felul acesta se va ușura, tot așa își dorea și el, cel care, cuprins de un val de scârbă, nu putea să doarmă noaptea, să scape de aceste desfătări, de aceste apucături, de toată această viață lipsită de sens, de el însuși. Abia la ivirea zorilor, când strada pe care locuia începu să se anime, reuși să moțăie puțin, fiind cuprins pentru câteva clipe de o plăcută amețeală, de o undă de somn. În momentele acelea avu un vis:
Kamala ținea într o colivie de aur o pasăre cântătoare mică și foarte rară. Despre această pasăre visă el. Și iată ce anume: Pasărea aceasta, care de obicei cânta în orele dimineții, amuțise, și aceasta atrăgându i atenția se apropie de colivie și privi înăuntru, iar acolo văzu că micuța pasăre zăcea moartă, țeapănă, pe jos. O scoase afară, cântărind o o clipă în palmă, apoi o aruncă afară, în stradă, și în același moment se sperie îngrozitor, începu să l doară inima de parcă, odată cu această pasăre moartă, aruncase și tot ceea ce avusese mai prețios și mai bun în el.
Trezindu i brusc din acest vis se simți cuprins de o tristețe adâncă. Avu impresia că și trăise viața într un mod lipsit de orice valoare, lipsit de orice sens; în mâini nu i mai rămăsese nimic viu, nimic de preț, putea să renunțe acum la toate. Era singur și gol ca un naufragiat aruncat la țărm.
Bântuit de gânduri negre, Siddhartha se duse într una din grădinile sale, încuie toate porțile, se așeză sub un copac mango, simțind cum în inimă i se cuibărea moartea și în piept groaza, și astfel șezu acolo, simțind cum moare, cum se ofilește, cum i se apropie sfârșitul. Încetul cu încetul își adună gândurile și parcurse cu spiritul, încă o dată, tot drumul vieții sale, de la primele zile de care își mai putea aduce aminte. Când avusese oare parte de fericire, de plăcere adevărată? O, firește, avusese parte de câteva ori de acest simțământ. Se înfruptase din el în anii copilăriei când reușise să obțină laudele brahmanilor, când, întrecându i cu mult pe cei de o vârstă cu el, se distinsese recitând din versurile sfinte, luând parte la disputele cu învățații sau dând o mână de ajutor la aducerea jertfelor. Simțise pe atunci că inima îi dădea ghes: „Te așteaptă un drum pentru care ești predestinat, te așteaptă zeii." Pe urmă, pe vremea adolescenței când nutrea țeluri tot mai înalte, țeluri prin care se deosebea de turma celor cu năzuinți asemănătoare, situându se în fruntea lor, când se lupta să afle, în ciuda tuturor suferințelor, sensul lui Brahman, când orice cunoștințe noi dezlănțuiau în el o sete nouă, atunci, în toiul setei, în toiul durerii, simțise din nou același ghes: „Mergi mai departe! Mergi mai departe! Ești predestinat!" Auzise același glas și atunci când plecase de acasă, alegând viața de saman, și iarăși când îi părăsise pe samani ducându se la Cel Desăvârșit, plecând apoi și de la acesta, pentru a porni pe drumul incertitudinii. De multă vreme nu mai auzise el glasul acesta, de multă vreme nu mai atinsese nici o culme, străbătuse mulți ani la rând un drum neted și searbăd, fără un țel înalt, fără nici o sete, fără nici o înălțare, complăcându se în compania acelor mici plăceri care, însă, nu i produceau nici o satisfacție! Fără să și fi dat seama de acest lucru, se străduise și năzuise în toți acești ani să devină și el un om ca toți ceilalți, mulți la număr, ca acești copii, dar viața lui fusese mult mai mizerabilă, mult mai searbădă decât a lor, căci el avea alte țeluri și alte griji decât ei, așa încât universul unor oameni de genul lui Kamaswami nu fusese pentru el decât un joc, un dans la care privești, o comedie. Numai pe Kamala o îndrăgise, numai ea însemnase ceva pentru el, dar mai însemna încă? Mai avea el nevoie de ea, sau ea de el? Nu cumva erau prinși într un joc fără sfârșit? Trebuia oare să trăiești de dragul unui asemenea țel? Nu, nu trebuia! Jocul acesta se numea Sansara, era un joc pentru copii, te amuza când îl jucai o dată, de două ori, de zece ori, dar nu mereu, mereu.
Din clipa aceea Siddhartha știu că jocul se sfârșise, că el nu l mai putea juca. Un fior îi străbătu întreaga ființă, simți că înlăuntrul său murise ceva.
Șezu toată ziua aceea sub copacul mango, gândindu se la tatăl său, gândindu se la Govinda, gândindu se la Gotama. Trebuise oare să i părăsească pe toți aceștia ca să ajungă un Kamaswami? Se înnoptase, iar el continua să șadă acolo. Ridicându și privirea văzu stelele și își spuse: „Iată mă șezând aici, sub copacul mango, în grădina mea." Zâmbi ușor, întrebându se dacă era necesar, dacă era bine, dacă nu cumva era un joc nebunesc faptul că el avea un copac mango, că avea o grădină?
Renunță, așadar, și la aceste lucruri, și ele muriră într însul. Se sculă, își luă rămas bun de la copacul mango, își luă rămas bun de la grădină. Cum în ziua aceea nu pusese nimic în gură, simți că îi este tare foame, se gândi la casa lui din acel oraș, la camera și la patul lui, la masa plină de bucate. Zâmbi obosit, se scutură și își luă rămas bun de la toate aceste lucruri.
La același ceas de noapte Siddhartha părăsi grădina, părăsi orașul și nu se mai întoarse niciodată. Multă vreme îl căutară oamenii lui Kamaswami, căci acesta îl credea căzut în mâinile tâlharilor. Kamala nu rugă pe nimeni să l caute. Nu se miră deloc când află că Siddhartha dispăruse. Nu se așteptase ea mereu la așa ceva? Nu era el un saman, un pribeag, un pelerin? Simțise acest lucru mai ales la ultima lor întâlnire și, în ciuda durerii pe care i o provoca această pierdere, se bucura pentru că, mai putuse, pentru ultima oară, să l strângă cu putere la inima ei, simțindu se încă o dată posedată și pătrunsă toată de el.
Aflând prima știrea despre dispariția lui Siddhartha, ea se îndreptă spre fereastră unde, într o colivie de aur ținea închisă o pasăre cântătoare rară. Deschise ușa coliviei, scoase pasărea și îi dădu drumul să zboare. Privi multă vreme în urma ei, în urma acelei păsări în zbor. Din ziua aceea nu mai primi în vizită pe nimeni, ușile casei sale fură ferecate. Abia mai târziu își dădu ea seama că, la ultima întâlnire cu Siddhartha, rămăsese grea.



LA FLUVIU

Siddhartha merse prin pădure, îndepărtându se de oraș, și nu știa altceva decât că nu se va mai întoarce acolo, că viața pe care o dusese mulți ani la rând se sfârșise, că o gustase și o sorbise până la dezgust. Pasărea cântătoare pe care o visase el murise. În inima lui pasărea aceea murise. Se afundase până la gât în Sansara, absorbise în el, din toate părțile, scârba și moartea, așa cum un burete absoarbe apa până la saturație. Se umpluse și el până la saturație de dezgust, de mizerie, de moarte; pe lumea aceasta nu mai exista nimic care să l mai fi putut atrage, bucura sau mângâia.
Simți că își dorea cu ardoare să nu mai știe nimic de el însuși, să aibă liniște, să moară. De ar fi căzut un fulger să l trăsnească! De ar fi venit odată un tigru să l sfâșie! De ar fi existat un soi de vin sau vreo otravă care să l amețească, să i aducă uitarea și somnul din care să nu se mai trezească! Mai exista oare vreo murdărie cu care nu se murdărise, vreun păcat sau vreo nebunie pe care să nu le fi săvârșit, vreo deșertăciune sufletească din care să nu se înfruptat? Cum de mai era oare posibil să trăiești astfel? Cum de mai era oare posibil, iară și iară, să inspiri, să expiri, să simți că îți este foame, să mănânci din nou, să dormi din nou, să te culci din nou cu o femeie? Oare tot nu se epuizase, tot nu se sfârșise pentru el mișcarea aceea ciclică?
Siddhartha ajunse la marele fluviu din pădure, la același fluviu pe care îl trecuse cu un luntraș pe vremea când era tânăr și venea dinspre orașul lui Gotama. Se opri la acest fluviu, poposi șovăitor la malul lui. Oboseala și foamea îl slăbiseră, la ce bun să meargă mai departe, încotro, spre care țel? Nu, nu mai exista nici un țel, nu mai simțea decât o dorință profundă, dureroasă de a alunga de la el acest vis deșert, de a vărsa din sine vinul acesta searbăd, de a pune capăt acestei vieți jalnice și rușinoase.
Pe malul fluviului creștea aplecat un copac, un cocotier, Siddhartha își rezemă umărul de tulpina lui, îl înconjură cu brațul și privi în apa verde care curgea, curgea mereu sub el, privi în jos, simțind cum întreaga lui făptură era cuprinsă de dorința de a și da drumul și a se scufunda în apa aceea. În apă, într un gol înfiorător, i se oglindea îngrozitorul gol din suflet. Da, ajunsese la capăt. Nu i mai rămânea nimic altceva de făcut decât să se distrugă, să nimicească viața lui nereușită de până atunci, s o arunce la picioarele zeilor în hohotele lor batjocoritoare. Iată care era marea vomă râvnită de el: moartea, nimicirea formei pe care o ura! N au decât să l mănânce peștii pe acest câine cu numele de Siddhartha, pe acest nebun, acest trup în care s au aciuat stricăciunea și putrefacția, acest suflet adormit și călcat în picioare! N au decât să l devoreze peștii și crocodilii, n au decât să l sfâșie demonii în bucăți!
Se uita fix în apă cu chipul desfigurat, își zări chipul reflectat acolo și îl scuipă. Cuprins de o oboseală adâncă, își desprinse brațul de trunchiul copacului, întorcându se puțin, astfel încât să cadă drept în jos, să se scufunde odată!
Cu ochii închiși, se lăsă să cadă în brațele morții.
Dar din cele mai îndepărtate cotloane ale sufletului său, din vremurile de odinioară ale unei vieți obosite auzi un sunet. Era un cuvânt, o silabă pe care o rostea așa, cu glas îngânat, fără să se gândească la nimic, cuvântul vechi, cel dintâi și cel de pe urmă al tuturor rugăciunilor brahmane, era sacrul Om, cuvântul care însemna, „ceea ce este desăvârșit" sau „desăvârșire". Iar în momentul în care sunetul Om ajunse la urechea lui Siddhartha, spiritul său adormit se trezi dintr o dată, dându și seama de nebunia pe care era gata gata să o săvârșească.
Siddhartha tresări din toată ființa. Iată, așadar, în ce hal ajunsese, era deci atât de pierdut, atât de dezorientat și părăsit de tot ceea ce știuse, încât fusese în stare să și dorească moartea, încât în el putuse să se nască dorința aceasta, dorința copilărească de a și afla liniștea nimicindu și trupul! Iată că ceea ce nu reușiseră să facă tot chinul din ultima vreme, toate deziluziile, toată disperarea, reușise clipa aceea în care Om pătrunsese în conștiința sa: atunci își dădu seama de mizeria și de rătăcirile sale.
„Om!" își spuse el: „Om". Și își reaminti de Brahman, își reaminti de indestructibilitatea vieții, de tot ceea ce era dumnezeiesc, de tot ceea ce el uitase.
Dar fu numai o clipă, o iluminare. La picioarele cocotierului, Siddhartha căzu jos, frânt de oboseală, murmurând cuvântul Om, își puse capul pe o rădăcină a copacului și căzu într un somn adânc.
Dormi adânc, fără vise, nu i mai fusese dat de mult să aibă un asemenea somn. Dormi ore în șir, iar când se trezi i se păru că trecuseră zece ani, auzea cum apa curgea liniștit și nu și dădea seama nici unde se află, nici cum ajunsese acolo, deschise ochii și deasupra sa văzu cu uimire copacii și cerul și își aduse aminte unde se afla și cum ajunsese acolo. Dar pentru aceasta trebui să treacă o vreme și trecutul îi apăru acoperit de un văl, infinit de îndepărtat, situat undeva infinit de departe, infinit de indiferent. Știa doar că își părăsise viața de până acum (în primul moment de reculegere, viața aceasta de până acum i se păru ca o întrupare îndepărtată de odinioară, ca o naștere prematură a eului său prezent), că, pătruns de dezgust și de mizerie, voise să se descotorosească de viață, dar își revenise la malul unui fluviu, sub un cocotier, cu cuvântul Om pe buze, că adormise și, iată, se trezise, privind lumea cu ochii unui alt om. Încet, rostea cuvântul Om, cuvântul cu care adormise în el, și avu impresia că tot somnul lui prelungit nu fusese nimic altceva decât o rostire prelungită, profundă a acestui Om, cugetarea despre acest Om, scufundarea și dizolvarea totală în acest Om, în ceea ce nu poate fi numit, în desăvârșire.
Ce minunat fusese somnul acesta! Niciodată nu l refăcuse, nu l împrospătase, nu l întinerise un somn atât de mult ca acesta! Poate că murise într adevăr, poate că se afundase și se născuse iarăși, luând o altă înfățișare? Dar nu, se recunoștea doar, își recunoștea mâna și picioarele, recunoștea locul în care zăcea, își recunoștea eul din propriul său piept, pe îndărătnicul, straniul Siddhartha, dar acest Siddhartha se schimbase totuși, se reînnoise, fiind acum în mod straniu odihnit după somnul său, în mod straniu treaz, pătruns de bucurie și curiozitate.
Siddhartha se ridică văzând că dinaintea lui ședea un om, un străin, un călugăr în straie galbene, ras în cap, într o poziție de meditare. Se uită la omul acesta care n avea păr pe cap, nici în barbă și nu i trebui mult ca să și dea seama că acest călugăr era Govinda, prietenul său din tinerețe, Govinda, cel care își găsise refugiul la sublimul Buddha. Govinda îmbătrânise și el, dar chipul său mai păstra trăsăturile de odinioară, vorbind despre zel, credință, căutări, temeri. Însă când Govinda îi simți privirea și deschise ochii, uitându se la el, Siddhartha observă că Govinda nu l recunoscuse. Govinda se bucură când văzu că se trezise, probabil că ședea de multă vreme acolo, așteptând să se trezească, deși nu l recunoscuse.
„Am dormit, spuse Siddhartha. Dar cum de ai ajuns tu aici?"
„Ai dormit, răspunse Govinda. Nu e bine să dormi în astfel de locuri unde deseori mișună șerpi și pe unde trec drumurile animalelor din pădure. Eu, domnul meu, sunt un discipol al sublimului Gotama, al lui Buddha, al lui Sakyamuni, și mergeam împreună cu un număr de călugări de ai noștri pe drumul acesta în pelerinaj, când te am văzut zăcând și dormind aici, în locul acesta unde e periculos să dormi. De aceea am încercat, domnul meu, să te trezesc, dar văzând că aveai un somn foarte adânc am rămas în urma alor mei și m am așezat lângă tine așteptând. Și pe urmă se pare că am adormit și eu, cel care voise să ți vegheze somnul. M am achitat cam prost de datoria mea, m a doborât oboseala. Dar acum, că te ai trezit, o să mi văd de drum pentru a mi ajunge din urmă frații."
„Îți mulțumesc, samanule, că mi ai păzit somnul, grăi Siddhartha. Voi, discipolii Sublimului, sunteți niște oameni prietenoși. Ei, acum poți pleca."
„Iată că plec, domnul meu. Fie ți dat să te simți bine mereu."
„Îți mulțumesc, samanule."
Govinda făcu un semn de salut și spuse: „Rămâi cu bine."
„Cu bine, Govinda", spuse Siddhartha.
Călugărul se opri din mers.
„Dă mi voie, domnul meu, să te întreb de unde mi știi numele?"
Siddhartha zâmbi.
„Te cunosc, o, Govinda, din coliba tatălui tău, din școala de brahmani și de la jertfiri, din șederea noastră la samani și din clipa în care, în crângul Jetavana, ți ai găsit refugiul la sublimul Gotama."
„Ești Siddhartha! strigă cu glas tare Govinda. Iată, acum te recunosc și nu mai înțeleg deloc cum de nu am putut să te recunosc imediat. Fii binevenit, Siddhartha, sunt nespus de bucuros că te revăd."
„Și eu mă bucur că te revăd. Ai stat de veghe la căpătâiul meu când dormeam, îți mulțumesc încă o dată pentru aceasta, cu toate că nu ar fi fost nevoie să mă păzească nimeni. Încotro te duci acum, prietene?"
„Nu mă duc nicăieri. Noi, călugării, suntem mereu pe drumuri până la venirea anotimpului ploilor, mergem mereu din loc în loc, trăim după regulile noastre, propovăduim învățătura noastră, ne luăm pomana și plecăm mai departe. Facem mereu același lucru. Dar tu, Siddhartha, tu încotro te duci?"
Siddhartha grăi: „Și cu mine, prietene, se întâmplă același lucru. Nici eu nu mă duc nicăieri. Sunt un pribeag. Mă aflu în pelerinaj."
Govinda grăi: „Spui că ești în pelerinaj și te cred. Dar, iartă mă, Siddhartha, nu arăți deloc ca un pelerin. Porți haine de om bogat, porți încălțările unui om de rang înalt și părul tău mirosind a parfum nu seamănă deloc cu părul unui pelerin și nici cu părul unui saman."
„Ce bine ai băgat de seamă, dragul meu, ochiul tău ager vede totul. Dar eu nu ți am spus că aș fi saman. Þi am spus doar că sunt în pelerinaj. Și așa și este: sunt în pelerinaj."
„Ești în pelerinaj, spuse Govinda. Dar puțini sunt aceia care pleacă în pelerinaj îmbrăcați în asemenea vestminte, puțini au asemenea încălțări, puțini au un asemenea păr. N am mai întâlnit niciodată un asemenea pelerin, iar eu mă aflu în pelerinaj de multă vreme."
„Te cred, Govinda. Dar acum, astăzi, iată că ai întâlnit un asemenea pelerin cu astfel de încălțări, îmbrăcat cu astfel de vestminte. Amintește ți, dragul meu: trecătoare este lumea înfățișărilor, trecătoare, nespus de trecătoare sunt vestmintele noastre și felul în care ne aranjăm părul, ba chiar însuși părul și însuși trupul nostru. Ai observat bine că port haine de om bogat. Le port pentru că am fost bogat și mi port părul la fel ca oamenii copii și ca desfrânații, căci și eu am fost la fel ca ei."
„Și acum, Siddhartha, ce ești acum?"
„Nu știu, știu și eu la fel de puțin ca și tine. Sunt un pribeag. Am fost bogătaș și acum nu mai sunt; și iată, nu știu ce voi fi mâine."
„Þi ai pierdut averile?"
„Le am pierdut eu pe ele sau ele pe mine. Iată, au dispărut. Repede se mai întoarce roata înfățișărilor, Govinda. Unde este Siddhartha, brahmanul? Unde este Siddhartha, samanul? Unde este Siddhartha, bogătașul? După cum știi, Govinda, tot ce i trecător se schimbă repede."
Govinda îl privi îndelung pe prietenul său din tinerețe, cu îndoială în ochi. După aceea îl salută așa cum se cuvine să îi saluți pe cei de rang înalt și își văzu de drum.
Siddhartha privi în urma lui, cu un zâmbet pe chip, căci continua să l iubească pe acest om credincios, pe timidul acesta. Și cum ar fi putut să nu iubească chiar pe nimeni, chiar nimic, tocmai în momentul acesta, la ceasul acesta de splendoare după un somn minunat, când fusese pătruns de Om? Vraja care îl cuprinsese în somn sub influența lui Om făcuse ca el să iubească acum totul, să fie animat de o dragoste plină de bucurie față de tot ceea ce vedea în jurul său. Și tocmai acesta era lucrul de care, așa cum i se părea acum, suferise el atât de mult, anume că nu putuse să iubească nimic, pe nimeni.
Siddhartha privi cu un zâmbet pe chip în urma călugărului care se îndepărta de el. Somnul îi dăduse noi puteri, dar tot atât de noi erau și puterile foamei care îl chinuia, căci iată, de două zile nu mâncase nimic și vremea aceea când rezista cu tărie asaltului foamei trecuse de mult. Întristat, dar jubilând în sinea lui, se gândea la vremurile acelea. Pe atunci, își aduse el aminte, se lăudase Kamalei cu trei lucruri, pe atunci stăpânea trei arte nobile și invincibile: de a posti, de a aștepta și de a gândi. Ele fuseseră toată averea sa, toată puterea și tăria sa, sprijinul său neclintit, în anii de silință și trudă ai tinereții sale nu învățase nimic altceva decât aceste trei arte. Iar acum îl părăsiseră, nu i mai rămăsese nici una din ele, nici postitul, nici așteptarea, nici gândirea. Renunțase la ele în schimbul unor nimicnicii, al unor lucruri efemere, al unei plăceri a simțurilor, al unui trai bun, al unor averi! Într adevăr, cu el se petrecuse ceva ciudat. Iar acum, se părea că se transformase într un adevărat om copil.
Siddhartha cugetă asupra stării în care se afla. Îi venea greu să gândească, nu mai avea nici un chef să mai facă așa ceva. Totuși se sili să o facă.
Ei, se gândi el, acum, de vreme ce mi au alunecat din mână toate aceste lucruri, cele mai deșarte, iată mă existând din nou sub soare în aceeași postură ca pe timpul când eram un copilaș, nu mi mai aparține nimic, nu știu să fac nimic, nu sunt în stare de nimic, n am învățat nimic. Ce straniu! Acum când nu mai sunt tânăr, când părul mi a încărunțit pe jumătate, când puterile mă părăsesc, tocmai acum încep să o iau de la capăt, să fiu din nou copil! Simți nevoia să zâmbească iarăși. Da, avusese un destin ciudat! Drumul său începuse să coboare la vale și iată l din nou gol și nărod pe lumea asta. Dar nu simțea nici un fel de îngrijorare, nu, ba chiar simțea un chef nespus să râdă, să râdă de el însuși, să râdă de lumea asta stranie, nebună.
„Drumul tău a început să coboare la vale!" își spuse el râzând și, zicând acestea, privirea îi căzu asupra fluviului pe care îl văzu cum curge și el la vale, în călătoria sa neîntreruptă la vale, în murmurul unui cântec vesel. Lucrul acesta îi plăcu și zâmbi fluviului cu prietenie. Nu era oare acesta fluviul în care voise să se înece cândva, acum o sută de ani, sau poate avusese numai un astfel de vis?
Într adevăr, viața mea a fost stranie, își spuse el, stranii au fost căile ei. Pe când eram copil nu am avut a face decât cu zei și jertfiri. Pe când eram adolescent nu am avut de a face decât cu asceza, cu gânditul și cu meditarea profundă, eram în căutarea lui Brahman, veneram eternul întruchipat de Atman. Pe când eram tânăr, însă, am luat drumul penitenților, am trăit în pădure, am suportat canicula și gerul, am învățat să flămânzesc, mi am învățat trupul să moară. Prin învățătura marelui Buddha mi a ieșit în cale, mai apoi, în chip minunat cunoașterea, am simțit că certitudinea unității lumii curgea prin trupul meu ca propriul meu sânge. Dar a trebuit să plec iar, și de la Buddha, și să mă despart și de marea certitudine. Am plecat și am învățat de la Kamala plăcerile dragostei, am învățat negoțul de la Kamaswami, am adunat grămezi de bani, am făcut risipă de bani, am învățat să mi iubesc stomacul, am învățat să mi alint simțurile. A trebuit să treacă mulți ani pentru a mi pierde spiritul, pentru a mă dezvăța de a mai gândi, pentru ca să uit de unitate. Și oare nu se poate spune că, pe căi ocolite și lungi, m am transformat din bărbat în copil, din gânditor în om copil? Și totuși acest drum a fost foarte bun, și totuși pasărea din pieptul meu nu a murit. Dar ce drum mi a fost sortit! A trebuit să am parte de atâta prostie, de atâtea vicii, de atâtea greșeli, de atâta dezgust și dezamăgire și jale numai pentru a deveni din nou copil și pentru a o putea lua de la capăt. Dar a fost bine că s a întâmplat așa, inima mea încuviințează toate acestea și ochii mei jubilează. A trebuit să aflu ce este deznădejdea, a trebuit să mă cobor până la cel mai nebunesc dintre toate gândurile, până la gândul sinuciderii, pentru ca să am parte de îndurare, pentru a auzi din nou glasul lui Om, pentru a putea să dorm din nou cum se cuvine și să mă trezesc cum se cuvine. A trebuit să înnebunesc pentru a l regăsi în mine pe Atman. A trebuit să păcătuiesc pentru a putea trăi din nou. Oare încotro mă va mai purta drumul meu? Parcă a înnebunit drumul acesta, mă poartă în meandre, poate mă învârtește într un cerc. Dar n are decât să mă poarte cum o vrea, eu voi continua să merg pe acest drum.
Simți cum în inima lui se revărsa bucuria.
De unde, își întrebă el inima, de unde ți se trage oare veselia aceasta? Þi se trage oare din somnul acesta îndelungat și binevenit, întremător? Sau de la cuvântul Om pe care l am rostit? Sau poate din faptul că am scăpat, că am izbutit să fug, că în sfârșit, sunt din nou liber, simțindu mă ca un copil sub bolta cerească? O, binefăcătoare este evadarea aceasta, eliberarea aceasta! Cât de curat și cât de frumos este aerul aici, cât de bine este să l respiri! Acolo de unde am plecat totul era îmbibat cu un iz de pomezi, de condimente, de vin, de belșug, de inerție. Ah, cât am urât lumea bogătașilor, a risipitorilor, a jucătorilor de noroc! Cât m am urât pe mine însumi pentru faptul că am rămas atâta timp în mijlocul acelei lumi înfiorătoare! Cât m am urât pe mine însumi, cât m am păgubit, cât m am otrăvit, cât m am chinuit, cât m am îmbătrânit și înrăit! Nu, n o să mi mai treacă niciodată prin minte că, așa cum îmi plăcea să cred odinioară, Siddhartha e un înțelept! Dar acest lucru l am făcut bine, acest lucru îmi place și trebuie să l laud, faptul că am pus capăt urii față de mine însumi, vieții necugetate și serbede! Lăudat fii, Siddhartha, după atâția ani de nebunie ți a mai venit totuși încă o idee, ai mai întreprins ceva, ai auzit cântând în pieptul tău pasărea aceea și ai urmat o!
În acest fel se slăvi, se bucură de el însuși și ascultă curios cum stomacul îi chiorăia de foame. Simțea că gustase din plin, în ultima vreme, dintr o porție bună de suferință, dintr o porție bună de mizerie, după care le dăduse afară dintr însul, că prea se înfruptase din ele până la disperare și până la un pas de moarte. Procedase bine. Ar fi putut să rămână încă multă vreme la Kamaswami, să câștige bani, să cheltuiască bani, să și ghiftuiască burta, în vreme ce sufletul său murea de sete, ar fi putut să mai rămână încă multă vreme acolo, în iadul moleșelii căptușit cu perne pufoase, dacă nu ar fi fost să sosească clipa aceea, acel moment al dezolării și deznădejdii totale, acel moment culminant când atârnase deasupra apei, gata gata să se nimicească. Da, era bucuros de faptul că simțise această deznădejde, dezgustul cel mai profund căruia nu i cedase, că pasărea, izvorul, glasul voios din el, mai trăia, da, iată motivele pentru care râdea, pentru care chipul îi strălucea sub părul încărunțit.
„E bine să guști tu însuți, se gândea el, din tot ceea ce simți că e necesar să știi. Încă de pe vremea când eram copil învățasem că plăcerile lumești și bogăția nu sunt bune la nimic. Știam asta de mult, dar de trăit n am trăit o decât acum. Iar acum o știu, o știu nu numai din auzite, ci mi a fost dat să o aflu cu proprii mei ochi, cu propria mea inimă, cu propriul meu stomac. Ferice de mine, pentru că o știu!"
Se mai gândi multă vreme la propria lui schimbare, ascultând cum pasărea cânta de bucurie. Nu murise această pasăre din el, nu i simțise el moartea? Nu, altceva murise în el, ceva ce tânjise de mult să moară. Nu era tocmai ceea ce voise el să omoare în anii de penitență? Nu era propriul său eu, eul acela mic, fricos și mândru cu care se luptase ani de zile și care, învins mereu, reînviase de fiecare dată după ce fusese ucis, interzicându i să se bucure, înspăimântându l? Nu el își găsise în sfârșit moartea astăzi, în pădurea aceasta, pe malul acestui fluviu încântător? Și nu datorită acestei morți se regăsea el acum ca un copil plin de încredere, plin de cutezanță, plin de bucurie?
De astă dată Siddhartha își dădea seama că se luptase în zadar cu eul său pe vremea când era brahman, penitent. Prea multele sale cunoștințe, prea multele versuri sfinte, prea multele reguli ale jertfirilor, prea marea lui voință de mortificare, prea multele fapte și năzuințe fuseseră obstacole în calea lui! Dăduse dovadă de trufie, de prea multă inteligență, de prea mult zel, voise să fie mereu cu un pas înaintea celorlalți, o făcuse mereu pe atoateștiutorul cel pătruns de spirit, fusese mereu ba preot, ba înțelept. Propriul său eu se strecurase în această preoție, în această trufie, în această spiritualitate, se aciuase acolo, crescând mereu, în vreme ce el crezuse că ar putea să l ucidă prin post și penitență. Acum el își dădea seama de acest lucru și de faptul că glasul acela tainic avusese dreptate spunându i că nici un învățător nu l va putea salva vreodată. De aceea trebuise să plece în lumea largă, să se irosească in plăceri și în gustul puterii, al femeilor și banilor, să se facă neguțător, jucător cu zarurile, bețivan și lacom de averi, până când preotul și samanul din el au murit. De aceea trebuise să suporte mai departe acei ani oribili, să suporte dezgustul, vidul, absurditatea unei vieți deșarte, de pierzanie, până la capăt, până la deznădejdea cea mai amară, până când a putut muri și desfrânatul Siddhartha, Siddhartha cel lacom de averi. Acela murise, iar din somn se trezise un alt Siddhartha. Și el va îmbătrâni, și el va trebui să moară într o bună zi, căci trecător era Siddhartha, trecătoare era orice creatură. Astăzi însă, era tânăr, Siddhartha cel nou era un copil, iar bucuria lui era nemărginită.
Iată la ce se gândea el, își asculta zâmbind stomacul, asculta recunoscător zumzetul unei albine. Înveselit, privi cum curge fluviul, nici o altă apă nu i plăcuse vreodată mai mult decât apa aceasta, niciodată nu ajunseseră atât de puternic și atât de frumos până la el glasul și pilda apei curgătoare. I se păru că fluviul ar vrea să i spună ceva deosebit, ceva de care el nu avea încă știință, ceva ce aștepta să i se dezvăluie. În fluviul acesta voise Siddhartha să se înece, în el se înecase astăzi acela care fusese vechiul, obositul, deznădăjduitul Siddhartha. Noul Siddhartha nutrea însă o dragoste profundă față de această apă curgătoare și, în sinea lui, se hotărî să nu o părăsească prea curând.



LUNTRAȘUL

Voi rămâne în preajma acestui fluviu, își spuse Siddhartha în sinea lui, este același fluviu pe care l am trecut odinioară în drumul meu spre oamenii copii, un luntraș binevoitor m a însoțit atunci, mă voi duce la el, căci de la coliba lui am pornit pe drumul care m a purtat cândva spre o nouă viață care, iată, a îmbătrânit și a murit – fie ca și pe noul meu drum, în noua mea viață de acum să pornesc din același loc!
Se uită, înduioșat la apa care curgea, la verdele transparent, la liniile cristaline ale acelei imagini învăluite în taină. Văzu cum din străfunduri se ridicau perle strălucitoare, văzu cum pe oglinda apei pluteau bășici de aer în care se reflecta albastrul cerului. Fluviul se uita la el cu mii de ochi, cu ochi verzi, albi, cristalini sau albaștri ca cerul. Ah, apa aceasta îi era nespus de dragă, îl încânta, toată ființa lui îi era recunoscătoare! În inima lui auzi cum glasul, trezit din nou, îi spunea: Iubește apa aceasta! Rămâi în preajma ei! Învață de la ea! O, desigur, el voia să învețe de la ea, să o asculte. Bănuia că cel care va înțelege această apă și tainele ei, acela va înțelege și multe alte lucruri, multe alte taine, tainele toate.
Însă dintre tainele fluviului el nu vedea astăzi decât una singură, o taină care îl pătrunse până în adâncul sufletului. Vedea cum apa curgea și tot curgea, curgea mereu, și cum, cu toate acestea, ea exista mereu, fiind întotdeauna și în orice clipă una și aceeași, fiind totuși în fiecare clipă o altă apă. O, cine putea să aibă revelația acestui lucru, cine să l înțeleagă! El nu l înțelegea, nu avea nici o revelație, nu avea decât sentimentul că ceva prinsese să încolțească, niște amintiri de demult niște glasuri dumnezeiești.
Siddhartha se ridică, senzația de foame din burta lui devenise insuportabilă. Năpădit de gânduri o porni mai departe de a lungul malului, în susul apei, ascultând o cum curgea, ascultând cum îi ghiorăia stomacul de foame.
Când ajunse la locul de trecere a fluviului, luntrea stătea deja pregătită, iar în ea se afla același luntraș care cândva îl trecuse fluviul pe tânărul saman, Siddhartha îl recunoscu, luntrașul îmbătrânise și el foarte mult.
„Vrei să mă treci și pe mine dincolo?" îl întrebă el.
Luntrașul se miră văzând un om atât de distins umblând singur, pe jos, îl luă în barcă și porni.
„Ce viață frumoasă ți ai ales, grăi mușteriul. Frumos trebuie să mai fie să trăiești zi de zi în preajma acestei ape și să călătorești pe ea."
Vâslașul zâmbi legănându se ritmic: „Este frumos, domnia ta, așa este cum spui tu. Dar oare nu este frumos orice fel de viață, nu este frumos orice fel de muncă?"
„Se prea poate. Dar eu te invidiez pentru munca ta."
„O, ce repede ți ar pieri cheful de dânsa. Nu e o treabă pentru oamenii bine îmbrăcați."
Siddhartha râse. „Din cauza hainelor mele s a mai uitat astăzi cineva la mine, s a uitat cu neîncredere. Luntrașule, n ai vrea să ți dau ție aceste haine care pentru mine au devenit o povară? Căci trebuie să știi că nu am nici un ban să te răsplătesc pentru truda ta."
„Domnia ta glumește", zise luntrașul râzând.
„Nu glumesc, prietene. Uite, tu m ai mai trecut odată această apă cu luntrea ta și în schimb n ai primit decât răsplata zeilor. Fă o, te rog, și astăzi și primește în schimb hainele acestea."
„Și domnia ta vei pleca mai departe fără straie?"
„Ah, aș dori mai degrabă să nu plec deloc de aici. Aș dori mai degrabă, luntrașule, să mi dai un șorț vechi și să mă primești la tine ca ajutor, ba poate ca ucenic al tău, căci mai întâi va trebui să învăț să umblu cu barca."
Luntrașul îl privi multă vreme pe străin, căutând parcă ceva.
„Acum te recunosc, spuse el în cele din urmă. Cândva ai dormit în coliba mea, e mult de atunci, să tot fie vreo douăzeci de ani și mai bine, eu te am trecut fluviul și ne am despărțit unul de celălalt ca doi buni prieteni. Nu erai saman? De numele tău nu mi mai aduc aminte."
„Mă cheamă Siddhartha și eram saman când m ai văzut ultima oară."
„Fii binevenit, deci Siddhartha. Pe mine mă cheamă Vasudeva. Vreau să cred că vei fi și astăzi oaspetele meu și vei dormi în coliba mea, povestindu mi de unde vii și din ce cauză hainele tale frumoase au devenit o asemenea povară pentru tine."
Ajunseseră la mijlocul fluviului, iar Vasudeva începu să vâslească mai puternic pentru a putea înainta împotriva curentului. Trudea liniștit cu brațele sale puternice, în timp ce privea spre vârful bărcii. Siddhartha ședea uitându se la el și își aduse aminte că încă de pe atunci, din ultima zi în care mai fusese saman, în inima lui încolțise dragostea față de omul acesta. Acceptă recunoscător oferta lui Vasudeva. După ce traseră la mal îl ajută să lege barca de un țăruș, apoi luntrașul îl rugă să intre în colibă unde îi puse dinainte pâine și apă, iar Siddhartha mâncă cu poftă și tot cu poftă mâncă și cele câteva fructe de mango oferite de Vasudeva. Apoi, cam pe la vremea apusului, se așezară pe malul fluviului pe un trunchi de copac și Siddhartha îi povesti luntrașului de unde venea și ce viață dusese, îi relată întocmai ceea ce i se revelase, în ziua aceea, la ceasul acela al deznădejdii. Povestirea sa se prelungi până noaptea târziu.
Vasudeva îl asculta cu multă atenție. Sorbea tot ceea ce auzea despre casa părintească, despre copilărie, despre toată învățătura, toate căutările, toate bucuriile, toate suferințele. Căci una dintre cele mai mari virtuți ale luntrașului era aceea de a ști, ca puțini alții, să asculte pe cineva. Fără ca el să fi scos o vorbă, cel ce povestea își dădu seama că Vasudeva îi sorbea cuvintele tăcut, răbdător, receptiv, fără să i scape vreunul, că nu dădea semne de nerăbdare, că nici nu l dojenea, nici nu l lăuda, ascultându l doar. Siddhartha își dăduse seama că era o adevărată fericire să te poți destăinui unui astfel de ascultător, să ți depeni toată viața, toate căutările, toată suferința dinaintea inimii acestui om.
Dar când Siddhartha se apropie de sfârșitul destăinuirii sale, povestind despre copacul de pe malul fluviului și despre adânca lui cădere, despre sacrul Om și despre felul în care, după starea aceea de somnolență, simțise o dragoste nespusă față de fluviu, luntrașul își încordă atenția, ascultându l cu ochii închiși, furat cu totul de această destăinuire.
Când sfârși, între ei se așternu o tăcere îndelungată, iar Vasudeva zise: „Așa mi am închipuit și eu. Fluviul ți a grăit. El este și prietenul tău, îți grăiește și ție. Și e bine așa, e foarte bine. Rămâi cu mine, Siddhartha, prietene. Pe vremuri am avut și eu nevastă, culcușul ei era lângă al meu, dar ea a murit de multă vreme, de multă vreme trăiesc în singurătate. Rămâi să trăim împreună aici, este loc și mâncare pentru amândoi."
„Îți mulțumesc, spuse Siddhartha, îți mulțumesc și primesc. Îți mulțumesc, Vasudeva, și pentru felul în care m ai ascultat! Rareori dai de oameni care știu să te asculte, eu n am întâlnit nici unul care să fi înțeles acest lucru la fel ca tine. Voi avea ce să învăț de la tine și în privința aceasta."
„Vei învăța, grăi Vasudeva, dar nu de la mine. Pe mine fluviul m a învățat să ascult, tot de la el ai să înveți și tu lucrul acesta. El, fluviul, știe de toate, poți învăța de toate de la el. Iată, tot de la fluviu ai învățat și faptul că e bine să tinzi spre adâncuri, să te afunzi, să cauți profunzimea. Bogatul și distinsul Siddhartha își începe slujba de vâslaș, învățatul brahman Siddhartha se face barcagiu – tot fluviul ți a spus o și pe asta. Și ai să mai înveți un lucru de la el."
După o pauză îndelungată Siddhartha grăi: „Despre ce alt lucru este vorba, Vasudeva?"
Vasudeva se ridică. „S a făcut târziu, spuse el, hai să mergem la culcare. Nu pot să ți spun, o, prietene, despre ce «alt lucru» este vorba. Ai să l înveți, ba poate că îl și cunoști. Vezi tu, eu nu sunt învățat, nu mă pricep la vorbe, nu mă pricep nici cum să gândesc. N am învățat nimic altceva decât să ascult și să fiu evlavios. Dacă aș putea să spun altora și să i învăț pe alții, poate că aș fi un înțelept, dar așa nu sunt decât un simplu luntraș și sarcina mea este să trec oamenii peste fluviu. Am trecut mulți oameni, cu miile, dar pentru ei fluviul meu n a fost decât un obstacol în calea lor și atâta tot. Călătoreau pentru a face rost de bani, pentru a învârti afaceri, pentru a lua parte la nunți, la pelerinaje și fluviul le stătea în cale, iar luntrașul nu avea altceva de făcut decât să i treacă peste acest obstacol. Numai pentru câțiva dintre acești mii și mii de călători, pentru puțini, pentru patru sau cinci dintre ei, fluviul a încetat să mai fie un obstacol, ei l au ascultat, iar fluviul a devenit pentru ei un lucru sfânt, la fel ca și pentru mine. Și acum hai să ne odihnim, Siddhartha."
Siddhartha rămase la luntraș și învăță să mânuiască barca, iar când nu aveau de trecut pe nimeni lucra împreună cu Vasudeva pe câmpul de orez, strângea lemne, culegea banane. Învăță cum să cioplească o cârmă, învăță cum să repare barca și cum să împletească coșuri, bucurându se de tot ceea ce învăța, iar zilele și lunile treceau în zbor. Dar fluviul îl învăță mult mai multe lucruri decât putea să l învețe Vasudeva. De la fluviu învăța fără încetare câte ceva nou. Învăță de la el mai ales cum să asculte, cum să asculte cu atenție, cu inima calmă, cu sufletul răbdător, receptiv, lipsit de pasiune, lipsit de dorințe, fără să se pronunțe, fără să și spună părerea.
Trăia în pace împreună cu Vasudeva, rareori schimbau câteva cuvinte unul cu altul, câteva cuvinte îndelung chibzuite. Vasudeva nu era un iubitor de cuvinte, Siddhartha nu reușea decât rareori să l determine să i spună ceva.
„Ai învățat, îl întrebă el o dată, ai învățat și tu de la fluviu taina aceea: că timpul nu există?"
Chipul lui Vasudeva se destinse într un surâs.
„Da, Siddhartha, grăi el. Te referi cu siguranță la următorul lucru: că fluviul este pretutindeni în același timp, la izvor și la vărsare, la o cascadă, la un loc de trecere cu barca, la cataracte, în mare, la munte, deci pretutindeni în același timp, și că pentru el nu există decât prezentul, fără nici o umbră de trecut, fără nici o umbră de viitor?"
„Într adevăr, spuse Siddhartha. Și când am învățat acest lucru mi am scrutat viața și am văzut că și ea semăna cu un fluviu, Siddhartha copilul nefiind separat de Siddhartha bărbatul și de Siddhartha bătrânul decât de niște umbre, nicidecum de ceva real. Nașterile anterioare ale lui Siddhartha nu reprezentau câtuși de puțin trecutul, după cum nici moartea și reîntoarcerea lui la Brahma nu reprezentau viitorul. Nimic nu a fost, nimic nu va fi; totul este, totul constă din esență și prezent."
Siddhartha vorbea cu încântare, iluminarea aceasta îi produsese o fericire profundă. O, oare nu era orice suferință timp, nu erau orice chin și orice teamă timp, nu dispăreau, înfrânte, tot greul și toate ostilitățile de pe lume deîndată ce reușeai să anulezi timpul cu ajutorul gândirii? Vorbise cuprins de încântare, iar Vasudeva îi zâmbi radios, încuviințând prin mișcări ale capului, aprobându l în tăcere, îl mângâie pe Siddhartha cu mâna pe umăr, apoi se reîntoarse la treburile sale.
Și altă dată, la venirea anotimpului ploios, pe când fluviul tocmai se umflase, vuind puternic, Siddhartha îi spuse: „Nu i așa, o, prietene, că fluviul are multe glasuri, foarte multe glasuri? Nu i așa că are și glasul unui rege și al unui războinic și al unui taur și al unei păsări de noapte și al unei femei care naște și al unui om care suspină și încă mii de alte glasuri?"
„Așa este, încuviință Vasudeva, în glasul lui sălășluiesc glasurile tuturor creaturilor."
„Și știi tu, continuă Siddhartha, care este cuvântul rostit de el atunci când reușești să i auzi în același timp toate aceste zeci de mii de glasuri ale sale?"
Chipul lui Vasudeva strălucea de fericire, se aplecă spre Siddhartha și i spuse la ureche sacrul Om. Era întocmai același lucru pe care îl auzise și Siddhartha.
Și, de la o zi la alta, zâmbetul lui semăna din ce în ce mai mult cu cel al luntrașului, devenise aproape la fel de radios și strălucea aproape la fel de fericire, emanând aceeași lumină, din miile de riduri, la fel de copilăros, la fel de bătrânește. Mulți dintre călătorii care îi vedeau pe cei doi luntrași erau de părere că aceștia erau frați. Seara ședeau deseori împreună la mal, pe acel trunchi de copac, tăcând și ascultând apa care pentru ei nu era apă, ci glasul vieții, glasul a tot ce exista, a tot ceea ce era supus unei permanente transformări. Și se mai întâmpla uneori ca, ascultând fluviul, să se gândească amândoi la aceleași lucruri, la ceea ce discutaseră cu o zi înainte, la vreun drumeț oarecare, mușteriu de al lor, care, datorită înfățișării și destinului său, le reținuse atenția, la moarte, la copilăria lor, sau se întâmpla să se privească unul pe celălalt în același moment, atunci când fluviul le spunea ceva de bine, gândindu se amândoi la unul și același lucru, fericiți amândoi de faptul că găsiseră același răspuns la aceeași întrebare.
Acest loc de trecere a fluviului și cei doi luntrași iradiau o vrajă aparte, iar unii dintre călători simțeau acest lucru. Se întâmpla uneori ca, uitându se la chipul unuia dintre cei doi luntrași, un călător oarecare să înceapă a și depăna povestea vieții și să și împărtășească suferința, recunoscând că săvârșise vreo faptă rea, cerând mângâiere și sfaturi. Se întâmpla uneori ca unii să le ceară permisiunea de a mai rămâne o seară cu ei ca să asculte fluviul. Și se mai întâmpla să vină și unii mânați de curiozitate care auziseră că la locul acesta de trecere a fluviului trăiau doi înțelepți, sau vrăjitori, sau sfinți. Curioșii puneau multe întrebări la care nu căpătau nici un răspuns și nu dădeau acolo peste nici un fel de vrăjitori sau înțelepți, ci doar peste doi bătrânei care păreau muți sau ciudați și cam scrântiți. Și curioșii râdeau discutând despre nechibzuiala și ușurința cu care norodul răspândea asemenea zvonuri false.
Anii treceau și nimeni nu le ținea socoteala. Și iată că într un timp sosiră la ei călugări în pelerinaj, adepți ai lui Gotama, ai lui Buddha, și îi rugară să i treacă fluviul, iar cei doi luntrași aflară că ei se întorceau în mare grabă la marele învățător, căci se răspândise vestea că Sublimul ar fi pe moarte, urmând ca, pentru a se mântui, să moară de ultima lui moarte lumească. La scurt timp după aceea sosi o nouă ceată de călugări, pe urmă o alta, și atât călugării cât și cei mai mulți dintre călători nu vorbeau despre nimic altceva decât despre Gotama și apropiata lui moarte. Și întocmai ca într o campanie militară sau la încoronarea unui rege, oamenii curg din toate părțile, de pretutindeni, adunându se ca furnicile în lungi șiruri, tot așa curgeau și aceștia, atrași parcă de o vrajă, spre locul unde marele Buddha își aștepta moartea, spre locul unde avea să se petreacă miracolul prin care Marele Desăvârșit al acelor vremuri urma să se petreacă în lumea măreției.
În tot acest timp, Siddhartha se gândea mereu la înțeleptul aflat în pragul morții, la marele învățător care avertizase și deșteptase sute de mii de oameni, al cărui glas îl ascultase și el cândva, al cărui chip sfânt îl privise și el cândva cu evlavie. Se gândea la el cu prietenie, vedea înaintea ochilor drumul perfecțiunii sale și își aducea aminte zâmbind de cuvintele pe care le rostise el, pe vremea când era tânăr, în convorbirea sa cu Sublimul. Fuseseră, după cum i se părea acum, vorbe pline de mândrie și îndrăzneală, acum își amintea de ele și zâmbea. Nu se mai considera de multă vreme despărțit de Gotama, a cărui învățătură nu o putuse totuși îmbrățișa. Nu, cel care caută cu adevărat, cel care vrea să afle ceva cu adevărat, nu îmbrățișează nici o învățătură. Însă cel care a ajuns să afle ceva, acela poate să încuviințeze orice fel de învățătură, orice drum, orice scop, pe acesta nu l mai desparte nimic de celelalte mii de oameni care trăiesc întru Cel veșnic, respirând dumnezeirea.
Într una din aceste zile în care atât de mulți pelerini se aflau în drum spre Buddha cel aflat pe moarte porni spre el și Kamala, cea care fusese cândva cea mai frumoasă dintre curtezane. Renunțase de mult la viața ei de odinioară, își dăruise grădina călugărilor lui Gotama, găsindu și refugiul în învățătura sa și numărându se acum printre prietenele și binefăcătoarele pelerinilor. Împreună cu băiețelul Siddhartha, fiul ei, pornise la drum în straie simple, pe jos, de îndată ce aflase despre iminenta moarte a lui Gotama. Împreună cu micul ei fiu ajunsese acum, pe drumul lor, la fluviu; de la o vreme însă băiatul obosise și dorea să se întoarcă acasă, dorea să se odihnească, dorea să mănânce, devenise încăpățînat și se plângea mereu. Kamala era nevoită deseori să facă popas, căci el era obișnuit să și impună voința și ea trebuia să l dojenească. Nu pricepea defel de ce trebuise să plece împreună cu mama lui într un pelerinaj atât de obositor și trist spre un loc necunoscut, spre un om necunoscut, un om sfânt, aflat pe moarte. N avea decât să moară, ce l privea pe băiat așa ceva?
Mai aveau puțin de mers până să ajungă la locul de trecere unde Vasudeva trudea ca luntraș, când micul Siddhartha o sili pe mama lui să mai facă un popas. Însăși Kamala obosise și, în timp ce băiețelul mânca o banană, se cuibări la pământ și închise ochii pentru a se odihni puțin. Deodată însă scoase un țipăt de durere, băiatul se uită speriat la ea și îi văzu chipul livid de groază. De sub vestmântul ei ieși la iveală, îndepărtându se, un șarpe mic, negru, care o mușcase pe Kamala.
Porniră în goană la drum ca să dea de oameni și astfel ajunseră în apropierea locului de trecere a fluviului, acolo Kamala se prăbuși la pământ, fiindu i imposibil să meargă mai departe. Băiatul însă începu să țipe jalnic, sărutându și mama și încolăcindu și brațele în jurul gâtului ei, iar mama începu să strige și ea după ajutor când, iată, strigătele lor ajunseră la urechea lui Vasudeva care stătea lângă barca sa. Veni într un suflet, luă femeia în brațe și o duse în barcă, însoțit de copil, și în felul acesta ajunseră cu toții la coliba în care Siddhartha stătea lângă vatră făcând focul. Ridicându și privirea el zări mai întâi chipul copilului, un chip care, într un fel minunat, îi aducea aminte de ceva anume, de ceva dat de mult uitării. Apoi o zări pe Kamala pe care o recunoscu îndată, cu toate că zăcea fără cunoștință în brațele luntrașului, și atunci își dădu seama că acel copil, al cărui chip îi trezise atâtea amintiri, era propriul său fiu, iar inima începu să i bată tare în piept.
Îi spălară Kamalei rana, cu toate că aceasta se înnegrise deja și trupul i se umflase, apoi îi turnară pe gât o băutură tămăduitoare. Își recăpătă cunoștința, stătea culcată pe locul unde își avea culcușul Siddhartha, în colibă, iar deasupra ei stătea aplecat Siddhartha, cel care odinioară o iubise atât de mult. I se păru că visează, privi zâmbind la chipul prietenului ei, apoi își dădu seama încetul cu încetul de starea în care se afla, își aduse aminte de mușcătură și își chemă îngrijorată copilul la ea.
„E lângă tine, nu ți face nici o grijă", spuse Siddhartha.
Kamala îl privi în ochi. Vorbea greu, își simțea limba grea, paralizată de otravă. „Ai îmbătrânit, dragul meu, spuse ea, ai albit. Dar semeni cu tânărul saman care a venit odinioară în grădina mea fără straie și cu picioarele prăfuite. Ba chiar semeni mai mult decât pe vremea când ne ai părăsit, pe mine și pe Kamaswami. Îi semeni mai ales la ochi, Siddhartha. Și eu am îmbătrânit, am îmbătrânit – cum de m ai recunoscut?"
Siddhartha zâmbi: „Te am recunoscut deîndată, Kamala, dragostea mea."
Kamala îi arătă băiatul și i spuse: „L ai recunoscut și pe el? E fiul tău."
Ochii i se tulburară și se închiseră. Băiatul plângea, Siddhartha îl luă pe genunchii săi, îl lăsă să plângă, îl mângâie pe păr și, privind așa la chipul copilului, își aminti o rugăciune brahmană pe care o învățase cândva, pe vremea când el însuși era copil. Încet, cu voce melodioasă, el începu să o spună, cuvintele curgeau spre el, izvorând din trecutul său, din copilăria sa. Auzindu i cântecul acela tărăgănat copilul se liniști, mai sughiță din când în când, apoi adormi. Siddhartha îl așeză în culcușul lui Vasudeva. Vasudeva stătea lângă vatră, fierbând orez. Siddhartha îi aruncă o privire la care el răspunse cu un zâmbet.
„Femeia aceasta o să moară", șopti Siddhartha.
Vasudeva dădu afirmativ din cap, pe chipul său plăcut tremura lumina focului din vatră.
Kamala însă își mai recăpătă cunoștința o dată. Gura i se schimonosise de durere, Siddhartha citea suferința de pe buzele ei, de pe obrajii ei palizi. Citea tăcut, atent, așteptând, cufundat în suferința ei. Kamala simți acest lucru, îi căută ochii cu privirea.
Uitându se la el, spuse: „Abia acum văd că și ochii tăi sunt schimbați. S au schimbat de tot. Oare cum îmi mai e cu putință să te recunosc, Siddhartha? Ești tu și totuși nu ești tu."
Siddhartha nu spunea nimic, ochii săi priveau senin în ochii ei.
„Þi ai atins țelul? îl întrebă ea. Þi ai aflat pacea?"
El zâmbi și își așeză palma în palma ei.
„Văd, spuse ea, văd. Și eu îmi voi găsi pacea."
„Þi ai găsit o", spuse Siddhartha în șoaptă.
Kamala îl privi adânc în ochi, în sinea ei se gândea că voise să meargă în pelerinaj până la Gotama, să vadă chipul celui Desăvârșit, să i respire pacea, și că în locul aceluia îl găsise pe el și că era bine așa, la fel de bine ca și cum l ar fi văzut pe acela. Voi să i spună acest lucru, dar limba nu o mai asculta. Îl privi tăcută, iar el văzu cum în ochii ei viața se stingea. După ce ultima durere îi invadă și i frânse ochii, după ce ultima tresărire îi scutură trupul, el îi închise pleoapele cu un deget
Stătu multă vreme așa, privind la chipul ei stins. Îi privi multă vreme gura, gura ei îmbătrânită, obosită, cu buzele subțiate, și își aduse aminte că odinioară, în primăvara vieții sale, comparase această gură cu o smochină abia ieșită din floare. Stătu așa multă vreme, citind pe chipul acela palid, în ridurile obosite, pătrunzându se tot de această priveliște, își văzu propriul chip zăcând în același mod, la fel de alb, la fel de stins, și văzu totodată chipul său și chipul ei din tinerețe, cu buzele roșii, cu ochii înflăcărați, iar sentimentul prezentului și al simultaneității, sentimentul eternității îi invadă întreaga făptură. Își dădu seama în acel moment mai mult ca oricând de indestructibilitatea oricărei vieți, de veșnicia fiecărui moment.
Când se ridică, Vasudeva îi pregătise puțin orez. Dar Siddhartha nu mâncă. În grajdul în care își țineau capra, cei doi bătrâni își pregătiră un culcuș de paie și Vasudeva se culcă. Siddhartha însă ieși afară, și își petrecu noaptea în fața colibei, ascultând fluviul, trecutul îl năpădi și fu pătruns dintr o dată de toate momentele vieții sale. Din când în când se ridica și se ducea până la ușa colibei ca să asculte dacă băiatul doarme.
În zori, înainte de ivirea soarelui, Vasudeva ieși din grajd și se apropie de prietenul său.
„N ai dormit", spuse el.
„Nu, Vasudeva. Am stat aici ascultând fluviul. Mi a spus multe lucruri, m a umplut până în străfunduri cu gândul tămăduitor, cu gândul unității."
„Þi a fost dat să ai parte de o mare durere, Siddhartha, dar văd că inima ta nu a fost invadată de tristețe."
„Nu dragul meu, de ce aș fi trist? Eu, cel care odinioară am fost bogat și fericit, iată mă acum și mai bogat, și mai fericit. Mi a fost dăruit un fiu."
„Binevenit fie ți fiul și pentru mine. Dar acum, Siddhartha, hai să ne vedem de treburile noastre, căci avem multe de făcut. Kamala a murit în același culcuș în care, de mult, a murit nevasta mea. Să înălțăm rugul Kamalei pe același deal pe care odinioară l am înălțat pe acela al nevestei mele."
Și în vreme ce băiatul dormea, ei înălțară rugul.



FIUL

Sfios și plângând, băiatul asistă la înmormântarea mamei sale, înnegurat la chip și sfios îl ascultă pe Siddhartha care îl întâmpinase ca pe fiul său, urându i bun venit la el, în coliba lui Vasudeva. Zile de a rândul rămase palid pe dealul unde arsese rugul celei moarte, fără să poată mânca nimic, ferecându și privirea, ferecându și inima, opunându se soartei și refuzând o.
Siddhartha îl cruță lăsându l să se descarce, căci îi respecta durerea. Siddhartha înțelegea că fiul său nu l cunoștea, că nu putea să l iubească întocmai ca pe un tată. Încetul cu încetul observă și înțelese că băiatul, în vârstă de unsprezece ani, era un răsfățat, un copil al mămichii, crescut astfel încât să fie obișnuit cu bogăția, obișnuit cu mâncăruri alese, cu un pat moale, obișnuit să poruncească slugilor. Siddhartha înțelese că acel copil îndurerat și răsfățat nu se putea mulțumi dintr o dată și de bunăvoie cu locuri și oameni străini și cu sărăcia. Nu l constrânse deloc, făcea el unele treburi în locul lui, îi alegea cea mai bună îmbucătură. Spera să l câștige încetul cu încetul prin răbdarea sa plină de bunăvoință.
Când băiatul venise la el, se crezuse un om bogat și fericit. Cum însă timpul trecea și băiatul continua să rămână un străin, cu chipul înnegurat, arătând că în inima sa se cuibăriseră mândria și încăpățânarea, nu voia să se apuce de nici un fel de treabă, dovedea lipsă de respect față de bătrân și fura fructe din pomii lui Vasudeva, Siddhartha începu să înțeleagă că odată cu venirea fiului său nu se alesese nici cu fericire, nici cu pace, ci doar cu suferință și grijă. Dar îl iubea și în dragostea ce i o purta îi erau mai dragi acum, durerea și grija decât îi fuseseră fericirea și bucuria înainte de venirea băiatului său.
De când tânărul Siddhartha poposise în coliba lor bătrânii își împărțiseră muncile. Vasudeva preluase din nou, singur, truda cu barca, iar Siddhartha muncea în colibă și la câmp ca în felul acesta să rămână aproape de fiul său.
Multă vreme, luni în șir așteptă Siddhartha ca fiul său să l înțeleagă, să i accepte dragostea, să i răspundă, poate, cu dragostea sa. Luni în șir așteptă Vasudeva, fiind martor la toate acestea, așteptă fără să spună o vorbă. Într o zi, când tânărul Siddhartha își chinuise tatăl din nou cu încăpățânarea și mofturile sale și i spărsese două castroane cu orez, Vasudeva își luă către seară prietenul la o parte și i grăi:
„Iartă mă, spuse el, îți vorbesc din toată inima, cu toată prietenia. Văd cum te chinui, văd cum te roade necazul. Fiul tău, dragul meu, te face să fii îngrijorat și mă îngrijorează și pe mine. Tânăra pasăre este obișnuită cu un alt fel de viață, cu un alt cuib. Nu a părăsit bogăția și orașul ca tine, din scârbă și silă, el a trebuit să lase toate acestea împotriva voinței sale. Eu, prietene, am întrebat fluviul, l am întrebat de multe ori. Dar fluviul râde, râde de mine, râde de mine și de tine, râde în hohote de nebunia noastră. Apa duce dorul apei, tinerii duc dorul tinerilor, fiul tău nu se află într un loc în care să se poată simți bine. Întreabă și tu fluviul, dă i și tu ascultare!"
Cuprins de îngrijorare, Siddhartha privi la chipul prietenos în ridurile căruia, multe la număr, stăruia mereu o undă de veselie. „Oare pot eu să mă despart de el?" întrebă încet, copleșit de rușine. „Mai dă mi răgaz, dragul meu! Iată, mă lupt pentru el, vreau să i câștig inima, vreau să i o capăt prin dragoste și răbdare prietenească. Și lui ar trebui să i vorbească odată și odată fluviul, și el are această chemare."
Zâmbetul lui Vasudeva înflori cu și mai multă căldură. „O, desigur, și el are această chemare, și el va cunoaște viața eternă. Dar știm noi oare, tu și cu mine, ce i este hărăzit lui, ce fel de drum, ce fel de fapte, ce fel de suferințe? Suferința lui nu va fi ușoară, căci mândră și dură îi este inima, iar cei de soiul lui au mult de suferit, mult de greșit, au de făcut multă nedreptate, au de încărcat multe păcate pe umerii lor. Spune mi, dragul meu: tu nu îți educi fiul? Nu îl constrângi? Nu l bați? Nu l pedepsești?"
„Nu, Vasudeva, nu fac nimic din toate astea."
„Știam eu. Nu l constrângi, nu l bați, nu i poruncești, și asta pentru că tu știi că blândețea este mai puternică decât severitatea, apa este mai puternică decât stânca, că dragostea este mai puternică decât forța. Prea bine, iată, fii lăudat pentru aceasta. Dar nu greșești oare crezând că nu l constrângi, că nu l pedepsești? Nu l pui tu în lanțuri cu dragostea ta? Nu l umilești zi de zi și nu l pui într o situație dificilă prin bunătatea și răbdarea ta? Nu l constrângi tu pe acest băiat mândru și răsfățat să trăiască într o colibă, împreună cu doi bătrâni care se hrănesc cu banane și pentru care până și orezul este o îmbucătură de soi, ale căror gânduri nu pot fi împărtășite de el, ale căror inimi au îmbătrânit și s au potolit, bătând altfel decât inima lui? Prin toate acestea nu se simte el oare, constrâns, pedepsit?"
Siddhartha privea abătut în pământ. Cu glasul stins întrebă: „Ce crezi că ar trebui să fac?"
Vasudeva grăi: „Du l în oraș, du l la casa mamei sale, vor mai fi existând slujitori acolo, dă li l lor. Și dacă n o mai fi existând nici unul acolo, du l la un învățător, dar nu de dragul învățăturii, ci pentru ca să fie împreună cu alți băieți și fete, să intre în lumea care este a lui. Nu te ai gândit niciodată la acest lucru?"
„Tu îmi citești în inimă, spuse Siddhartha cu tristețe. Deseori m am gândit la toate acestea. Dar spune mi, cum să l las eu în această lume cu o inimă a lui, nu prea molcomă? N o să se strice el oare, n o să se piardă în plăceri și, dând de gustul puterii, n o să repete el oare greșelile tatălui său, n o să l pască oare pierzania în lumea Sansarei?"
Zâmbetul luntrașului se lumină ca o rază strălucitoare; el atinse gingaș brațul lui Siddhartha și spuse: „Întreabă fluviul despre toate acestea, prietene! Ascultă l cum râde! Oare crezi cu adevărat că tu ai săvârșit toate nebuniile tale pentru a l absolvi pe fiul tău de ele? Poți tu să ți aperi fiul de Sansara? Cum oare? Prin învățătură, prin rugăciune, prin avertismente? Ai uitat oare cu totul, dragul meu, povestea aceea, povestea aceea plină de învățăminte despre fiul de brahman Siddhartha pe care mi ai povestit o aici, în acest loc, odinioară? Cine l a ferit pe samanul Siddhartha de Sansara, de păcat, de avariție, de nebunie? L au putut feri cucernicia tatălui său, avertismentele învățătorilor săi, propriile lui cunoștințe, propria lui căutare? Arată mi mie tatăl sau învățătorul care a reușit să l ferească de a și trăi el însuși viața, de a se murdări el însuși în toiul vieții, de a se împovăra el însuși de vină, de a bea el însuși din cupa amărăciunii, de a și găsi el însuși drumul? Crezi oare, dragul meu, că este scutit cineva de drumul acesta? Cumva micuțul tău fiu, și asta numai din cauză că tu îl iubești, că ai vrea să l scutești de suferință și durere și decepție? Dar chiar dacă ai muri de zece ori pentru el, tot n ai putea să iei asupra ta, în felul acesta, nici o fărâmă din destinul său."
Niciodată nu mai rostise Vasudeva atât de multe cuvinte. Siddhartha îi mulțumi prietenește, intră plin de îngrijorare în colibă și nu și găsi somnul multă vreme. Vasudeva nu i spusese nimic nou, și el se gândise la toate acestea, și el știa toate acestea. Dar era o știință, pe care el nu se simțea în stare s o preschimbe în faptă, căci dragostea față de băiat era mai puternică decât toată știința lui, duioșia, teama de a nu l pierde erau mai puternice. Își dăruise el vreodată inima într o asemenea măsură, iubise el vreodată un om atât de mult, atât de orbește, atât de dureros, atât de zadarnic și totuși cu atâta fericire?
Siddhartha nu reuși să urmeze sfatul prietenului său, nu reuși să renunțe la propriul său fiu. Îi îngăduia băiatului să i dea porunci, îi îngăduia să l disprețuiască. Tăcea și aștepta, începea în fiecare zi lupta mută a bunăvoinței, războiul surd al răbdării. Și Vasudeva aștepta în tăcere, prietenos, știind el ce știa, răbdător. Amândoi aveau o răbdare de fier.
Odată, când chipul băiatului îi aduse aminte foarte tare de Kamala, Siddhartha se trezi dintr o dată reflectând la o vorbă pe care Kamala i o spusese cândva, în vremea tinereții: „Tu nu poți să iubești", așa îi spusese ea, iar el îi dăduse dreptate comparându se pe sine cu o stea iar pe oamenii copii cu frunzele care cad, și totuși în vorbele acelea sesizase și un reproș. Într adevăr, niciodată nu reușise să renunțe la el însuși dăruindu se în întregime vreunui alt om, să uite de sine, să săvârșească nebuniile iubirii de dragul cuiva; niciodată nu reușise să facă așa ceva, și tocmai în aceasta consta, după cum i se păruse lui atunci, marea deosebire dintre el și oamenii copii. Acum însă, de la venirea fiului său, se transformase și el, Siddhartha, întru totul într un om copil, suferind din pricina cuiva, topindu se de dragoste, purtându se nebunește din pricina dragostei sale. Acum, târziu, simțea și el o dată în viață această pasiune, cea mai puternică și mai stranie, suferea din pricina ei, suferea amarnic, considerându se totuși un om fericit care se înnoise cu ceva, se îmbogățise cu ceva.
Simțea prea bine că dragostea aceasta, această dragoste oarbă față de fiul său, era o pasiune, era ceva foarte omenesc, era Sansara, un izvor tulbure, o apă întunecată. În același timp simțea totuși că această dragoste nu era lipsită de valoare, că ea era necesară și că provenea din însăși ființa sa. Și voluptatea aceasta se cerea ispășită, și durerile acestea se cereau gustate, și nebuniile acestea se cereau săvârșite.
În vremea aceasta, fiul său îl silea să săvârșească nebunii, îl silea să încerce a l câștiga, îl umilea în fiecare zi cu mofturile sale. Tatăl acesta nu avea nimic din ceea ce ar fi putut să l încânte, nu avea nimic din ceea ce ar fi putut să i inspire teamă. Era un om bun, tatăl acesta, un om bun, milos, blând, poate un om foarte pios, poate un sfânt – dar toate acestea nu erau calități care l ar fi putut câștiga pe băiat. Îl plictisea tatăl acesta care îl ținea prizonier în coliba sa mizeră, pur și simplu îl plictisea, iar faptul că la orice obrăznicie a sa el îi răspundea cu un zâmbet, la orice jignire cu prietenie, la orice răutate cu bunătate, tocmai faptul acesta era șiretenia cea mai nesuferită a vicleanului bătrân. Băiatul ar fi preferat de mii de ori ca tatăl său să l fi amenințat, să l fi snopit în bătăi.
Dar iată că veni și ziua în care tânărului Siddhartha îi trecu prin gând să fugă, dându și pe față aversiunea față de tatăl său. Acesta îi dăduse ceva de făcut, îl pusese să strângă vreascuri. Băiatul însă nici nu se urni din colibă, rămase acolo stând în picioare încăpățînat și furios, bătând din picioare, strângând din pumni și aruncându i tatălui său în față, într o ieșire de furie, toată ura și disprețul său.
„Adună ți singur vreascurile! strigă el făcând spume la gură, eu nu sunt sluga ta. Știu că n ai să mă bați, nu îndrăznești; știu că vrei să mă pedepsești și să mă umilești întruna cu pioșenia și cu înțelegerea ta. Vrei să mă fac și eu ca tine la fel de pios, la fel de blând, la fel de înțelept! Dar ascultă mă, oricât te ar durea eu vreau să mă fac mai degrabă hoț la drumul mare și ucigaș și să ajung în iad decât să fiu la fel ca tine! Te urăsc, tu nu ești tatăl meu, chiar dacă vei fi fost de zeci de ori amantul mamei mele!"
Își revărsa în valuri mânia și furia, sute de cuvinte sălbatice și răutăcioase îndreptate toate împotriva tatălui său. Apoi băiatul o luă din loc și se întoarse abia seara târziu.
În dimineața următoare însă dispăru cu totul. Dispăruse și coșulețul împletit din nuiele de două culori, în care luntrașii păstrau monezile de aramă și argint primite drept răsplată pentru munca lor. Dispăruse și barca, iar Siddhartha o zări legănându se la malul celălalt. Băiatul fugise.
„Trebuie să mă duc după el, zise Siddhartha continuând să tremure, căci tremurul îl apucase încă de ieri când băiatul îi adresase cuvintele acelea de ocară; era copleșit de amărăciune. Un copil nu poate să străbată singur pădurea. O să se prăpădească. Vasudeva, trebuie să construim o plută pentru a putea trece fluviul."
„Vom construi o plută, spuse Vasudeva, ca să ne aducem îndărăt barca pe care ne a răpit o băiatul. Dar pe el ar trebui să l lași să și vadă de drumul lui, prietene, nu mai e un copil, va ști să se descurce. El caută drumul către oraș, și pe bună dreptate, nu uita. El nu face acum decât ceea ce tu însuți n ai apucat să faci. Își va purta singur de grijă, urmându și propriul său drum. Ah, Siddhartha, văd cum suferi, dar suferința ta mai că mă face să râd, ba chiar tu însuți vei râde de ea în curând."
Siddhartha nu răspunse. Luase deja securea în mână și începu să încropească o plută din bambus, iar Vasudeva îl ajută să lege strâns trunchiurile cu frânghii de iarbă. Apoi o porniră spre malul celălalt, curentul îi purtă mai în jos, astfel încât trebuiră să tragă pluta la edec, în susul apei, pe celălalt mal.
„De ce ai luat securea cu tine?" întrebă Siddhartha.
Vasudeva spuse: „S ar putea ca barca noastră să fi rămas fără lopată."
Dar Siddhartha știa la ce se gândise prietenul său. Se gândise că băiatul va fi aruncat sau rupt lopata în semn de răzbunare și pentru a i împiedica să l urmărească. Și într adevăr, în barcă nu mai era nici urmă de lopată.
Vasudeva arătă înspre fundul bărcii și își privi prietenul cu un zâmbet pe chip de parcă ar fi vrut să i zică: „Nu vezi oare ce vrea să ți spună fiul tău? Nu vezi că nu vrea să fie urmărit?" Dar toate acestea nu le spuse în cuvinte. Și se puse pe treabă meșterind o altă lopată. Siddhartha însă își luă rămas bun, plecând să l caute pe fugar. Vasudeva nu l împiedică.
După ce rătăci vreme îndelungată prin pădure Siddhartha se gândi că, de fapt, toată această căutare a lui era de prisos. Își spuse că băiatul o luase deja mult înaintea lui, că ajunsese deja în oraș sau, în caz că mai era pe drum, se va fi ascunzând pe undeva de urmăritorul său. Și tot gândindu se astfel, își dădu seama că nu era îngrijorat pentru fiul său, că în străfundul sufletului său știa că acesta nici nu pierise, nici nu l amenința vreo primejdie în pădure. Cu toate acestea continuă să meargă fără să se odihnească, dar nu pentru a l salva, ci numai dintr un impuls, poate numai din dorința de a l mai vedea o dată. Și merse astfel până ce se pomeni în apropierea orașului.
Ajungând, pe șoseaua largă, foarte aproape de oraș, se opri la intrarea în frumoasa grădină a desfătărilor care, cândva, îi aparținuse Kamalei, acolo unde, cândva, o văzuse pentru prima oară în lectică. În sufletul său reînvie tot trecutul, se revăzu stând acolo, tânăr, un saman bărbos și despuiat, cu pletele năclăite de praf. Siddhartha rămase multă vreme așa, privind în grădină prin poarta deschisă, și văzu cum sub frumoșii copaci umblau călugări în sutane galbene.
Stătu multă vreme acolo, căzut pe gânduri, văzând imagini, ascultându și povestea propriei sale vieți. Stătu multă vreme acolo, privind la călugări și văzând în locul lor pe tânărul Siddhartha, văzând o pe tânăra Kamala mergând pe sub copacii înalți. Vedea limpede cum fusese ospătat de Kamala, cum îi dăduse ea primul sărut, cum privise el în urmă, mândru și disprețuitor la viața sa de brahman, începându și, mândru și plin de dorință, viața lumească. Îl vedea pe Kamaswami, îi vedea pe servitori, vedea ospățurile, pe jucătorii de zaruri, pe muzicanți, vedea pasărea cântătoare a Kamalei în colivie, retrăi toate aceste momente, respirând Sansara, se simți încă o dată bătrân și obosit, simți încă o dată că i este scârbă, simți încă o dată dorința de a se nimici și își reveni încă o dată datorită sacrului Om.
După ce stătuse multă vreme la poarta grădinii, Siddhartha înțelese că impulsul care îl mânase până în acel loc era nebunesc, că nu avea cum să și ajute fiul, că nu avea voie să se mai agațe de el. În adâncul inimii sale simți că dragostea față de cel fugit se transformase într o rană, dar totodată simți că rana aceea nu i fusese pricinuită pentru ca el să o scormonească, ci ea trebuia să înflorească și să răspândească lumină.
Se întristă fiindcă, până în. clipa aceea, rana încă nu înflorise, încă nu răspândea lumină. În locul iluzoriului țel care îl purtase pe urmele fiului său fugit simțea acum un gol. Se așeză întristat pe jos, simțind că în inima lui murea ceva, făcând să se nască un gol, nu mai întrezărea nici o bucurie, nici un țel. Stătea cufundat în sine și aștepta. La malul fluviului învățase acest lucru: să aștepte, să aibă răbdare, să asculte cu încordare. Stătu astfel ascultând încordat în praful străzii, își ascultă inima cum bate obosită și tristă în așteptarea unui glas. Stătu astfel ore întregi ascultând cu încordare, nu mai văzu nici un fel de imagini, se scufundă în gol, se lăsă să cadă până la fund, fără să mai întrevadă nici o cărare. Iar când simți că rana îl arde, grăi fără glas sacrul Om, se umplu de Om. Călugării din grădină îl văzură și, cum ședea acolo de ore întregi și cum praful i se așternuse pe părul cărunt, unul dintre aceștia se apropie de el, punându i dinainte două fructe de pisang. Bătrânul nici nu l băgă în seamă.
O mână îl atinse, pe umăr și îl trezi din acea împietrire. Îndată recunoscu această atingere blândă, timidă, și își reveni. Se ridică și îi dădu binețe lui Vasudeva, care pornise pe urmele lui. Și, privind la chipul prietenos al lui Vasudeva, la ridurile sale încărcate parcă numai de zâmbete, la ochii săi veseli, începu și el să zâmbească. Acum băgă de seamă fructele de pisang aflate dinaintea lui, le ridică, îi dădu unul luntrașului, pe celălalt îl mâncă el. Apoi, tăcut, porni cu Vasudeva înapoi în pădure, întorcându se acasă, la locul de trecere peste fluviu. Nici unul din ei nu pomeni de cele întâmplate în ziua aceea, nici unul din ei nu rosti numele băiatului, nici unul din ei nu vorbi despre fuga acestuia, nici unul din ei nu rosti nici un cuvânt despre rană. Siddhartha se așeză în culcușul său, iar ceva mai târziu, când Vasudeva se apropie de el ca să l îmbie cu o farfurioară cu lapte de cocos, îl găsi adormit.



OM

Rana continuă să l ardă încă multă vreme. Trebui să treacă fluviul mulți călători care aveau cu ei un fiu sau o fiică, și pe nici unul din ei nu l putu privi fără invidie, gândindu se de fiecare dată în sinea lui: „Atâția oameni, cu miile, se bucură de această fericire dintre cele mai minunate – de ce nu și eu? Până și oamenii răi, până și hoții și tâlharii au copii pe care îi iubesc și de care sunt iubiți, numai eu nu." Atât de simplu, atât de necugetat gândea el acum, atât de mult se asemăna cu oamenii copii!
Privea oamenii cu alți ochi decât odinioară, cu mai puțină înțelepciune, cu mai puțină mândrie, în schimb cu mai multă căldură, cu mai multă curiozitate, cu mai mult interes. Când îi trecea dincolo pe călătorii obișnuiți, pe acești oameni copii, neguțători, războinici, ori parte femeiască, nu i se mai părea ca odinioară că aceștia îi erau străini: îi înțelegea, înțelegea și împărtășea viața lor lipsită de gânduri și iluminări, purtată doar de instincte și dorințe, simțea că este întocmai ca ei. Cu toate că era la un pas de desăvârșire, purtând ultima sa rană, i se părea că acești oameni copii îi erau frați, mândria, dorințele și caraghioslâcurile lor nu mai erau deloc ridicole pentru el, începuse să le înțeleagă și să le îndrăgească, ba chiar începuse să le admire. Dragostea oarbă a unei mame față de copilul său, mândria prostească, oarbă a unui tată închipuit față de singura odraslă, goana oarbă, sălbatică a unei femei tinere și orgolioase după bijuterii și după privirile admirative ale bărbaților, toate aceste instincte, toate aceste lucruri copilărești, toate aceste instincte și dorințe simple, nebunești, dar atât de puternice, atât de vii, atât de imperioase nu mai erau considerate acum de către Siddhartha doar ca niște copilării, căci vedea cum oamenii trăiesc de dragul lor, îi vedea cum de dragul lor se zbat fără încetare, călătoresc, se războiesc, suferă la infinit, suportă la infinit, iar lucrul acesta îl făcea să i iubească, căci în orice pasiune, în orice faptă a lor vedea viața, vedea tot ceea ce era viu, indestructibil, tot ceea ce însemna Brahman. În credința lor oarbă, în tăria și încrâncenarea lor oarbă, toți oamenii aceștia i se păreau demni de dragostea și admirația sa. Nu le lipsea nimic, un învățat sau un gânditor nu avea în plus față de ei decât un singur lucru infim: conștiința, ideea conștientă despre unitatea întregii vieți. Și în anumite momente Siddhartha începea să se îndoiască de necesitatea de a prețui chiar atât de mult această știință, această idee, începea să creadă că și ideea aceasta era poate o copilărie a cugetătorilor, a cugetătorilor copii. În toate celelalte privințe oamenii trăitori în lume erau egali cu înțelepții, ba adesea se dovedeau a fi mai presus de aceștia, așa cum uneori și animalele în acțiunile lor tenace, neabătute, dictate de necesitate, pot părea că sunt mai presus de oameni.
Încetul cu încetul, în Siddhartha înflorea și rodea gândul că acum înțelegea ce însemna, de fapt, înțelepciunea, care era țelul îndelungatei sale căutări. Nu era nimic altceva decât o disponibilitate a sufletului, capacitatea și arta secretă prin care, prins de iureșul vieții, poți gândi ideea unității, poți simți unitatea și o poți inspira. Încetul cu încetul înflori înlăuntrul său această unitate, ea se răsfrângea pe chipul de copil bătrân al lui Vasudeva, întruchipând armonia, conștiința eternei perfecțiuni a lumii, zâmbetul, unitatea.
Dar rana continua să l ardă, Siddhartha se gândea plin de amărăciune și dor la fiul său, în inima sa îi mai păstrase dragostea și duioșia, durerea îl rodea, iar el săvârșea toate nebuniile dragostei. Și flacăra aceasta nu se stingea de la sine.
Iar într o zi, când rana îl ardea cu înverșunare, Siddhartha trecu fluviul cu barca, mânat de dor, și coborî hotărât să se ducă în oraș și să și caute fiul. Fluviul curgea lin, molcom, era anotimpul secetos, dar glasul lui răsuna straniu: fluviul râdea! Era limpede că râdea. Fluviul râdea de bătrânul luntraș, râdea senin și limpede. Siddhartha se opri, se aplecă deasupra apei pentru a o asculta mai bine, iar în apa care curgea molcom își văzu chipul oglindit și în chipul acesta oglindit sălășluia ceva ce i trezea o amintire, ceva învăluit de uitare, și atunci, încordându și mintea, își dădu seama despre ce era vorba: chipul acesta semăna cu un altul pe care el cândva, îl cunoscuse și îl iubise și de care îi fusese teamă. Semăna cu chipul tatălui său, brahmanul. Și își aduse aminte cum, cu multă vreme în urmă, pe când era încă un băiețandru, îl silise pe tatăl său să l lase să intre în rândul penitenților, cum își luase rămas bun de la el, cum plecase și nu se mai întorsese niciodată. Nu suferise oare și tatăl său din cauza lui la fel cum suferea el acum din cauza propriului său fiu? Nu murise oare tatăl său de mult, singur, fără să și fi revăzut fiul? Nu era oare toată această repetare, toată această învârtire într un cerc nefast o adevărată comedie, un lucru straniu și prostesc?
Fluviul râdea. Da, așa era, toate reveneau, toate suferințele neîndurate până la capăt, nerezolvate, aceleași suferințe erau îndurate mereu. Siddhartha se urcă deci înapoi în barcă, întorcându se la colibă cu gândul la tatăl său, cu gândul la fiul său, în hohotul batjocoritor al fluviului, certându se cu el însuși, aflându se în pragul disperării, dar fiind în aceeași măsură în stare să râdă și el în hohote de el însuși și de toată lumea. Vai, rana tot nu înflorise încă, în inima sa mai simțea împotrivirea față de destin, suferința lui nu începuse încă să iradieze nici seninătate, nici victorie. Cu toate acestea simțea că nutrește o speranță și, cum ajunsese din nou la colibă, resimți nevoia de a și vărsa focul lui Vasudeva, nevoia de a i destăinui totul acestui maestru în arta ascultării, de a i spune totul.
Vasudeva ședea în colibă împletind un coș. Nu mai mergea cu barca, vederea începuse să i slăbească, dar nu numai vederea, ci și brațele și picioarele. Neschimbate și înfloritoare rămăseseră numai bucuria și bunătatea de pe chipul său.
Siddhartha se așeză lângă bătrân, începând să i vorbească domol. Îi povestea acum despre tot ceea ce nu vorbiseră niciodată, despre plecarea lui de atunci la oraș, despre rana care îl ardea, despre invidia ce îl cuprindea văzându i pe tații aceia fericiți, despre faptul că era conștient de nesăbuința unor asemenea dorințe, despre lupta lui zadarnică împotriva lor. Îi spuse totul, reuși să i spună totul, chiar și lucrurile cele mai penibile, iată, așadar, că totul putea fi spus, totul putea fi destăinuit, iată, așadar, că reuși să i spună totul. Îi descrise rana sa, îi povesti despre fuga lui de astăzi când trecuse fluviul cu barca întocmai ca un puștan fugit de acasă, despre hotărârea lui de a se duce la oraș despre felul în care fluviul râsese de el.
În timp ce vorbi astfel, vreme îndelungată, în timp ce Vasudeva îl asculta cu chipul liniștit, Siddhartha simți mai puternic decât oricând acest fel de a asculta al lui Vasudeva, simți cum durerile sale, temerile sale pătrundeau în celălalt, cum speranța sa tainică pătrundea în celălalt, întorcându se apoi din nou la el și venindu i în întâmpinare. A ți arăta rana unui asemenea ascultător era la fel ca și când ți ai fi spălat o în fluviu, răcorindu ți o și contopindu ți o cu fluviul. Și în timp ce continua să vorbească, în timp ce își continua destăinuirea și spovedania, Siddhartha simțea din ce în ce mai mult că acela care îl asculta nu mai era Vasudeva, nu mai era un om, că acest ascultător nemișcat îi sorbea spovedania întocmai cum un copac soarbe ploaia, fiind însuși Dumnezeu, fiind însăși Eternitatea. Și încetând să se mai gândească la el și la rana sa, Siddhartha înțelese pe deplin în ce consta firea schimbată a lui Vasudeva, și cu cât simțea și pătrundea mai bine acest lucru, cu atât se minuna mai puțin, cu atât pricepea mai bine că totul era în cea mai deplină ordine, firesc, că Vasudeva fusese așa de multă vreme, aproape dintotdeauna, numai că el nu și dăduse bine seama de acest lucru și că, la rândul său, nici el nu se mai deosebea prea mult de dânsul. Simțea că acum îl vede pe bătrânul Vasudeva așa cum popoarele își văd zeii și că lucrul acesta nu putea să dureze; în inima sa începu să și ia rămas bun de la Vasudeva. Și în tot acest răstimp el nu contenise să vorbească.
După ce spusese tot ceea ce avusese de spus, Vasudeva își înălță privirea prietenoasă, slăbită întrucâtva, asupra lui, fără să spună nimic, învăluindu l în tăcere cu dragoste și seninătate, cu înțelegere și înțelepciune. Îl apucă pe Siddhartha de mână, îl conduse la locul unde ședeau ei pe mal, se așeză lângă el zâmbind către fluviu.
„L ai auzit cum râde, zise el. Dar n ai ascultat totul. Hai să mai ascultăm, ai să mai auzi încă multe alte lucruri."
Ascultară. Cântecul fluviului răsuna molcom, pe mai multe voci. Siddhartha privi în apă, iar în apa curgătoare îi apărură niște imagini: apăru tatăl său, însingurat, plângându și fiul, apăru el însuși, însingurat, legat și el de fiul cel plecat prin firele dorului; apăru și fiul său, însingurat și el, băiețandrul avântat pe orbita de foc a dorințelor sale de om tânăr; fiecare urmărea câte un țel propriu, fiecare era fascinat de acel țel, fiecare suferea. Fluviul cânta cu vocea suferinței, cânta plin de dor, curgând plin de dor către țelul său, vocea lui răsuna ca un bocet.
„Auzi?" întreba privirea mută a lui Vasudeva.
Siddhartha dădu din cap confirmând.
„Ascultă mai atent!" murmură Vasudeva.
Siddhartha se strădui să asculte mai atent. Imaginea tatălui său, propria sa imagine, imaginea fiului său curgeau contopindu se una cu alta, și imaginea Kamalei apăru și dispăru curgând și ea, și imaginea lui Govinda și alte imagini apărură curgând și contopindu se una cu cealaltă, contopindu se cu fluviul, alergând, ca un fluviu, cuprinse de dor, de dorință, de suferință, iar glasul fluviului răsuna plin de dor, plin de o durere arzătoare, plin de o dorință nepotolită. Fluviul se îndrepta spre țelul său, Siddhartha vedea cum aleargă fluviul acesta care se compunea din el și din ai lui și din toți oamenii pe care îi văzuse el vreodată, toate valurile și apele alergau, în suferință, spre țeluri, spre multe țeluri, spre o cascadă, spre un lac, spre cataracte, spre mare, toate își atingeau țelurile, apoi după fiecare țel urma un altul, iar din apă se ridicau aburi, urcând până la cer, transformându se în ploaie, prăvălindu se din cer, transformându se în izvor, făcându se râu, făcându se fluviu, îndreptându se din nou spre ceva, curgând din nou. Dar glasul plin de dor se schimbase. Continua să răsune plin de durere, plin de căutare, dar alte voci i se adăugaseră, voci ale bucuriei și suferinței, voci bune și rele, râzătoare și triste, sute de voci, mii de voci.
Siddhartha asculta atent. Era numai urechi, se cufundase deplin în ascultare, în el se făcuse un gol imens, sorbea totul și avea sentimentul că, iată, învățase să asculte până la capăt. Deseori ascultase el toate acestea, toate vocile fluviului, dar astăzi tonul era un altul. Nu mai era în stare să deosebească între ele mulțimea aceea de voci, pe cele vesele de cele tânguitoare, pe cele de copii de cele de bărbați, ele formau un tot, plânsul de dor și râsul celui învățat, țipătul de mânie și oftatul muribunzilor, totul făcea parte dintr un același întreg, totul se întrețesea, se înnoda, întrepătrunzându se ca o urzeală cu mii de fire. Și toate acestea laolaltă, toate vocile, toate țelurile, toate dorințele, toate chinurile, toate plăcerile, tot răul și binele, toate acestea laolaltă formau lumea. Toate laolaltă alcătuiau fluviul întâmplărilor omenești, alcătuiau muzica vieții. Și în clipa în care Siddhartha ascultă cu încordare fluviul acesta, cântecul acesta pe mii de voci, în clipa în care nu mai dădu ascultare nici suferinței, nici râsului, în clipa în care nu și mai legă sufletul de nici o voce anume și n o mai pătrunse cu eul său, ascultându le în schimb pe toate odată, auzind întregul, unitatea, în acel moment marele cântec al miilor de voci se alcătui dintr un singur cuvânt care se chema Om: desăvârșirea.
„Auzi?" întrebă din nou privirea lui Vasudeva.
Zâmbetul lui Vasudeva avea o strălucire senină, plutea luminos peste toate ridurile chipului său îmbătrânit, întocmai cum peste toate vocile acelea ale fluviului plutea Om. Privind la prietenul său, zâmbetul îi căpăta o strălucire senină, iar pe chipul lui Siddhartha înflorea acum același zâmbet. Rana sa înflorise, suferința sa iradia, eul său se revărsase în Unitate.
Din acele clipe Siddhartha încetă să mai lupte cu destinul, încetă să mai sufere. Pe chipul său înflori senină certitudinea celui învățat, certitudine căreia nu i se mai opune nici o voință, care cunoaște desăvârșirea, fiind în deplin acord cu fluviul a tot ceea ce se întâmplă pe lume, cu șuvoiul acestei vieți împărtășind durerea altora, împărtășind bucuria altora, supusă întru totul curgerii șuvoiului, fiind ea însăși o parte integrantă a unității.
Când Vasudeva se ridică din locul acela de pe malul fluviului și, privind în ochii lui Siddhartha, văzu acolo strălucirea acelei certitudini, îi atinse umărul cu mâna, încet, în felul lui grijuliu și delicat, spunând: „Am așteptat sosirea acestei clipe, dragul meu. Acum că ea a sosit, lasă mă să plec. Mult am mai așteptat până să sosească această clipă, multă vreme am fost eu luntrașul Vasudeva. Acum e de ajuns. Rămâi cu bine, colibă, rămâi cu bine fluviu, rămâi cu bine, Siddhartha!"
Siddhartha se înclină până la pământ în fața celui care își lua rămas bun.
„Am știut că așa va fi, grăi el încet. Vei pleca în pădure?"'
„Plec în pădure, mă petrec în unitate", grăi Vasudeva radios.
Și plecă radios; Siddhartha privi în urma lui. Privea în urma lui cu o bucurie profundă, cu o seriozitate profundă și îi văzu pașii învăluiți în pace, îi văzu capul înconjurat de o aureolă, îi văzu chipul inundat de lumină.



GOVINDA

Împreună cu alți călugări, Govinda poposi o dată în grădina desfătărilor pe care curtezana Kamala le o dăruise adepților lui Gotama. Auzise vorbindu se despre un bătrân luntraș care locuia pe malul fluviului, cale de o zi, luntraș pe care mulți îl considerau un înțelept. Pornind mai departe, Govinda alese drumul care ducea la locul de trecere, nerăbdător să l cunoască pe acest luntraș. Căci cu toate că se supusese o viață întreagă regulilor, fiind privit cu evlavie de către călugării mai tineri datorită vârstei și modestiei sale, în inima sa nu se stinseseră totuși nici neliniștea, nici căutarea.
Ajungând la fluviu, îl rugă pe bătrân să l treacă dincolo și, odată ajunși pe celălalt mal, coborâră din barcă, iar el îi spuse bătrânului: „Mult bine ne faci tu nouă, călugărilor și pelerinilor, pe mulți dintre noi i ai trecut fluviul. Nu cumva ești și tu, luntrașule, în căutarea căii celei drepte?"
Siddhartha grăi, iar ochii săi bătrâni zâmbeau: „Se cheamă că tot o mai cauți, o, prea cinstitule, cu toate că ai ajuns la vârsta asta înaintată și cu toate că porți vestmântul călugărilor lui Gotama?"
„Așa este, sunt bătrân, grăi Govinda, dar tot n am încetat să caut. Nu voi înceta niciodată să caut, se pare că aceasta îmi este menirea. Dar, după câte mi se pare, și tu ai căutat. Nu vrei să mi spui și mie măcar un cuvânt, preacucernice?"
Siddhartha grăi: „Ce aș putea să ți spun eu ție prea cinstitule? Poate doar că tu cauți prea mult? Că din cauza căutării nu ajungi să găsești nimic?"
„Cum așa?" întrebă Govinda.
„Când cineva caută, zise Siddhartha, se întâmplă foarte lesne ca ochiul său să nu mai vadă decât lucrul pe care îl caută, să nu mai fie în stare să găsească nimic și să nu se mai poată lăsa pătruns de nimic, tocmai pentru că nu se mai gândește decât la ceea ce caută, pentru că are un țel, pentru că e fascinat de țelul acesta. A căuta înseamnă să ai un țel. A găsi însă, înseamnă să fii liber, să rămâi deschis, să nu ai nici un țel. Tu, preacinstitule, se pare că ești într adevăr un căutător căci, urmărindu ți țelul, nu vezi unele lucruri care se află chiar sub nasul tău."
„Tot nu te înțeleg prea bine, fu rugămintea lui Govinda, ce vrei să spui cu asta?"
Siddhartha grăi: „Cândva, cu ani în urmă, ai mai fost la acest fluviu, preacinstitule, ai dat atunci de un om care dormea și te ai așezat lângă el pentru a i păzi somnul. Dar de recunoscut, o, Govinda, nu l ai recunoscut pe cel care dormea."
Mirat, învăluit parcă de o vrajă, călugărul privi în ochii luntrașului.
„Să fii tu oare, Siddhartha? întrebă el cu șovăială în glas. Nici de data aceasta nu te aș fi recunoscut! Te salut din toată inima, Siddhartha, mă bucur din toată inima că te văd iarăși! Dar tare te ai mai schimbat, prietene. – Și acum te ai făcut luntraș?"
Siddhartha râse prietenos. „Da, luntraș. Unii, Govinda, trebuie să se schimbe mult, trebuie să poarte diferite vestminte, iar unul dintre aceștia sunt și eu, dragul meu. Fii binevenit, Govinda, rămâi să înnoptezi în coliba mea."
Govinda rămase în noaptea aceea în colibă, dormind în culcușul care fusese odinioară al lui Vasudeva. Îi puse multe întrebări prietenului său din tinerețe, Siddhartha trebui să i povestească multe din viața sa.
În dimineața următoare, la vremea când trebuia să și continue călătoria, Govinda grăi, cu oarecare șovăială, următoarele cuvinte: „Înainte de a mi vedea mai departe de drum, îngăduie mi, Siddhartha, încă o întrebare. Ai cumva învățătură? Ai credință sau o certitudine pe care o urmezi, care te ajută să trăiești și să săvârșești numai lucruri drepte?"
Siddhartha grăi: „Tu știi, dragul meu, că eu încă de pe când eram tânăr, de pe vremea când trăiam amândoi printre penitenți, în pădure, ajunsesem să nu mai am încredere nici în învățături, nici în învățător și le întorsesem spatele. Și așa am rămas. Totuși, de atunci încoace am avut mulți învățători. O curtezană frumoasă mi a fost multă vreme învățătoare, un negustor bogat mi a fost și el învățător, la fel și niște jucători cu zarurile. Odată, învățător mi a fost un adept vagant al lui Buddha care a vegheat lângă mine în timp ce, în pelerinajul meu, adormisem în pădure. Și de la el am avut ce învăța, și lui îi sunt recunoscător. Dar cel mai mult am avut de învățat de la acest fluviu și de la predecesorul meu, luntrașul Vasudeva. Era un om foarte simplu acest Vasudeva, nu era un gânditor, dar știa ceea ce este necesar, tot atât de bine ca Gotama, era un om desăvârșit, un sfânt."
Govinda zise: „Dacă nu mă înșel, tot îți mai place să glumești puțin, o, Siddhartha. Te cred și știu că nu ai urmat nici un învățător. Dar nu ai găsit tu însuți, dacă nu o învățătură, cel puțin anumite gânduri, anumite iluminări care să fie ale tale și care să te ajute să trăiești? Mi ai bucura inima foarte mult dacă ai vrea să mi spui și mie câte ceva despre toate acestea."
Siddhartha grăi: „Am avut dintotdeauna gândurile mele, da, am avut și iluminări. Uneori, preț de un ceas sau de o zi, am simțit în mine certitudinea cunoașterii la fel cum simți viața în propria inimă. Am avut unele gânduri, dar mi ar fi greu să ți le împărtășesc. Iată, dragă Govinda, iată unul dintre gândurile pe care le am aflat: înțelepciunea nu poate fi împărtășită. Înțelepciunea pe care un înțelept încearcă să o împărtășească altora are întotdeauna un iz de nebunie."
„Nu cumva glumești?" întrebă Govinda.
„Nu glumesc. Îți spun doar ceea ce am aflat eu. Cunoștințele pot fi împărtășite altora, însă înțelepciunea nu. Ea poate fi descoperită, poate fi trăită, te poți lăsa purtat de ea, poți să săvârșești minuni cu ajutorul ei, dar nu poți să o spui nici să o propovăduiești. Iată ce am bănuit uneori încă din anii tinereții și acest lucru m a făcut să mă despart de învățători și să plec mai departe. Eu, Govinda, am dat de un gând pe care îl vei considera iarăși fie o glumă, fie o nebunie, dar care reprezintă gândul meu cel mai bun. El sună astfel: contrariul oricărui adevăr este la fel de adevărat! Și anume: un adevăr poate fi exprimat și îmbrăcat în cuvinte numai atunci când este unul îngust. Îngust este tot ceea ce poate fi gândit cu gândul sau exprimat în cuvinte, totul îngust, totul pe jumătate, totul ducând lipsă de întreg, de rotunjime, de unitate. Când preaevlaviosul Gotama vorbea în predicile sale despre lume, el era nevoit să o împartă în Sansara și Nirvana, în amăgire și adevăr, în suferință și mântuire. Altfel nici nu se poate, nu există nici o altă cale pentru cel care vrea să propovăduiască o învățătură. Pe când lumea, tot ceea ce există în jurul nostru și în noi înșine nu este niciodată ceva îngust. Un om sau o faptă nu este niciodată în întregime Sansara sau în întregime Nirvana, omul nu este niciodată în întregime sfânt sau în întregime păcătos. Și pentru că noi suntem supuși amăgirii, ni se pare că timpul ar fi ceva real. Timpul nu este real, Govinda, de mii de ori mi am dat seama de acest lucru. Și dacă timpul nu e ceva real, înseamnă că și distanța ce pare a exista între lume și veșnicie, între suferință și beatitudine, între rău și bine nu este decât o amăgire."
„Cum așa?" întrebă Govinda cuprins de teamă.
„Ascultă mă cu atenție, dragul meu, ascultă mă cu atenție! Păcătosul acesta care sunt eu sau ești tu este un păcătos care, odată și odată, va fi din nou Brahma, va ajunge odată și odată în Nirvana și se va transforma într un Buddha – și acum fii atent: acest «odată și odată» nu este decât o amăgire, nu este decât o pildă! Păcătosul nu se află pe calea lui Buddha, el nu este supus evoluției, cu toate că gândirea noastră nu știe cum să și reprezinte lucrurile acestea în alt chip. Nu, ci acum, astăzi, în orice păcătos sălășluiește deja viitorul Buddha, tot viitorul său este deja prezent, iar tu trebuie să întrezărești cu evlavie în el, în tine, în fiecare dintre noi un virtual Buddha, ascuns, aflat în devenire. Lumea, prietene Govinda, nu este imperfectă, sau pornită pe drumul lent al desăvârșirii: nu, ea este desăvârșită în orice moment, orice păcat poartă în sine germenele iertării, toți copilașii poartă deja în ei pe bătrâni, toți sugarii poartă în ei moartea, toți muritorii poartă în ei viața veșnică. Nici un om nu are posibilitatea de a vedea cât a parcurs deja un alt om din drumul său, într un hoț și într un jucător de zaruri stă gata să iasă la iveală un Buddha, într un brahman stă gata să se ivească un hoț. Prin meditare profundă avem posibilitatea de a anula timpul, de a vedea toată viața trecută, prezentă și viitoare în simultaneitatea ei, iar în acest caz toate sunt bune și la locul lor, totul este desăvârșit, totul este Brahman. De aceea mie mi se pare că toate câte există pe lume sunt bune și la locul lor, toate mi se par așa, atât moartea cât și viața, atât păcatul cât și dumnezeirea, atât inteligența cât și nebunia, toate trebuie să fie astfel, toate nu au nevoie decât de încuviințarea mea, decât de bunăvoința mea, de acordul meu plin de dragoste, iar pentru mine e bine așa, în felul acesta toate îmi sunt de folos și nu mi dăunează niciodată. Pe pielea mea și în sufletul meu mi a fost dat să aflu că am avut o mare nevoie de păcat, am avut o mare nevoie de plăceri, de alergătura după averi, de deșertăciune și am avut nevoie de disperarea cea mai rușinoasă pentru ca să renunț la împotrivire, pentru a învăța cum să iubesc lumea, cum să nu o mai compar cu nici un fel de lume dorită și imaginată de mine, cu nici un fel de desăvârșire închipuită de mine, ci să o las așa cum este ea și să o iubesc și să mă bucur că i aparțin. – Iată, o, Govinda câteva dintre gândurile care mi au trecut prin minte."
Siddhartha se aplecă, ridică o piatră de pe jos și o cântări în palmă.
„Iată, zise el jucându se cu ea, aceasta este o piatră și poate că după o anumită perioadă de timp ea va fi pământ, din pământ se va transforma într o plantă sau într un animal sau într un om. Odinioară iată ce aș fi zis: «Piatra asta nu este decât o piatră, n are nici o valoare și aparține lumii Maja; cum însă prin ciclul metamorfozelor ea poate de asemenea să devină om și spirit, îi recunosc și ei însemnătatea.» Probabil că așa aș fi gândit odinioară. Astăzi însă gândesc astfel: piatra aceasta este o piatră, ea este și animal, este și Dumnezeu, este și Buddha, iar eu o admir și o iubesc nu pentru că, odată și odată, ar putea să devină fie una, fie alta, ci pentru că ea este de multă vreme și întotdeauna totul – și tocmai pentru faptul că este o piatră, că îmi pare acum, astăzi, ca o piatră, de aceea o iubesc, văd valoare și sens în fiecare fibră și scobitură a ei, în galbenul, în griul, în duritatea ei, în sunetul pe care îl produce atunci când o lovesc, în uscăciunea sau umiditatea suprafeței sale. Există pietre care îți lasă impresia când le pipăi că sunt ulei sau săpun, altele că sunt frunze, altele că sunt nisip, așa încât fiecare are felul ei de a fi, închinându se în felul ei propriu la Om, fiecare dintre ele este Brahman, dar în același timp și în aceeași măsură fiecare este o piatră, uleioasă sau ca săpunul, și tocmai acest lucru îmi place și mi se pare minunat și demn de a fi adorat. – Dar nu mă ruga să ți spun mai multe despre aceste lucruri. Cuvintele nu sunt de ajutor înțelesului tainic, de fiecare dată totul devine puțin altfel când îl rostești, puțin fals, puțin nebunesc – da, și asta e foarte bine și îmi place foarte mult, eu încuviințez și asta, faptul că pentru un om este un lucru de preț și un dar al înțelepciunii ceea ce altuia i se înfățișează ca o nebunie."
Govinda îl asculta în tăcere. „De ce mi ai spus tu toate aceste lucruri despre piatră?" îl întrebă el șovăind, după ce făcuse o pauză.
„N am făcut o anume. Sau poate că am vrut să ți dau de înțeles că eu iubesc piatra aceasta și fluviul acesta și toate lucrurile pe care le vedem și de la care putem învăța câte ceva. Pot să iubesc o piatră, Govinda, dar și un copac sau o bucată de coajă. Toate acestea sunt lucruri, iar lucrurile pot fi îndrăgite. Cuvintele însă, nu le pot iubi. De aceea învățăturile nu înseamnă nimic pentru mine, ele nu au duritate, nu au moliciune, nu au culori, nu au margini, nu au miros, nu au gust, nu au nimic altceva decât cuvinte. Poate că tocmai lucrul acesta, poate că tocmai cuvintele cele multe te împiedică pe tine să ți afli pacea. Căci și mântuirea și virtutea, și Sansara și Nirvana nu sunt decât simple cuvinte, Govinda. Nu există nici un lucru care să fie Nirvana; nu există decât cuvântul Nirvana."
Govinda grăi: „Nirvana, prietene, nu este numai un cuvânt. Ea este un gând."
Siddhartha continuă: „Un gând, se prea poate. Trebuie însă să ți mărturisesc un lucru, dragul meu: eu nu fac o prea mare deosebire între gânduri și cuvinte. Să ți spun drept, nici gândurilor nu le acord o importanță prea mare. Acord mai multă importanță lucrurilor. De exemplu aici pe această luntre predecesorul și învățătorul meu a fost un om, un sfânt, și el nu a crezut ani de a rândul în nimic altceva decât în acest fluviu. El băgase de seamă că glasul fluviului îi vorbea, de la el a învățat multe lucruri, el l a educat și l a învățat, i se părea că fluviul este Dumnezeu, însă nu a știut ani de a rândul că orice rafală de vânt, orice nor, orice pasăre, orice cărăbuș este la fel de dumnezeiesc, știind și fiind în stare să l învețe la fel de multe lucruri ca și fluviul pe care îl adora. Dar atunci când a plecat în păduri, sfântul acesta știa totul, știa mai multe decât mine și decât tine, și asta fără nici un învățător, fără cărți, ci numai și numai pentru că crezuse în acest fluviu."
Govinda spuse: „Dar cele pe care tu le numești «lucruri», sunt ele oare ceva real, ceva ce ține de esențe? Nu sunt numai o înșelătorie a lui Maja, numai o imagine și o aparență? Piatra ta, copacul tău, fluviul tău – sunt oare toate acestea niște realități?"
„Nici acest lucru nu mă mai interesează prea mult, grăi Siddhartha. Chiar dacă lucrurile or fi doar aparențe, sau nu, atunci înseamnă că și eu sunt doar o aparență, deci, ele sunt în permanență la fel ca mine. Asta face ca ele să mi fie atât de dragi și demne de respect: faptul că sunt la fel ca mine. De aceea le pot iubi. Și iată acum o învățătură de care tu vei râde: dragostea, o, Govinda, mi se pare a fi lucrul cel mai important dintre toate. A înțelege lumea, a o explica, a o disprețui – aceasta este, poate, treaba marilor gânditori. Pe mine mă interesează însă doar putința mea de a iubi lumea iar nu de a o disprețui sau de a o urî, urându mă și pe mine însumi, putința de a o privi și de a mă privi pe mine însumi și pe toate ființele cu dragoste și cu admirație, și cu profund respect."
„Înțeleg, grăi Govinda. Dar tocmai lucrul acesta a fost recunoscut de Sublimul drept o amăgire. El cere de la noi bunăvoință, blândețe, milă, toleranță însă nicidecum dragoste; el ne a interzis să punem inima în cătușele dragostei față de cele lumești."
„Știu, spuse Siddhartha; zâmbetul său avea strălucirea aurului. Știu, Govinda. Și iată ne în plină junglă a părerilor, certându ne din cauza unor cuvinte. Căci nu pot să neg că ceea ce am spus referitor la dragoste se află în contradicție, într o aparentă contradicție, cu vorbele lui Gotama. Tocmai de aceea am atât de puțină încredere în cuvinte, fiindcă eu știu că această contradicție este o amăgire. Eu știu că nu gândesc altfel decât Gotama. Cum aș putea oare să mă îndoiesc de faptul că și el a cunoscut dragostea? El, care și a dat seama că tot ceea ce este omenesc nu este decât deșertăciune și nimicnicie și, cu toate acestea, i a iubit într atâta pe oameni încât și a petrecut viața sa îndelungată și plină de strădanii, numai și numai învățându i și ajutându i! Și la el, la acest mare învățător al tău am îndrăgit mai mult lucrul decât cuvântul, activitatea și viața lui mi se par mai importante decât prelegerile, mișcările mâinilor sale mi se par mai importante decât părerile lui. Îi văd măreția nu în prelegeri, nu în gândire, ci numai în ceea ce a făcut, în viața sa."
Cei doi bătrâni tăcură timp îndelungat. Apoi, făcând o plecăciune în semn de bun rămas, Govinda grăi: „Îți mulțumesc, Siddhartha, că mi ai dezvăluit câteva din gândurile tale. Unele dintre ele mi se par stranii, nu le am înțeles pe toate dintr o dată. Dar indiferent dacă e așa sau nu, eu îți mulțumesc și îți doresc să ai parte de zile liniștite."
(În sinea lui însă își spunea: acest Siddhartha este un om straniu, gândurile pe care le exprimă el sunt stranii și învățătura lui are un iz de nebunie. Altfel sună învățătura pură a Sublimului, este limpede, pură, inteligibilă, nu conține nimic straniu, nimic nebunesc sau caraghios. Dar altfel decât gândurile sale mi se par a fi mâinile și picioarele lui Siddhartha, ochii lui, fruntea lui, felul cum respiră, cum zâmbește, cum dă binețe, cum merge. De când sublimul nostru Gotama s a petrecut în Nirvana n am mai întâlnit niciodată un om față de care să fi avut sentimentul acesta: iată, ai de a face cu un sfânt! Ci doar pe el, pe Siddhartha, l am găsit astfel. Poate că învățătura sa este stranie, poate cuvintele sale sună nebunește, însă privirea și mâna lui, pielea și părul lui, întreaga lui făptură iradiază o puritate, iradiază o liniște, iradiază o seninătate și o bunătate și o sfințenie pe care nu le am mai văzut la nici un alt om de la ultima moarte a sublimului nostru învățător.)
În vreme ce îl preocupau astfel de gânduri și în inima sa se dădea o luptă acerbă, Govinda se plecă încă odată, pătruns de dragoste, înaintea lui Siddhartha. Și se înclină adânc înaintea celui care ședea atât de liniștit.
„Siddhartha, grăi el, iată că am ajuns să îmbătrânim și noi. Va fi greu să ne revedem sub această înfățișare. După cum văd, dragul meu, tu ți ai aflat pacea. Eu însă recunosc că nu mi am aflat o încă. Mai spune mi, preaveneratule, încă un cuvânt măcar, dă mi ceva palpabil, ceva care să fie pe înțelesul meu. Dă mi să iau ceva cu mine la drum. Căci deseori drumul meu este spinos, deseori drumul meu este învăluit de întuneric, Siddhartha."
Siddhartha îl privea în tăcere, zâmbind cu același calm. Govinda privea fascinat la chipul său, cu teamă, cu dor. În privirea lui erau întipărite suferința și căutarea veșnică, veșnica neputință de a găsi.
Văzând toate acestea, Siddhartha zâmbi.
„Apleacă te spre mine! șopti el încet la urechea lui Govinda. Apleacă te încoace, spre mine! Așa, mai aproape! Aproape de tot! Sărută mă pe frunte, Govinda!"
Iată însă că în timp ce Govinda, cuprins de mirare, dar totodată atras de o mare dragoste și presimțire, îi urmă îndemnul și se aplecă spre el foarte aproape, atingându i fruntea cu buzele, se petrecu un lucru minunat. În vreme ce în gândurile sale mai stăruiau cuvintele stranii ale lui Siddhartha, în vreme ce își continua zadarnic și cu neplăcere strădania, de a anula timpul printr un efort de gândire si de a și închipui că Nirvana și Sansara formează un tot unitar, în vreme ce într însul se pornise lupta între un oarecare dispreț față de cuvintele prietenului său și o imensă dragoste și venerație, atunci se întâmplă cu el următorul lucru:
Nu mai văzu chipul prietenului său Siddhartha, în locul lui văzu alte chipuri, multe la număr, un șir lung, un fluviu de chipuri care curgeau, un fluviu de sute și mii de chipuri, toate veneau și plecau, părând totuși că sunt prezente toate deodată, toate se schimbau în permanență și se reînnoiau, toate fiind însă chipuri ale lui Siddhartha. Văzu chipul unui pește, al unui crap cu gura căscată de durere, al unui pește aflat pe moarte, cu ochii gata să se frângă – văzu chipul unui copil nou născut, roșu și plin de riduri, schimonosit de plâns – văzu chipul unui ucigaș, îl văzu înfigându și cuțitul în trupul unui om – văzu, în aceeași secundă, cum ucigașul acela cădea în genunchi încătușat și cum călăul îi tăia capul cu o lovitură de sabie – văzu trupuri goale de bărbați și femei săvârșind încrâncenata ceremonie a unei iubiri sălbatice – văzu cadavre zăcând mute, reci, golite – văzu capete de animale, de mistreți, de crocodili, de elefanți, de tauri, de păsări – văzu zei, văzu pe Krișna, văzu pe Agni – văzu toate aceste înfățișări și chipuri aflate în legătură unele cu altele în mii de împrejurări, fiecare ajutându l pe celălalt, iubindu l, urându l, distrugându l, născându l din nou, fiecare dorindu și moartea, fiecare recunoscându și, cu patimă și durere, deșertăciunea, și totuși nici unul nu murea, ci se metamorfoza doar, născându se din nou, căpătând mereu un alt chip, fără însă ca între chip și celălalt să se interpună timpul – și toate aceste înfățișări și chipuri adăstau, curgeau, se nășteau, se risipeau și se contopeau, iar pe deasupra tuturor se întindea fără contenire un văl subțire, fără de ființă, care ființa totuși, ca o sticlă subțire sau ca pojghiță de gheață, ca o membrană transparentă, o coajă sau o formă sau ca o mască de apă, iar masca aceasta zâmbea, și masca aceasta era chipul zâmbitor al lui Siddhartha pe care el, Govinda, în chiar acea clipă, îl atingea cu buzele. Și astfel văzu Govinda că acest zâmbet al măștii, acest zâmbet al unității mai presus de torentul înfățișărilor, acest zâmbet al simultaneității mai presus de miile de nașteri și morți, acest zâmbet al lui Siddhartha era întocmai, era același zâmbet calm, delicat, impenetrabil, poate încărcat de bunătate, poate ironic, înțelept, zâmbetul cu mii de fațete al lui Gotama, al lui Buddha, pe care el însuși îl privise cu evlavie de sute de ori. Căci astfel, lucrul acesta îl știa Govinda, numai desăvârșiții pot zâmbi.
Nemaiștiind dacă timpul există, dacă această viziune durase o secundă sau o sută de ani, nemaiștiind dacă există un Siddhartha, un Gotama, dacă există eu sau tu, atins parcă în străfundurile sale de o săgeată dumnezeiască ce îi provocase o dulce rană, vrăjit și destrămat în străfundurile sale, Govinda continuă să mai stea un timp aplecat asupra chipului calm al lui Siddhartha pe care tocmai îl sărutase și care tocmai fusese pânza pe care se proiectaseră toate înfățișările, toate devenirile, toate existențele. Chipul acela nu se schimbase după ce, sub stratul de la suprafață, adâncul miilor de înfățișări se închisese iarăși în sine, bătrânul avea un zâmbet calm, un zâmbet potolit și molcom, plin poate de o mare bunătate, plin poate de o mare ironie, semănând întocmai cu zâmbetul aceluia care fusese Sublimul.
Govinda făcu o plecăciune adâncă, pe chipul său îmbătrânit se scurgeau lacrimi de care el nu și dădea seama, sentimentul celei mai profunde iubiri, al celei mai smerite admirații îi ardea în inimă ca un foc. Făcu o plecăciune adâncă, până la pământ, în fața aceluia care ședea nemișcat și al cărui zâmbet îi aducea aminte de tot ceea ce iubise el vreodată în viață, de tot ceea ce îi fusese mai drag și mai sfânt în viața sa.
------------------------------------------