Această carte este dedicată celor
trei persoane care mi au redat
curajul de a trăi: soției mele,
fiului meu și unui fost ofițer
al armatei britanice, domnul
Maurice Michael.




Urlă, șuieră, explodează ...
Este focul care se pogoară din cer.
Mamele strigă după Dumnezeu și se aruncă deasupra copiilor pentru a i smulge acestui potop ucigaș.
Soldații uită ura ce le a fost inoculată pentru a deveni salvatori. Împușcături, frică și panică, oamenii își ucid proprii conducători.
Și de ce această nebunie? De ce aceste orori?...
Asta i dictatura, prietene.


Capitolul întâi
NOAPTE DE IAD

Cazarma era tăcută, sumbră și pustie, acoperită de mantia tristă a toamnei. Singuratici, pașii grei și monotoni ai santinelei răsună pe beton și se strecoară pe culoare. Adunați în camera 27, jucam cărți.
— Douăzeci și patru, spune Stege.
— Eu eram la rând, îmi dai voie?
— Douăzeci și nouă, continuă Müller liniștit.
— Rahat, spuse Porta.
— Patruzeci, continuă Bătrânul. Asta e, pomanagiule. N ai să faci mai mult.
— Trebuia să mi pută șmecheria voastră de la început, strigă Porta. Nu poți să joci corect cu bandiți ca voi! Ascultă bine, borâtură scârboasâ, spun patruzeci și șase.
Bauer izbucni în râs:
— Micuțul meu Porta, dacă ai îndrăzneala să treci de patruzeci și opt, te cârpesc peste bot!
— Tacă ți fleanca, unu! Secundo, încă n ai văzut nimic, slinosule. Poftim: patruzeci și nouă!
Un strigăt se auzi de afară:
— Alarmă!... urlă cineva. Alarmă... Alarmă!...
Șuieratul sirenei izbucni, pe rând, mai intens și mai slab. Porta, înghițindu și ultimele înjurături, aruncă pe jos cărțile.
— Ah! gunoierii. Să întrerupă cea mai frumoasă partidă din ultima vreme!...
Îmbrânci un recrut care împietrise:
— Mișcă te, mămăligă! Vin avioanele. La adăpost, și în viteză!
Cu gura căscată, recruții îl priveau răcnind.
— Este un atac aerian? întrebă timid unul dintre ei.
— Crezi poate că i un bal, sărman idiot! Nu fii trist! Este doar un joc în care crăpi în văzduh! Parșivenie de război... Nu poți să ți duci traiul liniștit...
Dezordinea era la apogeu. Toți se ciocneau mergând de colo colo, se goleau dulapurile, bocancii grei răpăiau pe scări. Tinerii, care încă nu aveau obișnuința alarmelor, se trântiră pe ciment cu roțile n sus, înnebuniți de frică din cauza sirenelor și călcați în picioare de camarazii lor care știau ce i așteaptă. Peste câteva minute ploaia de bombe avea să brăzdeze noaptea de smoală.
— Compania a 3 a, înainte!
— Plutonul patru, adunarea!
Vocea calmă a Bătrânului răsuna în întunericul pe care puteai să l tai cu cuțitul. Huruitul escadrilei se apropie. Tunurile bateriilor flak începură să latre. Deodată o lumină albă, orbitoare, sfâșie noaptea. O lumină strălucitoare care rămase suspendată, pe cer ca un brad de Crăciun. Era o rachetă luminoasă; în câteva clipe urmară bombele.
— Compania a treia, în adăpost! ordonă glasul profund al lui Edels, plutonierul major.
Cei două sute de oameni ai companiei se rostogoliră în tranșeele adăpost, în spatele valului de pământ. Nici unul nu voia să coboare în beciuri, toți preferam cerul deschis unor capcane de șoareci.
Brusc, infernul se dezlănțui.
Se auzeau urlete printre mugetele monstruoase ale exploziilor. Sub covorul de bombe orașul devenise sângeriu și incendiul extraordinar lumina până în tranșeele noastre. Lumea părea să se surpe sub ochii noștri, în timp ce torpile și bombe incendiare cădeau ca ploaia asupra orașului condamnat. Ce cuvinte ar putea descrie această noapte îngrozitoare? Fosforul curgea în valuri, acoperind totul cu flăcări. Pietrele, asfaltul, oamenii, arborii, chiar și sticla, toate ardeau.
Alte bombe explodară, alimentând fluviul de foc. Nu era alb, ca cel din furnale, ci purpuriu ca sângele! Ascultați... Auziți l pe Diavol cum râde în acest infern ce l întrece pe al său... Alți brazi de Crăciun apărură, orbitori, în noapte. Bombardamentul se înteți, teroarea înghiți orașul, covor pe care dansul unui animal fantastic semănă moartea. Oamenii, ca viermii, căutau crăpăturile, cele mai mici fisuri pentru a și salva viețile. Dar sub lumina strălucitoare mai puteau doar să și spună ultima rugăciune, căci urmau să moară sfâșiați, striviți, arși în acest creuzet monstruos. Se agățau cu disperare de această viață pe care o iubeau în ciuda războiului, a foamei, a privațiunilor, în ciuda terorii.
Ridicola baterie flak din cazarmă lătră dezordonat spre bombardierele invizibile. Regulamentul ordona să tragi, deci trăgeau, siguri fiind de un singur lucru: nici o fortăreață zburătoare n avea să fie măcar zgâriată.
Am auzit, nu de prea departe, un strigăt strident, neîntrerupt și o voce care plângea, chemând un infirmier. Câteva bombe loviseră unul dintre blocurile cazarmei.
— Trebuie să fie morți acolo, înăuntru! murmură Pluto, care se lungise pe fundul tranșeei, cu casca pe ochi. Sper să fie scârboșii de naziști.
— Nu mi vine să cred că un așa oraș poate să ardă! îl întrerupse Müller, care se ridică și aruncă o privire oceanului de flăcări. Doamne, ce o putea să ardă în halul ăsta?
— Femei grase și slabe, bărbați costelivi și butoaie de bere, copii și golani, fete frumoase, spuse Stege ștergându și fruntea asudată. O adunătură, ce mai!
— Da, copii, o să mergem să i râcâim de pe ziduri, spuse grav Bătrânul, aprinzându și vechea pipă cu capac. Muncă scârboasă! Nu mi place că văd puști pe jumătate arși.
— Nu te ntreabă nimeni dacă ți place. Nici pe noi, spuse Stege. O să facem pe măcelarii, asta i tot.
— Asta și suntem! rânji Pluto. Un abator afurisit, târfa asta de armată. Și la ce bun? La naiba, ca să înveți meseria. O ucenicie ca oricare alta.
Se ridică, își scoase boneta și se înclină în fața camarazilor întinși pe taluz.
— Joseph Porta, soldat de rangul întâi, din mila Domnului măcelar în armata lui Hitler, casap de profesie, incendiator și aducător de moarte.
În aceeași clipă un nou brad luminos se înălță strălucitor nu departe de noi.
— O nouă serie pentru infern! strigă Porta, lăsându se să cadă în tranșee. În numele lui Isus, amin!
Pe durata a fix trei ore, fără nici un minut de pauză, bombele loviră pământul, căzând din cerul de catifea. Încărcăturile de fosfor explodau, împroșcând străzile și casele cu un clipocit sinistru, ploaie infernală, dans macabru al morții și al suferinței.
Bateria flak tăcuse de mult. Fără îndoială, vânătorii noștri erau și ei în aer, dar uriașele bombardiere nu păreau jenate. Imensul val de foc acoperise orașul de la nord la sud și de la est la vest. Gara ardea într o încâlcitură de vagoane, și de șine răsucite de mâna unui uriaș. Spitale și azile se surpau într un uragan de flăcări și sfărâmături, fosforul devora în paturile lor bolnavi urlând, care nu putuseră fugi. Cei amputați încercau să se ridice pentru a scăpa de văpaia care înghițea avidă ferestrele și ușile. Culoarele lungi deveniseră coșuri cu tirajul foarte bun.
Zidurile ignifuge, în spatele cărora oamenii gâfâiau înainte de a muri sufocați, crăpau ca sticla sub tonele de exploziv. O miasmă de carne arsă ajunsese până în tranșeea noastră și, între explozii, auzeam țipetele muribunzilor.
— Este mai îngrozitor decât tot ceea ce am văzut! spuse Bătrânul. Dacă scăpăm, o să rămânem într o ureche. O să cer să plec din nou în linia întâi. Acolo, cel puțin nu sunt femei și copii de pus la frigare. Le doresc porcilor care au inventat astea să moară într o baie de fosfor.
— Așteaptă ziua cea mare, șuieră Porta. O să i poți pârli atunci șoriciul lui Hermann! El a suflat englezilor șmecheria pe care ne o trântesc acum!
Într un târziu, se auzi încetarea alarmei. Fluierele și ordinele răsunară în cazarma luminată de incendiu. Ne înghesuirăm spre camioane. Porta se cățără ca o pisică, motorul hârâi, și, fără a mai aștepta ordine, vehiculul greu demară în trombă. Agățați de platformă, ne înghesuiam spre cabina șoferului; un locotenent de 19 ani strigă ceva, renunță și se aruncă spre camion de unde zece brațe îl ridicară. Gâfâind, întrebă dacă diavolul în persoană se află la volan, dar nu i răspunse nimeni. Reușeam cu greu să ne menținem în camionul care hurducăia nebunește și pe care Porta îl mâna cu viteză maximă printre craterele care găuriseră șoseaua.
Am străbătut primele străzi în flăcări, pe care tramvaie și mașini zăceau zdrobite sub surpături. Am cotit scurt pe un trotuar rămas întreg, printre copacii, rupți ca niște chibrituri. Aproape de Erichstrasse a trebuit să oprim, căci locuințele distruse de torpile blocau drumul ca un zid în fața căruia chiar și un tanc ar fi ezitat.
Am sărit din camion încercând să ne croim drum printre ruine cu lovituri de târnăcop, topor și sapă. Locotenentul Halter vru să ne organizeze, dar în zadar! Nimeni nu era atent la el, Bătrânul comanda. Dând din umeri, tânărul ofițer nu mai insistă și, luând un târnăcop, îl urmă pe soldatul care avea experiența frontului și care mânuia sapa cu aceeași îndemânare ca pe o mitralieră în linia întâi.
Prin fumul acru și sufocant apăreau din toate părțile umbre îmbrăcate cu cârpe murdare, ale căror arsuri îi mărturiseau suferințele. Femei, copii, tineri și bătrâni cu figurile împietrite, marcați de spaimă. În ochii lor se citea nebunia. Cei mai mulți aveau părul complet ars, așa ca femeile nu se mai deosebeau de bărbați și mulți se înfășuraseră în saci uzi, cu speranța de a fi apărați de foc. O femeie striga înnebunită: "Criminali de război! Sunteți mulțumiți? Bărbatul meu, copiii mei... au fost arși! Să fiți blestemați... blestemați!"
Un bătrân o cuprinse după umeri încercând să o îndepărteze:
— Liniștește te, Elena, este destulă suferință și așa!
Dar smulgându se, ea se aruncă asupra lui Pluto, cu ghearele înainte, ca o pisică. Uriașul docher o scutură un pic, apoi o dădu la o parte, ca pe un copil. Ea se aruncă la pământ și se izbi cu capul de asfaltul încins, scoțând țipete nearticulate, care se pierdură în spatele nostru, în timp ce înaintam prin marea de ruine.
Un polițist, fără cască, având uniforma pe jumătate arsă, ne opri bâiguind:
— Casa de copii... Casa de copii...
— Ce spui? strigă Bătrânul enervat.
— Casa de copii... Casa de copii..., continuă sergentul, ca pe o litanie, pe același ton, agățându se de Bătrânul.
Pluto se năpusti la el și i trase un pumn drept în față, cel mai bun mijloc pe front pentru cei cuprinși de nebunie. Și de această dată avu succes. Tremurând de spaimă, sergentul reuși să scoată câteva fraze coerente.
— Casa de copii... salvați copiii... sunt închiși acolo... eu îi păzeam... ard, ard... și țipă. Þipă, căpitane! Paznicul Poël raportează... ard...
— Făceai pe tine, acu' mai merge, prost bătrân! strigă Porta, care l prinsese pe om și l scutura. Mișcă te!... Ce mai aștepți, Dumnezeule! Nu sunt căpitan, ci soldat de rangul întâi. Mișcă te, când ți am spus!
Agentul rămăsese pe loc, înțepenit. Începu apoi să alerge în jurul nostru, înnebunit. Locotenentul Halter îl agăță:
— Ai înțeles? Mișcă... arată ne unde este, și repede! Altfel te împușcăm!
Își puse mauserul sub nasul sergentului pe jumătate nebun, ale cărui buze tremurau ca cele ale unui iepure, în timp ce lacrimi mari i se scurgeau pe obraji. Era doar un bătrân care, dacă n ar fi fost război, ar fi ieșit de mult la pensie.
Pluto îl împinse cu brutalitate.
— Gata! Înainte, ucenic vrăjitor, și găsește drumul sau o să ți găuresc dovleacul!
Paznicul se clătina și tremura, alergând în fața coloanei, pe străzile distruse, unde dansau flăcările. Peste tot, oameni întinși la pământ; mulți erau morți, alții muți, înnebuniți de panică, alții strigau de te furnica pe șira spinării. Într un loc ce fusese probabil o intersecție, un copil alergă spre noi îngrozit, cu spume la gură.
— Sunt închiși în pivniță! Ajutați mă să i scot. Tata este soldat ca și voi, era în permisie... Lieschen și a pierdut un braț, Henrik a fost înghițit de foc!
Ne oprirăm și Müller ciufuli părul copilului:
— Ne întoarcem imediat, îi spuse el.
Instinctul ne spunea că ne așteaptă ceva și mai grav.
În fine, în fața unui morman de cărămizi, a trebuit să ne oprim. În clipa în care ne întorsesem spre agent pentru a l întreba, răsunară alte explozii. Într o clipă eram la adăpost, binecuvântată fie experiența frontului!
— Se întoarce Tommy! strigă Porta.
Un zgomot metalic asurzitor, sfărâmături, bulgări de pământ și pietre șuierau deasupra noastră. O răpăială căzu pe căștile noastre de oțel, dar n o lurăm în seamă. Într o clipă totul se opri...
— Bombe neexplodate, constată Bătrânul, ridicându se.
Ne continuarăm drumul cu agentul în frunte. Cu lovituri de târnăcop descoperirăm un beci, un zid, apoi ajunserăm la ceva ce putuse să fie o grădină în care un nebun rupsese toți copacii. Flăcările dansau pe vreascurile rupte și pe fiarele contorsionate. Agentul întinse degetul și murmură.
— Copiii sunt jos!
— Ce mai pute! exclamă Stege. Au căzut bombe cu fosfor aici!
Bătrânul privi în jur și se îndreptă către ceea ce ar fi putut să fie scara beciului. Febrili, ne puserăm pe săpat, pe curățat, pe râcâit, dar nu ajunserăm nicăieri. Pentru fiecare cărămidă luată cădeau alte zece, iar după un timp ne oprirăm epuizați. Müller ne spuse că cel mai bine ar fi să încercăm să luăm legătura cu cei din pivniță în cazul în care, printr un miracol, ar mai fi rămas cineva viu. Îl privirăm pe agent, care se clătina de pe un picior pe celălalt cu o față de mort.
— Hei, schupo *! strigă Porta. Ești sigur că i aici? Oprește te din bâțâit și vino n coa! Hei, cap sec! Mă auzi?
— Lasă l în pace, spuse locotenentul. Nu mai poate. În orice caz, aici este o casă de copii. Scrie pe placa asta.
Urmând sfatul lui Müller, ne apucarăm să lovim fundația casei, sperând într un răspuns din interior. La capătul a ceea ce ni s a părut o eternitate, am auzit câteva lovituri slabe. Lovirăm din nou cu un ciocan și ascultarăm cu urechile lipite de pământ. Fără îndoială, ni se răspundea!
Apucarăm uneltele ca niște nebuni. Sudoarea curgea pe fețele noastre afumate, mâinile ne sângerau, unghiile ni se rupeau în timp ce trăgeam bucăți din zidul cald și aspru pe care târnăcopul îl sfărâma.
Agentul se clătina în continuare, scoțând sunete neinteligibile.
— Vino încoace, strămoș al poliției! strigă Pluto furios. Ajută ne!
Fără nici un rezultat. Uriașul porni spre el, îl ridică așa cum ridici un copil și l aruncă în locul în care săpam. Îl ridicarăm în picioare și cineva îi puse o lopată în mâini.
— Să scoată scântei, camarade!
Omul începu să sape, și, încet-încet, munca păru că i redă luciditatea. În fine, în fundul gropii pe care o săpa Bătrânul apăru o spărtură prin care se ivi mâna unui copil, alunecând pe pietrele de care se agăța cu disperare. Bătrânul se aplecă și le spuse prin spărtură câteva cuvinte liniștitoare. Un cor de țipete izbucni, un infern de voci de copii aduși la limita suferinței și nebuniei. Lovirăm micuța mână ca să se retragă, dar o alta apăru imediat. Stege se întoarse:
— O să înnebunesc. Așa nu rezolvăm nimic și dacă săpăm o să strivim una dintre mâinile astea.
O femeie striga după aer. "Apă, apă!" gemea o alta.
Mereu în genunchi, Bătrânul rostea cuvinte liniștitoare. În astfel de împrejurări era un monument de răbdare și fără el ne am fi aruncat de mult sculele și am, fi fugit astupându ne urechile pentru a nu i mai auzi...
Se iveau zorile, dar nu puteau străpunge norul de fum sufocant care acoperea orașul în flăcări. Lucram cu măștile pe față, aproape sufocați în acel cuptor. Glasurile noastre erau ca glasurile unor fantome prin filtrul măștilor. Totul părea un vis, un coșmar îngrozitor.
Făcuserăm și o altă spărtură și încercasem zadarnic să i liniștim pe disperați. Cuvinte sfâșietoare ne ajungeau în urechi, ducând groaza la limitele ei, această groază pe care n ajungi să o cunoști dacă n ai trăit un bombardament. Fiecare crede că cea mai rea este căderea bombelor, dar nu i așa: reacția oamenilor este aceea care naște un iad de neuitat.
— Tatăl nostru care ești în ceruri..., se ruga o voce tremurătoare.
Loviturile surde ale târnăcoapelor îi răspunseră „Șss...!" făcură exploziile. „Iartă ne păcatele noastre..." Un amestec urlător de țărână și foc fu aruncat în aer, tunetul se prăbuși peste noi. Bombe neexplodate? Nu, bombe incendiare cu explozie întârziată. Ne am lipit de zidurile de rezistență... "Vină împărăția ta pe pământ...".
— Tacă ți fleanca! urlă Porta turbat. Ãsta i porcul de Satana! Lui Hitler... ăstuia i aș băga vătraiul înroșit... dacă aș prinde ziua cea mare...
— Ajutor! Dumnezeule din Ceruri, salvează i pe copiii noștri..., plângea cu disperare vocea din întuneric.
— Grăbiți vă! Salvați ne! strigă o voce isterică și o mână albă, îngrijită, se agăță de marginile spărturii, rupându și unghiile în mortar.
— Ia ți deștele, fetițo, mârâi Pluto, altfel n o să vă scoatem în veci!
Dar degetele subțiri râcâiiau cu disperare. Porta își scoase centura și lovi: sângele izbucni, mâna se deschise și degetele lungi alunecară ca niște viermi, înghițiți de întuneric.
Alte explozii bubuiră. Strigăte și blesteme. Grinzi, pietre și moloz căzură prin ploaia de fosfor care ne înconjura. Agentul de poliție se prăbuși la pământ, nemișcat. Pluto îi împinse capul cu vârful bocancului:
— Pe jumătate mort, spuse el, dar ce să i faci? Imposibil pentru un moș să reziste la mizeriile pe care ni le fac englezii.
Locotenentul Halter se strâmbă:
— Sunt sigur că credea cu sfințenie în victoria Germaniei naziste și că n avea milă pentru arestați... N ai decât să l lași acolo!
— Rahat pentru sticlete, fu comentariul lui Porta.
Și ne am apucat iarăși să săpăm.
Dintr o dată, o explozie de o asemenea violență încât depășea tot ceea ce auzisem zgudui pământul sub picioarele noastre. O alta îi urmă imediat. Ne aruncarăm spre orice ni se părea un adăpost, făcându ne una cu pământul. Nu erau alte bombe cu explozie întârziată, ci începutul unui nou atac.
Bombele incendiare făceau să izbucnească jerbe de foc de cincisprezece metri înălțime: fosforul curgea pe ziduri ca ploaia. Totul șuiera și se învolbura în jurul nostru într un uragan de flăcări și explozii. O torpilă de mare calibru volatiliză într o clipă casa și conținutul ei.
Porta era întins lângă mine și mi făcea cu ochiul prin vizorul măștii pentru a mi ridica moralul. Masca păru că mi se umple cu vapori clocotiți. Îmi strivea tâmplele... mă sufocam, groaza mă strângea de gât. „O să mi pierd mințile"... aceste cuvinte îmi veniră în minte și mă făcură să mă ridic pe jumătate. Trebuia să fug, oriunde, numai să fug...
Porta sări pe mine ca un uliu. O lovitură de picior mă trânti din nou în groapă. Mă lovi o dată și încă o dată, cu ochii răi în spatele sticlei groase. Strigam... urlam... apoi s a sfârșit. Cât timp durase? O oră... o zi?
Nu, cincisprezece minute. În tot acest timp sute de oameni fuseseră uciși, iar eu, un soldat tanchist, îmi pierdusem mințile de spaimă... Am scăpat cu botul pocnit, cu un dinte rupt și un ochi vânăt și cu toți nervii la pământ, gata să urlu.
Orașul devenise un cuptor incandescent, în care torța vii fugeau țipând printre ruinele care ardeau cu izbucniri albastre. Se clătinau, se rostogoleau și cădeau, se ridicau și se roteau ca un titirez aruncat de un copil năuc. Se zbăteau, strigau și urlau cum doar oamenii și caii pot să o facă în fața morții. Într o clipă un întreg crater de torpilă fu umplut până la gură cu aceste ființe în flăcări: femei, bărbați, bătrâni, dansând același dans macabru într o aură orbitoare.
Erau oameni care arzând deveneau în întregime albi, alții roșii, câțiva roz, în timp ce mulți se topeau în flăcări albastre și aurii. Uneori se ghemuiau și se carbonizau, alteori alergau în cerc sau cu spatele, pentru a sfârși în volburi de flăcări, sau a se târî ca șerpii înainte de a se zbârci ca niște mumii negre.
Bătrânul, care vedea pentru prima dată așa ceva, se transformă într un nebun furios. El, tot timpul atât de liniștit, se puse pe strigat:
— Trageți, trageți odată, pentru numele lui Dumnezeu!
Apoi își ascunse capul între mâini. Locotenentul Halter începu să plângă; își smulse revolverul și l aruncă Bătrânului.
— Omoară i tu, eu nu pot!
Porta și Pluto, tăcuți, își scoaseră mauserele: gloanțele porniră spre sărmanele torțe vii, obiecte de tortură și groază.
Am văzut copii, atinși de tirul precis, mișcându și puțin picioarele, zgârâind pământul cu degetele, apoi împietrind și arzând pe loc. Vi se pare oribil? Chiar așa și era, într adevăr. Dar mai bine glonțul unui revolver de mare calibru decât martiriul prin foc. Nici unul n ar fi putut fi salvat; chiar dacă ar fi fost acolo toți pompierii din lume.
Din beciul casei de copii se ridică un singur țipăt izbucnit din sute de piepturi. Un țipăt de copii și de femei care urca asemenea unei furtuni spre Cer. Dar nu cred că Dumnezeu l a auzit. Acest țipăt, această nesfârșită suferință, era acela al inocenților, al celor care n aveau nici o vină în acest război infam, cum nimeni nu mai văzuse. Dumnezeu n a mai răbdat să i lase pe pământ. Pe puțini i am putut scoate și dintre ei aproape toți au murit în scurt timp, în brațele noastre.
În mai multe rânduri, Pluto, Müller și Stege coborâră în beci, dar nu scosesem nici jumătate din copii când beciul s a surpat. Pluto se trezi prins între două blocuri de piatră și a avut un noroc extraordinar că nu a rămas acolo! L am salvat cu ajutorul unor bare de fier folosite ca pârghii.
Ajunși la capătul puterilor, ne am aruncat pe pământul cutremurat. Ne am smuls măștile de gaz, dar duhoarea era atât de grețoasă, încât n am rezistat. O putoare dulceagă de cadavru, amestecată cu miasma acră a cărnii arse se împletea cu mirosul sângelui cald. Dacă Dante ar fi știut ce înseamnă un bombardament aerian, infernul său ar fi arătat de o mie de ori mai rău. Setea ne uscase gurile, ochii ne ardeau.
Þiglele se învârteau prin aer ca tăciunii, grinzi în flăcări zburau ca frunzele toamnei pe străzile în ruine. Ghemuiți, aproape alergând, ne am strecurat prin această mare de flăcări. Înfiptă în pământ, o uriașă bombă neexplodată ne bara drumul, dar o depășirăm mergând pe vârfuri, fără să i dăm atenție. Fusese o vreme în care s ar fi evacuat zona pe o rază de un kilometru în jurul mașinăriei ucigașe!
O rafală de vânt, născută din incendii, ne mătură în plină stradă. Acționa ca un aspirator uriaș; îi ținurăm piept, bălăcindu ne în resturile trupurilor sfâșiate, alunecând pe cărnurile care semănau cu o piftie însângerată.
Un om în uniformă cenușie sosi alergând. Brasarda în roșu și negru, cu crucea încârligată, strălucea ca o bătaie de joc în lumina flăcărilor. Porta își ridică brațul.
— Nu, nu pe el! strigă locotenentul Halter.
Mâna sa tremurândă zvâcni spre Porta. Înjurând, uriașul lovi cu securea în pieptul nazistului, în aceeași clipă în care lopata lui Bauer îl izbi în creștet, despicându i țeasta în două părți egale, care i căzură pe umeri.
— Te simți mai bine! rânji Porta.
Culcați, câțiva oameni se chinuiau arzând. Șinele de tramvai, încălzite la roșu, se înălțau grotești din asfalt. Mai încolo umbre negre se aruncau înnebunite din casele în flăcări și atingeau pământul cu un zgomot înăbușit.
Îi văzurăm apoi pe unii târându se, trăgându și după ei picioarele rupte. Bărbații își abandonau femeile și copiii. Oamenii deveniseră animale pentru care un singur lucru conta: să fugă... să și scape pielea!
Întâlnirăm camarazi din cazarmă care încercau, asemenea nouă, să facă imposibilul pentru a i scăpa pe acești nefericiți din iad. Multe grupuri erau formate din ofițeri conduși de un subofițer cu experiența frontului sau de un soldat de rangul întâi, căci aici nu gradele contau, era nevoie de experiență și de nervi de oțel.
Săpam, ciocăneam, spărgeam; trebuia să pătrundem în pivnițe și în adăposturi surpate, locuri încinse și duhnind, unde întâlneam scene de groază.
Într un loc găsirăm peste cinci sute de ființe omenești într un bunker de beton. Erau aliniați cuminți unul lângă altul, așezați sau lungiți, fără nici o zgârietură; oxidul de carbon îi ucisese, metodă ce ușurează foarte mult moartea în caz de bombardamente. Într o altă pivniță, dimpotrivă, masa de oameni ghemuiți forma un zid, ca o pastă de mici uitată în tigaie și prăjită la un loc.
Plânsete, lacrimi, strigăte după ajutor... mame disperate chemându și copiii zdrobiți, arși, târâți de uraganul de foc, erau luate de salvatori, apoi lăsate pe străzi unde rătăceau îngrozite. Un mic număr s au regăsit, dar cei mai mulți nu s au revăzut în veci. Copiii dispăruseră în, vârtejul uriaș de nefericiți, în coloana de fugari care ducea cu ea totul în lungul drumului.




Morți, nimic altceva decât morți.
Copii, părinți, prieteni, cunoștințe, iubiți, dușmani...
Un lung șir de sicrie umplute cu cadavre din care flăcările au făcut mici mumii.
Zi după zi am adus cadavre. Era munca noastră, comandoul de gropari.
La primul semnal al alarmei, toți au făcut ultimii lor pași spre beciuri. Au rămas acolo, murind de frică, până când fluviul de fosfor i a înghițit.
Cei care nu știu ce înseamnă să plângi pot să vină să învețe alături de noi, aducătorii de moarte, comando ul de blindate, în preajma acestor morminte.


Capitolul doi
FURIOSO

Bineînțeles, un regiment disciplinar este făcut pentru ispășirea celor mai grele păcate, fie în garnizoană, fie pe front. Revenisem de pe frontul de est. Trebuia să învățam să luptăm cu noul model de blindate pentru a fi din nou trimiși la măcelăreală. Trecusem prin lagăre de concentrare, prin închisori, prin tabere de reeducare și prin alte instituții de tortură ale celui de al treilea Reich. Dar, printre noi, doar Pluto și Bauer erau de drept comun.
Pluto, marele docher din Hamburg (în civilie Gustav Eicken), fusese condamnat pentru furtul unui camion cu făină. Nega întotdeauna că este adevărat, dar până și noi prietenii lui, eram convinși că șmanglise făina. Bauer căpătase cinci ani de muncă forțată pentru vânzarea unui porc și a câtorva ouă pe piața neagră.
Bătrânul (subofițerul Willy Beier), șeful nostru, era cel mai în vârstă, însurat, doi copii, tâmplar de meserie. Convingerile politice îi oferiseră un an și jumătate de lagăr de unde, în continuare „irecuperabil politic", ajunsese în Regimentul 27 disciplinar. Joseph Porta, soldat de rangul întâi, înalt, slab și de o lene incomparabilă, nu uita niciodată să spună că este comunist. Un steag roșu pus pe clopotnița bisericii îl adusese aici. Era un berlinez de o veselie și o nerușinare inimaginabilă.
Hugo Stege era student și fusese arestat în timpul unei demonstrații. Trei ani la Orianenburg și Torgau înainte de a ajunge în găunosul 27. Müller, sfântul nostru, nu voise să și renege credința. Purta bentița mov a studenților teologi și asta îl costase patru ani la Gröss Rosen, de unde fusese grațiat pentru a fi trimis să moară alături de noi. Cât despre mine, eu dezertasem. Trecerea prin lagărul Lengries fusese scurtă, dar violentă, pentru a sfârșit în acest regiment al morții.
După bombardament fusesem separați în comando uri de curățitori și comando uri de gropari. Știți ce vrea să zică asta, să îngropi cadavre zdrobite după un atac aerian? Ai de ce să verși de scârbă.
Timp de cinci zile, ajutați de prizonieri ruși, adunasem cadavrele și acum, în cimitir, le puneam unul lângă altul în uriașe gropi comune, încercând să identificăm ceea ce mai putea fi identificat. Fără speranță. Focul își făcuse admirabil treaba. Aproape toate hârtiile dispăruseră, arse sau furate de jefuitorii de cadavre care mișunau printre ruine. Dacă aceste hiene cu față de om erau prinse, erau împușcate pe loc, ca niște câini turbați. Ciudat, nu doar scursorile făceau așa ceva.
Într o seară târzie am prins două femei pe care Bătrânul le remarcase primul. Pentru a fi siguri ne am ascuns și le am privit cum treceau printre ziduri și se opreau deasupra cadavrelor în descompunere. Cu o dexteritate de hoț controlau hainele și una dintre ele adunase deja treizeci și una de ceasuri și o duzină de bijuterii, fără să mai vorbim de bancnote. Aveau și un cuțit cu care tăiau degetele cu inele. Dovada era acolo, nimic de zis. Le am împins cu paturile armelor spre un perete ars și am descărcat un încărcător de pistol mitralieră în ele. Liniștitul Müller a tras. Bauer le împinse cu piciorul ca să fie sigur că sunt moarte.
— Târfe scârboase! scuipă Porta. Probabil membre de partid. Gunoaiele astea strângeau totul...
Porta era jos în groapă, cu Pluto. Noi ceilalți le dădeam trupurile pe care le descărcăm din căruțe. Mâini și picioare atârnau peste margini, bărbați, femei, copii, nu conta, de a valma. O căpățână se legăna lovindu se de roată, cu gura deschisă, arătându și într un rânjet dinții lucioși.
Bătrânul și Halter îi notau pe cartonașe galbene și roșii pe cei care îi putusem identifica, ceilalți erau numărați ca sacii: atâtea fete, atâția băieți. Aveam, pentru această muncă, rachiu la discreție, și goleam rapid sticlele ascunse în spatele unui mormânt vechi. Nici unul n ar fi rezistat treaz.
Un creier de prusac metodic indicase să fie puși împreună morții din aceeași pivniță. Deci primeam din timp în timp căzi pline cu o pastă carbonizată care fusese alcătuită din ființe umane. Deasupra o fișă indica numărul celor din adăpost. Cincizeci de oameni stropiți cu fosfor de abia umpleau o cadă normală.
Un gogeamite prizonier rus, care ne ajuta, plângea fără să se poată opri. Numărul copiilor îl emoționa. Îi așeza cu blândețe în mormânt, murmurând:
— Salkii prastaludina, malenkii prastaludina!
Dacă vedea punându se adulți peste copii, devenea aproape nebun, așa că l lăsam să facă ce vrea. Deși bea enorm, părea calm; aranja cu precauție membrele micuțe, pieptăna părul ciufulit și, din zori la asfințit, făcea singur această treabă înspăimântătoare.
Bătrânul vedea în această liniște aparentă semnele care preced nebunia.
Din fericire, îl aveam pe Porta. Pe durata acestei corvoade, umorul său drăcesc ajungea să ne distragă atenția și, când un braț s a desprins de corp, i a strigat, cu un hohot de bețiv, lui Pluto care stătea cu el în mână, uimit:
— Ce frumusețe de labă! trase un gât de rachiu. Pune i l la îndemână ca să l aibă acolo unde i așteptat, vreau să zic în cer sau în iad.
Lăsă sticla lângă piatra de mormânt căzută pe care se mai putea citi: „Odihnească se în pace".
— Asta nu se referă la o sticlă de rachiu! chicoti el.
Deasupra fiecărui strat de cadavre aruncam un strat subțire de pământ, apoi așezam un nou strat. Cum nu aveam prea mult loc, le tasam, călcându le în picioare; deodată m am trezit înotând în cadavre. Porta zbiera în groapă:
— Ce scârbos! Mai rău decât tine, Pluto, când te ai umflat cu fasole, nimic de zis!
Când o groapă era plină, scriam numărul corpurilor pe o hârtie prinsă de un par, în ajutorul celor care, mai târziu, urmau să așeze o placă sau o cruce.
Patru sute și cincizeci de necunoscuți, șapte sute de necunoscuți, o sută și optzeci de necunoscuți... Întotdeauna un număr par de dragul ordinii. Birocrația prusacă era în drepturile ei.
Pe măsură ce treceau zilele era și mai rău. Soseau cadavre pe jumătate devorate de câini și de șobolani. Corpuri putrezite care ți se scurgeau printre degete: ne vărsam și sufletul din noi, dar trebuia să continuăm. Chiar și Porta își pierdu moralul și rămase tăcut. Spiritele se înfierbântaseră, ne certam pentru nimic.
O femeie pe jumătate goală, cu picioarele grotesc: răsucite sub ea, pe care Porta a vrut să le îndrepte, a fost picătura care a vărsat paharul.
— Las o așa! spuse Pluto. Ce ți pasă cum stă? Nici măcar n o cunoști.
Porta se apropie cu pași de bețiv de docher, acoperit ca noi toți de o mâzgă verzuie.
— Chiar și un golan ca tine ar trebui să nțeleagă că nu putem lăsa o fată în poziția asta și fără chiloți, în aceeași groapă cu bărbații... Dacă există lumea cealaltă, eu Joseph Porta, nu mi iau responsabilitatea unui viol... Pe toți dracii!
Își dădu capul pe spate, ridică sticla și lăsă rachiul să i curgă pe gât. Râgâi apoi de câteva ori violent, și scuipă pe un morman de cadavre.
— Pe naiba, destul, Porta! urlă locotenentul Halter, dând cu pumnul în masa pe care scria. Ajunge, pentru Dumnezeu!
— La ordinele dumneavoastră, locotenente. Joseph Porta, gropar, cioclu sau căcănar, este la ordinele dumneavoastră, dar asta, nu schimbă lucrurile cu nimic! Voi s o vedeți și spuneți dacă i posibil s o ngropăm așa!
— Pentru ultima dată, destul! răcni Halter. Soldat Porta, îți ordon să taci!
— Nici vorbă! Vezi ți d ale tale, eu d ale mele. Să mi te adresezi cu domnule până una alta!
Furios, locotenentul sări printre cadavre și se apucă să l bumbăcească pe Porta. Se bătură ca două brute. Reveniți din surpriză, Pluto și Bauer opriră bătaia, doborându i pe fiecare cu câte un pumn. Porta și Halter se rostogoliră în noroiul dezgustător, de unde îi traserăm, și sfârșiră prin a și recăpăta cunoștința.
Privind chiorâș se ridicară și traseră, sub supraveghere, un gât zdravăn de alcool. Cum Porta se întorcea în groapă, locotenentul îi întinse mâna:
— Iartă mă, camarade. Nervii, dar ai mers prea departe! Să uităm!
— Bine, bine, locotenente... Porta nu i ranchiunos, dar unde ai învățat să dai așa? Mai știu doar pe unul, colonelul Hinka. Dar din cauza porcului de Pluto, data viitoare ne va căsăpi. Ne va călca n picioare.
Eram din ce în ce mai beți. De mai multe ori, câte unul dintre noi căzu în groapă însoțit de hohote de râs și de acuze față de morți.
— Uite! strigă Porta de răsună cimitirul, uite o putoare cu condicuță... Dumnezeule! Dar o cunosc!...
Izbucni în râs, și aruncă o fișă galbenă locotenentului Walter.
— Este Gertrude... Bunule Dumnezeu! Cea din Wilhelmstrasse... rahat! Și ea! Nu s opt zile de când ne am întâlnit și iat o aici.
Porta se aplecă și o examină curios pe Gertrude moartă. Cu competența unui expert, preciză:
— O torpilă. Se vede imediat: i au plesnit plămânii. În rest n are nimic. Când te gândești... Cea mai bună târfă pe care am cunoscut o... Merita douăzeci de mărci!
Ne aplecarăm curioși peste amanta lui Porta. Fu apoi rândul unui bărbat elegant.
Stege pufni în râs:
— Un client pentru Gertrude!
— Mai bun decât un golan ca mine, ai, Gertrude? râse Porta. Dacă ți aș fi spus acum opt zile c o să te ngrop lângă un domn așa frumos! Vezi, totul se sfârșește cu bine!
Locotenentul aruncă o privire spre șirul lung de vehicule care aduceau, fără încetare, noi cadavre.
— La naiba! Încă nu s a sfârșit? strigă la adjutantul care conducea coloana. Mai sunt totuși și alte plutoane în afară de noi!
— Da, domnule locotenent. Dar se pare că sunt o mulțime de cadavre, iar mai multe plutoane s au sonat.
Halter înjură și continuă să și facă listele.
Zi după zi, făceam pe groparii. Eram beți morți, glumele noastre ajunseseră la ultima limită a obscenității, iar faptul că eram încă în stare ne deschidea o portiță de scăpare în fața nebuniei, căci dacă am fi stat să ne gândim...
Pentru sfârșit, ne a pus să coborâm în beciuri, de unde renunțaseră să mai scoată cadavrele. Iar noi, oamenii morții, în uniformele negre ale diviziei de blindate, cu însemnele cu cap de mort, am fost puși să curățăm resturile cu aruncătorul de flăcări. Sarcină înspăimântătoare, care i gonea din fața noastră pe supraviețuitorii îngroziți.
Flăcările lungi carbonizau cadavrele, transformându le în cenușă. Pe urmă dinamita exploda și, într un nor gros de praf, resturile casei în care locuiseră atâtea generații se surpau.
Presa oficială se mulțumi să descrie în puține cuvinte aceste viziuni de infern: „Mai multe orașe din norul Germaniei, printre care Köln și Hanovra, au suferit atacuri inamice. Riposta noastră nu va întârzia. Deja numeroase bombardiere au fost doborâte de A.L.A. și de vânători."




Un soldat are arme pentru a le folosi. Așa spune regulamentul.
Iar un soldat trebuie să respecte regulamentul.
De altfel, cei mai buni fac ca el să fie aplicat.
Aceasta era eterna litanie a locotenent colonelului von Weisshagen, care adora regulamentul.
Dar care totuși a considerat dezagreabil să i fie găurită cascheta de un glonț bine ochit.
În noaptea aceea, cazarma a fost în sărbătoare.


Capitolul trei
UN FOC DE ARMÃ ÎN NOAPTE

Vreme de opt zile cursese pe noi sudoarea și sângele la instrucția cu noile tancuri, pe acel teren mizerabil de la Sennelager. În mod sigur cel mai urât dintre câmpurile de manevră germane. Se spunea frecvent, în armată, că Sennelager, lângă Paderbonn, nu putuse fi inventat decât de un demon pentru a mări suferințele oamenilor. Și probabil că era adevărat, căci ai fi putut căuta mult și bine înainte de a găsi un amestec mai sumbru de nisipuri, mlaștină, crânguri de mărăciniș, toate mai triste și mai singuratice decât deșertul Gobi.
Sennelager fusese deja blestemat de toți cei din armata imperială care trecuseră pe acolo înainte de a cădea în '914. În timpul inflației o sută de mii de voluntari ai celui de al doilea Reich au ajuns să regrete meseria de șomer la vederea acestui peisaj. Iar noi, sclavii — soldați ai celui de al treilea Reich, îl blestemam mai mult decât toți ceilalți laolaltă. Căci toți subofițerii Imperiului nu puteau fi decât niște copii față de sadicii armatei pe care îi aveam noi acum drept comandanți.
Tot la Sennelager erau executați și foarte numeroșii oameni condamnați de Consiliul de război al Comandamentului superior al Rinului. Dar, cum spunea Bătrânul, moartea. În acest loc îngrozitor, nu putea să aibă decât chipul mântuirii.
Pe scurt, la întoarcerea în cazarmă. Pluto și cu mine am fost desemnați să facem de gardă la arest, cu căști și pușcoace, în timp ce camarazii mai norocoși plecau în oraș să și înece în bere mizeriile de pe câmpul de instrucție.
Porta trecu legănându se prin fața noastră, râzând cu gura până la urechi de puteai să i vezi cei trei dinți rătăciți prin ea. Armata, bineînțeles, îi făcuse cadou o proteză, dar el o ținea în buzunar, bine învelită în cârpe cu care își curăța arma înainte de raport. Pentru masă, despacheta totul cu grijă și punea cele două părți ale protezei de o parte și de alta a farfuriei; după ce și halea porția și tot ce mai putea să adune, își curăța proteza cu cârpa, o reîmpacheta conștiincios și punea totul în buzunar.
— Grăbește te să lași poarta deschisă când se ntoarce taica, strigă el, căci de abia aștept să dorm pe țambal la setea n gât pe care o am!... Pe curând, gașcă de lichele, și aveți grijă să nu și ia picioarele la spinare cazarma voastră împuțită de prusaci.
— Ce chiulangiu! mârâi Pluto. O să se facă criță, iar noi trebuie să ne distrăm cu niște amărâți de recruți. Nici măcar nu poți să faci cu ei o carte!
Stăteam la cantină în fața supei de urzici, eterna "Eintopf" de care eram sătui, dar care ți înșela foamea. Într un colț, câțiva recruți se umflau în pene din cauza uniformei pe care o purtau. Sărmanii! O să și dea duhul în curând într o companie de marș, ca să nu mai vorbim de front.
Sergentul Paust era și el acolo. Împreună cu câțiva subofițeri, și sorbea lacom, bolborosind în halbă. Când ne descoperi echipați în fața gamelelor, rânji:
— Ei, golanilor! E bine în gardă? Mulțumiți i lui mandea. M am gândit c aveți nevoie de odihnă... Fiți mulțumiți că n o să fiți mahmuri mâine.
Nici un răspuns de la noi. Sprijinindu se cu pumnii ștrânși, pe masă, sergentul se ridică pe jumătate și și apropie de noi botul prusac.
— Să aud răspunsul, hai! Regulamentul ordonă că subordonații trebuie sa răspundă superiorilor. Nu suntem pe front aici... Suntem civilizați! Băgați vă asta n cap!
Ne îndreptarăm leneși și răspunserăm:
— Da, sergent, suntem mulțumiți să facem de gardă!
— Aveți târtița grea, porcilor! Vă vindec eu la instrucție mai repede decât credeți. Dădu din mână a lehamite: Repaus, stați jos!
Îi șoptii lui Pluto:
— Rahatul ăsta face mai multe fițe ca un ta major!
Pluto rânji:
— Adevăratele bestii, tablagii ăștia de la regimentală! În ce hazna ne scăldăm! Mă sufoc, hai s o ntindem!
Cum ajunserăm în fața ușii, Paust urlă:
— Hei, voi! Eroi obosiți, nu știți că n regulament scrie să ți saluți superiorii? Nu facem nici un rabat aici! Cine v a trimis pe capul meu?
Tremurând de furie ne am oprit, am pocnit din călcâie și vocea insolentă a lui Pluto răsună:
— Soldat Eicken și soldat Hassel cer permisiunea de a părăsi încăperea pentru a se prezenta la postul de gardă!
Cu un gest grațios. Paust își ridică halba spre bot:
— Rupeți rândurile!
Afară, Pluto înjură din toate puterile, turbat. Termină cu o bășină dirijată spre ușa închisă a cantinei.
— O să spunem în curând „Trăiască frontul!", Bătrâne, căci dacă mai zăcem pe aici îl fac bucățele pe Paust.
Tolăniți în corpul de gardă, am început să răsfoim revistele porno pe care ni le recomandase Porta.
— Ia privește bucile astea, zâmbi Pluto, arătându mi fotografia unei femei. Dacă aș găsi o târfă ca asta! Aș sta doar cu ștangă sus!
— Mersi. Nu i genul meu. Mie mi plac mignonele. Uite, îmi place mai mult asta. Una ca ea la fiecare șase luni și aș putea să trec prin războiul de treizeci de ani.
Comandantul gărzii, subofițerul Reinhardt, se uită cu gura căscată la revistele noastre.
— Dumnezeule! Unde le ați găsit?
— Unde crezi! hohoti Pluto. Se dau la biserică. Portăreasa are un teanc sub Biblie.
— Nu fi insolent! urlă Reinhardt în fața veseliei noastre.
Dar își descreți fruntea rapid. Îl apucară căldurile răsfoind revistele pline de poziții exotice. L ar fi lăsat cu gura căscată chiar și pe Van de Velde, dacă ar fi descoperit biblioteca portabilă a lui Porta.
— Dumnezeule! mârâi Reinhardt, nu pot să aștept terminarea gărzii ca să mă duc la femei. O vezi pe asta de aici, cu trei tipi? Nu i explodează fundul ca o bombă? Nu ți vine să crezi! Trebuie să ncerc mâine cu Grete.
— Fâs! spuse Pluto condescendent, asta nu i nimic. Uită te mai bine aici, băiete! O făceam la paisprezece ani, poți să mă crezi!
Pe mutra de țăran a lui Reinhardt apăru o uimire tâmpă. Îl privea încremenit pe uriașul hamburghez.
— La paișpe ani! Glumești! Când ai făcut o prima dată?
— La opt ani și jumătate. Și cu o femeie măritată. Ca bacșiș că i am cărat o duzină de ouă. Ajunsesem să o fac de trei ori pe zi, atât de mult îmi plăcea! Mai târziu, timp de doi ani, am fost asociatul patronului unui bordel. Poți să mă crezi, nimic nu i mai bun ca o târfă bine antrenată. Chiar dacă sunt femei măritate, sătule de soți. Sunt și mai și! Ca să nu vorbim că te scutură ca o capră care a băut rachiu.
— Taci! urlă Reinhardt. Tot uitându mă la astea, nu mai rezist. Dacă domnul are atâta experiență, înseamnă că poți să mi agăți una ca asta!
— Nu i imposibil, dar serviciu contra serviciu: zece batoane de opiu și o sticlă de alcool franțuzesc. Nu poșircă nemțească.
— Merge, spuse Reinhardt. Dar dacă ți bați joc de mine, îți stâlcesc mutra!
— Bine, dacă n ai încredere, spune o. Și descurcă te singur, răspunse Pluto indiferent, ca și cum opiumul și băutura nu l ar fi pus pe jăratec.
Continuă să răsfoiască, nepăsător, paginile revistei pornografice. Reihardt se învârti ca o fiară în cușcă, răsturnă cazarmamentul unui recrut și l notă pentru indisciplină în timpul serviciului de gardă. Veni într un sfârșit și ne cuprinse amical pe după umeri.
— S a făcut, băieți. Fără nici o supărare. Devii suspicios în cazarma asta împuțită. O haită de pungași puși pe escrocherii. Cel puțin, voi ăștia de pe front, sunteți băieți de ispravă!
— Cine te obligă să zaci aici, dacă te ai săturat? remarcă Pluto, care se scobea în nas, ștergându se apoi pe scaunul lui Reinhardt care se făcea că nu vede. Dacă vrei la fete, n ai decât să spui, e loc destul!
— Mă gândeam, spuse Reinhardt. Nu poți să stai liniștit în mizeria asta de oraș. Nu i vina mea că am ajuns aici. De la sfârlezele care te arată cu degetul până la târfele din bordel și tinerele hitleriste, e de necrezut ce poți să auzi! Apropo de fată... te ocupi, s a făcut?
— De acord, dar primo, arvuna, spuse Pluto, întinzându și mâna hrăpăreață.
— O să ți capeți batoanele, afirmă Reinhardt. Îți jur! Cum se va termina garda. Și băutura, mâine, când o să trec pe la o cunoștință din oraș. Dar tu, tu poți să aranjezi afacerea pentru mâine seară, spune mi?
Pluto luă un aer plictisit.
— O să ai puicuța și mâine seară o să faci tot ceea ce vrei. Vă privește! Că jucați cărți sau vă hârjoniți, puțin îmi pasă!
Recruții, cei mai mulți n aveau optsprezece ani, priveau chiorâș, roșind, jenați de aceste durități verbale care pentru noi alcătuiau o conversație banală. Am fi fost uimiți dacă ne ar fi considerat imorali. Să te culci cu o femeie era la fel de banal ca a face parte din plutonul de execuție de la Sennelager. Ambele lucruri ne lăsau indiferenți, după ce trecusem prin teribilul tăvălug al armatei.
Noaptea căzuse de mult peste cazarmă. Ici și colo, câte un recrut adormise în spatele ferestrelor sumbre, plângând încetișor. Dorul de casă, frica sau atâtea alte motive... În ciuda uniformei și a briciului cazon pe care nu l folosise, un copil.
Pluto și cu mine trebuia să patrulăm în lungul zidului ce înconjura cazarma. Trebuia să verificăm dacă toate porțile erau închise după ora zece seara și dacă lăzile de muniție, aflate în spatele terenului de instrucție, erau în ordine. Dacă întâlneam pe cineva pe teritoriul cazărmii, trebuia să l somăm și să i verificăm actele, chiar dacă l cunoșteam.
Ofițerii făceau adesea glume proaste; lăsându se opriți pentru a vedea dacă ordinele sunt respectate, iar, printre ei, în special comandantul, locotenent colonelul Weisshagen, pentru care era distracția favorită. Era un bărbat scund, mereu cu monoclul la ochi. Þinuta sa era un bun exemplu de cochetărie prusacă: tunică verde croită jumătate nemțește, jumătate ungurește, foarte scurtă, ca la cavalerie. Tot așa, pantaloni de călărie gri, lucioși, aproape albi, cu bazoane de piele pe fund; iar cizmele negre, foarte înalte, încât te întrebai cum de și mai poate îndoi picioarele!
Din cauza cizmelor și a pantalonilor, soldații îl porecliseră „cur încălțat". Cascheta, ca acelea ale mărimilor din partid, strălucea de ghirlande brodate și avea un lanț greu de argint drept curelușă. Mantaua lungă, cu reverele mari, era din piele neagră. Purta la gât crucea „Pentru merite", bacșiș din celălalt război, în care servise în garda împăratului, de unde păstrase, contrar tuturor regulamentelor, însemnele de pe epoleți.
Se puseseră pariuri dacă avea sau nu buze. Gura era o tăietură dreaptă ce i brăzda mutra brutală, desfigurată de o cicatrice. Dar ochii erau cei care dominau întregul: ochi albaștri oțeliți, care i înghețau de spaimă pe cei cărora li se adresa micuțul comandant cu vocea lui de catifea. Ochi reci, neîndurători, care te goleau, te ucideau, zdrobeau orice împotrivire. O cobră avea ochi îngerești față de cei ai locotenent colonelului von Weisshagen, comandant al batalionului disciplinar din Regimentul 27 tancuri.
Din timpuri imemorabile nu fusese văzută vreo femeie în compania lui von Weisshagen, iar cele pe care le întâlnea încremeneau sub privirea lui, șocate. Dacă ar fi părăsit vreodată armata, ar fi ajuns fără îndoială paznic într o închisoare de „duri", căci omul care să l înfrunte nu se născuse.
Mai era un lucru remarcabil la Weisshagen. Tocul revolverului era mereu deschis, pentru a avea la îndemână mauserul negru albăstrui, cu aspect veninos. Ordonanțele lui — avea două — spuneau că nu se desparte niciodată de un revolver Walther 7,65, încărcat cu șase cartușe explozive. Cravașa ascundea o lamă lungă și fină, gata să iasă din teacă. Se știa urât și și lua toate precauțiile împotriva eventualilor imbecili atât de nebuni să l atace.
Bineînțeles, nu văzuse niciodată frontul: relațiile lui sus puse serveau la ceva. Câinele său roșcat, Baron, era înmatriculat pe lista companiei și fusese de mai multe ori degradat în fața întregului batalion. Acum era degradat și închis într o celulă a corpului de garda pentru că se ascunsese sub biroul stăpânului.
Adjutanții asudau de frică atunci, când, la telefon, vocea blândă a lui von Weisshagen le semnala o greșeală. Căci puteai să fii sigur, în cinci minute colonelul afla totul. Erau chiar zile în care ne întrebam dacă nu vede prin zid. Pedepsea întotdeauna cu maximum prevăzut în miile de articole cu care cel de al treilea Reich împănase dreptul militar.
Clemența era pentru el un semn sigur de decadență. Adora să dea ordine imposibile subordonaților. Așezat la biroul său de mahon, îl fixa pe cel aflat în poziție de drepți în fața sa, pentru a i arunca scurt: „Tu, ăla de colo, sări pe fereastră!"
Nefericit cel care ezita să fugă la fereastră ca să încerce să se arunce de la etajul trei. Vocea scundului ofițer răsuna în ultima secundă: „Bine. Pleacă de la fereastră".
Sau intra într o încăpere, fără zgomot, ca o pisică (cizmele sale aveau tălpile de cauciuc). Cu o voce dulce arunca: „Stați în mâini."
Cel care nu reușea era notat cu grijă într un carnet cenușiu pe care von Weisshagen îl ținea mereu în buzunarul din stânga de la piept. Caligrafia folosind ca pupitru spatele nefericitului care încasa opt zile de exerciții de pedeapsă.
Vorbind în șoaptă, ne plimbam posomorâți prin cazarmă. Pluto avea în colțul gurii o țigară pe care la nevoie o putea ascunde oricând în gură.
Trase un șut în încuietoarea unei lăzi de muniție și constată, cu bucurie, că aceasta se deschide. Ce scandal urma să se iște în Compania a 4 a. Dacă am fi putut pune un fitil aprins... Ce foc de artificii ar fi făcut cazarma sărind în aer! La acest gând vesel, Pluto izbucni în râs, trezind ecourile nopții albastre. Înconjurând terenul de instrucție, își aruncă departe în iarba uscată chiștocul și privirăm în tăcere luminița cu același gând secret... Aceeași speranță că se va întâmpla ceva.
Rondul continua cu pași măsurați. Baionetele prinse la arme luceau cu răutate. Nu făcusem zece pași când apăru în fața noastră o siluetă cunoscută: locotenent colonelul Weisshagen. Învăluit în manta și cu cascheta pe cap părea o sperietoare de ciori.
Pluto lansă parola: Greisenau!" Liniște câteva secunde. Apoi din nou, strigătul lui Pluto: „Patrula de gardă în serviciu cere, conform regulamentului, actele domnului colonel!"
Liniște.
Mantaua de piele foșni. Mâna înmănușată scoase și îndreptă către noi țeava unui revolver în timp ce șoptea dulce:
— Și dacă aș trage?
În aceeași clipă focul tras de Pluto izbucni ca un fulger. Smulse cascheta colonelului și, înainte ca acesta să și revină, avea baioneta mea în piept și patul puștii lui Pluto îi zbura revolverul din mână. Vocea acestuia, din urmă se auzi mângâietoare:
— Sus mâinile, domnule colonel, sau trag!
Eram gata să izbucnesc în râs. Doar militarii se puteau purta atât de imbecil. Apăsam baioneta în pieptul colonelului ca să subliniez seriozitatea amenințării noastre:
— Uf!... exclamă el, amenințător, mă recunoașteți. Ia ți baioneta și continuați vă patrularea. Mâine să faceți raport despre focul tras.
— Nu vă cunoaștem, colonele. Știm doar că în timpul serviciului am fost amenințați de o armă și că, după regulament, am tras un foc de avertisment.
Fără milă, Pluto continuă:
— Suntem obligați să vă ducem la corpul de gardă.
Îl împinserăm încet spre corpul de gardă pe colonelul care înjura, dar ne făcurăm că nu înțelegem. Fu obligat să înainteze.
Intrarea noastră provocă un adevărat tărăboi. Reinhardt, care dormea întins pe o masă, căzu pe jos, se ridică, luă poziția de drepți, făcu cei trei pași regulamentari spre colonel și cu o voce tremurând de emoție, strigă:
— Să trăiți! Subofițerul Reinhardt aflat în timpul serviciului de gardă, raportează. Garda este formată din douăzeci de oameni, cinci în posturi fixe, doi în patrulă. În post sunt patru oameni: un soldat din Compania a 3 a cu două zile de arest, un trăgător de pe tanc și un soldat din Compania a 7 a cu șase zile, toți trei pentru că au întârziat după stingere, și un câine soldat, cu trei zile, pentru că s a ascuns sub un birou. Nimic special de semnalat domnului locotenent colonel, încheie Reinhardt stacojiu.
Von Weisshagen îl întrebă înțepat:
— Cine sunt eu?
— Sunteți comandantul batalionului de refacere din Regimentul 27 disciplinar de tancuri, locotenent colonel von Weisshagen.
Pluto, cu un aer uimit, își lătră raportul:
— Soldatul de rangul I Eicken, șeful patrulei de cazarmă compusă din doi oameni, raportează comandantului gărzii: l am arestat pe locotenent colonel pe terenul de instrucție al Companiei a 2 a. Neprimind răspuns la parolă și văzând că la somație și la cererea actelor am fost amenințați cu un revolver, așa cum prescrie regulamentul, am tras un foc de avertisment cu o armă model 93, în așa fel încât cascheta prizonierului a fost smulsă de glonț. L am dezarmat pe prizonier și l am adus în fața comandantului gărzii. Așteptăm noi ordine.
Liniște. Tăcere mormânt.
Reinhardt, complet depășit, se sufoca și dădea din cap, în timp ce colonelul îl privea pasionat. Pielea de pe țeasta rotundă a lui Reinhardt se roșea și pălea rând pe rând: totul se amestecase în el. Colonelul își pierdu răbdarea și cu o voce dulce spuse cu reproș:
— Am înțeles că mă cunoașteți. Sunteți comandantul gărzii. Siguranța batalionului este în mâinile dumneavoastră. Ce ordine dați? Nu putem să așteptăm toată noaptea!
Reinhardt era îngrozit. Ochii îi ieșiseră din cap de disperare în timp ce fixa pe rând ușa, rastelul cu arme bine aliniate, recruții drepți și încordați, perna și mantaua de pe masă, dovezi nefericite ale somnului său neregulamentar. Privirea sa se întoarse către locotenent colonel și către noi, care, cu o bucurie neascunsă, așteptam răspunsul eroului acelui moment, strivit de mai multă putere decât își dorea. Avea în fața lui un om, în aparență alcătuit ca toți ceilalți, dar, din nefericire, înzestrat cu broderii de aur și argint pe umeri; un om care pentru Reinhardt era Dumnezeu și Satana; care avea în mâinile lui viața și moartea și mai ales... mai ales! puterea de a spune câteva cuvinte care l ar fi expediat pe el, Reinhardt, în ceva atât de înspăimântător ca o companie de marș în spatele căreia se profila un front de zăpadă! Destinul său, în acele clipe, depindea de răspunsul pe care urma să l dea atotputernicului colonel von Weisshagen, care aștepta cu un surâs batjocoritor pe buze.
Creierul lui Reinhardt începu să macine, la început încet, apoi din ce în ce mai repede. Mugind ca un taur printre vaci, strigă la Pluto și la mine:
— Ce i purtarea asta?... Eliberați l imediat pe colonel, șleahtă de imbecili! Este rușinos... Continuă cu un aer radios: Sunteți arestați! Scuzele mele, domnule colonel! spuse el pocnind din călcâie, cretinii ăștia vin de pe front, asta le a sucit capul. Ar trebui trimiși în fața curții marțiale.
Privirea învăluitoare a locotenent colonelului ne hipnotiza. Aventura depășise toate așteptările sale... chiar tipul de întâmplare care promitea să devină exemplară.
— Deci asta i părerea dumitale, subofițer?
Își aranjă neglijent unul dintre revere, luă din mâinile lui Pluto revolverul și cascheta găurită, apoi se apropie de masă și arătă patul improvizat al lui Reinhardt.
— Luați astea de aici!
Zece mâini se repeziră și totul dispăru ca prin farmec. Încet, locotenent colonelul își întredeschise mantaua și carnetul cenușiu fu scos din buzunarul stâng. Cu gesturi căutate apăru și creionul de argint. Carnetul fu pus pe masă puțin înclinat, așa cum te învață la școala primară. Scriind, gândea cu voce tare.
— Subofițer Reinhardt, Johann, de serviciu în cadrul Companiei a 3 a, în calitate de comandant al gărzii, a fost găsit echipat neregulamentar în timpul serviciului de gardă. Tunica era descheiată, centura și revolverul nu i erau la îndemână, astfel încât n ar fi putut apăra corpul de gardă cu armele ce i erau încredințate, așa cum este ordonat în articolul 10678 din 22 aprilie 1939, privind serviciul de gardă. În plus, contravenea grav articolului 793 din aceeași dată, dormind pe masa din corpul de gardă. Pe lângă asta, a folosit o manta a armatei ca pătură. În fine, nu a respectat reglementarea 663 din 16 iunie 1941, promulgată de locotenent colonelul von Weisshagen, cu privire la identificarea persoanelor surprinse pe teritoriul cazărmii după ora 22. Comandantul gărzii nu are dreptul să ia nici o hotărâre cu privire la acest subiect, ci trebuie să l anunțe imediat pe ofițerul de serviciu.
Dintr o mișcare se întoarse spre Reinhardt care rămăsese cu gura căscată de uimire.
— Ai vreo observație de făcut?
Reinhardt era mut. Locotenent colonelul scoase o batistă albă ca zăpada și și șterse monoclul. O muscă bâzâia în jurul lămpii. Von Weisshagen se îndreptă și lătră:
— Soldat Eicken și port drapel Hassel, duceți l pe subofițerul Reinhardt la arest. Este arestat pentru mari lipsuri în timpul gărzii. Povestea o să ajungă la Curtea marțială. Soldatul Eicken este comandantul gărzii până la deșteptare. Patrula a executat corect serviciul de gardă, în spiritul regulamentului.
Fără zgomot ușa se închise după el. Musca încetase să mai bâzâie.
— Vino aici, tu! spuse Pluto, vesel, lui Reinhardt. Dacă încerci să fugi, fac uz de armă!
Îl luă, zdrăngănind amenințător inelul cu chei. Din celula 7 se auzea lătratul câinelui prizonier.
— Gura! strigă Pluto. Liniște, după ora zece! și îl împinse pe Reinhardt înăuntru.
Cu zgomot, descuiasem broasca de la celula 13.
— Gol pușcă, prizonier, și pune ți țoalele pe pat, comandă Pluto care era în al noulea cer.
În câteva clipe marele Reinhardt stătea în fața noastră gol, un om neînsemnat și gras, care, despuiat de galoane, redevenise ceea ce era: un simplu agricultor.
— Prizonier, apleacă te! spuse Pluto, decis să aplice întocmai regulamentul și imitând urletele răgușite ale sergentului Edels.
Studie minuțios fundul pe care îl întinsese Reinhardt, un fund alb și rotund ca o lună plină.
— Prizonierul n are nimic ascuns, jubilă Pluto.
Controlă apoi urechile nefericitului, complet descumpănit și mut, și anunță cu aroganță:
— Prizonier, nu cunoști regulamentul igienei personale, stabilit de corpul medical. Porcul nu știe că trebuie să și curețe haznaua asta plină! Să scriem: am găsit prizonierul într o stare de murdărie avansată, cu urechile deosebit de jegoase.
— Chiar vrei să scriu? am întrebat.
— Bineînțeles. Sunt comandantul gărzii, da sau nu? Și responsabil de arestat?
— Ah, mai taci, idiotule! Așa n ajungi nicăieri! O să scriu dacă semnezi.
— Bine, bine, spuse Pluto râzând, nu mai face atâta gălăgie!
Carnetul cu adrese al lut Reinhardt fu răsfoit cu cea mai mare atenție. Fu rândul unui pachet de țigări, pe care Pluto îl adulmecă sub privirea interesată a prizonierului. Uriașul acoase un urlet:
— Dumnezeule mare! Arestatul are țigări cu opiu asupra lui! Ce facem? Le iau în consignație sau le dau la raport? Aș fi curios să văd mutra celor din Curtea marțială. Frate, hotărăște te!
— M am săturat! spuse Reinhardt furios. Păstrează le, neam de traistă! Și oprește te din puricat!
— Gura, arestat! Respectă gradele. Dacă nu, o să fiu obligat să ți aplic regulamentul special pentru cazuri dificile și ți reamintesc că atunci când îmi vorbești iei poziția de drepți. Bagă ți asta n dovleac!
Râzând mereu, Pluto își puse țigările în buzunar, apoi adună într un sac obiectele prizonierului, în afară de lenjerie și uniformă. Îi întinse inventarul pe care îl alcătuisem.
— Semnează aici! Așa n o să avem probleme când o să ieși.
Reinhardt încercă să verifice lista, dar Pluto i o tăie scurt:
— Nu ești în sala de lectură. Semnează și mișcă! Și atârnă ți cârpele în afara ușii, ca să respectăm ordinele.
Reinhardt stătea posac, gol ca Adam, sub mica fereastră a celulei.
— Ei, arestat, roagă te până la deșteptare, încheie Pluto, triumfător.
Ieși din celulă și închise ușa cu zgomot. Să aibă în mâna lui cheile celulelor îl făcea nebun de fericire, căci fusese mai adesea prizonier decât temnicer. În bucuria sa, telefonă tuturor subofițerilor de serviciu din diferitele blocuri ale cazărmii, cerând mii de detalii de care nici un alt comandant al gărzii nu se interesase vreodată.
— Ai vocea unuia trezit din somn? (Acesta și era adevărul, normal.) Lipsă de disciplină. Să mi faci un raport. Trimite mi mâine, până la ora opt, situația armamentului și a muniției. Cine vă vorbește? Comandantul gărzii bineînțeles, drept cine mă iei?
Subofițerii, înnebuniți, se aplecau deasupra situațiilor, având o noapte albă în față.
Foarte mulțumit de el, Pluto se răsturnă în scaun, cu picioarele pe masă, și și reluă lectura pornografică însoțită de țigări cu opiu, când se auzi un zgomot formidabil.
Doi recruți năvăliră în corpul de gardă cu o persoană foarte agitată, îmbrăcată cu o rochie de bumbac înflorată, o batistă pe creștet și bocanci de infanterie în picioare.
— Comandant al gărzii, spuse unul dintre recruți, trăgătorul tanchist Niemeyer raportează că în cursul patrulării am arestat această persoană care urina pe peretele Companiei a 3 a. A refuzat să și dezvăluie identitatea, în schimb i a învinețit ochiul trăgătorului Reichert.
Pluto clipi. Îl recunoscusem amândoi pe Porta. Fără să l învrednicească pe recrut cu o privire, împinse un scaun spre Porta și i spuse cu zâmbetul pe buze.
— Vreți să luați loc, doamnă?
— Gura, idiotule! Nu mă călca pe coadă, că ți ard una ca mocofanului ăla! i se răspunse cu totală lipsă de respect comandantului gărzii.
Pluto îl împinse pe Porta pe scaun.
— Scuzați, doamnă. Doamna a intrat în cazarmă pentru a căuta o bucățică bună? Sunt comandantul gărzii soldat Eicken, mare specialist. Pot să vă ajut, doamnă?
Ridică fusta lui Porta, descoperindu i izmenele militare pe genunchii ascuțiți.
— Oh, oh, cocheta!... Moda de la Paris pentru dessouuri? Nu toate doamnele au așa ceva!
Porta, beat, mort, se ridică:
— Dă mi pace, amice, sau adu mi o bere! Sunt mort de foame!
Recruții se volatilizară. Porta se puse pe sforăit. Pluto se aplecă la urechea lui și urlă să i spargă timpanul:
— La raport!
Porta sări în picioare, tremurând, și se bâlbâi către zidul alb:
— Soldat de rangul I Joseph Porta, prezent!
Izbucniră cu toții în râs. L am cărat într o celulă goală și de abia a doua zi am aflat povestea aventurilor sale. Trecuse prin toate tractirurile și, după spusele lui, se săturase de femei pentru doi ani! La ultima i se șterpelise uniforma și cineva îi scrisese pe spate cu vopsea roșie „Porc". Dar cine? I ar fi fost greu să spună!
Restul nopții îl petrecurăm jucând cărți pe banii subofițerului Reinhardt, care, spunea Porta „nu va avea nevoie de ei până la sfârșitul războiului, moment după care nu vor mai valora nimic."
La opt dimineața, ofițerul de serviciu, locotenent Wagner, a fost gata să leșine la istorisirea uneia dintre nopțile cele mai bogate în evenimente pe care le cunoscuse vreodată cazarma. Punctul slab, pentru el, era că nu auzise focul de armă, ceea ce dovedea fără tăgadă, fie că dormea, fie că ieșise fără învoire.
Îl cunoștea suficient pe locotenent colonelul von Weisshagen pentru a fi sigur că, deja de câteva ore bune, acesta aștepta raportul pe care, în asemenea circumstanțe, ofițerul de serviciu ar fi trebuit să i l aducă la timp. Așa cum doi și cu doi fac patru, viitorul șef al companiei de marș urma să se numească locotenent Wagner.
Cu gura căscată, analiza tragedia în toată splendoarea ei. Nu și putu opri un mârâit sălbatic când Pluto, zâmbind, îi aminti de laudele locotenent colonelului la adresa patrulei și, scrâșnind din dinți ca un cal care mușcă dintr o sfeclă înghețată tun, ieși din încăpere.




Era o dimineață însorită.
Ne am dus să i luăm de la închisoare. Au făcut ultimul lor drum într un camion care zdruncina și încerca să se împotmolească.
Pe urmă, părură că se oferă gloanțelor noastre pentru a ne ușură sarcina.
Și totul se petrecea în numele poporului german.


Capitolul patru
ASASINAT DIN RAÞIUNI DE STAT

Porta urcă ultimul în uriașul Krupp Diesel. Cutia de viteze scrâșni. O scurtă oprire la postul de control, de unde luăm ordinul de misiune.
Traversând orașul, salutam toate fetele pe care le întâlneam; Porta începu o poveste scabroasă, Molie îl rugă să o scurteze și de aici izbucni o ceartă în toată regula.
Nu se sfârși decât atunci când intrarăm în închisoare.
Feldwebel ul Paust, care conducea grupa, sări din camion și rămase agățat de clopotul de la intrare. Patru dintre noi l am urmat înăuntru, unde câțiva infanteriști țineau locul gardienilor. Paust dispăru pentru a și primi hârtiile de la feldwebel, un cavalerist pleșuv, plin de ticuri. Porta întrebă cu interes:
— Cum vă petreceți timpul la pârnaie?
— Nu i de invidiat! spuse un gefreiter pe la cincizeci de ani, treaba voastră nu durează mult. În timp ce aici, cei pe care îi luați, îi cunoaștem de câteva luni! Camarazi, orice ai spune. Și măcar dacă ar fi ultimii, dar apar mereu alții. E o nebunie!
— Þine ți gura, Carl! spune un obergefreiter, făcându i semn cu cotul subordonatului său și uitându se chiorâș spre noi.
Priveam curioși micul corp de gardă, masa plină cu farfurii murdare, tabla neagră purtând numere și observații despre celule. Cei verzi, erau condamnații la moarte; am numărat douăzeci și trei. Cei roșii, erau cei care nu apăruseră încă în fața Curții marțiale; erau mulți, în timp ce albaștrii (deținuții) nu erau decât paisprezece. Erau și alte culori, dar nu le bănuiam semnificația.
Pe peretele opus, două fotografii, a lui Hitler și a generalului Keitel, fixau reci acel tablou al destinului.
— Ce le pasă ăstora? spuse Stege. Azi este ziua terciului de mazăre și dacă nu ne întoarcem până la amiază, putem să ne punem pofta în cui.
— Aha, faceți pe durii, exclamă gefreiter ul. N o să vă mai ardă de halit, gândiți vă la ce vă așteaptă! Am ieșit afară de douăzeci de ori în noaptea asta, așa de rău mi se face.
— Sărmanul de tine, râse Porta, voi și ceilalți iepurași de câmp ar trebui să stați de o parte când golim haznaua.
— Gura, Porta! comandă Möller.
În fața mutrei acre a lui Porta, paznicii se retraseră nervoși, ca și cum le ar fi fost scârbă de noi. Un zgomot de chei ne a ajuns la urechi, o femeie strigă, apoi tăcu. Porta aprinse o țigară cu opiu, Stege se aplecase să și examineze bocancii bine lustruiți; un infanterist așezat la masă desena pe un petec de sugativă. Atmosfera era la fel de încărcată ca înaintea unei furtuni de august, la țară.
Soneria telefonului ne făcu să tresărim. Obergefreiter ul se ridică cu apatia unui sclav și răspunse:
— Da, domnule grefier, grupa este aici. Da, familia va fi înștiințată conform regulamentului. Nimic deosebit de semnalat. Închise. — Sunteți atșteptați, spuse el cu efort.
— Ca la o căsătorie la primărie! spuse Pluto. Toți așteaptă. De s ar sfârși odată, bunule Dumnezeu. O să înnebunim!
Încă vorbea când ușa se deschise, lăsând să treacă o telefonistă din armată, însoțită de un subofițer între două vârste, amândoi îmbrăcați în zeghea condamnaților. În spatele lor mergea feldwebel ul de cavalerie, și, ducând dosarele sub braț, Paust care clipea nervos din ochii săi albaștri.
Încadrând prizonierii, părăsirăm închisoarea. Cei din camion o ajutară politicoși pe fată să urce, deși subofițerul părea să aibă mai multă nevoie de ajutor. Mașina demară cu o zmucitură sub privirea dușmănoasă a sentinelelor și, zgâlțâindu se, luă drumul cazărmii.
Prima parte a călătoriei se scurse fără un cuvânt; îi priveam intimidați pe cei doi prizonieri. Pluto a fost cel care a rupt tăcerea oferindu le o țigară cu opiu.
— Luați de aici, face bine.
Amândoi luară țigările avizi și începură să fumeze cu febrilitate. Porta se aplecă înainte, ținându se de transversala plafonului.
— De ce vor să vă împuște?
Tinerei îi scăpă, țigara și izbucni în plâns.
— Nu voiam să te chinui, spuse stângaci Porta, dar îmi place să știu ce fac. Trebuie să înțelegi.
— Cretinule! strigă Möller, dându i una după ceafă, ce te doare? O să o afli la Senne! Își trecu brațul pe după umerii telefonistei: — Liniștește te, surioară. Este un prost. Întotdeauna se amestecă unde nu i fierbe oala.
Fata plângea în tăcere. Motorul hârâia din cauza pantei abrupte. Paust, în spatele lunetei de la cabină, ne observa, stând și fumând. Bătrânul ne arătă un morman de pietre la marginea drumului, unde lucrau câțiva prizonieri de război și câțiva localnici.
— De necrezut! Repară!... Nu i niciodată prea târziu. Ne plimbăm prin hârtoape de nu mai știu când.
Bauer voia să afle dacă Porta are de gând să treacă pe la „Pisica neagră" pe înserat.
— Lieschen și Barbara vor fi acolo. O să ne distrăm.
— Și eu, dar numai până la zece. Pe urmă mă duc la inaugurarea unui bordel pe Münchener Gasse.
O ambulanță cu sirena urlând depăși cu greu camionul.
— Te amețesc cu sirenele astea, spuse Bauer, aruncând o privire prin geam.
— O naștere grea, sau un accident, spuse Möller.
— Femeia mea a avut o hemoragie la al doilea. De abia au salvat o. Sunt bune și spitalele astea moderne cu ceea ce numesc ei transfuzie de sânge.
— Ai văzut o pe noua sosită la cantina Companiei a 2 a? E o apariție!
În același moment un șoc violent ne aruncă unii peste alții. Vehiculul căzuse într un șanț.
— Cretinule! strigă Porta șoferului. Nu poți să fii atent? Crezi că ești pus aici ca să ne omori, ai?
Răspunsul se pierdu în zgomotul motorului. Cerul acoperit toată dimineața, se lumina și soarele apărea dintre nori.
— Se face frumos, spuse Stege. Cu atât mai bine, azi vreau să ies cu o puicuță pe care am agățat o ieri.
Porta se puse pe râs.
— De ce te duci mereu pe lac cu gagicile tale? O să vi se înmoaie noada în bărcile alea putrede, pline cu apă. Vino, mai bine cu mine la Münchener Gasse, poți să ți aduci și fetița.
— N aveți alt subiect în afară de poveștile astea dezgustătoare cu femei? șuieră Möller nemulțumit.
— Oh, tu, tată mare, spuse Porta amenințător, trăncăni cam mult în ultima vreme. Noi nu ne băgăm în discuțiile tale pe ascuns cu preotul. Vezi ți de oile tale. O să vedem pe front ce i de capul tău, țărănoi din Schleswig!
Möller sări și trimise o directă spre Porta care se eschivă la timp și l pocni cu dosul mâinii peste gât, Möller se prăbuși în fundul camionului.
— A căutat o, spuse Bătrânul. Știu că are o vârstă, dar, ori și cât, totul are o limită. O să i vorbesc la întoarcere.
— Iar eu o să i sparg botul, spuse Porta cu un aer care nu prevestea nimic bun.
Pluto anunță ultima bombă: știa din sursă sigură că vom fi mutați într o fabrică de tancuri ca să probăm noul Panzer 6; supranumit „Tigrul regal".
— Domnul are taine cu „Cur încălțat"? îl ironiză Stege.
— Bunule Dumnezeu, ce aveți de faceți scandal din orice? strigă Pluto.
— O întrebare tâmpită! strigă Bătrânul. Crezi că mergem la plimbare? Ce ai în loc de inimă?
— Nu vreți să faceți puțină liniște? întrebă pe neașteptate, spre mirarea noastră, bătrânul subofițer.
Camionul se clătina pe drumul desfundat de vehiculele grele ale armatei. Căzurăm pe gânduri privind în gol. Möller, revenindu și; rămase ghemuit în colțul său cu un aer și mai acru ca de obicei. Tânăra fu aceea care rupse tăcerea.
— Are cineva o țigară și o pastilă pentru dureri de cap?
Stege îi oferi țigara. Mâna sa tremura când i a aprins o cu bricheta luată din Franța cu trei ani în urmă. Ne căutam cu sârguință prin buzunare după comprimatele pe care știam că nu le avem. Porta trase geamul de la cabina șoferului.
— N aveți vreo pastilă, voi ăștia? Pentru dureri de cap.
Paust rânji:
— Am una în P 38 ul meu, dar este radicală. Pe cine îl doare capul pe aici?
— Pe fată.
Urmă o tăcere jenantă. Geamul fu rapid tras la loc când se auzi un „Porcule!" aruncat de Pluto.
— Ar vrea unul dintre voi să mi facă un serviciu? întrebă subofițerul. — Și fără să mai aștepte răspunsul continuă: — Sunt din 76 artilerie. Încercați să l găsiți pe subofițerul Brandt din bateria a 4 a și rugați l să vadă dacă soția mea a primit banii. Ea locuiește la Dortmund, la fiul cel mare. Vrei să faci asta? îl întrebă pe Stege.
Acesta tresări și bâlbâi ceva.
— Nu face decât prostii, i o tăie Pluto. O să mă ocup eu, am un camarad în 76, Paul Groth, îl știi?
— Da, la bateria a 2 a. Și a pierdut un picior în '41 la Brest Litowsk. Salută l din partea omului cu gazul. Asta era înainte de război, explică el.
Tânăra, interesată, se trezi din toropeală și puțină viață îi apăru în obraji.
— Vreți să faceți și pentru mine ceva? spuse ea nesigură. Dați mi o hârtie și un creion.
Zece creioane îi fură întinse. Bătrânul îi oferi o hârtie de scris cazonă, care putea fi lipită ca un plic. Scrise nervoasă, în grabă, reciti, lipi și i dădu plicul lui Pluto.
— Vreți să o trimiteți?
— S a făcut, fu răspunsul scurt, iar hârtia dispăru într un buzunar.
— O să căpătați o sticlă de vin, dacă o duceți chiar dumneavoastră, bâigui ea.
Grăbită, îl cântări pe docherul uriaș, în uniforma lui pătată de ulei, cu casca de oțel dată pe ceafă, cu arma între picioarele încălțate cu bocanci scurți de infanterist pantalonii îi fluturau pe deasupra; vestonul scurt, cu reverele purtând capete de mort din argint, părea lungit de pielea neagră a cartușierei închise, în care cartușele luceau amenințătoare.
— N ai grijă..., spuse încet uriașul. Va fi exact așa cum vrei. Pluto, aici de față, este cel mai bun poștaș din Reich.
— Mulțumesc, soldat, n o să te uit niciodată.
Se făcu liniște. Soarele îndepărtase norii și încălzea puternic. Un oberschütze începu să fluiere un cântec și ceilalți îl acompaniară. Dar se opriră brusc, tulburați, ca și cum și ar fi dat seama că fluieră în biserică.
Mașina se opri și Paust strigă sentinelei:
— Grupă din Compania a 2 a de gardă: un feldwebel, un subofițer, 20 de oameni, 2 condamnați.
Sentinela verifică. Un feldwebel scoase capul din baracă și strigă:
— Poligonul 9. Sunteți așteptați! Ce ați frecat o atâta?
— Rahat! răspunse Paust.
Fără a mai aștepta răspunsul, o luarăm pe drumul nisipos, printre barăcile dormitor pentru stagiul ce se făcea pe terenul de instrucție. Satul în ruină pe care îl traversarăm fusese locuit, cu mult timp în urmă, de țărani pașnici, dar acum era pustiu și ferestrele, goale se căscau spre oamenii în uniformă, care, cât era ziua de lungă, făceau instrucție printre casele și grajdurile abandonate.
— Să sperăm că mai rămâne mazăre, se plânse Schwartz. O dată e ceva bun și trebuie să fim în misiune.
Nu i răspunse nimeni.
— Un iepure! strigă Porta excitat, arătând ceva ce dispărea în mărăcinișul uscat. Toți căscarăm gura. Adevărată mană cerească, gemu el, și ne fuge de sub nas!
— Ultima dată când am văzut unul, eram în România, aproape de Dunăre, spuse Pluto.
— Când l am curățat pe nemernicul ăla, râse Porta, care uitase de iepure pentru a evoca viața de nabab pe care o ducea pe atunci.
Mașina se opri. Înjurând, Paust sări jos.
— Unde i poligonul 9? Idiotul ăsta s a rătăcit. Am ajuns pe pista de sărituri.
Nu primi nici un răspuns. Despături o hartă, o întoarse pe toate fețele și dură un secol până găsi drumul bun. Camionul întoarse și se scufundă în nisip. În afară de condamnați am coborât cu toții ca să l împingem.
— Sunt unii care ar trebui să dea o raită prin Rusia, prezise Pluto; vor învăța și altele decât ce se nvață pe câmpul ăsta nenorocft!
— S a zis cu mazărea! gemu Schwarte, necăjit.
— Mă piș pe mazărea ta! urlă Stege. Mușcă te de cur dacă ți e foame!
— Nu ți s a vorbit, căcăcios de pe front! i o întoarse Schwartz furios.
Bătaia era gata să izbucnească, atunci când mașina porni în sfârșit. Ne urcarăm din mers; nu după mult timp o altă oprire; era în fine poligonul 9. Feldwebel ul Paust comandă:
— Pluton de pedeapsă, înainte.
Nervoși, sărirăm și ne aliniarăm înaintea lui Paust uitându i complet pe condamnați, ceea ce l înfurie pe un locotenent din feldgendarmerie. Paust, în plină învălmășeală, începu să vorbească fără șir. Urlă cu o voce care răsună până la liziera de brazi, unde un grup de civili și de militari așteptau întorși către noi.
— Prizonieri, înainte!... Mai repede, mai repede... un, doi, un, doi, băieți!
Lovindu se unul de altul, condamnații în zeghe coborâră din camion și se așezară, aproape umili. În stânga grupei, fata în spatele subofițerului.
Locotenentul era, roșu și desfigurat. Trăgea degeaba de centura lată și de revolver.
— Prezentați vă, domnule, prezentați vă! Ce așteptați?
Paust, din ce în ce mai nervos, zbiera:
— La dreapta, la dreapta, privirea înainte... atențiune, la dreaptaaa! — Se întoarse și pocni din călcâie: — Feldwebel Paust, comandantul plutonului de execuție, din compania de gardă, Regimentul 27 tancuri, Compania a 3 a, prezent cu doi condamnați.
Locotenentul răspunse la salut, se întoarse și dispăru printre brazi. Porumbei cu picioarele acoperite de pene gângureau printre semințele risipite pe jos. În depărtare cânta un cuc. Ne gândeam la un jos copilăresc: „Câți ani mai am de trăit?", numărând de câte ori cântă pasărea invizibilă.
— Condamnații la mijloc, cu doi oameni în spatele lor, ordonă locotenentul.
Puțin mai departe de drum, pe jumătate ascunse de tufișuri, se vedeau trei cutii de lemn. Pălirăm: erau trei sicrie.
Soarele strălucea, câțiva gradați fumau, porumbeii uguiau. Un mascul alerga, neîndemânatic, în spatele a două femele care se învârteau cochete. Armele erau calde în mâinile asudate. Stege, cu gândurile aiurea, se juca cu catarama centurii.
Grefierul dădu dosarul unui sergent de cavalerie; nu reușea să pună ordine în hârtiile colorate pe care le frunzărea vântul. Cu o voce sonoră, începu să citească:
— În numele Führer ului și al poporului german, Curtea marțială condamnă pe Irmgard Bartel, născută la 3 aprilie 1922, telefonistă auxiliară a Wehrmacht ului, lucrând la Bielefeldt, la împușcare pentru apartenență la o organizație comunistă ilegală și pentru răspândirea de manifeste împotriva securității statului în cadrul cazărmii. Condamnatul este scos din toate drepturile și bunurile sale revin statului.
Aceeași condamnare pentru bătrânul subofițer, dar pentru „refuz de a executa ordinele în timpul serviciului la lagărul 6". Terminând de citit, grefierul îi făcu semn locotenentului, iar acesta îi dădu câteva ordine lui Paust.
— Pluton de execuție, la dreapta! Înainte, marș.
Nisipul era prăfos sub picioarele noastre. Fata se poticni, dar Pluto o sprijin și ea căzu doar în genunchi. Fu un scurt moment de dezordine. Porumbeii, pe care, ordinele țipate îi goniseră, reveniseră, încrezători, aproape printre picioarele noastre.
De după o cotitură apăru ceea ce așteptam cu toții, dar care ne provocă totuși un șoc: stâlpii condamnaților la moarte.
Erau șase; șase pari de gard obișnuiți, fiecare cu o frânghie nouă trecută printr un inel.
— Pluton, stai! ordonă Paust. La picior arm'. Prima grupă la stâlpi împreună cu condamnații.
Bătrânul respira atât de greu încât ne atrase tuturor atenția; era grupa noastră. Ezitarăm, apoi disciplina învinse. Avansarăm, muți, spre parii care fuseseră cândva copaci pentru a fi devenit acum instrumente ale morții. Mergeam singuri ca printr un deșert. În spatele nostru, civilii și restul plutonului așteptau în tăcere. Păreau că ne împing tot mai departe. Doisprezece oameni ca oricare alții înconjurau doi oameni care urmau să moară: nici un actor nu și ar fi putut juca rolul așa cum și l jucau aceștia doi... livizi, inconștienți, ireali.
Și dacă, în acele clipe, am fi luat o la fugă? Sau dacă pușca mitralieră a Bătrânului ar fi lătrat către superiori? Și apoi... Aici erau șase stâlpi, dar în alt loc erau mai mulți, destui pentru o duzină și mai bine...
Bătrânul tuși; condamnatul în zeghe tuși; era praful. Aveam nevoie de ploaie, ar fi spun un țăran. Da, ploaie... măcar dacă ar fi plouat... Ne am fi simțit mai siguri.
— Grupa întâi, stai! comandă Bătrânul înnăbușit. Murmură ceva de neînțeles unde apărea cuvântul „Dumnezeu". Știam că cei de la lizieră nu ne pot auzi.
Tânăra se clătina gata să leșine. Pluto îi suflă printre dinți:
— Curaj, fetițo. Nu le arăta că îți este frică. Strigă ce vrei, nu ți vor mai face nimic în plus.
Bătrânul ne făcu semn, mie și lui Stege:
— Voi doi cu bătrânul, Pluto și Porta cu fata.
— De ce noi? protestă Stege cu voce joasă.
Dar înaintarăm. Trebuia să o facă cineva. Ceilalți erau mulțumiți că nu fusese rândul lor și întorceau capetele jenați... mai întâi ca să nu vadă suferința nenorociților, apoi ca să și ascundă ușurarea.
Stâlpii erau descojiți și zgrunțuroși la înălțimea pieptului, căci mai fuseseră folosiți în numele poporului german. Ce făcea în acele clipe poporul german? Era ora prânzului sau a siestei.
Sfoara nouă, mirosind a cânepă era puțin prea scurtă, Bătrânul subofițer își supse burta, dar nodul tot nu ieși bine. Stege plângea.
— Am să trag în copaci, șopti el, sărman bătrân. Nu în tine, îți promit.
Fata începu să țipe. Nu era țipăt de femeie, ci un urlet profund, de animal. Porta sări înapoi, scăpă arma, își șterse mâinile transpirate pe fund, își ridică arma și fugi în zig zag spre plutonul care aștepta la douăzeci de metri. Ne grăbirăm și noi, ca și cum am fi fugit din fața furtunii. Un preot cu galoane violete și o cruce în locul vulturului blestemat, porni spre condamnați. Tânăra tăcuse. O pală de vânt ridica praful în spirală. Preotul murmură o rugăciune ridicându și mâinile către cerul limpede, ca pentru a l lua martor pe Dumnezeu la toată scena. Grefierul făcu doi pași înainte și citi cu glas tare:
— Aceste execuții au fost ordonate pentru a apăra poporul și statul de crimele comise de cele două persoane, condamnate de dreptul civil și militar conform paragrafului 32 din Codul penal.
Se retrase rapid. Paust luă comanda; era livid și privea disperat deșertul de nisip.
— La dreapta, privirea înainte, încărcați arm'!
Chiulasele și cartușele clănțăniră.
— La picior arm'! La umăr arm'!
Paturile armelor s au înfipt în umeri, privirea urmărea țeava neagră albastruie, lucitoare. În fața noastră era ceva alb, vânatul, pânza albă în spatele căreia bătea o inimă, o inimă ce bătea gata să se rupă. Stege își trase nasul și șopti:
— Trag într o cracă.
— Atențiune!
Fata scotea gemete nearticulate. Plutonul tremura, pielea curelelor scrâșnea. În spate, cineva s a prăbușit leșinat.
— Foc!
O răpăială scurtă a celor douăsprezece arme și o lovitură surdă în cei doisprezece umeri. Avuseseră loc două asasinate din rațiuni de stat.
Cu ochii scoși din orbite priveam hipnotizați cele două corpuri, care atârnau și pendulau în sfori. Bătrânul subofițer căzu la pământ, nodul desfăcându se, picioarele i se mișcară sacadat, iar unghiile i se înfipseră în nisipul care se înroșea. Porumbeii speriați se roteau în cercuri largi. Tânăra murmură „mamă" într un lung horcăit. Cei patru geniști din al 57 lea se îndreptară spre stâlpi. Doctorul militar aruncă o privire indiferentă cadavrelor și semnă certificatele. Ca într un coșmar auzirăm vocea lui Paust:
— În mașină!
Tremurând ca bețivii, ne am așezat la locurile noastre. Stege avea fața brăzdată de urma neagră a lacrimilor, toți eram mai albi decât creta.
Depășirăm tăcuți santinelele; doar motorul mârâia, era o mașină bătrână care văzuse destule lucruri! Ajunserăm în dreptul grămezii de pietre unde lucrau prizonierii de război.
— Douășpe fără douăzeci, spuse Möller cu vocea spartă.
— Cum trece timpul...
— S a dus mazărea! aminti Schwartz.
— Westfalian mizerabil! urlă Stege. Porcule! O să ți ștâlcesc mutra și o să te umfli de mazăre trei săptămâni...
Sări la Schwartz, răsturnându l, și l țintui cu un pumn sălbatic, în timp ce cu mâna liberă încerca să l sugrume. Pluto și Bauer reușiră cu greu să l stăpânească pe Stege, pe jumătate nebun, și i smulseră victima. Peste toată agitația vocea lui Paust urla: „Stați liniștiți, adunătură de idioți!", dar ea nu impresiona pe nimeni.
La cazarmă sărirăm prefăcut indiferenți din mașină.
— Plutonul este liber pentru restul zilei, după ce armele vor fi curățate.
Trecurăm clătinându ne prin fața recruților curioși și speriați care se întorceau de la cantină. În cameră, Bauer strigă:
— Ne întâlnim la „Pisica neagră"?
Porta se întoarse pe călcâie și și aruncă arma spre capul lui Bauer, explodând:
— Fă ce vrei, mizerabilule, culcă te cu Pisica Neagră, dar lasă ne n pace!
Bauer se feri în ultima clipă de armă.
— Oh! rânji un gefreiter, sunt unii cu nervii la pământ!
Era de la secția a 2 a. Pluto își trânti pumnul în mutra lui.
— Și e unul cu ochiul învinețit, ai?




— Slujbă pe front? strigă Porta nerespectuos, o să am eu grijă!
Și o să vedeți de ce!


Capitolul cinci
CUM PORTA AJUNGE POPÃ

Eram în sala armelor jucând cărți. Porta, singurul căruia îi surâsese norocul, adunase în fața lui o sumă considerabilă. Armurierul Hauser, în schimb, pierduse aproape 200 de mărci și se sătură brusc.
— Destul; dă ncoa sticla, spuse el morocănos.
Pluto îi întinse sticla pe a cărei etichetă scria "petrol", dar al cărei conținut era un amestec de coniac și de vodcă. Hauser i o întinse lui Porta care o dădu și el mai departe.
Râgâituri puternice răsunară printre armele bine aliniate în rastel și lucind sub stratul subțire de unsoare.
— Puicuța aia slabă cu care erai aseară, îl întrebă Stege pe Bauer, unde ai agățat o? Nu i femeia feldwebel ului Schröder? Dă bine din fund. Dacă află, n aș vrea să fiu în locul tău!
Bauer se lăsă pe spate și izbucni în râs:
— Cât timp porcul ăla circulă într un vagon de cărat vite între Varșovia și Kiev, nu i nici un pericol! Nu trebuie să sufere ea dacă „Cur încălțat" l a pedepsit. Azi este ziua ei. O mică petrecere la care vă invit; atacăm la ora 9. Văduva pe termen scurt o să scoată tot alcoolul bătrânului, și bunul Dumnezeu mi e martor, are ce! Ea zice că el n o să mai aibă nevoie, căci e atât de gras încât un Ivan, chiar și orb, n ar putea să tragă pe lângă!
— Eram la statul major, când, „Cur încălțat" a tăbărât pe el. Merita! Brandt și cu mine am crăpat de râs. A fost mutat într o companie de marș, așa că dacă nu găsește repede o vacă de muls, în două săptămâni o să ajungă cât un țâr.
Pluto îl imită pe von Weisshagen:
— "Ei, feldwebel, nu crezi că este loc destul pentru decorații pe pieptul tău uriaș? — Da, colonele, strigă imbecilul care făcea pe el de frică. — Perfect, continuă „Cur încălțat", privindu l din spatele monoclului strălucitor, atunci trebuie să mergi într un loc mai expus. De aceea v am mutat la 104 vânători, care vă vor aprecia la fel de mult ca noi, până în zua în care am descoperit cum confundați serviciul cu timpul liber." Ar fi trebuit să vezi cum s a strecurat animalul pe ușă. Te ar fi scârbit.
— Porta, spune ne o poveste, ceru Bătrânul, dar să aibă sare și piper!
— Pricep eu cam ce vrei, păgânule, dar azi este duminică, deci o să vă spun o istorie moralizatoare, copiii mei. O să aflați cum am ajuns preot, adică popă, cum spun rușii.
Ridică piciorul și slobozi câteva bășini.
— Mirosiți prieteni. Deci, era pe vremea când ne luptam în Cauqaz, spre Maikop și Tuapse, ziua în care Ivan și a bătut joc de noi cu șmecheria cu copacii!
— Ce întâmplare! spuse Stege. Îți amintești cum și cei mai șmecheri s au făcut fărâme pe trunchiurile tăiate?
— Ia zi, îl întrerupse Porta, cine povestește aici? Deci, să continui: după treaba asta am luat drumul Georgiei, până într un sat păduchios, dar care avea un nume ce i făcea plăcere lui Ivan: Proletarskaia. Acolo lucrurile s au împuțit și a trebuit s o ștergem, dar mai înainte Ewald m a căutat și mi a spus...
— Cine i Ewald? întrebă Bățrânul.
— Mareșalul Kleist, dobitocule. Nu poți să ghicești? Þi am mai spus o dată să ți ții gura! Deci, știți că atunci când ne luăm tălpășița trebuie să lăsăm un pluton de acoperire, ca Ivan să nu se prindă imediat. După douăzeci de ore această forță aruncă totul în aer înainte de a se face nevăzută. Ewald, cum v am mai spus o, știa că eu sunt un soldat prima. „Ascultă mult iubite și nemaipomenite obergefreiter Porta, cum îmi spunea el în intimitate, Ivan ne a tras așa o chelfăneală să nu mai pot să las prea mulți aici. Dar cum faci cât jumătate din acest regiment de iepuri de câmp și cum nu există armă care să te omoare, ajută mă să scot corpul de armată din contactul cu inamicul. Descurcă te cu colegii din față." Mi am numărat luptătorii și am strigat „La ordinele dumneavoastră, domnule mareșal!"
— Ia spune mi, întrerupse Stege, făcând cu ochiul către noi, erai deci la Statul major?
— Bineînțeles, răspunse Porta agasat, eram de serviviu pe lângă ștabi și i dădusem deja lui Ewald, informații mâna întâi. Ofițerii lui? Niște bebeluși față de mine!
— Atunci e de a dreptul curios că nu ești general, spuse Bătrânul, Kleist ți o datora!
— Lasă prostiile, știi foarte bine că uniforma lor nu mă prinde. Nu pot să suport gulerul roșu. Tacă ți gura și lasă mă să vorbesc! Am rămas deci pe poziții ca să l enervez puțin pe Ivan, știind că o să dau de dracu dacă se prinde. Mă cheamă Josef, ca pe Stalin, dar nu i suficient. Rumegam toate astea când, într un adăpost, am descoperit un preot de al nostru bine hărtănit. Mi se spusese că rușii își reluaseră obiceiurile și m am gândit că n o să fie prea aspri cu o uniformă pioasă. Mi am pus țoalele mortului și i le am dat pe ale mele... și trebuie s o spun, puricii lui mi au fost foarte credincioși. Ce mai conta, eram grozav cu violetul ăla la guler și cu o cruce atârnată după gât, ca într un ordin inventat de marele Hermann. Ați fi rămas muți de uimire!
— Desigur, spuse Bătrânul tăvălindu se de râs.
— Cât ai zice pește Ivan era peste noi, nu mai trebuie să v o spun. M au târât în fața comandantului, un colonel sălbatic cu epoleți de tablă și cu ochii de canibal, iar acesta a început să zbiere: „Nu i adevărat! Tocmai l am spânzurat pe al nostru pentru viol și ne pică alt popă din față. Habar n aveam unde o să mai găsim unul. La dracu, vii cu noi sau te spânzurăm?". Am răspuns smerit, ținând crucea așa cum îl văzusem pe preotul nostru: „Da, șefule, o să fiu preotul vostru." Mi au dat țoalele preotului spânzurat și m am trezit omul lor. Vă întrebați dacă mă așteptau vremuri mai bune? Primo, un popă are de băut.
Porta se opri o clipă, puse mâna pe o sticlă și sorbi, de data asta era „ulei pentru puști", râgâi, scăpă o altă bășină și continuă:
— Puteam să ciordesc, să halesc cât zece, să mă culc cu enoriașele... viața unui pașă... Și mai ales să trișez la cărți, dar asta exact așa cum trebuie.
Râdea bătând din palme.
— Aveam o grămadă de prieteni și mă considerau un popă excelent. Seara, alături de colonel și de trei maiori, trișam că s ar fi înroșit și un copil de țâță! Am căutat o seară întreagă asul de pică, potul pe el era de câteva mii de ruble, și unde credeți că l am găsit? Colonelul stătea pe el! Dacă n ar fi sosit garda, l am fi sfâșiat! Într o bună zi un general de divizie a sosit în inspecție. Mi s a ordonat un serviciu religios, dar de unde vin pentru împărtășanie? Am luat un bidon de vodcă. „Ce puteri demonice în vinul ăsta!" a strigat comandantul, iar când toți ceilalți au îngenuncheat, a cerut supliment. Am tras și eu o dușcă bună și i am bingcuvântat pe toți regulamentar.
— De unde le scornești pe toate, roșcovanule? spuse Bătrânul. Cum le ai inventat?
— Pe onoarea mea, n am născocit nimic. Doar că am o memorie foarte bună. Dacă nu mă crezi, te trag în țeapă!
Am mai rămas câteva clipe bând și trăncănind.
— Oare o să se termine totul într o bună zi? întrebă Stege. În ziua în care o să se sfârșească războiul....o să mă culc într un câmp cu trifoi și o să ascult păsările. Fără program și regulament.
— Iar eu o să mă culc cu o puicuță, tot fără control de timp, rânji Pluto. Au rămas atât de puțini bărbați, că o să ne putem permite mai multe fete în același timp.
Se făcu liniște. Fiecare evoca sfârșitul războiului. Porta se ridică deodată, luă o mitralieră și imită gestul de a secera câțiva dușmani imaginari.
— Eu o să închei câteva socoteli mai vechi cu scula asta. Sunt vreo douăzeci de naziști pe care i aș vrea morți. Iar dacă pun mâna vreodată pe S.S. Heinrich, o să l tai în bucățele cu mâna mea.
— Prostii. Nu vă gândiți decât la răzbunare. N o să vă ajute cu nimic. Trebuie să i uităm.
— Ia spune mi, parcă erai cu noi când l am lichidat pe căpitanul Meyer.
— Mare diferență! Eram pe front și în legitimă apărare. Când războiul va fi pierdut se vor ocupa învingătorii Germaniei de ceilalți, sunt destul de proști ca să o facă. Nu mai trebuie să i ajutăm și noi.
— Spui mereu că o să fim învinși, l am întrerupt. Dar dacă o să câștigăm?
M au privit cu toții ca pe un nebun.
— Ce tot spui acolo, ai căzut în cap?
Porta mă scărpină încap ca pe o maimuță.
— Eu așa cred. N ați auzit de armele „V"? Cercetătorii germani lucrează și n o să fiu prea surprins dacă or să inventeze o armă diabolică.
— Dacă te gândești la arme chimice, fii sigur că le avem, dar nici Adolf, nici ceilalți n o să le folosească. Nu ești pe calea cea bună, Sven.
— Chiar crezi că putem câștiga? spuse Bătrânul sceptic.
— Da, cred, i am răspuns iritat. Cu cât merge mai rău, cu atât capăt convingerea că se pregătește ceva. Războiul ăsta nu i doar al lui Hitler, este al întregului popor german. Dacă or să fie învinși, nu vor avea suficientă imaginație ca să treacă peste asta, considerând că totul este pierdut. Ei încă mai cred că dacă porți epoleți ești trimisul Domnului. Războiul va fi câștigat oricât ar costa lucrul ăsta. Dar pentru noi asta nu contează, nici unul dintre noi n o să prindă momentul ăla.
— Ai dreptate, Sven, murmură Bătrânul, suntem prea bătrâni pentru a ne mai schimba obiceiurile și am fost crescuți pentru a deveni carne de tun.
— Ce ar fi să vorbim despre altceva, suspină Stege.
— Da, spuse Bauer. Despre povestea cu copacii de la Tuapse, chiar este ceva adevărat?
— Vrei să știi? Ei bine, a fost un moment groaznic. Făceam parte din armata lui Kleist și ne învârteam de câteva săptămâni prin Caucaz. Venisem de la Rostov pe malul Mării Negre. Trebuia să ocupăm Iranul sau Siria, nici nu mai știu, dar era o nebunie și rușii ne au demonstrat o. Când am ajuns la Tuapse am avut o surpriză; Ivan tăiase o pădure întreagă de copaci cu diametrul de un metru și jumătate și blocase singurul drum practicabil. În rest era doar pădurea sălbatică. Deodată totul a început să ardă. În ciuda eforturilor de a degaja drumul, am fost gata să ne prăjim ca un miel de Paște, iar din pădure Ivan trăgea în noi. În panica aceea toți au încercat să se retragă cu cea mai mare viteza. Și încă am avut noroc pentru că toți copacii aceia i au împiedicat pe ruși să ne urmărească. Ne am adunat iarăși și am început să ne târâm spre Marea Caspică. Totul de dragul petrolului, bineînțeles. Un fâs! Când am ajuns pe drumul strategic din Georgia, încă mai erau sute de kilometri până la prima sondă!
— Dumnezeule mare! exclamă Pluto. Drumul strategic al Georgiei n o să l pot uita niciodată. Un fluviu de nămol! Au rămas o grămadă de mașini acolo.
Stege exclamă:
— Îți amintești? 623 urile derapau și rupeau stâlpii de telegraf ca pe scobitori! Și motocicliștii... Blestemat drum strategic. Parcă ar fi fost boasca dintr un butoi cu vin.
Întunericul învăluise sala de arme și i auzirăm pe recruți cum se întorceau cu cântec de la instrucție.




— Cine vrea să facă un duș cu bere? strigă Porta, golindu și halba în capul chelneriței blonde.
Aruncă apoi halba care se făcu țăndări.
Urmă o încăierare cu un derbedeu numit Micuțul.
A fost una din zilele mari la cantină.


Capitelul șase
MICUÞUL ȘI LEGIONARUL

Compania a 2 a fusese detașată într o uzină care producea tancuri grele. Combatanții, care aveau experiența frontului, erau însărcinați cu încercările și cu supravegherea montării armamentului.
Pentru noi era o viață de vis, chiar dacă trebuia să lucrăm cinsprezece sau șaisprezece ore pe zi. Cazarma era departe și ne pierdeam ușor printre sutele de lucrători civili de toate naționalitățile. Porta se purta ca un cerb în călduri și i considera pe cei două mii de lucrători bărbați și femei proprietatea sa. Maiștrii bătrâni ne dădeau ușor permise de trecere, dar într o zi Pluto a întrecut măsura: a furat un camion, a făcut turul cârciumilor, apoi, beat ca un porc, a intrat într un zid la trei metri de postul de poliție.
Isprava asta l a costat doar cincisprezece zile de arest, cu complicitatea maistrului, dar von Weisshagen a ținut în fața batalionului o predică patetică în care l numea „rușinea armatei".
Cum închisoarea militară era supraaglomerată, destinul l a trimis pe Pluto să împartă patul, pâinea și celula cu subofițerul Reinhardt, care, asemenea lui Iov, zăcea în mizerie, uitat de Dumnezeu și de judecătorii militari. De altfel, așa a rămas până la sosirea americanilor în 1945, când a fost promovat de ei inspector al închisorii. De dragul adevărului trebuie să spunem că a fost un gardian excelent. Stăpân pe regulament, îl aplica cu atâta zel, încât trei ani mai târziu a redevenit deținut și, cu moartea în suflet, a trebuit să renunțe la uniformă.
Locotenentul Halter, comandantul nostru, care ne condamna comportarea, sfârși prin a renunța la tiradele războinice și își înecă idealismul celor 19 ani de popotă, în compania câtorva veterani. Ei l au pus la curent cu un program mai rezonabil pentru al treilea Reich: să raportezi cât mai multe Partidului, dar să faci cât mai puțin pentru a grăbi victoria Germaniei naziste.
Pe atunci acești oameni erau o minoritate. Când totul s a sfârșit s au ridicat cu miile, bătându se cu pumnii în piept că au fost dușmanii lui Hitler! Asta i viața!
Cât despre purtarea noastră, ea era un antidot al disperării. Să trăim din plin viața, căci mâine voi muri; să o facem violent, sălbatic și mai ales fără să ne gândim! Eram soldați, dar nu ca ceilalți, ci niște duri cu lațul pus deja la gât. Călăul doar trebuia să tragă. Golani, oameni de nimic în concepția a 70 de milioane de germani. În fiecare om vedeam un nemernic, cel puțin până la proba contrară, care nu era ușor de trecut. Toți cei care nu erau dintre ai noștri, erau inamici; viața sau moartea lor nu făcea doi bani. Alcoolul, femeile, opiumul, toate treceau. Locul iubirilor noastre? Un cotlon sau o groapă. Nici WC urile nu ne speriau!
Văzusem oameni murind cu miile, uciși, împușcați, decapitați, spânzurați; făcusem parte din plutonul de execuție și sub gloanțele noastre bărbați și femei înroșiseră țărâna cu sângele lor. Sub ochii noștri legiuni fără număr, căzuseră în stepa rusă, în Caucaz, sau fuseseră înghițite de fioroasa Rusie albă. Da, ceea ce văzusem ar fi făcut și pietrele să plângă, dar dacă ajungea vreunul dintre noi să plângă, erau fără îndoială lacrimi de bețiv! Purtam securea morții, eram deja morți, dar nu vorbeam niciodată despre asta.
Era într o după amiază, la cantină. Am adresat celor trei chelnerițe glume obscene.
— Hei, Eva! strigă Porta unei fete de tip super german, n ai chef să te hârjonești cu mine?
Nici un răspuns, doar un gest ofensat.
— Crede mă, frumoaso, să l încerci pe Porta înseamnă să l adopți definitiv.O să l urmezi până și pe front.
— Plecați în curând pe front? întrebă ea curioasă.
— Nu ni s a spus. Dar nu știi niciodată cu „Cur încălțat". Vino să ți spun ceva. O să ți arăt niște șmecherii de o să rămâi mască!
— Nu mă interesează, golanule! spune tânăra chelneriță.
Porta izbucni în râs:
— Domnișoarei îi plac, poate, femeile? Nu mă deranjează. Ba odată, una cu astfel de gusturi m a găsit mai amuzant decât prietenele sale. Bine? Ne întâlnim la „Vaca Roșie" la ora șapte. Și să ți pui niște chiloți drăguți! Ador asta. Să știi să nu fac colecție, ca locotenentul Britt! Mai dă mi o bere, micuțo.
Chelnerița, stacojie, îi trase o palmă lui Porta și l amenință:
— O să fac plângere!
— De abia aștept, pufni în râs Porta.
În acel moment unul dintre cei mai răi scandalagii din comando ul 6, numit Micuțul, își făcu loc cu coatele până la noi.
— Bere, comandă el, cinci halbe.
Se întoarse către un tip micuț cu cicatrice, care bea singur într un colț:
— Plătește și berea mea, camarade, sau îți trag una peste bot!
— Nu cred că vorbești cu mine, i o întoarse omulețul cu o expresie atât de hazlie încât izbucnirăm cu toții în râs.
Micuțul îl privi cu un aer superior:
— Ba chiar cu tine, mucosule. Se întoarse pe călcâie cu cele cinci halbe în brațele sale mari și i spuse chelneriței: avortonul ăla are voie să mi plătească berea.
Liniște. Omul cu cicatrice își goli halba, își linse spuma de pe buze și și șterse gura cu mâneca.
— Tu ești cel numit Micuțul? întrebă el pe gorila de doi metri ce se așezase la o masă.
— Plătește și taci! fu răspunsul.
— Îmi plătesc berea mea, dar nu dau de băut porcilor. Ar trebui să te întorci în cocină, de necrezut ce mult semeni cu un porc.
Micuțul sări ca lovit de streche și scăpă halbele pe jos unde se făcură țăndări. Din doi pași fu în fața piticului care îi ajungea până la centură și clătinându se urlă:
— Repetă!
— Ești surd? spuse celălalt, din câte știu porcii au urechi!
Livid, uriașul îi trimise un pumn ucigător.
— Calm, calm, spuse celălalt, parând lovitura cu îndemânare. Să ieșim dacă vrei să te bați. Ar fi mai bine pentru veselă.
Dădu la o parte halba și ieși. Micuțul, uimit, scotea sunete nearticulat. Piticul rânji:
— Nu te obosi, mălai mare!
Cantina ticsită deveni mută. Nu ne credeam urechilor. Tiranul batalionului, ucigașul, era provocat de un avorton de un metru și cincizeci și doi, un tip despre care nu știam nimic. Îl vedeam pentru prima dată. Purta pe uniforma cenușie brasarda albă cu cuvintele „Secția disciplinară" încadrate de două capete de mort, semn că aparținea unui regiment disciplinar. Cei 300 de oameni din cantină se repeziră afară ca să l vadă zdrobit.
Micuțul trecu de la amenințări la lovituri pe care adversarul le eschiva cu ușurință, râzând și scoțându l din pepeni.
Se petrecu apoi un lucru pe care nimeni nu l ar fi crezut posibil. Omulețul făcu un salt periculos și bocancii săi țintuiți, de infanterist, îl loviră pe Micuțul drept în față, ca o măciucă. Gorila se prăbuși. Omulețul se năpusti ca un dihor asupra lui, îl întoarse pe burtă, îl încălecă și apucându l de chica roșcovană îi zdrobi mutra de pietre. Îi trase la sfârșit un șut în rinichi, scuipă cu scârbă pe el și intră indiferent în cantină, în fața celor 300 de spectatori rămași cu gura căscată la vederea tiranului prăbușit.
Își bău halba cu bere blondă plin de satisfacție, în timp ce noi îl priveam chiorâș pe învingătorul Goliatului din atâtea închisori, lagăre de concentrare și câmpuri de luptă. Nu înțelegeam nimic! Pluto îi întinse o țigară.
— Cu opium, îți place?
Un mulțumesc scurt. Își aprinse țigara în timp ce chelnerița îi punea în față altă halbă.
— Din partea obergefreiter ului Stern, îi spuse ea.
Refuză halba și spuse:
— Mulțumiți i, dar caporalul Alfred Kalb, din Regimentul al 2 lea al Legiunii, nu acceptă bere de la un necunoscut.
— Ai fost în Legiunea străină a francezilor? întrebă Pluto.
— Nu ești surd, veni răspunsul, deci ai auzit.
Pluto, ofensat, îi întoarse spatele. Micuțul revenise și bombănea în colțul său, rostind amenințări de ți se facea părul măciucă. Fața lui parcă ar fi fost „lucrată" de un măcelar. Își pusese capul sub robinet și și clătea mutra însângerată, suflând ca o focă. Fără să se mai obosească să se șteargă, își luă trei halbe și se așeză într un colț.
Porta încălecase pe tejghea și o agasa pe blonda Eva încercând să o sărute.
Fără jenă, îi strecură mâna sub fustă și i mângâie pulpele delicate. Fata scoase câteva țipete isterice și îl lovi cu o sticlă, în mijlocul exploziei de hohote de râs. Porta se întoarse, șugubăț.
— Fecioară, curățică, chiloței roz, medalie pentru cumințenie! O bunătate!
Coborî și se adresă Legionarului:
— Te am auzit ce i ai răspuns prietenului meu Pluto. Nu i suficient că ai învățat câteva șmecherii prin bordelurile marocane ca să ți meargă cu Porta, aici de față, din Moabitt, Berlin. Deci, un sfat: răspunde politicos când ți se vorbește tot așa.
Legionarul se ridică fără grabă și l salută pe Porta, scoțându și boneta cu o politețe comică.
— Mulțumesc, pentru sfat. Alfred Kalb, din Regimentul al 2 lea al Legiunii, va ține minte, Josef Porta. Tot din Moabitt, Berlin sunt și eu. Nu caut cearta, dar nici n o ocolesc. Nu este un sfat, ci doar o constatare.
— În ce regiment ești acum, camarade? întrebă împăciuitor Bătrânul.
— 27 blindate, batalionul 1, compania a 2 a, începând de azi, ora unsprezece.
— Dar ești de al nostru! exclamă Porta. Câți ani ai adunat, frate?
— Douăzeci, răspunse Kalb. Am făcut deja trei pentru purtare antisocială, convingeri politice și serviciu ilegal într o armată străină. Ultima dată în lagărul Fagen, lângă Bremen. Ai destule informații acum?
— Îl cunoști pe hauptscharführer S.S. Braun, din corpul 8 de la Fagen? l am întrebat eu curios.
— Da, îl știu. Mi a zdrobit mâinile și m a castrat pentru că m am culcat cu o poloneză din lagărul de femei. Dar Allah știe că l voi revedea într o zi și atunci...
Scoase un brici și i mângâie grijuliu tăișul.
— Văd că ai de gând să i pui boașele într un borcan! râse Porta.
— De ce nu? Sunt puși șerpi, de ce nu și boașele unui vierme ca Braun? O să fie mascota bordelului pe care am de gând să l deschid după război.
Se întoarse către o chelneriță:
— N ai văzut niciodată o pereche de boașe puse în borcan?
— Ce anume? întrebă ea fără să înțeleagă. Hohote de râs îi răspunseră: Nemernicule! spuse ea înțelegând dintr o dată și dispăru în spatele barului.
Micuțul veni spre tejghea, aruncă o monedă de o marcă și ceru:
— O halbă.
O goli dintr o înghițitură și porni spre legionar cu mâna întinsă.
— Îți cer iertare, camarade, a fost greșeala mea.
— S o lăsăm baltă, spuse Kalb, dându i mâna.
Într o clipă pumnul de fier îl imobiliză pe legionarul uimit, în timp ce genunchiul brutei îi zdrobea mutra. O lovitură de ucigaș, după ceafă, îl doborî lăsându l fără cunoștință. Gorila îi mai trase un șut în față și auzirăm cum îi troznește osul nasului. Micuțul se îndreptă, își șterse mâna și privi cu ură mulțimea tăcută. Pluto dădu pe gât o înghițitură de bere și spuse încet:
— Evident, nu știam șmecheria asta, dar, atenție, o să te afli la un moment dat pe front și știu vreo 3 000 de indivizi care ard de nerăbdare să ți trimită un glonte dum dum în ceafă.
— Încearcă doar! strigă bruta, și o să ies din iad ca să te sugrum.
Părăsi cantina într un cor de înjurături.
— Individul ăsta o să moară într un accident, ca din întâmplare, fără să l plângă cineva, spuse Bătrânul.
Opt zile mai târziu, legionarul, căruia trebuiseră să i taie o bucată din nas, lucra cu noi la un container uriaș de metal care trebuia nituit. Micuțul tocmai trecea.
— Tu care ești atât de voinic, îi strigă prietenos Kalb, vino să ne ajuți. Þine nitul, ne scapă mereu. Nu suntem destul de puternici ca să l ținem.
Ca orice brută, uriașul era pe cât de prost pe atât de orgolios.
— Sunteți niște muieri! O să vă arăt eu cum se ține un nit!
Și intră în containerul de oțel. Într o clipă, deschizătura fu astupată de o benă plină cu beton. Omul era prins ca un șoarece! Zece, cincisprezece ciocane pneumatice se năpustiră într un zgomot infernal asupra cuștii de oțel în care Legionarul a băgat și capătul unui furtun de abur, capabil să ucidă pe oricine, în afară de bruta captivă.
După trei săptămâni de spital, Micuțul a reapărut bandajat din cap până în picioare, dar mereu gata de scandal. Într o seară, Legionarul i a pus sticlă pisată în supă și am așteptat încântați o perforare a intestinelor. Se simțea mai bine ca înainte. Răzbunarea nu s a lăsat mult timp așteptată, iar Porta a fost cel care i a salvat viața lui Kalb. Fără nici o explicație i a smuls din mâini halba de bere: Micuțul tocmai îi pusese în ea o doză de nicotină pură.




Aventura noastră a început dintr o întâmplare și într un fel foarte obișnuit.
Ea a luat sfârșit prin plecarea companiei în timpul unui atac aerian.
Cine ar putea să condamne aceste iubiri fugare în mijlocul războiului ucigător?


Capitolul șapte
PASIUNE

Pe asfaltul ud se auzeau pașii unor pantofi cu tocuri înalte. Ascuns după colț, am văzut o venind prin lumina crepusculară a unei lămpi de camuflaj. Era ea, Ilsa, femeia mea.
Lumina slabă o dezvăluia în întregime, lăsându mă pe mine în umbră, de unde îmi plăcea să văd fără a fi văzut. S a oprit. Privirea ei a scrutat strada în pantă ce trecea prin fața cazărmii; tremurând în ploaie își privi ceasul, apoi își aranjă eșarfa verde.
Un trupete trecu pe lângă ea:
— Iepuraș, vino cu mine, o să ți fie la fel de bine!
Îi întoarse spatele și făcu doi trei pași. Soldatul pufni în râs și zgomotul bocancilor săi țintuiți se pierdu printre ruine. Ea veni din nou în lumină. Am început să cânt: „Umbrele noastre nu s decât una, căci ne iubim atât de mult".
Iritată, fixă întunericul din care am ieșit încet. Dar când mă văzu, izbucni în râs și, braț la braț, contrar regulamentului, pornirăm printre dărâmături.
Uitat războiul, uitată așteptarea! Ne regăsisem în sfârșit.
— Unde mergem, Ilsa?
— Nu știu, Sven. Într un loc fără soldați și fără miros de bere!
— Să mergem la tine, îmi doresc atât de mult să văd unde stai. Sunt cinci săptămâni de când ne cunoaștem, cinci săptămâni de când cutreierăm braseriile, patiseriile și ruinele!
Un moment de ezitare:
— Bine, mergem la mine, dar să fii atent, nu trebuie să ne audă cineva.
Un tramvai trecea gata să se destrame; ne am urcat în el alături de oameni cenușii și triști. Am coborât într un cartier de la marginea orașului. Am îmbrățișat o și i am mângâiat obrajii catifelați, dar trecătorii care apăreau din întuneric m au intimidat, nu mi plăcea să îmbrățișez o femeie în public. Mă strângea de mână și zâmbea în timp ce înaintam încet. În jur nu mai erau ruine, ci case intacte, locuințe de bogătași, nu merita să risipești bombele pe ele, ai fi ucis prea puțini.
Sirena dădu alarma, dar ca de obicei nu i dădurăm atenție.
— Ești învoit și peste noapte?
— Până mâine dimineață la opt, mulțumită lui Pluto. Bătrânul a plecat trei zile în permisie la Berlin!
— Sunt și alții plecați în permisie?
— Da.
Se opri, mă strânse mai tare și păli; ochii ei se umeziră în lumina albăstruie.
— Sven, asta înseamnă că o să plecați?
Nu i am răspuns, dar am tras o de acolo, nervos și iritat. Am mers fără să scoatem un cuvânt, apoi ea îmi șopti, ca și cum tăcerea mea ar fi fost o confirmare.
— Deci, este sfârșitul. Pleci! Vezi tu, Sven, îți datorez o fericire pe care soțul meu nu mi a oferit o niciodată. Chiar dacă se va întoarce, nu te pot uita, te rog, jură mi că te întorci la mine!
— Ce aș putea să ți spun? Nu eu îmi hotărăsc soarta, chiar dacă te iubesc! La început am crezut că va fi doar o aventură, cu atât mai picantă cu cât erai măritată. Din nefericire, a ieșit mai mult de atât, poate că este mai bine ca războiul să ne despartă.
Am mers mai departe, tăcuți ca noaptea. S a oprit în fața unei portițe de grădină și am pornit pe o alee bine întreținută. În depărtare se vedeau flăcările antiaerienei, dar nu se auzea nici o bombă.
Cu multă grijă, deschise ușa și verifică draperiile negre care acopereau fereastra, înainte de a aprinde lampa. Am strâns o în brațe cu violență, în timp ce ea îmi înapoia cu sălbăticie sărutul, lipindu și de mine trupul plin de dorință.
Am căzut grei pe un divan, fără să ne desprindem gurile avide; mâinile mele îi dezmierdau trupul delicat și urmăreau cusătura ciorapilor dincolo de care pielea ei era netedă, proaspătă și parfumată. Parfumul acela te făcea să uiți cazarma, tancurile puțind a ulei, uniformele jilave, duhoarea de bere și de transpirație; uitam de asemenea bordelurile, cântecele zgomotoase, orașele în ruină, gropile pline cu cadavre. Aveam în brațe, în sfârșit, o femeie elegantă al cărei parfum fin îmi amintea de podgoriile din sudul Franței; o femeie cu picioarele delicate, încălțată cu pantofi de antilopă și ai cărei genunchi cu gropițe se desenau sub mătasea transparentă.
Fusta era atât de strâmtă încât a trebuit scoasă ca să stăm comod. Pe jos era întinsă o blană, dar ce fel de blană? Ce putea la urma urmei să știe un soldat din 27 blindate despre blănuri? O femeie ar fi recunoseut imediat astrahanul, un astrahan negru ca tăciunele și care trădă bogăția. Nasturii bluzei roz se desfăcură, și pieptul îi fu eliberat de două mâini tandre, obișnuite mai mult cu lupta; sânii ei surâseră ochilor arși de zăpezile ruse, tulburați de bere și vodcă, dar înfometați de iubire și care căutaseră îndelung o mamă, o amantă, o femeie ca aceasta. Ea se eliberă cu delicatețe.
— Dacă ți aș povesti visul meu! murmurai.
Își aprinse o țigară și puse o alta între buzele mele, răspunzându mi:
— Știu acest vis, prietene. Visezi să fii undeva departe, fără cazărmi, fără urlete, fără funcționari cu mânecuțe, fără miros de piele; visezi o țară blândă, cu femei, vii și arbori înverziți.
— Da, așa este.
Pe masă era o fotografie. Un bărbat rasat, cu trăsăturile fine, purtând insigna ofițerilor de stat major, dar în viața civilă avocat. Într un colț o mână sigură scrisese: „Tom Horst 1942".
— Soțul tău?
Ea luă fotografia, o puse cu grijă pe etajeră, în spatele divanului și își lipi buzele umede de ale mele. I am sărutat tâmplele zbuciumate, mi am lăsat buzele să mi alunece pe sânii tari, am mușcat o de sfârcuri și i am dat pe spate capul cu păr negru. Gemea de durere, de pasiune, de dorință.
— Sven, dacă am putea să împlinim visul tău!
De pe perete, portretul sever al unei femei cu guler înalt de dantelă ne fixa cu ochii cenușii, care, fără îndoială, nu visaseră vreodată, dar care nici nu văzuseră orașe în ruină și oameni înnebuniți de bombardamente. La naiba cu morala, mâine o să fii mort!
Gurile noastre întredeschise se uniră, iar limbile noastre se căutară cu aviditate; dansul pasionat ne răsucea trupurile, iar dorința ni le ardea. La pământ căzu ceva transparent, un jupon... iar ea rămase pe jumătate goală, excitantă, îmbrăcată după gustul meu, căci goliciunea dezamăgește aproape întotdeauna un bărbat. Dorim întotdeauna să smulgem noi ultima bucata de pânză de pe corpul femeii iubite.
În timp ce mă luptam din greu cu o agrafă, ea se ridică plină de nerăbdare ca să mi dea ajutor; mâinile ei calde, delicate dar ferme, mâini pline de voluptate, se jucau pe spatele meu gol. În depărtarâ sirenele anunțau o nouă alarmă, dar noi fugisem de război, de bombardamente, de lumea întreagă... de tot ceea ce nu era cea mai veche bătălie din lume: lupta bărbatului și a femeii. Strânși unul de altul, divanul ni se părea prea strâmt. Orele treceau lăsându ne flămânzi, apoi un somn greu ne cuprinse și căzurăm adormiți pe covoarele persane.
Se lumina când ne am trezit, epuizați dar fericiți. Era o noapte pentru lungi amintiri. Își puse o rochie și mă îmbrățișă așa cum doar femeile îndrăgostite o fac.
— Rămâi, Sven, rămâi aici! Nimeni n o să te caute! Izbucni în lacrimi: Războiul se va termina în curând, este o nebunie să te întorci!
M am eliberat din strânsoare.
— Nu trăiești de două ori clipe asemănătoare și, pe urmă, cine ți a spus că n o să mă întorc? Nu uita de cel care se află în Franța, se va întoarce și el într o zi și atunci unde va fi trimis dezertorul? Buchenwald, Torgau, Lengries? Nu, spune mi că sunt laș, dar nu pot!
— Sven, o să divorțez, dar rămâi! O să ți procur acte false.
Am clătinat din cap și i am lăsat pe o hârtie numărul sectorului poștal: 23645. Strânse la piept numărul, singura noastră legătură pentru câtva timp.
Tăcută, uitând de orice prudență, m a urmărit cu privirea în timp ce mă îndepărtam. Repede, fără să mă întorc, am dispărut în ceață.




Trenul se oprea și la cea mai mică haltă.
Trebuia să aștepți ore în șir în fața marmitelor pentru o supă de urzici.
În ploaie și în ninsoare, ne duceam între șine pentru orice nevoi.
Nesfârșită călătorie! Am mers douăzeci și șase de zile înainte de a coborî în inima Rusiei.


Capitolul opt
DIN NOU PE FRONTUL DE EST

Timp de cincisprezece zile făcusem parte dintr un transport de trupe compus din treizeci de vagoane de marfă pentru soldați și din două vagoane vechi de clasa a treia pentru ofițeri. Un vagon plin cu nisip era împins în fața locomotivei trebuind să ne apere de mine. Ați fi putut să ne urmăriți ușor, căci lăsasem, sub formă de excremente, cărțile noastre de vizită prin toate gările în care ne oprisem.
S au petrecut mii de aventuri de a lungul acestei călătorii prin Polonia și Ucraina, până într o gară în ruine, aproape de Roslav. De acolo, pe un drum prăfuit, desfundat de vehicule grele, am pornit în marș spre pozițiile Regimentului 27 blindate, aproape de Branovaskaia.
Căpitanul von Barring ne ai primit cu brațele deschise. Era palid ca un mort. Se spunea că este atins de o boală intestinală incurabilă și că și petrece cea mai mare parte a timpului cu brăcinarii în vine. Spitalul, după o scurtă perioadă, îl trimisese înapoi pe front, declarându l vindecat, dar acolo luase o hepatită care numai bine nu i făcuse. Ne întrista să vedem în starea aceasta un comandant la care țineam.
Dacă Porta, Pluto și fostul legionar, adoptat de noi, nu și ar fi făcut de cap, am fi rămas în garnizoană, dar cei trei derbedei au sfârșit prin a inspira groaza pe o rază de kilometri în jurul lor.
După încăierarea dintre Kalb și Micuțul, acesta din urmă, spre marea noastră bucurie, fusese mutat în compania noastră de marș, ceea ce nu i făcuse nici o plăcere, iar puțin după aceea Porta s a remarcat și el.
Într o zi de beție la „Pisica Neagră", unde ajunsese în civil și fără permisie, violase o fată. Beată și epuizată, victima striga ca un porc la tăiere, în timp ce noi, ajunși acolo, îi priveam pe amândoi, aproape goi și într o poziție ce nu putea fi pusă la îndoială. Pluto luă o sticlă cu bere și îi stropi, spunând: „Adevăr grăiesc, ați fost creați pentru a crește și a vă înmulți." După care am plecat cu toții foarte mulțumiți.
Dar a doua zi lucrurile s au înrăutățit. Mahmură, fata și a amintit că au fost și martori, în așa fel că se putea vorbi de un viol în toată regula. Astfel dădu fuga la tatăl ei, care, din nefericire, era intendentul regimentului. Acesta l a alertat pe von Weisshagen care, chiar dacă nu i plăceau cei de la intendență, a trebuit să declanșeze mecanismul justițiar. Pluto, Porta și mulți alții au fost recunoscuți de domnișoară și pușcăria și a deschis încă o dată porțile.
Pluto făcuse și el o treabă bună. Ne invitase într o bună zi într un tanc școală, deci un tanc căruia i se demontase turela, ceea ce l făcea să semene cu o cadă pe șenile. Mașinăria, accelerata la limită, atinsese în parcare 40 la oră, în loc de 15, viteza maximă admisă. După patru sau cinci ture de pistă, cu motorul ambalat la maxim și cu șenilele zăngănind, Pluto a lăsat comenzile și s a întors spre noi fericit.
— Vedeți hodoroagă, atinge 40!
Ridicând un uriaș nor de praf, ajunsesem la capătul drumului când, ca un drac scos din cutie, un mic Opel a apărut în fața noastră. Ceea cea urmat s a petrecut ca fulgerul. S a auzit o trosnitură sinistră și micul Opel a zburat de pe drum, aterizând pe un teren de instrucție, după ce a făcut câteva tumbe prin aer, iar roțile smulse i s au rostogolit până în gard.
— Nu i rău, spuse Porta. Ce i frumos e frumos!
— Care i mai tare, amărâtul ăla sau Pluto?
Dintre sfărâmăturile mașinii apăru, spre stupefacția noastră, un amărât în zdrențe, care nu era altul decât adjutantul nostru. În fața lui Pluto, rămas trăznit, îl apucară furiile, și îl trimise cincisprezece zile la arest, ceea ce nu era prea mult!
Morocănos, Porta își aruncă toate catrafusele într un colț al colibei în care stăteam și țipă la rusul bătrân care se scărpina într un colț, frecându se de zid.
— Ce spui Ivan, iată l pe Josef Porta înapoi! S ar părea că ai purici, cetățene sovietic.
Rusul izbucni în râs fără să fi înțeles vreun cuvânt.
Porta îi repetă în rusă:
— Iată ne din nou aici! Dar nu pentru mult timp. Am fost destul o armată a ntâia, acum călcâiele la spinare și spre Berlin! Îți lăsăm plăcerea să îți revezi tovarășii roșii, iar ei vor avea plăcerea să te spânzure.
Rusul căscă ochii mari și bâlbâi:
— Ghermanski pleacă? Soldat bolșevic vine aici?
— Ai înțeles, camarade!
Urmă, într un colț, o discuție însuflețită între cei nouă civili din coliba murdară. Unul dintre ei ieși să ducă vestea mai departe prin satul trist și cenușiu, alții se apucară, în tăcerea cea mai mare, să și facă bagajele. Vocea lui Porta îi făcu să tresară:
— Și mai ales nu vă uitați izmenele!
Pluto, care nu voia să piardă spectacolul, își luă pușca mitralieră și făcu o mișcare expresivă, spunând într o rusă stâlcită:
— Când tovarăși comisar venit aici, atunci bum bum, pentru că voi nu partizan. Ieșit repede, făcut partizan.
Bunul bătrân se propti în fața lui și i spuse plin de reproș:
— Fără glume, domnule soldat!


... Cu măștile de gaze drept perne și cu mantalele ca pături, am încercat să dormim puțin. Primisem misiune de infanteriști pentru ocuparea cotei 2689. Întreaga divizie fusese nimicită de ruși, cu tot cu tancuri, împotmolite sau făcute țăndări.
— Am căzut în hazna, spuse Stege furios, suntem cea mai împuțită unitate din toată armata!
— Da, îi răspunse Möller, un tip de la statul major mi a spus că tot corpul de armată este gata să și ia picioarele la spinare cu Ivan pe urmele lui.
— Dumnezeule, explodă Pluto, dacă este adevărat, înseamnă că ne suflă deja în ceafă! Tipii ăștia din 52 spală mereu putina.
— Nu s decât munteni acolo, spuse Stege. Nu pot să i sufăr pe țărănoii ăștia din Alpi! Cu florile lor la chipiu, când se așează în cerc seamănă cu o coroană mortuară.
— Mai tăceți! mârâi Bătrânul. Nu i chip să dormi aici. Și nici nu știm dacă mâine vom mai fi în stare.
Încet, liniștea puse stăpânire pe încăpere, într o nepieritoare duhoare de sudoare, gunoaie și păduchi. Am mai auzit doar câte o mostră de înjurături nemțești, franțuzești și arabe de la Legionar, adresate toate păduchilor ruși, mult prea răi, spuse el, față de cei din Africa de Nord.
Toți sforăiam liniștiți când un șut ne a trezit, în timp ce o voce anunța:
— Hai, deșteptarea, plecăm!
Porta înjură. Ne am sculat cu greu și mormăind ne am târât efectele spre locul de adunare, unde restul Companiei a 5 a tremura deja în frig și burniță. Lanternele luceau ici și colo deasupra hărților; ordine înăbușite, zgomotul metalului lovit de metal erau singurele sunete în noaptea neagră și ploioasă. Vocea Micuțului se ridică proferând înjurături și amenințări.
Von Barring apăru fără nici o grabă, înfășurat într o manta lungă, cu glugă, fără nici un însemn, asemenea celor folosite de santinele. Încetă orice discuție.
— Bună dimineața, soldați. Gata de plecare? Și fără să mai aștepte un răspuns, comandă: Companie, drepți! Arma la umăr! Puneți vă armele cât mai comod posibil. Compania a 5 a, cu ocolire jumătate dreapta, după mine, marș!
Porta și Legionarul fumau imprudenți, iar țigările lor străluceau în întuneric; alții le urmară exemplul, mergeam în formație dezordonată, căutându ne unii pe alții, ca să ne apărăm de frică și de noapte. Porta îmi dădu o grenadă.
— N am loc și pentru asta, ține o.
Harnașamentul scârțâia și zdrăngea în cârca oamenilor nervoși. Ploaia ne curgea de pe căști pe spate, ca un deget înghețat. Am străbătut o pădurice, apoi un câmp de floarea soarelui călcat în picioare. Micuțul ridicase tonul și îl simțeam în căutarea unui scandal.
Căpitanul von Barring se opri și lăsă compania să treacă prin fața lui, sub conducere locotenentului Halter, a cărui pușcă mitralieră se legăna la capătul unei curele. Când Micuțul ajunse în dreptul căpitanului, l am auzit pe von Barring spunând cu vocea lui liniștită, dar fermă:
— Tu de colo, ți am văzut dosarul și am auzit vorbindu se de tine. Te previn că aici nu i înghițim pe provocatori. Ne purtăm bine cu cei care se poartă bine, dar împotriva ticăloșilor și a bandiților avem metode pe care nu ezităm să le folosim.
Von Barring își reluă locul din frunte, purtând tot cascheta obișnuită în locul căștii de oțel. În trecere îl bătu pe umăr pe Porta, spunându i vesel:
— Merge, maimuță roșcată?
Porta surâse cu familiaritate:
— Da, căpitane!
Și întorcându se către Bătrânul și către mine, continuă șoptind:
— Barring este unul dintre rarii ofițeri care nu este doar un porc cu epoleți!
— Gura, Porta, se auzi vocea lui von Barring. Dacă nu, la întoarcere, facem exerciții de marș!
— Raportez că Josef Porta are platfus și bătături, iar doctorul a ordonat să fie scutit de marș.
Îi răspunse doar râsul înăbușit al lui von Barring. Focul artileriei nu era prea intens; ici și colo câte o explozie și răpăitul unei mitraliere. Era ușor să i deosebești pe ai noștri de cei din față: tic tic tic făceau MG 38 urile noastre, da da da spuneau rușii, iar noul MG 42 scotea un fel de mârâit continuu. Pe lângă noi treceau trasoare albe, strălucitoare. Stege hohoti ca un nebun.
— Într o carte pe care am citit o, scria despre un soldat: „Nu i era teamă de nimic; moartea i era prietenă și ajutor, era curajos și mereu încrezător...". Cretinul care a scris asta ar trebui să vină aici să ne vadă cum stăm ca niște murături, gata să ne scăpăm pe noi înainte să nceapă tărăboiul.
— Potolește te, Stege, se auzi vocea Bătrânului.
Mergea puțin încovoiat, trăgând din bătrâna sa pipă cu capac, cu mâinile înfundate în buzunarele mantalei și cu grenadele de mână înfipte în bocanci.
Pe câmp, nu prea departe, o grenadă explodă cu zgomot.
— 15,5, constată Bătrânul trăgându și puțin capul între umeri.
Cei noi se aruncară pe burtă. Pluto începu să râdă.
— Moacele sărută mocirla sovietică!
— De mine vorbești? mârâi Micuțul care se aruncase și el la pământ.
— Crezi că despre tine i vorba?
Micuțul traversă formația dând din coate și l prinse pe Pluto, dar acesta l lovi cu patul armei peste față.
— Șterge o, fiu de cățea, amenință el.
Lovitura îl înnebunise pe Micuțul; se învârti fără rost, ieși din coloană și căzu în genunchi în timp ce sângele îi curgea din nas. Bătrânul ieși din rând și țintindu l cu pușca mitralieră îi spuse:
— Scoală și treci în coloană, dacă nu, te termin. Ai văzut ce capeți dacă te porți așa. Ai zece secunde, după care trag!
Micuțul se ridică, clătinându se, scoase din el ceva de neînțeles, dar arma Bătrânului îl potoli.
— Depărtați vă, nu mai fumați, se auzi glasul lui von Barring.
Brrummm... explodă altă grenadă. Da da da, lătră o mitralieră grea în dreapta. Porta râdea pe înfundate.
— Te simți ca acasă auzind toate astea! Salut, băieți, spuse el câtorva grenadieri ascunși lângă un copac. Vă anunț că Josef Porta, ucigaș plătit de Stat, a sosit din nou în măcelăria din est.
— Atenție la ruine, acolo, la cincizeci de metri, îl avertiză unul dintre grenadieri, pot să vă vadă. Când o să treceți tranșeea, este un dâmb cu un rus mort. Þineți vă bine, Ivan trage în el cu mitraliera. Ieri am pierdut opt oameni acolo și în mod sigur sunt cruci destule și pentru voi!
— M ai liniștit, spuse Porta cu sinceritate.
Pluto și micuțul legionar discutau:
— Începe să se simtă duhoarea de cadavru, spuse Kalb. Asta mi aduce aminte de Maroc, dar acolo trăznea și mai rău...
— Ai răbdare, arab neisprăvit, să simți pe mâini zeama verde a hoiturilor de aici. O să ți pară rău după Marocul tău.
— Rahat..., plecă Kalb râzând. Dacă tu crezi că mă impresionează Ivan ăsta al tău! Am primit crucea de război cu trei stele între Riff și Indochina, așa cum mă vezi.
— Poți să fii tot numai o decorație, o să te scapi pe tine de frică la vederea lui Ivan! Stai să i vezi pe siberieni cum joacă tenis cu căpățâna ta.
— Să vedem, spuse Legionarul. Allah! Nici noi nu ochim rău și știm să ne jucăm cu cuțitul în Moabitt, Berlin.
— Cum nu v ați pus în cap să câștigați războiul, tot restul vă este permis, îl ironiză Bătrânul.
Compania aluneca și se tăvălea prin noroaiele care înconjurau ruina unui colhoz; urma o tranșee înfundată, la capătul căreia se afla dâmbul unde zăcea rusul mort.
Era acolo de mult și puțea temeinic; de o parte și de alta mlaștina tăia orice cale de a ocoli dâmbul.
Von Barring spuse încet:
— Trebuie să trecem în viteză. Pitiți vă pe rând, câte unul, în spatele rusului mort. Undeva în stânga este o mitralieră grea, cel care se lasă descoperit e terminat.
Nu se auzi nici un zgomot, eram sălbăticiuni ieșite după pradă, tăcute ca noaptea. Porta se ghemui în colțul tranșeei, cu cureaua căștii în gură și cu pușca cu lunetă la umăr. Micul legionar, urmându l ca o umbră pe golanul roșcovan, ținea mitraliera la șold, cu siguranța trasă, gata să apese pe trăgaci.
Primii trecură fără probleme, când o rachetă luminoasă se înălță deasupra capetelor noastre și inundă terenul cu o lumină orbitoare. Un recrut se ascundea disperat în spatele mortului.
— Dumnezeii!..., înjură Bătrânul. O să ne cadă pe cap. Ivan a mirosit ceva.
Tocmai terminase când a pornit furtuna. Cadavrul țintit de mitraliera grea tresărea de parcă ar fi fost viu. Puștiul care se ascundea fu lovit și sări în picioare strigând: „Ajutor!" apoi dispăru în mlaștină.
Ne lipirăm de malul tranșeei în timp ce grenadele cădeau peste noi, grenadele acelea diabolice pe care le auzi de abia când îți explodează sub nas. Începură și mitralierele.
— Stați liniștiți, nu trageți, se auzi vocea lui von Barring în întuneric.
Trecea în lungul companiei.
Dacă a durat o oră sau zece minute, nu știu, apoi totul a încetat și am început din nou să înaintăm spre cadavru. Bătrânul îmi făcu semn: era rândul meu!
Lungit lângă mort, mă abțineam cu greu să nu vărs. Era umflat, era enorm, cu o zeamă verzuie care i curgea din nas și din gură ca dintr un izvor, mirosind îngrozitor. Puțin după aceea, Porta și Legionarul au ajuns și ei dincolo.
— Frumoasă supă de cadavru, ai? Cum îi zice în franceză sau în arabă? râse Porta de Kalb.
— Fă o plimbare de doisprezece ani prin Legiune și o să afli, replică omulețul.
— Știai franceza înainte să intri la vulpile deșertului?
— Da, din nefericire un cuvânt, dar nu știam ce înseamnă: „Cochon" ; când l am spus, mândru de mine, în fața căpitanului, am primit o lună de arest. După aceea, ți o jur, mă uitam în dicționar înainte de a rosti un cuvânt.
O grenadă ne întrerupse conversația și ne am aruncat în adăpost. Cineva începu să urle în spatele nostru, alte grenade căzură în mlaștină, stropindu ne cu apă stătută.
— Ca n baie! urlă Stege.
— Asta i baia rusă? întrebă Legionarul, înecându se de râs.
— Plutonul 2 ocupă poziția asta, comandă locotenentul.
Vocea îi tremura, încă nu avea obișnuința frontului.
Pluto se lupta cu pușca mitralieră și înjura împingând sacii de nisip ca să și facă loc. Un glonț plesni ca o plamă la mică distanță de capul său.
— Gunoaie! strigă docherul. Vă arătăm noi, scârbelor!
Furios, aruncă o grenadă spre liniile rușilor pentru a și întări amenințarea.
— Atenție, băieți! ne preveni Bătrânul. Sunt buni ochitori și trag cu gloanțe explozive.
Un alt proiectil sosi șuierând și se opri în fruntea unui ochitor de pe tanc, al cărui creier se revărsă pe umărul Legionarului. Acesta se strâmbă și se curăță cu baioneta.
Pușcașii din 104 ne spuseră la revedere și ne lăsară să înțelegem că ne lasă în găleată.
— Feriți vă dimineața la ora 7 și pe urmă la 5 după masă, atunci se dezlănțuie Ivan! În restul timpului nu aveți probleme decât cu pistoale mitralieră și grenade, rar câte un lunetist care se distrează, dar pentru restul rușii respectă cu sfințenie orarul.
Am aprins lanternele Hindenburg în adăpostul pe care plutonul al 2 lea încercase să l facă mai confortabil. Porta scoase cărțile sale de joc soioase și își puse pe o ureche un joben hărtănit. Mătasea neagră era destrămată și, pentru a i ascunde stricăciunile, pictase un cerc roșu și albastru în jurul calotei, ceea ce l făcea să semene cu un coș de navă. Monoclul, luat din România, era pus șmecherește la ochi, dar războiul îl blagoslovise cu o spărtură care dădea ochiului o expresie absolut idioată prin sticla legată de epolet cu un șnur negru luat de la chiloții unei fete.
Puse cărțile pe o masă și strigă:
— Veniți copii și să facem jocurile, dar vă previn, nu pe datorie. Am fost deja păcălit după un atac aerian când niște imbecili au avut tupeul să se lase omorâți înainte să plătească. Miza minimă: zece mărci sau o sută de ruble.
Făcu douăsprezece pachete și îl întoarse pe al treisprezecelea, era un as de pică. Impasibil, adună potul și l aruncă în cutia unei măști de gaze pe care și o atârnase după gât. A câștigat de opt ori la rând, ceea ce ne a făcut mai circumspecți. Nici unul nu îndrăznea să mărturisească ceea ce gândeam cu toții: Porta trișa. Dar avea, sub fiecare braț, câte un pistol mitralieră și în spatele lui micuțul legionar mângâia un P 38 cu siguranța ridicată.
Bătrânul citea o carte pe care nevastă sa i o dăduse la plecarea din garnizoană. Din timp în timp o lăsa și scotea din portofel fotografiile soției și a celor trei copii. Știam, chiar dacă nu lăsa să se vadă, cât îl durea despărțirea și uneori îl vedeam plângând cu fotografiile în mână.
Căpitanul von Barring, însoțit de locotenentul Halter, intră în adăpost și începu să vorbească pe șoptite cu Bătrânul.
— După spusele unui dezertor ar trebui să ne așteptăm la un atac cam la ora trei, îi împărtăși Bătrânul lui von Barring.
— Bine, să fii pregătit. Comandantul companiei pe care am înlocuit o spunea că locul este blestemat. Avem ordin să ținem poziția oricât ne ar costa. Ordinu i ordin, cota 2689 domină regiunea, iar dacă Ivan s ar instala aici, toată divizia ar fi prinsă ca într un clește și Ivan o știe.
— Vreți să spuneți că, mai devreme sau mai târziu, o să înceapă dansul și o să ne trezim cu tancurile peste noi?
— Nu, atâta timp cât mlaștina nu i înghețată, dar cum a sosit iarna, trebuie să ne așteptăm la orice. Să sperăm că în clipa aceea vom fi în cutiile noastre de conserve, deși pe blestematul ăsta de front de est nu știi niciodată nimic sigur.
Privirea obosită a lui von Barring trecu indiferentă peste vizuina întunecoasă și l descoperi pe Porta, echipat cu monoclu și joben.
— Dumnezeule, de unde ai pălăria aia idioată? Te rog să ți pui chipiul sau să stai cu capul gol.
— Am înțeles, domnule căpitan, răspunse Porta.
Adună iarăși potul, își luă chipiul și l puse peste joben. Von Barring clătină din cap râzând:
— Individul ăsta este imposibil, dacă l vede comandantul cu pălăria astă, o să ajungă la închisoare.
— Nu cred, domnule căpitan, căci m am întâlnit deja cu locotenent colonelul Hinka, căruia i s a părut că arăt foarte bine.
— Destul, Porta, zise von Barring.
În același moment scandalul a izbucnit la masa de joc. Micuțul descoperise că Porta avea doi ași de pică și, vociferând se aruncase peste el, când țeava mitralierei l a oprit.
— Vrei încă o gaură? spuse Legionarul, trăgându i un șut în burtă și răsturnându l pe spate.
Căpitanul și locotenentul se purtară ca și cum n ar fi văzut nimic. Jocul continuă și trecurăm sub tăcere escrocheria roșcatului. Îi făcurăm chiar Micuțului plăcerea de a l lăsa să câștige de două, trei ori, ceea ce l făcu fericit și îi ceru scuze lui Porta, dar ghinionul îl ajunse din nou și pierdu totul... Porta, neiertător, refuză orice credit. Nefericitul, arzându i vârfurile degetelor, își scoase ceasul de la mână și l aruncă pe masă, cerând 300 de mărci. Legionarul îl examină plin de interes.
— Cel mult 200.
Porta își șterse monoclul crăpat, își aranjă jobenul și examină marfa ca un expert.
— Marfă furată, 150 de mărci și nimic mai mult. Da sau nu?
Micuțul, pierdut și mut, deschise de două ori gura în semn de aprobare și ceasul dispăru în apărătoarea măștii de gaz. Îl privea năucit pe Porta care, la fel de impasibil, continua să joace. După ce și a curățat partenerii, a închis dintr o mișcare apărătoarea plină cu bani și obiecte de valoare, s a întins pe paie cu ea sub cap și a scos fluierul. Legionarul și Pluto îl acompaniară la cântecul incredibil de obscen.
Cât despre Micuțul, nu mai găsi nici un motiv de ceartă, căci nu l mai băga nimeni în seamă.




Comandantul diviziei era un imbecil. În mod, ciudat, era și extrem de religios, având calitatea tipic prusacă de a amesteca creștinismul cu naționalismul.
General locotenentul von Traus îngenunchea deci în fiecare dimineață în compania preotului von Leitha, rugându se pentru victoria armatei germane. Ne ținea lungi discursuri despre superioritatea germanilor și exterminarea raselor inferioare — deci a tuturor celor care nu aparțineau rasei superioare, cu creierul marcat de crucea încârligată.
Cât despre Porta, el își pusese zvastica într un loc mai puțin nobil.


Capitolul nouă
SÃRIM ÎN AER LA ORA 11 și 30

Bătrânul a fost cel care m a trezit:
— Scoală te, spuse el. Se întâmplă ceva suspect la Ivan. Tu și cu Porta trebuie să mergeți în cercetare; ia pe altcineva, dacă vrei, dar nu pe Pluto și nici pe Stege: de ăștia doi am nevoie în caz de atac.
— Nu mă surprinde că ai ajuns tablagiu, mârâi Porta. Nu știi să dai decât vești ca astea la micul dejun.
— Mai repede și fără atâta vorbă. Nu pot să încredințez misiunea asta oricui. Pe cine iei cu tine?
— Bine, cap pătrat, îl iau pe Legionar. Nu mi vine să cred că ai ajuns atât de deștept doar pentru că un prusac ți a pus table pe umeri.
Și începu să l scuture pe legionarul adormit, ghemuit într un colț. Kalb, fără chef, se așeză pe saltea și începu să și scarpine pieptul păros.
— Stai să vezi, frate, când l om scărpina pe Ivan după ceafă.
Echipați cu tot armamentul, l am urmat pe Bătrânul, care ne a arătat reperele în teren și locul din care trăgea mitraliera grea.
— La trei degete stânga de tufișul ăsta, dacă luați poziție, puteți să l priviți drept în ochi pe Ivan. Dar atenție! Fără nici un zgomot și vă întoarceți când se întunecă. Locotenent colonelul Hinka bănuiește că Ivan ne pregătește o lovitură sub centură, iar singurul mod în care putem să o aflăm este să trimitem pe cineva în cercetare.
— Și ăștia trebuie să fim noi, cei mai buni camarazi ai tăi, tablagiu nemernic! Ca și cum n ar fi fost destui amatori pentru crucea de fier, spuse Porta supărat.
Căpitanul von Barring și locotenentul Halter ieșiră din întuneric și ne dădură ultimele indicații.
— Mare atenție, băieți, și fără eroisme. Stați cu piedica pusă, nu trageți decât în situații extreme.
Ne am pus pumnalele la cizme, grenadele în buzunare și pistoalele mitralieră la centură, ca să nu facă zgomot. Von Barring rămăsese cu gura căscată în fața jobenului lui Porta și exclamă:
— Doar n o să mergi așa?
— Asta i mascota mea, căpitane, râse Porta și plecă după micuțul legionar.
Ne târârăm pe terenul desfundat și mlăștinos, mlădioși ca niște pisici, ca să putem trece pe sub sârma ghimpată. Nici un zgomot nu rupea tăcerea nopții amenințătoare, luminată din când în când de luna peste care treceau nori purtați de vânt. Am ajuns ultimul la tufiș. Kalb își ținea degetul la gură și am avut un șoc descoperind la zece metri de noi pozițiile ruse: doi servanți și o mitralieră grea. Ne am așezat cu grijă armele și, acoperiți cu mantalele de camuflaj, ne am făcut una cu pământul.
Rușii erau atât de aproape încât îi auzeam cum se ceartă și se înjură, de puteai să crezi că Micuțul se află printre ei, și au sfârșit prin a se lua de guler, până când a apărut un superior care i a despărțit țipând. Timp de două ore, nemișcați ca morții, am tras cu urechea. Porta ne a încălzit puțin scoțând bidonul cu vodcă. La un moment dat câțiva ofițeri, însoțind un șef de la statul major care părea să fie în inspecție, s au oprit la câțiva pași de noi și au început să discute. Cu mâinile pe arme, l am văzut pe comandant mergând până la mitralieră, care a început să tragă spre pozițiile germane, iar răspunsul acestora nu s a lăsat așteptat. Ofițerul începu să râdă și spuse ceva în genul: „Porcii ăștia de nemți se iau în serios". Când noaptea era pe terminate și ne pregăteam de întoarcere, o voce ajunse până la noi.
— Nu putem să restabilim contactul cu batalionul. Tranșeea de comunicație este inundată și fluviul se revarsă. O să ne înecăm aici, iar friții or să rămână pe uscat, acolo sus, dar...
Vocea răsunătoare, amenințătoare, se îndepărtă în noapte. Cum nu mai aveam nimic de făcut, ne am întors pe pozițiile noastre, iar apoi timp de patru zile am venit înapoi lângă tufiș, dar degeaba. Von Barring se gândea la o modalitate prin care să luăm câțiva prizonieri, când află că una dintre patrulele noastre descoperise un fir de telefon al inamicului. Trecuseră două zile plicticoase, în ascultarea unor discuții insipide și a bancurilor făcute ca să mai treacă timpul pentru telefoniste, când, deodată, am ciulit urechile. Porta mi a aruncat cealaltă cască și am auzit o voce aspră:
— Cum merge pe la voi, Gheorghi?
— Ca naiba! Suntem așa într un rahat...
Urmară înjurături și glume obscene.
— Vrei niște vodcă să ți ridici moralul?
— Mulțumesc, nu, în seara asta venim spre voi.
Uimit, primul rus întreabă:
— Cum asta?
Al doilea se puse pe râs:
— Mâine la 11 și 30 îi aruncăm în aer pe friți... Tot dâmbul sare în aer! Un foc de artilerie pentru șobolanii ăia.
Noutatea a fost transmisă în mare viteză, așa cum vă dați seama, și am primit toate întăririle care au putut fi mobilizate, dar nu era mare lucru: o companie de pușcași din 104 și o baterie antiaeriană de 8,8, plus două bătrâne 7,5 uri pe mașini și o companie inutilizabilă de rezerviști bătrâni, la 50 de ani, totul adunat într un batalion de șoc sub comanda lui von Barring.
Profitând de ceață, în zori au fost evacuate tranșeele cele mai apropiate de dâmb și puțin după aceea o companie de geniști înarmați cu aruncătoare de flăcări sosi în întărire. I am primit cu brațele deschise! Erau soldați hârșâiți ca și noi, veterani ai campaniei din '39 și știam că putem să contăm pe ei.
Înghesuiți în tranșee, cu inima strânsă, priveam cum se rotesc amenințătoare acele ceasului. Micuțul, liniștit, nu se despărțea de Pluto; simțeam că în momentele de pericol nu se teme de tovărășia sa. Stege și cu mine ne țineam aproape de Porta, pe care Legionarul îl urma pas cu pas. În stânga noastră erau Möller, Bauer și alții.
Grenadele se umezeau în mâinile noastre transpirate, fumam țigară după țigară, înșelând teama ucigătoare... Undeva, sub pământ, geniștii ruși ne pregăteau moartea, o moarte pe care hazardul unui fir de telefon ne făcea să o privim la fel de obiectivi ca și inamicii noștri.
Era 11 și 15. Într un sfert de oră... Obosiți, priveam prin ceață peisajul mocirlos. Nu se mișca nimic, nici măcar o frunză... o liniște de mormânt... 11 și 30... nimic. S a scurs încă un sfert de oră. Tot nimic.
Apoi am înțeles! Ceasul nostru era cu o oră înainte față de cel al rușilor.
— Mai rău ca orice! spuse Porta.
— Chiar mai rău decât să aștepți în fața unui bordel unde sunt zece târfe și ai o sută de bărbați la rând în față! spuse Legionarul fără a scăpa câmpul din ochi.
— Asta n ar avea de ce să te intereseze, din moment ce nu mai ai boașe, își dădu cu părerea Micuțul.
— Mai spune o o dată! amenință Legionarul. O să mi descarc automatul în capul tău...
— Liniște! se auzi glasul nemulțumit ai lui von Barring.
Să aștepți, să aștepți... așteptare ucigătoare. Trecu o oră... ceasul arăta ora unu și tot nimic.
Nervozitatea cuprinse tranșeea aglomerată. Era imposibil să te întinzi, să te miști; blestemam în șoaptă, ne aruncam înjurături înfundate, bătrânii se întinseseră pe jos, apatici; deja însemnați de moarte, acești rezerviști de cincizeci de ani. Geniștii, amestecați cu tanchiștii fumau, așteptând ca și noi valul ce urma să ne cadă în spate.
Timpul trecea. Unii deveneau mai nervoși, alții mai calmi; noi, veteranii, eram din ce în ce mai încordați. Pluto, ca să poată fugi și trage de la înălțimea șoldului, își trecuse cureaua mitralierei peste umăr. Micuțul, spre uimirea noastră, își procurase și o pușcă mitralieră, deși rolul lui era să care afetul mitralierei grele. Ce se întâmplase cu afetul și de unde luase pușca mitralieră? Nimeni nu întreba. Cartușierele puse în diagonală îl făceau să semene cu un rebel mexican din armata lui Francisco Villa, iar o lopățică de infanterist bine ascuțită era îndesată la centură ca armă pentru lupta corp la corp.
Kalb avea în spinare rezervorul cu combustibil pentru aruncătorul de flăcări al lui Porta. Aceasta își purta jobenul cu naturalețe, iar din buzunarul mantalei se vedea capul mâței sale roșcate. Toate acestea aduceau a balamuc!
Artileriștii, care și săpaseră adăposturi în spatele pozițiilor noastre, anunțară că nu mai așteaptă și că se retrag.
O discuție aprinsă izbucni între von Barring și un locotenent de artilerie, pe care von Barring îl amenință cu împușcarea dacă se retrage un centimetru. Turbam de fericire, căci von Barring era un vulpoi bătrân care știa dincotro bate vântul.
Trecu o jumătate de oră. Oamenii mârâiră și vrură să plece după mâncare. Van Barring le o interzise. Rezerviștii protestau în gura mare, iar comandantul lor de companie, un căpitan de șaizeci de ani, vorbea deschis că totul este o nebunie, evocând vremurile când se afla la Verdun!
Dintr o dată, la ora două, balul a început... Colina explodă, un uragan negru se înălță spre cer. Timp de o secundă domni tăcerea, apoi tone de pământ și piatră căzură asemenea grindinei pe adăposturile noastre. În același moment, artileria sovietică se dezlănțui cu sălbăticie și o ploaie de obuze mătură ceea ce, pâna ieri, fusese poziția noastră. Tirul a fost scurt, dar teribil, pulverizând antenele și liniile de telefon, fără să ne provoace, totuși, pierderi serioase. Un fum acru, înăbușitor, ne acoperi, când deodată, prin el, i am văzut pe infanteriștii ruși trecând la atacul tranșeei pe care o părăsisem:
Inamicul nu se aștepta la nici o rezistență și nu dorea decât să ocupe cota 2689 înainte ca germanii să și revină din surpriză.
— Batalion de asalt, înainteee! urlă von Barring, sărind din tranșee și măturând totul în fața lui cu pistolul mitralieră.
A fost de neuitat! Am pornit ca nebunii la asaltul craterului uriaș în care am ajuns cu câteva clipe înaintea rușilor și din care am început să i împroșcăm cu un foc ucigător.
O luptă de la zece metri cu pistolul mitralieră la șold și cu aruncătoare de flăcări, asta l ar fi înverzit de frică chiar și pe Satana!
Rușii, transformați în torțe vii, își aruncau armele și se retrăgeau în panică sub loviturile tunurilor noastre cu țevile înroșite. Doar câțiva s au adăpostit de cealaltă parte a dâmbului, la 25 de metri de noi, iar artileria lor a intrat în joc, vărsând timp de douăzeci și patru de ore valuri de foc peste cota 2689.
De la prizonieri aflasem că avem în față o trupă de elită. Când tirul artileriei se deplasă în spatele nostru, lupta deveni sălbatică. Micuțul, murdar de sânge din creștet și până n tălpi, mânuia ca pe două bâte mitraliera și lopata ascuțită. Porta se lupta cu furie, aruncătorul de flăcări de mult timp golit servindu i drept măciucă, cu jobenul pe creștet și scoțând urlete de asasin. Micuțul legionar, înarmat cu o mitralieră rusească, nu se dezlipise de el, în timp ce oră după oră, trup după trup, valurile de asalt urmau valurilor de asalt în mica tranșee. Câteodată camarazii ajungeau să se ucidă între ei. Într un târziu a trebuit să ne retragem și printr o minune, abandonând morți și răniți, să reocupăm pozițiile de plecare în timp ce artileria noastră oprea inamicul.
Clătinându ne, am căzut în mocirlă. Bauer avea o jumătate de obraz lipsă și nu și dăduse seama decât la sosirea infirmierilor. Möller avea nasul zdrobit. Micuțul, un deget smuls, dar lucru ciudat, refuza să fie evacuat deși era într o stare vecină cu nebunia:
— Stau cu bandiții!... Aici vreau să crăp! vocifera el lovind un infirmier.
Deodată, se înălță pe taluz și trimise o rafală spre ruși, urlând câteva înjurături. Îi răspunse o întreagă canonadă, dar el în întregime descoperit, cuprins de un hohot de râs, continuă să măture de la șold pozițiile ruse.
Bauer se agăță de el, încercând să l aducă pe nebun la rațiune. Degeaba. Ca o stâncă pe picioarele depărtate, era de neclintit, iar încetul cu încetul nebunia lui îi cuprinse și pe ceilalți. Porta, cu jobenul și aruncătorul de flăcări, ca și legionarul, săriră lângă el râzând isterici și deschizând focul asupra inamicului, totul presărat cu înjurături fără adresă.
— Înainte! Trăiască Legiunea! urla Kalb.
Plecă la asalt aruncând grenade. Porta își aruncă pălăria în aer și, prinzând o din zbor, și o înfundă pe cap strigând:
— Înainte!
Micuțul și Pluto trăgeau deja ca niște nebuni furioși și ceilalți din batalion, beți de furie, săriră ca niște fiare în urma lor. Rușii fură măturați într o joacă. Omoram, loveam, mușcam, spintecam, urlam... cota 2689 a fost cucerită. Timp de trei săptămâni a trebuit să o menținem stând într un crater adânc de 20 de metri, larg de 30 și lung de 50, tocat fără pauză de o artilerie care, încet, distrugea rămășițele batalionului.
Câțiva dintre noi, cuprinși de nebunia frontului, se aruncau în întâmpinarea gloanțelor și se lăsau măcelăriți. De două ori această nebunie îl cuprinsese și pe locotenentul Halter. Porta, cu flautul, și Legionarul, cu muzicuța, evadau în melodii pe care nu le auzea nimeni. Micuțul boxa împotriva unui sac de nisip care l lovise în față ca un pumn și pe care îl sfâșiase de furie. Mai nimic de mâncat pe parcursul acestor ore îngrozitoare. Porta, care adulmeca mâncarea de la kilometri, descoperi un depozit de conserve pe care l am golit într o zi târându ne sub focul artileriei.
Și ajutorul a venit! Divizia a aruncat în luptă două regimente de aruncătoare și o puternică întărire de artilerie. Încă două zile pe colina blestemată și am fost înlocuiți de Regimentul 104 aruncătoare.
Am îngropat morții alături de cei care căzuseră în campania din 1941. Toți muriseră pentru o bucată de pământ necunoscută și care a rămas necunoscută, căci este notată doar pe hărțile de stat major. Călătorul care va trece pe drumul Orelului nici nu o va remarca. Și totuși acolo odihnesc zece mii de soldați ruși și germani care au ca monument funerar câteva căști ruginite și câteva centuri cu pielea mucegăită.




Trebuia să plătești înainte, ca la cinema.
Și erau trei feluri de bilete: cele roșii îți dădeau dreptul la câteva clipe alături de o fată.
Cele galbene la două ore cu două fete.
Dar cele verzi îți dădeau dreptul la o noapte de iubire cu cinci fete.
Bineînțeles, toți luau bilete verzi.


Capitolul zece
BORDEL DE CAMPANIE

Ne am stabilit cartierul general puțin mai la nord de Cerkasi, la Moșnâi, sat tipic rus alcătuit din colibe ruinate așezate de a lungul uliței largi, șerpuite, și desfundate.
Erau, în sfârșit, primele noastre zile de odihnă după luptele epuizante pe care le purtasem. Grație recruților sosiți pentru umplutură, compania avea din nou întregul efectiv, două sute de oameni, dar ce soldați prăpădiți erau cei care sosiseră acum! Trebuiau bine puși la punct înainte de a fi aruncați în luptele violente care se dădeau la sud de Cerkasi — loc pe care nu l puteam uita puținii dintre noi care ne întorsesem vii. Ce am fi spus oare dacă am fi știut că ce era mai rău, Verdunul acestui război, încă nu l văzusem?
Era foarte frig și n aveam nici o surcică pentru foc.
— Se spune că sosește un B.M.C. la Biel Zerkov, ne anunță Bauer pe un ton plin de promisiuni.
Pluto sări ca un arc, se înecă și fu cuprins de un acces de tuse violent.
— Puteai să o spui mai devreme! strigă el. Trebuie să plecăm imediat. Fetele, de la 14 la 70 de ani, sunt plăcerea mea. Cine ți a spus?
— Un feldwebel infirmier pe care l am cunoscut la spitalul din Biel Zerkov. S ar părea că este un bordel clasa întâi, cu personal francez și german.
— Pe onoarea mea! se bucură Pluto. Asta sună bine. Din nou ceva pe ce să pui mâna. Mai bine decât să te exciți ascultând Lili Marlen la radio. Ai grijă, Bătrânule, cum te descurci cu învoirile!
Bătrânul se puse pe râs:
— Se rezolvă, dar nu conta pe mine ca să mergi la mașinile alea de făcut dragoste.
— Nu te obligă nimeni, spuse Porta. N au nevoie de tine ca să câștige o pâine, iar eu îmi doresc să țin una timp de douăsprezece ore. Tu vii? îl întrebă pe micul legionar, dar continuă jenat: Iartă mă, camarade.
Legionarul rânji:
— Vin ca să studiez. După ce o să pierdem războiul, o să deschid un bordel în Maroc, și, cum nu am văzut încă așa ceva în Germania, vreau să cunosc. Nu te deranjează dacă îți țin companie în timp ce lucrezi?
— Deloc, răspunse Porta. O să plătești zece procente din prețul puicuței, asta i tot.
— Vin și eu? întrebă Micuțul.
— Da, consimțiră amabili ceilalți.
O oră mai târziu eram pe drum, la fel de emoționați ca niște liceeni, Porta ducând cu el o colecție de fotografii porno pe care o studia cu sârg.
Un jandarm, cu insigna prinsă pe piept, stătea la poartă, iar un altul ne controlă livretele la intrare. Treceam apoi prin fața unui infirmier însărcinat să depisteze bolile venerice.
Porta, trecând triumfător peste toate probele, nu și mai încăpea în piele de bucurie.
— Să o facem lată, cine știe când mai dăm peste așa ceva!
Adusese cu el și doi litri de vodcă, pentru „dezinfecție", cum spunea.
Micuțul, radios, făcea planuri:
— O zi ca asta și pe urmă un glonte în țeastă, mori mulțumit!
Un tânăr aviator se văzu refuzat cu câteva cuvinte fără replică:
— Șterge o! i a spus jandarmul, sau te duc la post. Este interzis înainte de optsprezece ani!
Umorul din cuvintele lui nu câștigă pe nimeni. Era interzis sub optsprezece ani — sub amenințarea pedepselor celor mai severe — să mergi la femei, să fumezi și să bei, dar nu era interzis să ucizi și să te lași ucis, din moment ce era vorba despre un dușman. Patria avea câteodată pudori ciudate.
Pluto și Micuțul pătrunseră înaintea noastră, ca o avangardă de blindate, și i măturară pe soldați, ca și pe cei din organizația „Tot und Speh", care făcea deja anticameră pe un culoar. Un subofițer de artilerie protestă furios, dar Micuțul îl trimise la pământ cu un dos de labă.
— Rezervat pentru Regimentul 27 de asasini și incendiatori! urlă Porta. Aduceți puicuțele să le vedem!
— Stați liniștiți, acolo! mârâi unul dintre cerberii de la intrare. Sau vă evacuez!
Micuțul îi aruncă o privire răutăcioasă și jandarmul, la vederea namilei, avu înțelepciunea să nu mai insiste.
Ușile se deschiseră cu zgomot și intrarăm în ceea ce purta numele de recepție. Erau acolo o duzină de femei între 20 și 50 de ani, îmbrăcate în cele mai excitante feluri, de la rochia de seară scandalos de decoltată până la lenjeria transparentă, toate gata să primească hoarda înfometată de dragoste și încălțată în bocanci de infanterie. Porta căzu în genunchi în fața unei frumuseți brune, cu jupon azuriu, o ameți cu vodcă și dispăru alături de ea. Pluto tocmai își găsise femeia visurilor sale: una de categorie grea. Cât despre Micuțul, el a ezitat atâta în fața alegerii încât, până la urmă, a rămas singur, toate fiind ocupate. Proteste sălbatice au însoțit descoperirea lui, atrăgând atenția uneia dintre patroanele stabilimentului, care încercă să l potolească pe voinic. Cu atât mai rău — Ucigașul tăbărî pe femeia înspăimântată și începu să i smulgă rochia, în timp ce ea se zbătea și striga după ajutor.
La țipetele ei, sosi o altă supraveghetoare. Micuțul, pe jumătate nebun, care o dezbrăcase deja pe prima, o înșfăcă sub braț și pe a doua și porni spre ușa prin care ne văzuse plecând cu fetele noastre. Scoțând țipete disperate, femeile încercară zadarnic să scape din mâinile lui.
— Am plătit sau nu! striga Micuțul, urcând scările cu zgomot asurzitor, având o femeie în fiecare mână. Tacă vă gura, îmi cer doar dreptul, nimic altceva!
Ajunse în fața unei uși pe care o deschise cu o lovitură de picior, dar Porta ocupa deja încăperea cu frumoasa brună. O a doua dădu la iveală zbenguiala lui Pluto și a lui Stege cu două fete cu glasul ascuțit. Micuțul înjură și își încercă norocul pe tot culoarul, apoi la etajul al doilea, dar peste tot era ocupat!
Răbdarea sa se sfârși. La următoarea ușă dădu peste unul de la antiaeriană:
— Afară! comandă uriașul. Spală putina, desfrânatule, în fața oamenilor de bine!
Artileristul a vrut să răspundă, dar Micuțul a aruncat cele două femei care s au rostogolit în pat, și l a dat pe ușă afară, în timp ce fata acestuia, stând goală pe pat, privea scena cu o mirare care degeneră într o criză de râs. Ca un client să i fie smuls în momentul cheie, nu mai pățise așa ceva, dar și mai amuzante erau cele două codoașe, pe jumătate dezbrăcate.
— Poalele sus! necheză Micuțul încântat, scoțându și pantalonii, dar rămânând cu vestonul, boneta și cizmele pe el.
— Cum vă permiteți? întrebă indignată una dintre femei. O să...
Restul dispăru într un strigăt de furie și disperare. Micuțul îi smulse dintr o singură mișcare și rochia și juponul, jumulind o ca pe o găină, un chilot violet zbură și el prin cameră, apoi se aruncă peste ea, ținând o bine cu mâinile lui puțind a ulei și motorină. Profitând de neatenția lui, fata artileristului fugi pe culoar unde un soldat pe jumătate gol o prinse și dispăru cu prada sa.
Mai sus, Porta, în culmea fericirii, făcuse schimb de fete cu Pluto, ajungând apoi să joace zaruri. Dar jos, la recepție, începuse un scandal infernal: erau clienții furioși, care își așteptau rândul și care protestau împotriva faptului că noi acaparasem toate cele douăsprezece fete care ar fi trebuit să satisfacă o sută de soldați.
Niciodată templul plăcerilor nu mai cunoscuse așa o noapte! Cele două matroane fuseseră tăvălite de Micuțul, care striga acum plin de bucurie. Când se săturase de farmecele lor, intrase zgomotos într o altă cameră ocupată de doi infanteriști și de fetele lor și impusese un schimb ce nu s a desfășurat fără proteste. Vodca curgea în valuri. Porta și Pluto, atrași de zgomot, urcaseră la Micuțul cu tovarășele lor și răsfoiau detașați revistele porno. Porta, gol pușcă, dar cu joben și în cizme, se împodobise cu un sutien negru. Micuțul, mai timid, dar fără pantaloni, mai purta vestonul, centura cu revolverul, șalupele de infanterist și boneta; cât despre Pluto, el se plimba în costumul lui Adam, purtând pe după gât o curea neagră. Toate fetele pe care reușiseră să le strângă erau în pielea goală. Unele au vrut să scape din această Sodoma, dar Micuțul le prindea din zbor și le arunca pe o canapea ale cărei perne, sparte pe durata luptei, pierdeau nori de fulgi. Porta descoperi un păduche pe burta lui roșie și l prezentă mândru admirației generale, înainte de a l lăsa pe burta unei fete plângăcioase.
Distracția era în toi, când se auzi zgomot de bocanci pe scări. Jandarmi cu căști de oțel invadară camera, ordonând ca stabilimentul să fie evacuat.
— Despre noi este vorba? întrebă Porta blajin.
Subofițerul care comanda deveni stacojiu și răspunse cu o voce furioasă:
— Evacuați imediat! Dacă nu, vă arestez pentru purtare necuviincioasă într un loc public.
Pluto deschise fereastra și urină afară, într un arc de cerc care stropi vesel strada, apoi se întoarse surâzător spre cei trei jandarmi, roșii ca racii, niște prusaci care se luau în serios. Subofițerul tocmai încerca să și deschidă tocul armei pus mult prea în spate, ceea ce l obliga la mișcări acrobatice, când Legionarul a apărut în spatele lor și a înțeles dintr o privire care este situația.
— Allah Akbar, trăiască Legiunea! strigă el, sărind ca o panteră în spinarea unuia dintre jandarmi, acesta prăbușindu se la pământ.
Într o clipă și ceilalți doi se rostogoleau spre baza scării, iar armele lor zburau pe fereastră în stradă, unde căzură zdrăngănind.
Văzând întorsătura pe care o iau lucrurile, Porta ne propuse să o luăm din loc. Fetele făcură rapid un pachet cu uniforme și i conduseră pe Porta, Pluto și Kalb spre acoperiș, de unde fugiră pe străzile vecine. Dar Micuțul, încăpățânat ca Napoleon la Austerlitz, refuzase să spele putina.
— Armata nazistă n are decât să vină, o să i fac terci! strigă el.
Și se aruncă în brațele unei fete.
În acest timp jandarmii plecaseră după întăriri. Erau cinci când s au aruncat asupra Micuțului întins lângă frumoasa lui. Urmă o învălmășeală de nedescris, în cursul căreia una dintre matroane, care se alesese cu un ochi vânăt, își uită rolul și sfărâmă un scaun în capul unui jandarm, scoțându l din luptă. Micuțul, înconjurat de fete, se lupta ca un leu, iar după ce și aruncă din nou inamicii la baza scării fu cuprins de așa o criză de persecuție că aliatele sale se dădură cu un pas înapoi, îngrozite. Goale pușcă, ele se grăbiră să i ajute pe jandarmi, ceea ce permise uriașului să se baricadeze într o încăpere, unde începu să facă mobila surcele. Se auzeau geamuri sparte și zgomotul lemnului sfărâmat.
Tot scandalul atrase un ofițer de la jandarmerie, spre care una dintre codoașe, tot goală, fugi plângând.
— Este un scandal, domnule ofițer! Un scandal pentru stabilimentul meu. Suntem aici ca să ne facem datoria pentru victorie și uite cum suntem tratate.
— O să mă plâng, se miorlăia cealaltă codoașă. Sunt membră de partid, o să ajung până la Führer!
— Cine i acolo sus? întrebă ofițerul nemulțumit.
— O fiară sălbatică... o adevărată fiară sălbatică! sughiță înspăimântată o domnișoară ce reușise să și ascundă goliciunea cu izmenele unui soldat.
— Arestați l pe individ! comandă ofițerul dându se la o parte ca să facă loc.
O duzină de vânători, înarmați cu revolvere și bâte intrară în clădire, într o liniște asemănătoare celei ce precede un taifun. Un subofițer, luându și inima n dinți și agitându și arma sub nasul subordonaților, dădu ordin de a forța ușa. Aceasta rezistă primului atac, dar se auzi un răcnet sălbatic. Unul dintre vânători întrebă:
— Este un om înăuntru?
— Habar n am, dar blestemată fie ziua în care am intrat în jandarmerie.
Trei zdrahoni se uniră și ușa cedă, prăbușindu se în camera Micuțului. Acesta scoase un șuvoi de înjurături și, tot fără pantaloni, se aruncă asemenea unei fiare peste dușmani într un vârtej de lovituri și urlete ce zgudui stabilimentul.
— Reputația noastră... Împușcați l! gemea una dintre matroane.
Într un târziu, Micuțul se frânse sub superioritatea lor numerică, dar chiar și când ajunsese fără cunoștință tot mai era lovit. Vânătorii, furioși, îl aruncară ca pe un sac de ciment pe trotuar, unde ofițerul îi trase un șut sănătos în coaste, care scoaseră un sunet înfundat.
Nu l am revăzut decât peste trei săptămâni. În ciuda bătăilor nu dezvăluise numele complicilor, se știa doar că aparțin Regimentului 27 blindate, de unde interdicția, pentru tot regimentul, de a mai călca într un bordel de campanie timp de șase luni. În plus, Micuțul a fost condamnat să detecteze mine în "țara nimănui" timp de trei luni. A făcut o timp de cinci zile, apoi au uitat să l mai trimită.
Comandantul batalionului, locotenent colonelul Hinka, știa, mai bine ca orice curte marțială să îmblânzească sălbaticii de genul Micuțului și avea de asemenea arta de a ocoli pedepsele ucigătoare. În Compania a 5 a toată lumea încerca să civilizeze zdrahonul sălbatic care nu era în fond decât un licean naiv, căruia natura oarbă îi dăduse prea mulți mușchi pentru prea puțină minte.




Soldatul în război este ca un fir de nisip pe plajă.
Valurile îl scufundă, îl poartă, îl aruncă pentru a l lua din nou.
Iar el dispare fără ca cineva să și dea seama și fără să i pese cuiva de soarta lui.


Capitolul unsprezece
ATACUL BLINDATELOR

Începuse să ningă. Era o zăpadă moale care se transforma în noroi, o zăpadă care pătrundea peste tot. Se apropia miezul nopții. Ațipiți în tancuri nu mai avusesem de cinci zile nici o clipă de răgaz pe câmpul de luptă acoperit cu epavele carbonizate ale Regimentului 27 tancuri.
Dar undeva, în spate, erau probabil rezerve uriașe de oameni și armament, căci soseau neîncetat. Eram neînchipuit de murdari, acoperiți de praf, de noroi și de ulei, cu ochii arzând de nesomn. De mai multe zile nici o picătură de apă în afara celei strânse de prin gropi. Mâncare nici atât. Fuseseră consumate și rezervele de prim ajutor, iar Porta și ar fi mâncat bocancii, atât îi era de foame.
Legionarul și cu el scotociseră de mai multe ori câmpul încercând să aducă ceva, dar peste tot era pustiu, iar în spate păreau să nu aibă decât oameni, tancuri, muniție — nimic de ronțăit! Uitaseră de mâncare sau, cum spunea Bătrânul, descoperiseră că pot economisi niște bani pe spinarea sărmanului trupete. Mai aveam doar câțiva castraveți murați.
Deodată auzirăm undeva în oraș, nu departe de liniile noastre, zgomotul carelor blindate.
— Sper că nu i Ivan, spuse Pluto, întinzându și gâtul și scrutând întunericul.
Îngrijorați, ciulirăm urechile... Zgomotul de șenile le făcea și celor mai curajoși pielea ca de găină. Pornirăm motoarele. Ale cui sunt tancurile? Porta, care știa ca nimeni altul să le recunoască după sunet, se aplecă în afară și ascultă.
— Rușii. T 34 A, spuse el categoric.
— Ba nu, îl contrazise Pluto. Sunt ale noastre, fac zgomot ca o haită de olandezi în saboți, sunt ușor de recunoscut.
— Om vedea. Până atunci pregătește ți mitraliera.
— Da, e Ivan, spuse Micuțul.
— Atunci înseamnă că m am prostit. Este artileria ușoară sau modelul 4.
Locotenent colonelul Hinka se apropie și discută pe șoptite cu șefii companiilor. Puțin după aceea sosi von Barring care se adresă Bătrânului:
— Subofițer Beier, pregătește te pentru misiunea de patrulare împreună cu plutonul al 2 lea. Trebuie să aflăm ce se întâmplă în fața noastră.
— Am înțeles, domnule căpitan, spuse Bătrânul desfăcând harta, vom...
Câteva grenade șuierară în stradă și loviră o casă. Auzind strigătele: „Ivan!.. Ivan!..." ne cuprinse panica. Focuri de armă se auziră în noapte, oamenii se pierdură și mai mulți săriră din tancuri, căci teama de a muri în tanc îi îngrozea. Un șir de T 34 apăru bubuind, trăgând cu toate gurile de foc. Aruncătoare de flăcări își întinseră limbile roșii către infanteriștii adăpostiți printre ruine și i transformară în torțe vii. Strada se lumină de la tancurile incendiate cărora le explodară rezervoarele și muniția. Într un efort disperat de a fugi, vehiculele ne blocară într un vacarm asurzitor... țipete, înjurături, o învălmășeala extraordinară în care nu mai știai cine îți este prieten sau dușman.
Tancurile sovietice se transformară în torțe. Echipajul unuia dintre ele încercă să se salveze prin turelă, dar o rafală îi opri, lăsându i să ardă atârnați pe oțelul incandescent. Patru tunuri antitanc începură să tragă asupra lor fără oprire. În nebunia acelei lupte pe care nu știai cine o va câștiga. Unele dintre tancurile noastre se întoarseră În timp ce mai trăgeau cu tot armamentul, iar gloanțele trasoare străluceau în noapte ca licuricii.
— Trage, imbecilule, trage odată! îmi urlă Micuțul, având o pereche de grenade antitanc în fiecare mână.
L am trimis la plimbare în timp ce Porta, în postul șoferului, striga vesel:
— Gura, potăilor! N ați vrut să mă credeți!
Intră într un zid care ni se prăbuși în cap într un nor de sfărâmături, scoase dintre ruine vehiculul greu și intră cu motoarele în plin într un T 34. Înainte să trag, preț de o secundă, am avut timp să văd în periscop turela lui și eram atât de aproape încât flăcările tunurilor și exploziile grenadelor se contopiseră, într un singur zgomot. Chiulasa reculă violent în timp ce un tub înroșit căzu pe podea, iar Micuțul aruncă în tun o nouă grenadă S.
— Înapoi! urla Bătrânul. Mai este unul care coboară strada. Înapoi, pentru Dumnezeu! Turela la doi... trage!
Cu ochii bulbucați, lipit de periscop, nu vedeam decât un nor de foc ce inunda stradă,
— La doi, nu la nouă, Idiotule! Trage, Dumnezeule!
O grenadă șuieră peste turelă, încă una... Dar dintr o odată Tiger ul nostru se cabră sub comanda lui Porta. Tancul T 34 trecu la 10 centimetri pe sub nasul nostru. Coti și derapă pe mai mulți metri, apa și noroiul țâșnind de peste tot, dar Porta era un șofer cel puțin la fel de îndemânatic ca rusul și, râzând în barbă manevră comenzile făcându ne să ne învârtim în jurul axei.
Am apăsat pe pedală, triunghiurile s au unit în vizor, a pornit prima lovitură, apoi a doua și un șoc teribil a părut că răstoarnă tancul, un zgomot asurzitor de fier pe fier ne a spart timpanele. Pluto ieși pe jumătate din turelă și văzu că nu ne lovise o grenadă, ci un T 34 intrase în noi cu toată viteza. Timp de o clipă se clătină pe șenile, apoi motorul său începu să huruie și, ca un berbec, intră în partea noastră strângă, ridicându ne la 45°.
Porta zbură pe deasupra lui Pluto, zdrobind radioul în cădere, eu am alunecat din scaun, căzând în locul lui și lovindu mă la cap. Din fericire purtam casca de oțel. Micuțul, ca sudat de podeaua tancului nu se clinti, dar Bătrânul căzu fără cunoștință peste chiulasa tunului și sângele începu să i curgă dintr o îngrozitoare rană la cap.
— Câinilor! Bandiți ai lui Stalin! urlă turbat Micuțul prin trapa pe jumătate deschisă.
Suflul exploziei câtorva proiectile rătăcite îl aruncă pe uriaș înapoi. Scoase atunci grenadele din lăcașul pentru muniție, fără să pară jenat de căderea grelelor 8,8 pe picioarele sale. Pe urmă legă câteva cârpe îmbibate cu motorină peste rana Bătrânului și îl puse pe acesta în lăcașul gol pentru a l feri de mișcările noastre:
— Sunt cel mai puternic dintre voi, spuse el, deci preiau comanda. Tu, continuă el arătându mă, trage cât poți! Doar pentru asta suntem aici, nu?
A fost un miracol că în aceeași clipă reculul tunului nu i a strivit capul.
— Vrei să m ă ucizi, strigă el furios. Am demisionat. Mulțumesc. N am ce să fac cu voi!
Scena ne a înveselit: Uitând de pericolul morții, am trecut prin aglomerarea de tancuri, tunuri și infanteriști, pe sub rafalele luminoase ale gloanțelor trasoare. Două tunuri flak, alcătuind o baterie la mică distanță, trăgeau fără oprire, dar focul de la gura lor le a trădat și au fost zdrobite de tăvălugul unor T 34. Era o noapte de apocalips. Venise sfârșitul lumii, iar cântecul macabru al sutelor de răniți ruși și germani era sfâșiat de zgomotul de infern al luptei.
Nu mai aveam decât o singură scăpare: să ne trântim cu nasul în noroi sau să ne lipim de pământ sub urletele proiectilelor. Tancul nostru este lovit și va arde într o secundă... Micuțul îl aruncă pe Bătrânul, apoi sări și el într o jerbă de scântei și, ajuns la pământ, se rostogoli ca să și stingă flăcările ce dansau pe uniforma pătată cu ulei.
Epuizați, clătinându ne, tușind și respirând cu greu ne am slavat și noi. Doar Porta, perfect calm, stătea de vorbă cu pisica lui, roșcată, ținând o de ceafă.
— Ei, frățioare? Ne am mai salvat o dată pielea, dar de data asta fundul nostru este puțin prăjit.
Panică, panică peste tot. Infanteriști, geniști, tanchiști, artileriști, ofițeri, subofițeri, cu trese de aur sau de argint, soldați cenușii, toți fugeau într o dezordine generală. Adunasem de pe undeva câteva mine T și ne aruncam ca ulii asupra uriașelor T 34.
L am văzut pe Porta sărind pe unul din ele și punând încărcătura într un loc vulnerabil... O explozie, apoi flăcările ieșiră pe turelă.
Micuțul se lipi de un altul, își plasă liniștit mina și se lăsă să alunece de pe tancul care trecea peste un tun distrus. Un bubuit de tunet: tancul era scos din luptă. Micuțul înnebuni de bucurie.
— Am distrus un tanc! Eu! urlă el, bătându se cu pumnii în piept. Eu singur!
Că nu fusese doborât era de neînțeles, dar uriașul era evident nemuritor. Am tras siguranța minei mele, dar ea a ratat tancul care trecea și violența exploziei m a aruncat la mai mulți metri în strada desfundată. Coloșii mugeau, derapau când frânau, tunurile trăgeau fără încetare, dar puțin câte puțin ne am dat seama că doar câteva tancuri izolate au reușit să străpungă liniile noastre, doar vârful enormei mase de blindate care se îndârjeau împotriva pozițiilor noastre. Culcați la pământ, am făcut pe morții în timp ce fluxul de oțel ne depășea. Cât de prietenos și protector părea pământul! Minunat pământ, murdar și desfundat, care ne ai intrat în guri, în ochi și în urechi, niciodată n ai fost atât de primitor. Noroiul ne curgea pe ceafă, părând dezmierdarea unei mâini de femeie... Minunat pământ, saturat de sânge, care în noaptea aceea ne ai ascuns și ne ai adăpostit în mlaștina ta.
Spre opt dimineața totul se sfârșise, semănam cu niște bucăți de lut care mergeau. În depărtare, la est de Cerkasi se auzea încă, printre explozii, zgomotul carelor blindate, zgomot ce nu va mai înșela pe nimeni. Acest clănțănit va fi recunoscut fără îndoială, iar după război mă voi scula încă mult timp îngrozit, leoarcă de sudoare, auzind prin vis zgomotul mortal al teribilelor T 34 rusești!
Ne am ridicat din noroi, ca și când ne am fi născut din pământ. Porta, mulțumită Domnului, tu încă trăiești! Dar Bătrânul, unde este Bătrânul? Am respirat ușurați. Iată l și pe el viu, și Stege, și Bauer, și micul legionar, chiar și pe Möller mereu acru și pesimist l am îmbrățișat pentru că era viu. Micuțul protestă:
— Niște amărâte de tancuri nu sunt suficiente ca să l sperie pe Micuțul, și trase un șut în șenila tancului pe care l distrusese cu mâna sa. Dacă mai aveți, vă aștept! strigă el în direcția luptei.
Pluto, îngenunchiat în noroi, privea fix strada în ruină, în care blindate, tunuri, autoșenilele formau o învălmășeală de nedescris.
Locotenent colonelul Hinka și căpitanul von Barring veneau spre noi, clătinându se ca niște oameni beți. Von Barring era cu capul gol, iar locotenent colonelul purta o caschetă rusească pe jumătate arsă. Ne a aruncat un pumn de țigări:
— Ei, bine! Mai sunteți vii? spuse el moale.
Dintr o rană de pe frunte sângele îi curgea peste ochi, apoi în lungul obrazului și dispărea sub guler. Se șterse cu dosul palmei și tot acest sânge roșu amestecat cu noroi, care i murdărea fața, îi dădu un aer sălbatic, aproape drăcesc.
O oră mai târziu am pornit la drum. Această noapte întunecată și rece provocase regimentului pierderi uriașe: 700 de morți, 863 de răniți și toate tancurile distruse. Nici celelalte regimente nu arătau mai bine. Și ele plătiseră un greu tribut acestui nume necunoscut: Cerkasi, oraș din Ucraina.
Morți, morți peste tot. În ciuda noroiului și a prafului, recunoșteam diferitele însemne de armă de pe epoleți. O duzină de artileriști nu mai erau decât un terci alături de cele două tunuri ale lor; una dintre țevi se ridica spre cer ca un deget acuzator și mai încolo, într un grup de clădiri arse, o întreagă baterie 8,8 fusese strivită, pulverizată de coloanele rusești.
Atât de mulți morți în atât de puțin timp!
Năuciți, priveam în jurul nostru și nu înțelegeam nimic.




Iarna era acolo în toată grozăvia ei, cu geruri și furtuni la fel de ucigătoare ca tunurile rusești.
Iarna care i face pe oameni duri și brutali; o nouă teroare care, la rândul ei, sporește teroarea.
Devenisem fiare sângeroase pe care cele mai rele lucruri le făceau să râdă.
Iar războiul continua, pentru a folosi cuvintele cu care guvernele învăluie beția uciderilor.


Capitolul doisprezece
CUÞITE, BAIONETE ȘI LOPEÞI

Eram în doliu. Iar nu aveam tancuri. Iar luptam ca infanteriști. Ningea, ningea... dealurile deveneau adevărați munți. Crivățul urla peste stepă și șuiera printre copacii înzăpeziți, împingând înaintea lui vârtejuri de zăpadă.
Ea înveli cu o pojghiță de gheață tunurile, puștile și mitralierele. Ea se strecură în colibele dărăpănate și dădu oamenilor un sărut de moarte; ea acoperi pustia tundră siberiană pe mii de kilometri.
Santinelele trebuiau schimbate din sfert în sfert de oră, dacă nu voiam să găsim cadavre.
Plângeam de frig. Þurțurii ne atârnau de barbă, nasurile înghețaseră, fiecare respirație părea o lovitură de cuțit în plămâni. Dacă timp de o secundă îți scoteai mănușa și atingeai o bucată de fier, acolo rămânea un petic de piele.
Cangrena era un lucru obișnuit, înspăimântător de obișnuit, membrele putrezite făceau parte din spectacolul cotidian. În colibele jegoase, amputările se succedau una după alta; o bucată de picior aici, o mână dincolo, câteodată un braț întreg.
Hârtia a devenit neprețuită, un articol de piață neagră. Se dădeau cincizeci de țigări pentru un ziar, căci te salva de la cangrenă, camarade! Într un colț erau înghesuite membre vineții, negre și chiar dacă erau la fel de înghețate ca nasurile noastre, încă le bănuiam duhoarea.
Chirurgii operau cum puteau în mizeria învăluitoare, la lumina lămpilor, care luminau atât cât puteau, operații care n ar fi fost încercate nici în cele mai moderne spitale. Când un pacient murea îl aruncam afară cât mai repede, atât cât trebuia să deschizi și să închizi ușa, pentru a nu permite frigului să pătrundă la cei vii.
Regimentul era în rezervă, aproape de Petrușchi; companiile decimate erau reîntregite cu oameni noi.
Ni se spusese chiar despre niște întăriri parașutate.
— Specialiști, se spunea, venind din cele mai bune școli germane.
Dar cătanele bătrâne n au crezut un cuvânt. Promisiuni în vânt și fraze frumoase pentru ziarele lui Goebbels, dar adevărul era altul: rezervele prost instruite, prost înarmate, pierduseră ore prețioase ca să învețe pasul de defilare și alte prostii de cazarmă.
Ce ar fi devenit o garnizoană prusacă fără salutul mecanic adresat carieriștilor care trăiau comod în sânul crudei prăbușiri al celui de al treilea Reich? Unii dintre acești eroi au jucat un alt rol în lagărele de concentrare, dând sfaturi cu un aer de superioritate, în privința apărării patriei.
Dar nici eu și nici camarazii mei nu îi întâlnisem vreodată pe linia frontului și toți comandanții noștri, îndopați în ultima clipă cu cursuri rapide, erau rezerviști. Inutil să te revolți: întotdeauna va fi așa și cei care vor da mai tare din gură vor evită întâlnirea cu gloanțele.
Cantonați la Petrușki, așteptam armamentul și noii candidați la moarte. Ne petreceam timpul jucând cărți, prinzând purici și glumind despre tot și despre toate. Bătrânul își umplea încet pipa și la vederea lui ne simțeam asigurați; coliba devenea atunci un fel de cămin sau, și mai bine, cabana unui pescar la țărmul mării, evocând nopți cu lună plină, în care farul dialoghează cu marea liniștită.
Sporovăiam încet, așa cum o fac doar bărbații care au trăit împreună momente grave, cu cuvinte bine cântărite, care n ar fi putut fi înțelese de neinițiați. Când Bătrânul, de exemplu, spunea cu blândețe: „Copii! Copii!", o lume întreagă se năștea din aceste două cuvinte și Porta însuși, gură spartă, își amâna pentru o vreme obișnuitele grosolănii. După un moment de tăcere, Bătrânul continuă:
— O să vedeți... Ivan o să reușească să facă terci corpul 42 de armată de la Cerkasi.
Suflă în cameră fumul gros și își puse pe masa acoperită de farfurii murdare, cărți de joc, arme și bucăți de pâine, bocancii de infanterie.
— După părerea mea ne lasă în pace pentru că pregătesc un nou Stalingrad. Pot să pariez că întreaga Armată a 4 a va sosi în acest loc păduchios.
Porta izbucni în râs:
— De ce nu? O să ajungem într o bună zi să i spunem „Heil Hitler" diavolului însuși!
— Da, spuse Pluto. Și dacă o să avem un T 34 în cur o să ajungem în mare viteză!
Am izbucnit cu toții în râs.
— Asta în cazul în care nu o să facem un tur prin minele de plumb, înainte de ceea ce voi numiți infern, ne o tăie Möller.
— În acest caz, spuse Bauer gânditor, îmi place mai mult infernul preoților decât cel al lui Stalin.
— Ca și cum crezi că te ar întreba care îți e părerea, rânji. Porta. Fie că cei din față te vor expedia cu un foc de nagan, fie că, dacă nu se grăbesc, o să ajungi în înghețatul Ural ca să ți rupă os cu os timp de câțiva ani. Asta nu are de altfel nici o importanță. Cu puțin noroc, o să ți cadă o piatră în cap încă de la sosire. Asta o să grăbească lucrurile.
Bătrânul își curăță pipa:
— Dacă o să scăpăm vreodată de aici, nu înseamnă că totul s a terminat. Ce ghinion să fii născut în această Germanie nenorocită, cu acest Adolf care se crede Napoleon!
Stege cârâi în felul său care era contagios:
— Un singur lucru e sigur, că Adolf a pierdut războiul. Dar dacă i am putea arunca în infern pe naziștii roșii ca și pe cei bruni, încă ar mai fi cu putință un sfârșit rezonabil.
Un curier întrerupse discuția noastră: von Barring îl chema urgent pe Bătrânul.
— Rahat! spuse Porta. Eu, soldat de rangul întâi, am onoarea să vă spun că asta anunță sfârșitul scurtei noastre vacanțe. 27 le va servi în continuare drept țintă pentru artileriștii începători. Să i ia naiba!
Tremurând în mantaua subțire, Bătrânul plecă prin zăpadă spre comandament, aflat la un kilometru în cealaltă parte a satului. Furtuna se înteți, urlând peste pământul îmbibat cu sânge. La -40°C, când îți este suflată zăpada în față, ai impresia că ești jupuit de viu. La război frigul este mai rău decât nesomnul, căci poți să te ții bine o săptămână dacă ai șansa să dormi măcar o dată.
Porta avea dreptate: după o oră Bătrânul veni să ne anunțe că, împreună cu a 8 a și cu a 3 a, compania noastră fusese desemnată ca trupă de șoc pentru a tăia un drum spre regiment. Trebuia, pentru a rupe încercuirea, să înaintăm spre Terasa și acolo să scăpăm din laț. Inamicul era instalat în tranșee de zăpadă și trebuia să curățăm localitatea, bineînțeles fără sprijin de artilerie, din cauza lipsei de muniții. Singura noastră șansă era aceea de a ataca noaptea și pe ascuns, ceea ce speram că va compensa slăbiciunea noastră în fața unui inamic superior numericește.
Locotenent colonelul Hinka veni să ne ureze „Drum bun" și strânse mâna celor trei tineri comandanți de companie. Erau adevărați soldați, deja tăbăciți, puteai conta pe ei, simpli soldați purtând insigne de ofițeri. Cât despre noi, cunoșteam genul de muncă ce ne aștepta: era singurul lucru pe care știam să l facem, dar îl știam la perfecție.
— Contez pe voi, spuse Hinka. Căpitanul von Barring preia comanda și pentru ca surpriza să fie deplină trebuie să atacați cu arme albe, fără să trageți măcar un foc.
Am plecat cu spaima în suflet. Problema era greu de rezolvat: chiar dacă reușeam, câți dintre noi vor scăpa? După informațiile pe care le aveam, poziția inamicului nu era totuși foarte puternică.
— Și apoi, șușoti Stege, mergem spre libertate. E o consolare, căci să stai în capcana de aici înseamnă să ți asiguri un bilet spre Siberia!
Nu i răspunse nimeni. Ce sens putea să aibă pentru noi cuvântul libertate, când de ambele părți asuprirea și barbaria erau egale? Fiecare dintre noi luă arma și scrută noaptea amenințătoare. Din toate părțile, urmele gloanțelor arătau clar că lupta se strângea în jurul nostru; încă puțin și urma să fim prinși. Străpungerea pe care o încercam era un efort disperat de a scăpa din capcană.
Ordinele trecură din om în om:
— Baioneta la armă, înainte marș!
Încet, compania se îndepărta aproape invizibilă pe drumul înzăpezit. Am fost descoperiți doar cu câțiva metri în fața liniilor inamice.
Prea târziu! Am sărit la atac și după o luptă corp la corp poziția a fost cucerită, apoi curățată de cei care ne urmau. Nici focul infernal izbucnit de la liziera pădurii nu ne putu opri.
Înaintam mereu, într o stare aproape hipnotică, și atacul reuși fără multe pierderi. Aproape inconștienți și morți de oboseală am ajuns la drumul ce duce de la Sukini la Șenderovska și am auzit un zgomot de motor venind dinspre Sukini. Ne am adăpostit grăbiți în zăpada înghețată și nu a trebuit să așteptăm mult. Zgomotele erau mai puternice. O coloană de camioane grele își tăia încet drumul pe șoseaua înzăpezită, victime oferite oamenilor tăcuți care își așteptau prada. Cei pe care urma să i ucidem fără urmă de remușcare aveau ca și noi părinți, care, striviți de durere, vor afla moartea fiului căzut pe câmpul de luptă în apărarea proletariatului. Ai noștri puneau îngrozitoarea veste pe seama Führer ului și a patriei, ca și cum vreunei mame rusoaice sau germane, aceste cuvinte ar fi putut să i aducă vreo consolare! Vestea le va ajunge mult înainte de sfârșitul bătăliei de la Cerkasi. Un episod între multe altele ale marelui război, pe care comunicatele îl vor boteza pur și simplu „lupte locale".
Ne am speriat degeaba de sosirea coloanei, căci rușii, ignorând străpungerea noastră, se îndreptau fără îndoială spre pozițiile pe care tocmai le cucerisem. Am deschis focul cu toate armele când au fost la zece metri de noi. Surpriza a fost totală, primele vehicule s au răsturnat și au luat foc. Câteya echipaje care au vrut să riposteze au fost reduse la tăcere, cât despre fugari, au fost secerați de mitralierele noastre.
Spre ora trei a dimineții am pornit din nou la atac, de data aceasta spre Novo Buda. Era încă liniște în direcția aceea, dar știam că satul geme de soldați ruși. Căpitanul von Barring ordonă atacul din nord și din sud și avurăm din nou plăcerea ororilor armei albe.
Ne am strecurat asemenea unor fantome spre santinelele de la intrarea în sat și, ca într un film care se derulează cu toată viteza, l am văzut pe Porta și pe Legionar tăind beregata uneia dintre ele, în timp ce Bauer se ocupa de cealaltă. Santinele nu au scos nici măcar un horcăit, și au întins doar picioarele în zăpadă, în timp ce sângele țâșnea din arterele tăiate. Am trecut mai departe, periculoși ca niște șerpi. Câțiva ruși înveliți în mantale dormeau pe pământul bătătorit din prima colibă. Am căzut peste ei ca trăznetul și, suflând din greu, i am spintecat cu pumnalele. Al meu s a înfipt adânc în pieptul unui inamic; omul scosese un țipăt scurt care mă înnebuni și lovii fața întoarsă spre mine ce mă fixa cu ochii îngroziți, ieșiți din orbite.
Aveam senzația că merg printr o piftie, în care striveam ceva ce semăna cu cojile de ouă. Bocancii mei țintuiți și au continuat drumul, în timp ce camarazii mei se angajau în lupte care pe care. Porta își aruncă cuțitul în vintrele unui sergent uriaș care se ridicase pe jumătate; mațele acestuia s au revărsat ca cele ale unui animal spintecat.
Mirosul de sânge cald și de intestine a devenit insuportabil în încăperea strâmtă: am vărsat violent, convulsiv; unul dintre ai noștri începu să plângă și ar fi urlat ca un nebun dacă pumnul lui Pluto nu l ar fi oprit: cel mai mic țipăt ne ar fi pierdut. Am ieșit din colibă alergând pentru a ne continua treaba în lungul străzii. Se auzeau ici și colo zgomote surde și gemetele oamenilor care se zbăteau în ghearele morții, în cursul unuia dintre cele mai sălbatice măceluri pe care le țin minte.
Micuțul, înarmat cu o sabie de cazac, doborî dintr o singură lovitură capul unui locotenent rus și am sărit îngrozit într o parte pentru a mă feri de căpățâna care se rostogolea către Legionar; acesta o lovi cu picioarele ca și când ar fi fost o minge de fotbal. Masacrul continuă din colibă în colibă, iar când am ieșit din ultima, pe la ora șase, satul era în mâinile noastre. Începurăm să ne săpăm tranșeele în mare viteză, căci riposta rușilor nu avea să întârzie. Dacă ar fi ajuns vreodată să recucerească satul, doar Dumnezeu știe ce ne ar fi făcut după noaptea această a Sfântului Bartolomeu! Nu ne rămânea decât să aplicăm obișnuitul îndemn al lui Hitler: să luptăm până la ultimul cartuș, dar de această dată nici pentru Hitler, nici pentru scopurile războiului în care luptam: puțin ne păsa de ele! Încercam pur și simplu să ne salvăm pielea, ceea ce comunicatele mărturiseau contrar voinței lor, anunțând „lupte de apărare izolate".
Grupul nostru se adăpostise într o groapă comună, Bătrânul, întins pe spate, își pusese capul pe cutia unei măști de gaze și se învelise într o manta rusească. Porta, așezat turcește, în fața a două sacoșe pline cu lucruri furate, sorbea vodcă, râgâind.
— Ciudat războiul ăsta, în care inamicul începe prin a spăla putina, pentru ca la scurt timp după aceea să ți pună jăratec sub tălpi! Trebuie să vă mărturisesc că, fiind cardiac, orice efort îmi este interzis, dar din nefericire doctorul care mi a pus acest diagnostic nu era membru al Partidului. Atunci mi au pus pielea în saramură, așa că am ajuns soldat în această armată a nefericirii și nimănui nu i pasă de boala mea și nu se întreabă dacă aș fi apt să alerg prin Rusia. Și fără nici o șansă de a încetini! Parcă li s ar fi promis lapte și miere, de ne aleargă în halul ăsta!
Porta luă încă un gât de vodcă și mărul lui Adam făcu o nouă mișcare agitată în gâtul său slab. Întinse sticla Legionarului și îi spuse Bătrânului:
— Cum tu ești tablagiul, o să aștepți ca eroii tăi să bea întâi! În același timp smulse sticla din mâinile Legionarului: Negustor de covoare blestemat. Întotdeauna bei ca și cum ai muri de sete!
Luă și el o dușcă bună și dădu sticla mai departe cu același ceremonial, așa încât fu golită rapid. Bătrânul protestă. Porta își puse monoclul și își îndreptă jobenul înainte de a începe un discurs despre educație, care fu încoronat cu bășini asurzitoare.
— Vorbărie, vorbărie, spuse Bătrânul. Așteaptă un pic să ne cadă Ivan în spate. Ceva îmi spune că sunt hotărâți să ne o facă.
— E de speriat ce prost ești, răspunse Porta. Sperai poate că o să ne facă loc ca să ne vadă bătând pas de defilare? Și cu spațiul vital cum rămârie? Trebuie să ne mai rărim și de o parte și de alta că să putem da din coate. Deci băieți, sfatul meu este: „Tot înainte!"
Scoase din traista sa o altă sticlă de vodcă și îi dădu cep. Alcoolul ne încălzise și scandalul pe care îl făceam se auzea probabil din pădure, acolo unde foarte probabil se găseau rușii. Locotenentul Kohler sări în groapa noastră urmat de locotenentul Halter. Kohler se scutură și răsuci o țigară dintr un petic de ziar.
— Brrr, ce frig...!
Întinse țigara lui Porta, pregătindu se să facă alta. Porta îi râse în nas:
— Nu accept nimic de la ofițeri și nici de la alte persoane de felul ăsta!
Kohler își continuă munca și spuse liniștit:
— Potolește te, maimuță roșcată!
— Nici un pic de educație, spuse Porta scârbit. Îmi iau catrafusele și plec la mine. Cu atâția ofițeri, s a zis cu buna creștere în companie!
Kohler, fără să l ia în seamă pe Porta care era complet beat, se întoarse spre noi:
— Rușii pregătesc un contraatac în colțul de nord al pădurii. Bănuiesc că peste voi va veni primul val, deci stați cu ochii în patru.
Un radio portabil adunat de nu știu unde transmite o melodie dulceagă, cântată de o voce bărbătească. Izbucnirăm în râs:
— Asta ne mai trebuia, strigă Kohler. Aici ne așteaptă un glonte la 40° sub zero și de acolo ne trimit prostiile astea! Aruncați porcăria asta!
Am oprit radioul. Porta își scoase flautul și începu să cânte un cântec politic antinazist, pe care toată compania îl reluă în cor cu o pasiune care i ar fi mișcat chiar și pe inamicii noștri.




Trebuie să treci prin spital ca să știi ce înseamnă aceste cuvinte: a fi rănit.
Răni de toate felurile: la cap, a căror urmare este nebunia, la coloana vertebrală, care provoacă paralizia. Amputarea unuia sau mai multor membre, dacă nu a tuturor celor patru și din om nu mai rămâne decât trunchiul și capul. Un glonț în ochi, care te face să orbești; un glonț în șale, care te condamnă să porți o sondă; rană la stomac, cu nenumărate consecințe; răni ale oaselor, ale căror așchii urcă mereu la suprafața plăgilor purulente; răni la față...
Pentru restul zilelor tale târăști un trup sfâșiat, al cărui mers dureros și șchiopătând stârnește batjocura copiilor.


Capitolul treisprezece
CERKASI

Aproape de orizont, luna presară o lumină înghețată pe copaci și pe tufișuri. Totul tremură de frig. Noi înșine, cu toate că suntem îmbibați cu vodcă, dârdâim după douăsprezece ore de veghe în fundul unei gropi înzăpezite, în pământul pe care gerul îl face să crape. Cu frigul rusesc nu te poți împăca; umflă și crapă fețele îndurerate, tumefiază și face să plesnească buzele care nu mai sunt decât o coajă vânătă, transformă ființele omenești în ființe primitive ale împărăției ghețurilor.
În cazul nostru se adăuga foamea sălbatică ce ne făcea viața de o mie de ori mai rea. Deasupra noastră plutea frigul ucigător al stelelor, căci ele clipesc prietenește până la moarte, cu aceeași licărire înghețată. În marea lui înțelepciune, Comandamentul suprem n a uitat decât un singur lucru: să ne apere de cel mai rău dintre dușmanii noștri, natura. Ea a fost marea aliată a rușilor, marea ucigașă. Ce armată ar fi putut să reziste iernii rusești, cu excepția siberienilor, soldații aceia mici cu pomeți proeminenți, cărora frigul părea să le mărească bucuria de a trăi și de a lupta?
Porta a fost cel care, primul, a văzut ceva mișcându se pe terenul descoperit. Tăcut, m a lovit cu cotul arătându mi un punct spre care am căscat ochii mari în beznă.
Deodată au fost peste noi! Ca o bombă care explodează, năluci în ținută albă de camuflaj au sărit asemenea unor lupi în tranșee. Cu pistolul mitralieră la șold, trag turbat în grămada de căciuli de blană, de pușcași siberieni cu ochi migdalați. În luptele corp la corp foloseau îngrozitoarea kandra, cuțitul siberian cu două tăișuri, un soi de cuțit de măcelar dar mult mai solid, care putea să decapiteze dintr o singură lovitură un soldat în ținută de iarnă. Lipiți unii de alții, ne foloseam armele ca pe niște măciuci, rușii fiind atât de aproape încât nici măcar n aveam timp să tragem. După un scurt răstimp am putut sări din tranșee și am ajuns alergând la colibe, unde adăpostul pereților ne a oferit câteva secunde câ să ne reîncărcăm armele. Izbucnesc împușcături și gloanțele trasoare șterg pământul. Strigăte și chemări ale muribunzilor și luptătorilor. În inima unei nopți înghețate și înzăpezite e greu să distingi prieteni sau dușmani: se trage la întâmplare și adesea ambele tabere în propriii soldați.
Comandoul este complet împrăștiat, nu mai există legături între companii fiecare se bate pentru viața lui. Dar von Barring și Halter reușesc să i adune pe câțiva dintre ai noștri și străbatem satul alergând spre adăposturile săpate în pădure. Pe drum, un recrut de 17 ani, lovit în umăr de un glonț exploziv, scoate un urlet disperat, se învârte ca un titirez și cade în zăpadă. Un tun automat bubuie în stânga, grenadele cad ploaie pe rănit și fac să țâșnească coloane de zăpadă. Ajungem la un adăpost și ne aruncăm în el cu răsuflarea tăiată sperând într un răgaz, dar ușa se trântește imediat și doi bărbați scunzi cu căciuli de blană stau în cadrul ei luminat de zăpadă. O rafală mătură încăperea și ne asurzește... stăm acolo, optsprezece oameni care fac pe morții și se cred deja morți. Dar nu! Cei doi ruși pleacă alergând, urmăriți de zgomotul înăbușit al grenadelor de mână; fug și noi suntem pe urmele lor, dar cădem în zăpada adâncă, hainele ne strâng, ne înăbușim. Răsuflând din greu, cu ochii înțepați de o durere ascuțită, zăcem nemișcați în nămeții uriași, unde suntem invizibili datorită veșmintelor noastre albe.
Timpul parcă s a oprit, ca într un coșmar îndelungat. Alte siluete apar în fața noastră, dar iuți ca fulgerul, Bătrânul și Legionarul duc armele la umăr și rafalele țâșnesc spre formele neprecizate. Iadul se dezlănțuie din nou și gloanțele trasoare par să cadă din cer. Îl văd pe Micuțul care aruncă grenade ca turbat, apoi îmi pierd cunoștința, mă arunc în zăpadă, am impresia că urlu... Îmi rup unghiile râcâind pământul înghețat. Bătrânul mă apucă și mă forțează să fug cu el. Este o învălmășeală de nedescris. Alerg o bucată de drum umăr la umăr cu un rus la fel de înspăimântat ca și noi, dar, printr un noroc, îmi dau seama primul și i dau o lovitură mortală în față; cade greoi în clipa când Bătrânul strigă cuvinte de neînțeles, arătând ceva în fața noastră. Ne oprim împietriți privind cerul, unde niște obiecte uruitoare, cu cozi de flăcări de câteva sute de metri, se năpustesc asupra satului.
Într o clipă ruși și nemți aleargă la adăpost, se aruncă la pământ, oriunde, căci ceea ce brăzdează cerul nu face distincție între prieteni și dușmani: ne bombardează faimoasele „orgi ale lui Stalin" și, ca să pună capac nenorocirii, lansatoarele de rachete germane intră și ele în joc. Primele explozii seamănă cu un cutremur; casele explodează ca niște biete mușuroaie, totul nu durează decât câteva minute și din sat n a mai rămas nimic. Dar foarte aproape de noi izbucnesc dintr o dată flăcările. Nu ne mai paralizează frigul, ci o mare incandescentă care scoate imediat din case orice ființă vie: animale înnebunite de groază și de suferință, copii, femei hohotind. Armele latră și pisează oameni și animale într un infern de împușcături, căci. Între blestemele omenirii, războiul trece necruțător, secerind totul în calea lui.
Cum se face că mormanul de ruine care se numea Novo Buda se află încă în mâinile noastre? Fără îndoială că nimeni n ai putea s o spună. Comunicatul trimis în spatele frontului a fost laconic: „Novo Buda curățat. Poziția rezistă încă, așteptăm ordine."
Dinspre ruși am auzit toată ziua zgomot de motoare despre care Porta susținea că sunt ale artileriei ușoare. Ivan își aduna forțele ca să ne lichideze și aveam să fim striviți fără cea mai mică șansă de scăpare. Porta reușise să fixeze o stație radio pe lungimea de undă a rușilor și ascultam discuții destul de reconfortante pentru noi: colegii din fața noastră nu se înțelegeau mai bine decât noi cu ofițerii, căci fiecare ordin dat comandanților din prima linie era întărit de amenințări peste amenințări. Cât despre noi, ascunși în gropile noastre, sub ninsoare, pe un ger de -47°, nu scăpăm din ochi terenul descoperit.
Câteva atacuri slabe au fost respinse cu ușurință, dar nu ne îndoim că sub ele se ascunde altceva. În zori, cu urechea lipită de radio, îl auzim pe ofițerul rus întrebând:
— Puteți să luați N...?
— Se poate, tovarășe comandant, dar va fi foarte greu. În fața noastră e o forță puternică.
— Batalionul a stabilit contactul. Veți ataca la ora 13 și 45.
Discuția aceasta a avut loc înaintea unei lupte ce avea să fie îngrozitoare. Rușii au atacat la ora stabilită. Am văzut venind tancuri T34 și T60 care își croiau drum prin zăpada de un metru înălțime, dar de care ne puteam apropia cu ușurință, prin unghiul mort, ca să fixăm încărcăturile explozive. Infanteria rusă aștepta rezultatul înaintării tancurilor, dar în cursul nopții a reușit să pătrundă în mijlocul satului, din care ne am retras cu pierderi grele și părăsindu i pe răniți. Doar cei care au participat la o retragere rapidă prin iadul zăpezii proaspete, cu niște adevărați ucigași, cum sunt siberienii, pe urmele lor, știu ce înseamnă felul acesta de război și cuvântul „epuizare". Încă o dată a trebuit să ne ascundem și să ne luptăm pentru viețile noastre cu atacatorii sălbatici. Timp de mai multe ore lupta continuă, înaintează și se retrage rând pe rând. Apoi rușii se desprind din nou și ni se trimit întăriri sub denumirea de „trupe de alarmă". Dar trupele acestea adunate în grabă erau formate din niște prăpădiți de soldați care se grăbeau s o ia la goană când vedeau inamicul, dacă aveam proasta inspirație să i lăsăm singuri. Spre seară am auzit din nou stația radio a rușilor. Vocea disperată a unui comandant de batalion spunea:
— Infanteria refuză să mai atace, nu pot face nimic. Tancurile sunt scoase din luptă împreună cu toate echipajele lor — uciși sau luați prizonieri. Imposibil să înaintăm în nămeți, care sunt din ce în ce mai înalți. Suntem puternic bombardați din Sukini cu aruncătoare de grenade de 10,5 și 24. N am informații despre artileria ușoară, nici despre tancuri, cu toate că se aude zgomot de motoare dinspre nord est. Presupun că nemții vor străpunge la sud est de Sukini, se vede o mare grupare de trupe. Am executat patru ofițeri pentru lașitate în fața dușmanului.
Câteva minute de tăcere, apoi un potop de înjurături și de blesteme, de care limba rusă este plină. Superiorul amenința cu degradarea, cu tribunalul poporului, cu lagărul de reeducare și, ca să încheie:
— Trebuie să luăm N... oricât ne ar costa, și din amândouă părțile odată. Veți ataca la ora 15 fix, fără nici o acoperire de artilerie, ca să vă apropiați cât mai mult de câinii de nemți. Terminat.
Informat imediat, von Barring se pregăti să primească inamicul. Minutele se scurgeau încet, fiecare dintre ele cu încetineala unui ceas. Porta era singurul dintre noi în întregime liniștit. Culcat pe spate, molfăia o bucată de pâine rece găsită în ranița unui rus mort, cu aruncătorul de flăcări, gata de acțiune, așezat pe burtă. Avea pentru acest tip de armă o înclinare cu totul deosebită și cu toate că în realitate era trăgător de elită, nimeni nu știa cine îl transferase la aruncătoare. Ne aminteam vag de schimbarea aceasta în momentul când Regimentul 27 fraternizase cu rușii lângă Ștalino. Era de acum o poveste veche. Oare acolo făcuse rost de aruncătorul de flăcări și de pușca cu lunetă? Nimeni nu se îndoia că Porta avea un răspuns gata pregătit dacă vreun ofițer și ar fi pus întrebări!
Atunci când rușii au atacat, au făcut o cu o impetuozitate și cu o sălbăticie care ne au tăiat răsuflarea. Cu toate acestea blestematul de sat a rămas în mâinile noastre, dar să nu mi cereți să explic cum. Acest fapt n a avut nici o influență asupra desfășurării războiului, dar pur și simplu ne a scăpat de Curtea marțială, un noroc pe care colegii din partea cealaltă nu l au avut, căci undele radio ne au transmis câteva ore mai târziu următoarea conversație:
— Ce s a întâmplat la N...?
— Atacul nostru a fost respins, pușcașii numai rezistă, comandantul Bleze s a sinucis.
— Bine. Asta i datoria unor incapabili ca el. Maiorul Krașenicov din Batalionul 3 ia comanda regimentului. Un moment de tăcere, apoi vocea continuă: Ce spun nemții?
— Îngâmfați. Ne ocărăsc și cred că printre ei sunt francezi și poate mahomedani.
— Ce zic?
— „Mă doare n fund" și „Allah Akbar"!
— Trebuie să i facem să tacă. Încercați să luați câțiva prizonieri ca să aflăm dacă sunt printre ei voluntari francezi. Să i lichidați primii. Peste două ore artileria începe să tragă și atacați din nou. N... trebuie curățat.
Ocările despre care era vorba veneau de la Porta și de la micul legionar, care le împărțeau cu dărnicie. Era metoda lor de a și păstra moralul ridicat atunci când se aflau în linia întâi.
Rușii ne au bombardat toată ziua, dar seara, satul, care era un morman de ruine, rămăsese în mâinile noastre. Aerul uruia, bubuia, tremura, exploda, făcând să cedeze nervii cei mai zdraveni. În noaptea următoare, vechiul bombardier rusesc cu un singur motor, pe care l numeam „șchiopul" își aruncă bombele asupra noastră: 800 de bombe pentru un pătrat de teren cu latura de aproape 500 de metri. Singurul loc unde am putut săpa tranșee a fost amplasamentul unei case a cărei incendiere dezmorțise pământul, și ne am agățat de el sub focul încrucișat al artileriei, al aruncătoarelor de grenade și al katiușelor. Treaba a durat zile întregi, răstimpul de care aveau nevoie rușii pentru sosirea întăririlor. Ar fi crezut că aveau în fața lor un întreg corp de armată și nu o nenorocită de brigadă de infanterie alcătuită din câteva companii decimate și, de fapt, înspăimântate de violența luptei.
Îi întinsesem pe răniți într un adăpost săpat sub o casă; pansamentele pline de, sânge și înțepenite de ger le acopereau membrele făcute terci și în ochi li se citea spaima de a ne vedea fugind și părăsindu i. Să intri într o asemenea gaură sub pământ este ceva de nedescris și i sfătuiesc pe toți cei ce sunt tentați să facă pe eroii să vadă aceste anticamere ale iadului ca să afle dacă pot rezista! De jur împrejur, în adăposturile nesigure, cei răniți ușor îi ajutau pe încărcătorii mitralierelor. Ne chinuia o foame sălbatică pe care încercam s o înșelăm mestecând cartofi înghețați. Þinuta de camuflaj murdară ne acoperea mantăile subțiri și dacă vreo câțiva avuseseră norocul să găsească pâslari și căciuli rusești, ceilalți, cu zdrențe amărâte în chip de pâslari și cu o batistă înfășurată sub cască, dârdâiau în gerul mai ucigător decât grenadele.
Pe 26 ianuarie au fost tăiate legăturile cu pozițiile din spate. Eram în voia soartei. Locotenentul Kohler făcu un gest de indiferență:
— Cu atât mai rău! Acum știm ce ne a rămas de făcut, să mergem înainte.
Porta, Legionarul și Pluto puseseră mâna pe o ladă cu grenade de mână rusești. Între altele, erau trăgători de elită și frânturi de discuție întretăiate de hohote de râs ne ajungeau la urechi:
— Ia uite, bătrâne Porta, încă unul trimis la dracu'!
— Mie Allah îmi conduce privirile, spuse serios Legionarul ochind un rus care începu deodată să se învârtească ca un titirez.
— Păcat că nu putem să țintim vreo câțiva din Partid, exclamă Pluto, care duse arma la umăr cu iuțeala fulgerului și trase în cadență. Hei, cirac al lui Stalin, ai încasat o potrivit gradului! Dacă nu trimitem decât ruși să se prăjească, diavolul n o să fie mulțumit.
— Tu câți ai? spuse Porta. Eu am 37.
Pluto se uită la bucățica de hârtie așezată sub o grenadă de mână, unde un șir de cruci și de linii arătau loviturile precise sau îndoielnice.
— Douăzeci și șapte în iad, 9 la spital.
— Faci parte dintr o organizație caritabilă? spuse Legionarul. Ai mei sunt toți garantați pentru cuptor. Am 42, dintre care cel puțin șapte ofițeri; Steaua din email roșu pe care o au la căciulă e o țintă grozavă. Când ajung acolo, aproape de tipul ăla înalt, ai exact 25 de centimetri de vizibilitate ca să i culegi din zbor.
— Îmi bat propriul record, băieți! strigă Porta. Ia te uită, acrobat cu cizme, vrei și tu? Ați văzut cum i a plesnit țeasta! Niciodată n a fost ras așa de bine!
Legionarul își puse mâinle pâlnie la gură și urlă spre ruși:
— Urcă te acolo sus și o să vezi Montmartre!
Îi răspunse o rafală, ceea ce i făcu pe toți trei să dispară în groapă tăvălindu se de râs.
— O să le cântăm ceva, propuse Porta.
Un foc violent răspunse iarăși la urletele lor, subliniat de ocările Bătrânului și locotenentului Halter. Găseau total inutile aceste provocări fără motiv, al căror rezultat nu putea fi decât acela de a i împinge pe ruși la o reacție disperată. Porta, pentru care locotenentul era un tinerel și Bătrânul doar un egal, răspunse aproape disprețuitor, fără să scape din ochi liniile rusești:
— Voi doi, aspiranții la crucea de fier, lăsați ne în pace! I ați văzut pe camarazii din 104 răstigniți de Ivan, nu i așa? Cu cât o să omorâm mai mulți din ticăloșii ăștia, cu atât mai bine. Heil Hitler și vedeți vă de treabă, porumbeilor fiindcă o să le dăm noi ăstora din față! Duse arma la umăr, trase și anunță înveselit: Încă unul pentru iad!
La capătul de sud al satului, într unul dintre adăposturile noastre bine consolidate era un cuib de mitralieră care respinsese mai multe atacuri, dar într o zi, în zori, apărură rușii și puseră stăpânire pe adăpost. I am văzut punându l în genunchi, pe zăpadă, pe bătrânul subofițer care comanda mica garnizoană; i au tras un glonț în ceafă și trupul lui se rostogoli pe pantă, ridicând un nor de pulbere albă.
Opt servanți au fost luați de doi roșii care mergeau în spatele lor cu revolverul în mână. Singurul lor drum era un fel de strâmtoare care, la un moment dat, trecea printr un loc descoperit în fața locașului lui Porta. Trei împușcături precise bubuiră și sfărâmară capetele paznicilor ruși; într o clipită camarazii noștri săriră în direcția adăpostului, dar Pluto fusese mai iute: cu pistolul mitralieră la șold, deschise ușa cu o lovitură de picior și mătură cu sălbăticie încăperea plină de ruși. Reculul armei îi scutură trupul de uriaș, înfipt pe picioarele depărtate și hohotele lui de râs punctau dansul macabru al rușilor care urlau, secerați de gloanțe. Doi siberieni ieșiră cu mâinile sus; Pluto făcu un pas în spate, îi trimise de a rostogolul cu piciorul și își goli încărcătorul în ei.
— Ieșiți, împuțiților, dacă mai e vreunul viu! strigă el. O să vă arăt cum sunt tratați prizonierii după propria voastră rețetă.
Un geamăt slab se auzi din adăpost, dar nimeni n a ieșit. Pluto desprinse de la centură două grenade și le aruncă înăuntru, unde explodară cu un zgomot înăbușit.
Locotenentului Kohler îi fusese scos un ochi în timpul unui atac. Cu toate că era aproape nebun de suferință și în ciuda insistențelor lui von Barring, refuza cu încăpățânare să se alăture celorlalți răniți, din cauza spaimei evidente de a nu ne vedea retrăgându ne și părăsindu l. Gândul că am putea cădea în mâinile rușilor ne făcea să ne înăbușim de groază, căci nu ni se putea întâmpla ceva mai rău. Am văzut atâtea orori comise de ei cu premeditare asupra nenorociților de prizonieri, încât nu ne putea rămâne nici cea mai mică speranță de a scăpa cât de cât teferi: glonț în ceafă, răstignire, brațe și picioare sfărâmate, mutilări îngrozitoare, ochi scoși, castrare, cartușe goale bătute în frunte erau lucruri obișnuite, cu condiția să nu fii trimis în Siberia unde te aștepta o soartă la fel de înspăimântătoare.
Pe 27 februarie dimineața, inamicul începu să tragă într o manieră ciudată, părând sâ nu aibă nici un scop precis, când în noi, când în compania a 3 a, cea a locotenentului Wenck, când într o treia, cea a locotenentului Kohler. Totul a durat cam o oră, apoi tirul a încetat și tăcerea s a așternut din nou în stepă — o tăcere greu de suportat, amenințătoare, ca tăcerea care te strivește în munți sau în pădurile adânci. Neliniștiți, îi pândeam pe ruși, dar nimic nu mișca, n auzeam nici un sunet și trei sau patru ore s au scurs în liniștea aceasta neliniștitoare. Von Barring, cu binoclul în mână, scotocea întreaga zonă. Îi șopti Bătrânului, care se afla alături de el.
— Totuși am impresia că pregătesc ceva. Tăcerea asta face să tremure carnea pe mine!
Deodată scoase un strigăt și începu să urle ordine pe care nu le am înțeles. În aceeași clipă i am văzut pe ruși! mișunau, foarte aproape de compania a 3 a!
— Trage, Kohler! Trage, pentru numele lui Dumnezeu! strigă von Barring.
Disperați, gâfâind de tulburare, priveam neputincioși viermuiala inamicilor. Câteva explozii de grenade au rupt în sfârșit tăcerea ucigătoare. Rușii veniseră prin stânga, în spatele companiei a 3 a, și, tăcuți, o copleșiseră. Câțiva oameni încă se apărau ca niște nebuni, cu lopețile și cu patul armelor, în timp ce von Barring, cu lacrimi în ochi, îi ținea pe Micuțul și pe Pluto care voiau să alerge în ajutorul lor.
— Nu folosește la nimic, nu mai putem face nimic pentru ei! L am văzut împușcându l pe Kohler!
Compania a 3 a a fost nimicită în zece minute și ne așteptam să avem aceeași soartă, căci rușii se întorceau acum spre noi. Dar Porta și Legionarul, dându și seama de situație, fără să mai aștepte ordinele, alergară spre adăpostul de la capătul satului. În vremea aceasta von Barring adunase în grabă grupul de luptă și se năpustea spre delușorul care era singura noastră șansă de salvare dacă puteam ajunge la el înaintea rușilor.
— Strigați tot ce știți, urlă von Barring, numai strigați, Dumnezeule mare! Strigați ca niște sălbatici!
Urlând ca pieile roșii, ne am năpustit în urma lui într o goană dezlănțuită. Micuțul și Möller secerau totul în calea lor. Porta, ascuns în adăpost, scuipa flăcări cu aruncătorul și micul legionar, pe jumătate ridicat în groapa lui, mânuia pistolul mitralieră împotriva mulțimii care înainta. Un căpitan rus uriaș își învârtea arma ca pe o măciucă strigând lozinci politice luate drept de la Ilia Ehrenburg. Cuvintele ajungeau la noi distinct. Pluto se opri, puse un genunchi la pământ și ochi cu grijă. Căpitanul, oprit brusc din, discurs, își apucă capul cu amândouă mâinile, se răsuci și căzu încet în genunchi.
— Să se ducă la dracu' să și continuie reclama, scrâșni Pluto a cărui față era înspăimântătoare.
Locotenentul Halter și Bauer se năpusteau la atac urlând ca niște fiare sălbatice. O grenadă căzu într un grup de ruși care urcau coasta gâfâind. Explodă cu un uruit înăbușit; o mână se învârti ca o sfârlează. Gâfâind, respirând cu greu, am ajuns în vârf înaintea inamicului și cele trei mitraliere ale noastre începură să tragă în atacatori.
Descumpăniți, începură să dea înapoi, dar noi eram ca nebuni și nimic nu mai putea să ne oprească. Von Barring se ridică:
— Grup de luptă, baioneta la armă, după mine!
Urlând fără încetare, am sărit spre rușii care au fost cuprinși de panica pe care o cunoșteam prea bine și noi înșine! Fugeau înnebuniți aruncându și armele, surzi la strigătele ofițerilor. Încă un salt și l am ajuns pe unul dintre ei; baioneta i se înfige în spate, omul se prăbușește cu un horcăit înăbușit. Un glonț în cap și plec mai departe. Pozițiile rușilor au fost luate dintr o lovitură și atunci când von Barring dă în sfârșit ordinul de retragere, adunăm mortierele și lăzile cu grenade, fără să uităm câteva cutii de conserve americane, descoperite de Porta — evident! — într un adăpost al ofițerilor.
La înapoierea în liniile noastre, rămășițele grupului de luptă au fost împărțite în două plutoane, dintre care unul sub comanda locotenentului Halter. Ele trebuiau să înlocuiască cele trei companii inițiale, din moment ce a treia fusese măcelărită în întregime.
Tăcerea și întunericul ne au cotropit. Ningea ușor.
Friguros, Bătrânul se înfășură în manta, Porta mângâie pisica spunându i cu jumătate de gură:
— Ce ai spune, bătrâne motan, dacă ne am întoarce acasă și am lăsa baltă societatea asta pentru încurajarea războiului?
Möller râse tăcut:
— Aici n ai decât o cale să pleci: un glonț în cap.
— Vorbește în numele tău, zise Micuțul, dacă crezi că am de gând să mă las doborât de vreunul dintre împuțiții ăștia! Se ridică pe jumătate și strigă spre ruși: Hei, tavariși! Ruski! Ruski!
Un glas răspunse:
— Porc german! Vino aici să te castrăm, câine fascist!
Timp de o jumătate de oră își aruncară dintr o parte în alta nenumărate înjurături cărora le puse capăt von Barring. Tăcerea se așternu iarăși pe zăpadă, apoi, dintr o dată, în dreapta, totul începu din nou: da da da...
Iuți ca fulgerul, ne aruncăm în gropile noastre.
— Ce i asta? spuse Bauer mirat.
— Aruncătoare de mine sau de ceață, răspunde Porta, dar sunt ai noștri.
Din nou urlete și grenadele zboară prin noapte. Pământul se cutremură sub picioarele noastre, cu toate că bateriile sunt la o depărtare de cel puțin cinci sau șase kilometri.
— Grozav șut în cur pentru Ivan, rânji Stege. Dacă am avea aici câteva, ne ar merge mai bine!
Bombardamentul a ținut toată noaptea și a avut măcar avantajul de a ne ține treji, căci să adormi era un pericol de moarte. Dacă nu cădea frigul pe capul celor ce adormeau, atunci cădeau rușii, și înainte să și dea seama pe ce lume sunt, aveau gâtul tăiat de la o ureche la alta. În zori, Porta și Legionarul începură să tragă în ceva ce nu reușeam să vedem. Câteva mitraliere lătrară în rafale lungi. Neliniștiți, am ciulit urechile.
— Oare Ivan încearcă o străpungere? întrebă Bătrânul fără să primească răspuns.
După un sfert de oră tirul se liniști Bătrânul își puse mâinâle pâlnie și i strigă lui Porta:
— Ce se întâmplâ la voi?
— Promiți să nu spui la nimeni? răspunse glăsui lui Porta.
— Da, strigă Bătrânul scos din sărite.
— Ne ocupăm cu războiul, frumosule!
Comunicațiile cu regimentul au fost în sfârșit restabilite și am primit ordinul să rezistăm în continuare până la sosirea iminentă a întăririlor. Trecură încă trei zile până la venirea trupelor proaspete și, pe 8 martie după amiaza, am auzit pentru ultima dată stația radio a rușilor:
— Cum merge la N...? îl întreba comandamentul rus pe șeful corpului.
— Imposibil să ieșim, e un foc de iad; ne pisează artileria, fără să mai vorbim de aviația care ne bombardează de azi dimineață.
— Unde sunt liniile voastre?
— La nord est de N... Ultimele blindate s au înzăpezit și nemțoii au lichidat echipajele.
— E o nebunie! N o să mi spui că un sat în ruine nu poate fi cucerit. Atacați imediat cu toate forțele. Am spus într adevăr cu toate forțele. Trebuie să cuceriți N... și să mi l aduceți pe comandantul inamic. Răspundeți cu viața. Terminat.
Așa s a declanșat cel de al 53 lea atac al rușilor de când luasem Novo Buda, dar de data aceasta eram ajutați de o escadrilă de avioane de vânătoare care trăgeau la firul ierbii în atacatorii înspăimântați. Cu gâturile răgușite de atâtea strigăte, ne am năpustit spre tranșeele inamice, cuprinși de o beție ucigătoare care ne făcea setoși de sânge. Porta fugea din adăpost în adăpost descărcându și aruncătorul de flăcări în cei dinăuntru, pe care i transforma în torțe vii. Venind din stânga, un grup de ruși alergă spre noi, dar întorcându se brusc, dispăru în liziera pădurii. Vocea unui comisar îi biciui și i întoarse împotriva noastră într un atac slab, care a fost respins cu ușurință. Stege sări în spatele comisarului pe care dorea să l prindă viu, dar omul, foarte iute, scăpa mereu din strânsoarea lui și urmărirea continuă câțiva metri. În cele din urmă un glonț zbură creierii rusului. Stege se năpusti la el, tăie steaua roșie cu margini aurite de pe braț și i o duse în chip de trofeu lui von Barring.
Locotenentul Halter era rănit: un șuvoi de sânge îi țâșnea din gât și ne a fost foarte greu să l ducem până la adăpostul unde zăceau ceilalți răniți. În sfârșit, în noaptea următoare am fost înlocuiți și trimiși într un sector mai liniștit. Meritam să ne odihnim.




Vă voi povesti acum despre discuțiile lor, despre suferințele lor mai mari sau mai mici, despre camaraderia lor.
Se treziseră în ei sălbăticia omului primitiv și brutalitatea epocii pietrei, căci duritatea vieții și tirania războiului învinseseră, încetul cu încetul, civilizația.


Capitolul paisprezece
PE LOC REPAUS

— Ei, băieți, spuse Porta, asociația noastră de trăgători de elită a scăpat încă o dată basma curată! Știți voi ce înseamnă asta?
Micuțul îl privi și ridică o sprânceană:
— Pesemne că am avut noroc!
— Imbecilule, spuse Porta, ce să ne mai facem cu tine?
— Nu fi mojic, făcu Micuțul.
— Întinde te aici, mălai mare, dacă nu vrei să vină Ivan și să te muște de fund. Nu, băieți, asta înseamnă că eu sunt un luptător capabil și inteligent fiindcă voi singuri, Prusaci puricoși, n ați fost în stare să vă scăpați pielea! Credeți mă, războiul ăsta se va sfârși atunci când eu, Josef Porta, voi fi pensionat sau trecut în rezervă, cum se zice.
— Dacă i vorba de trecut în rezervă, spuse Bătrânul râzând, eu de zece ani aștept! Dar să nu ți fie teamă, după război nu vei avea nici pensie, nici jumătate de soldă; cel mult un șut în fund, care o să te arunce afară din armată, sau poate penitenciarul din care te au scos cu atâta blândețe ca să te bați pentru Adolf.
— Da, spuse Bauer visător, o să redevenim vreodată ființe omenești adevărate?
— Tu? Niciodată! strigă Porta. Þi au împănat țeasta cu prea mult nazism de când ai venit pe lume. Cu mine e altceva. Eu sunt de extremă stânga și aveam carnet de Partid cu mult înainte ca tu să fii în stare să tragi o bășină după ce te ai îndopat cu fasole. Voi ăștia, ființe omenești? Îmi vine să râd! Sunteți și o să rămâneți niște animale. Cel mai bine ar fi să vă urez un glonț foarte regulamentar, într o luptă micuță și bună, înainte ca învingătorii să vină să vă spânzure pentru că ați făcut războiul de partea lui Adolf!
— A, închide gura! bolborosi Pluto. Eu sunt un hoț din Hamburg, dar mi se pare la fel de valabil ca un roșu din Berlin.
— Bineînțeles, strigă Micuțul, și eu sunt un pungaș și o să fie nevoie de noi după război.
Pluto se trânti pe spate pe un morman de paie umede, fluturându și pe sub nasul lui Porta picioarele goale și jegoase.
— Vezi tu, Porta, nu știu dacă ai o idee foarte clară despre ceea ce este societatea. Când războiul ăsta se va termina, societatea va fi reconstruită. Bun, și ce se va întâmpla? Va fi dată afară toată gașca, tipilor care acum stau tolăniți în fotolii și va veni în locul ei o gașcă nou nouță, la fel ca cealaltă. Vor fi schimbate culorile și etichetele, legile vor fi altfel numerotate, dar în ansamblu va fi același lucru. Cum nimic nu se va fi schimbat, se va fura în continuare în mod legal și va fi și mai multă nevoie de băieți șmecheri ca Micuțul și ca mine, decât de militanți de stânga ca fudulul ăsta de Porta.
— Ajunge! strigă Porta amenințător.
Micuțul întrebă pe un ton prefăcut naiv:
— Ia spune, Porta, n ai avut cândva necazuri cu afacerile?
— Eu? Nu.
— Totuși se zice că atunci când erai băiat de prăvălie la un cârciumar din Bornholmstrasse șuteai din mâncarea pe care o duceai în oraș.
— Þineți vă gurile odată, spuse Porta și adăugă brusc: Ce naiba pute așa aici?
Stege se tăvălea de râs văzându l pe Porta, atât de caraghios cu joben și monoclu, adulmecând aerul în timp ce Pluto își agita și mai tare picioarele sale negre.
— Apleacă ți puțin nasul, băiete, ca să simți mai bine mireasma asta desfătătoare, șopti Pluto.
Porta îi descoperi abia atunci picioarele.
— Ce porc scârbos! Nu poți să te speli pe picioare? Ai pe ele un strat de jeg vechi din Caucaz. Ce murdărie!
Micuțul se aplecă în față ca să vadă mai bine picioarele lui Pluto.
— Da, n arată rău! Totuși n ai putea să mergi la fete cu picioarele astea!
— Tu ce te amesteci, răspunse Pluto, o să fac ca tine, o să rămân încălțat!
Bătrânul trăgea cu furie din pipă; în general acesta era un semn că are ceva important de spus.
— Bă, băieți, vorbiți mereu despre sfârșitul războiului și e normal să o faceți. La ora asta chiar e subiectul de conversație cel mai răspândit în lume. Toți își fac planuri pentru când se va sfârși războiul, iar soldatul de pe front visează și el să se întoarcă acasă ca să se îndoape și să doarmă.
— Da, și apoi să facem o revoluție, spuse Porta lingându și gingiile știrbe.
— Scuză mă, mai întâi și înainte de toate o să facem dragoste, îl întrerupse radios Micuțul.
— Nu ți a ajuns ultima dată? întrebă Legionarul.
— Să mi ajungă?! Mie? Niciodată! Să ții minte, bătrâne, că în privința asta Micuțul e neobosit.
— Atunci îți promit un permis permanent pentru toate bordelurile marocane pe care o să le deschid după război.
Porta își așeză mai bine monoclul și se aplecă spre Legionar:
— Ia spune, puicuțele astea marocane știu într adevăr meserie?
— Ascultă, tot ce pot să ți spun e că atunci când vor să și dea osteneala, te fac să ți pierzi capul!
— Chiar așa? spuse Micuțul. În cazul ăsta mă angajez pentru șaptezeci de ani în Legiune.
— Tăceți, spuse hotărât Bătrânul.
— Ce voiai să ne povestești? întrebă Stege.
— Era ceva legat de veșnicul refren „când războiul se va sfârși"! Mai întâi că va mai trece încă mult timp până ce se va sfârși și e îndoielnic că vreunul dintre noi va supraviețui. N am putea oare să ne închipuim că ceea ce contează pentru noi este să trăim într un prezent în care importanța lucrurilor și a pierdut orice semnificație? Îi blestemăm pe naziști, pe comuniști, zăpada, înghețul, furtunile; blestemăm când cantonamentele noastre sunt bombardate și turbăm că trebuie să petrecem Crăciunul aici. Băieți, dar noi suntem în război și trebuie să ne obișnuim cu asta. Da, nu vom scăpa și nu cred că Sven va putea să scrie povestea noastră. Regimentul 27 era cenușiu și necunoscut când a început războiul; se va mistui în scrum cenușiu înainte să se sfârșească. Gândiți vă numai o clipă la toți cei din 27 care au dispărut. Sunt grozav de mulți! Și voi încă vă mai faceți iluzii că veți scăpa? Credeți mă, în situația în care ne aflăm, să aștepți vizita medicală sau să te strecori într o căpiță de fân înseamnă puncte culminante în viață. Chiar curățatul puștii poate fi o treabă plăcută, dacă o faci încetișor, fără să te gândești la nimic. În natură fiecare lucru are frumusețea lui și trebuie să căutăm mereu această frumusețe dacă nu vrem să ne prăbușim.
Se aplecă înainte, pe masă, și începu să plângă în hohote, convulsiv. Eram încremeniți de acest discurs care pentru noi era aproape de neînțeles.
— Ce te a apucat? strigă Porta, uimit.
Stege se ridică, se duse spre Bătrânul și îl bătu pe spate.
— Hai, Bătrâne, lasă! Liniștește te, totul va fi în regulă.
Bătrânul se ridică încet, își trecu mâinile peste față și șopti:
— Iertați mă, nervii. Nu reușesc să uit că în fiecare noapte cad bombe peste Berlin, unde stau nevastă mea și copiii.
Apoi bătu de două ori, foarte tare, cu pumnul în masă și urlă:
— Mă doare n cot! Curând o să fug! Îi dau dracului cu războiul și curtea lor marțială. Reușesc eu să scap! N am chef să crăp în Rusia pentru minciunile lui Hitler și Goebbels!
Începu din nou să plângă cu disperare, apoi se liniști treptat. Fiecare dintre noi ne am cufundat în gânduri. În ciuda căldurii pe care o dădea soba mare din baracă, ne era frig până în adâncul sufletului. Ce au făcut din noi de am ajuns să ucidem din plăcere? Din când în când beam cu lăcomie, apoi, abătuți, urmăream cu o privire absentă pe unul dintre noi cum își înfășura meticulos un picior murdar, sau pe un altul care prindea păduchi și se distra să i ardă, aruncându i în lampa Hindenburg.
Câteodată vorbeam în șoaptă, altădată urlam furioși și, înarmați cu o baionetă sau cu un pistol mitralieră, eram gata să l doborâm și pe cel mai bun prieten. Dar aceste văpăi de mânie se stingeau la fel de repede. Afară se înnoptase și se auzeau mugetul flăcărilor și exploziilor obuzelor. La fiecare detunătură, Stege își trăgea fără să vrea capul între umeri.
— E curios că nu te poți stăpâni să faci mișcarea asta de fiecare dată când se trage, spuse Pluto.
— Sunt unii care nu se obișnuiesc niciodată și eu fac parte dintre ei! Tu poți să te obișnuiești cu ideea că într o bună zi o să primești un glonț în cap?
— E n regulă, bătrâne, zise Pluto care scoase din buzunar un glonț și, ținându l între degete, îl ridică pentru a l arăta tuturor. Ia priviți, băieți, chestia asta fermecătoare pe care am primit o în labă când eram în Franța. Într o zi stăteam întins comod și eram hotărât să nu mă mișc, dar o nevoie cumplită de a urina m a obligat să mă ridic. În aceeași clipă am încasat glonțul ăsta în picior. Câteva secunde mai devreme l aș fi primit exact între ochi. Mărturisesc că mi a fost atât de frică încât am căzut pe spate și am făcut pipi în chiloți. Dar întâmplarea asta e semn că voi scăpa din război!
— Ești un mare ticălos, spuse Porta care trăgea concluziile poveștii. Să faci în pantaloni, și încă în pantalonii lui Hitler, astea, nu sunt maniere. Unde mai pui că te îndopi cât zece și te porți cu fetele ca un armăsar în călduri. Zău, amice, între tine și un porc nu i nici o deosebire.
Afară bubuitul creștea; cădeau grenade de calibru mare.
— Uite că au luat o de la capăt, spuse Bătrânul.
— Da, n o să avem prea mult de așteptat ca să fim iar pompierii diviziei, gândi Möller cu voce tare.
— Ah, așteptarea asta veșnică mă scoate din minți, strigă Bauer. Să aștepți, să aștepți mereu!
Este adevărat că un soldat își trece timpul așteptând. În garnizoană așteaptă să plece pe front; pe front așteaptă sfârșitul bombardamentului de artilerie ca să plece la atac; dacă a fost rănit așteaptă să fie operat și apoi își așteaptă vindecarea; răbdător, așteaptă moartea dar așteaptă și pacea, care îi va reda bucuria de a privi zborul unei păsări sau de a contempla jocul copiilor.
Cu toate că uneori grupa noastră făcea foarte mult zgomot, efectivul ei era totuși redus: unsprezece prieteni, sau mai degrabă unsprezece frați condamnați la moarte. Eram totdeauna schimbători, iar discuțiile noastre săreau de la ideile cele mai nebunești la ideile cele mai sumbre. Dorințele noastre erau și ele destul de ciudate și, așa cum spunea Stege, vom mai putea oare cândva să mângâiem un porc fără să ne gândim ce gust va avea când va fi fript? Cât despre femei? ele erau subiectul majorității conversațiilor noastre. Dar erau femei și femei. Dacă în prima categorie intrau, la grămadă, fetele din bordeluri, rusoaicele, infirmierele și nenumărate femei ale blitz krieg ului, cea de a doua categorie era rezervată acelor ființe minunate, inaccesibile, care ne făceau să ne gândim la florile de primăvară. Acestea erau femeile care ne adresau un zâmbet amical, cele ce ne consolau cu o vorbă sau cu o mângâiere; într un cuvânt, erau femeile cu care visam să ne căsătorim!
Bătrânul era foarte diferit de noi. Adineauri se pusese pe plâns, dar clipele acestea de uitare de sine se petreceau adesea când primea o scrisoare de la ai săi. În realitate, Bătrânul comanda compania lui von Barring. Cuvântul lui era ordin și persoana lui ne inspira o încredere deplină. Un sfat, o mângâiere, le căutam la Bătrânul. Însuși von Barring îi cerea adeseori părerea și Bătrânul făcea în așa fel încât totdeauna comandanții de vehicul sau șefii de grupă să fie aleși dintre subofițerii experimentați. Și, într adevăr, să fim sub comanda unui tânăr ageamiu, proaspăt ieșit de pe băncile școlii, însemna inevitabil camarazi morți sau schilodiți.
Uneori, întovărășit de Porta, Bătrânul se ducea să l caute pe medicul auxiliar. Puteam fi siguri că a doua zi unul dintre noi primea ordinul să se prezinte la doctor, care îl trimitea la spital „din cauza febrei"... Cum de reușea? Nimeni nu întreba. Porta era o garanție și tot regimentul știa că nimeni n avea dreptul să și bage nasul în sectorul lui. De fapt Porta era o ființă deosebită. Nimeni n ar fi admis că exista în el un vechi fond de echitate, și totuși acest copil al străzii n avea suflet rău. Așezat acolo, murdar, dezgustător, cu monoclu și joben, bând și râgâind rând pe rând, trebuie să recunosc că era un personaj prea puțin recomandabil. Porta era, fără îndoială, prototipul soldatului rătăcitor, al mercenarului care, fără măcar să încrunte din sprâncene, își înfige baioneta în pieptul inamicului și, continuând să râdă, îi șterge lama de mânecă. Era în același timp omul care nu ezită să tragă un glonț dum dum în ceafa unui ofițer detestat, așa cum a fost cazul cu căpitanul Meyer. Porta ucidea cu sânge rece pentru o bucată de pâine și ar fi aruncat imediat în aer un adăpost plin de lume dacă ar fi primit ordinul s o facă.
Dar cine făcuse din el un animal de pradă? Maică sa? Camarazii? Școala? Nu: statul totalitar, plămada cazărmii și fanatismul militarilor. Porta învățase catehismul nazist, același pentru orice guvern totalitar, care era conținut în câteva fraze: fă tot ce vrei, dar să nu te lași prins niciodată; fii dur și cinic; altfel vei fi strivit; dacă te porți omenește ești pierdut. Aceasta fusese educația lui Porta.
Pătrundeți în spatele zidurilor interzise ale cazărmii și priviți cu mare atenție: veți păli de rușine. Toți acei militari cu silueta țeapănă ca o coadă de mătură, cu pieptul ridicol bombat, cu fața fără buze, cu ochii inexpresivi, de oțel, închipuiți vi i consultați de un medic psihiatru. După dumneavoastră, care ar fi diagnosticul? Dacă ați cunoaște la fel de bine ca mine rasa aceasta periculoasă, n ați ezita nici o clipă.




Reușisem sä înăbușim în noi tot ceea ce fusese omenesc.
Nu mai știam decât limbajul îngrozitor al armelor.
Cunoștințele noastre de anatomie le întreceau pe cele ale unui medic și puteam să arătăm la sigur locul unde un foc de armă sau o lovitură de cuțit ar fi fost cele mai dureroase.
Fără îndoială că în spatele nostru Satana rânjea.


Capitolul cincisprezece
MOARTEA STÃ LA PÂNDÃ

Toți răniții putuseră fi evacuați. Locotenentul Halter și ceilalți erau acum la spital, foarte departe de iadul rusesc. Cit despre noi, ne transformaseră din nou în grup de luptă sub ordinele lui von Barring, comandantul nostru, și ale unui locotenent nou venit, Weber, care îl înlocuia pe Halter la compania a 5 a.
Iată ne deci plecând din nou, în coloană câte unul, încărcați cu arme și muniții, spre pozițiile de atac din linia întâi.
— Încă o dată comando în drum spre cer, mârâi Pluto.
— Nu i nici o speranță ca vreunul din voi să ajungă acolo, rânji Porta.
— Dar tu? întrebă mirat Legionarul.
— Normal, și încă la dreapta Domnului. Eu o să i triez pe căcăcioșii că voi!
— N ai un loc și pentru mine? cotcodăci Micuțul. O să te ajut să le tragi șuturi în fund tuturor ălora care pica la examen!
Hohotul lui de râs răsună în noapte. Locotenentul Weber sosi în galop și șopti furios:
— Tăceți din gură! S ar crede că vreți să dați alarma la ruși.
— A, nu! Ne ar fi prea frică! spuse o voce în beznă.
— Cine a vorbit? zise locotenentul.
— Sfântul Petru și Treimea, reluă vocea.
Izbucniră râsete. Toată lumea recunoscuse vocea lui Porta.
— Ieși din rând! Impertinentule, strigă Weber cu o voce care se frângea de furie.
— Nu ndrăznesc! Mi e teamă de un șut în fund! reluă vocea.
— Destul! mârâi locotenentul Weber.
— Asta i și părerea mea, spuse Porta.
Locotenentul sări și glasul lui mânios șuieră în noapte:
— Ordin ca impertinentul să se denunțe, sau compania va fi pedepsită în mod exemplar. Știu eu cum să vă zdrobesc, câinilor!
Îi răspunse un murmur și amenințări surde se înălțară în întuneric.
— Ați auzit, băieți, avem un candidat la gloanțe explozive.
— O să trebuiască să schimbi tonul, târâie sabie, spuse Micuțul cu voce tare. Nu suntem obișnuiți cu tipi ca tine.
— Turmă de porci, strigă Weber.
Se duse la von Barring și i vorbi de răzvrătire.
— Încetează cu prostiile, spuse rece von Barring. Avem altceva de făcut decât poveștile astea de cazarmă!
Zăpada scârțâia sub picioarele noastre. Cel mai mic zgomot răsuna în gerul nopții că smoala, tufișurile ne șfichiuiau fețele cu ace de gheață. Aveam ordin să străpungem liniile rusești în cea mai mare tăcere; nici un foc de armă, doar în caz de extremă necesitate. Porta își scoase baioneta, o sărută și râse:
— Am de lucru pentru tine, mititico!
Micuțul și Legionarul au cântărit în mâini lopețile de infanterie pe care le preferau oricărei alte arme.
— Allah Akbar, murmură Legionarul și se strecură ca un șarpe în noapte.
L am urmat fără cel mai mic zgomot, cum ne arătaseră niște finlandezi la cursurile de lupte corp la corp. Pot spune că ajunsesem maeștri, dar colegii din fața noastră ne întreceau de departe, mai ales pușcașii siberieni, care aveau superioritatea de a îndrăgi genul această de lupte. Am ajuns la Kromarovka fără să tragem un singur foc de armă. Mai mulți dintre ai noștri erau acoperiți de sânge și hainele, pe care gerul le făcuse tari ca piatra, ne stânjeneau considerabil mișcările.
Porta, cu jobenul mânjit de sânge prins sub bărbie cu o sfoară, își rupsese baioneta, care rămăsese înfiptă între coastele unui rus. Se înarmase cu un pumnal siberian cu care se obișnuise foarte repede. Puțin înainte să ajungem la Kromarovka a trebuit să scăpăm de o baterie de 155, dar artileriștii vegheau și înainte măcar să ne dăm seama ce se întâmplă, începu să plouă cu grenade peste compania a 7 a, care fusese trimisă ca întărire.
Membre sfâșiate zboară în aer și, încă o dată, iadul se dezlănțuie. Rușii strigă sălbatic și luptă cu disperare, dar îi dăm gata imediat. A trebuit să i împușcăm pe loc pe cei ce voiau să se predea, căci nimeni nu s ar fi gândit să ia prizonieri. Din nefericire, de amândouă părțile devenise un lucru obișnuit să fie împușcați pe loc. Cine dăduse exemplul acesta îngrozitor? Nimeni n ar fi putut spune. Am fost pentru prima dată martor la așa ceva când am fost făcut prizonier în 1941 și am văzut, la câțiva kilometri în spatele frontului, pe oamenii de la N.K.V.D. descotorosindu se astfel de o mulțime de ofițeri din Wehrmacht și S.S. Bineînțeles, de atunci i am văzut și pe ai noștri făcând la fel: pentru aceasta existau câteva motive care nu pot fi respinse: unul dintre ele, repet, era imposibilitatea de a transporta prizonierii, mai ales atunci când luptam în spatele liniilor inamice. Dar era și altul: atunci când găseam camarazi morți, torturați de ruși, să i ucidem pe prizonieri însemna pentru noi o răzbunare îndreptățită.
Șiruri întregi de prizonieri au fost mitraliați, fără să i mai punem la socoteală pe cei împușcați pentru că „au încercat să fugă"!
Grupul de luptă se desfășură imediat în linie pentru a permite întregului regiment să și ocupe pozițiile. Ne am îngropat în zăpadă și Porta începu să evoce ospățul regesc pe care se gândea să l organizeze în următorul răgaz: piure cu slănină, natural.
— Pui sos cu mirodenii în piureul tău? se informă Micuțul.
— E mai bun cu sos și alunecă mai bine, deci te umpli mai repede și te și golești mai repede, ceea ce ți permite să mănânci mai mult.
— Dumnezeule, ce plăcut e să te ndopi, suspină Legionarul.
— Așa i, făcu Porta. Am vorbit destul de haleală, să ne gândim și la ce facem. Nimic nu i mai bun decât un război ca ăsta ca să i dezguste pe oamenii serioși. Nu mă mai mir că se vorbește n Biblie despre el.
— Măcar dacă am fi avut un toiag ca al mareșalului de la Marea Roșie! zise Micuțul. Ce mutră ar fi făcut rușii!
— Crezi că a trecut marea cu toată divizia? întrebă neîncrezător Pluto.
— Cu siguranță, spuse Porta, și când Stalin al egiptenilor a ajuns pe urmele lui, hop! o lovitură de toiag și toate tancurile T 34 cu cai ale faraonului au ajuns pe fundul apei!
— Dumnezeule! Dacă am avea așa ceva data viitoare când o să ajungem la mare!
— Următoarea mare pe care o vei vedea va fi Atlanticul, și cu viteza pe care o avem nu va dura prea mult, spuse Bătrânul râzând.
— Atenție! strigă Möller ridicând pistolul mitralieră.
Porta trimise o rafală spre un grup de ruși care, nu departe de noi, încercau să ajungă în liniile lor. O idee nefericită, căci au fost practic tăiați în două. Locotenentul Weber sosi la trap și se luă de Bătrânul, fiindcă trăsesem.
— Dacă treaba se repetă, subofițer, îți iau comanda și nu scapi de sancțiuni când ne întoarcem.
— Da, domnule locotenent, spuse scurt Bătrânul.
Porta și Pluto râseră discret, ceea ce l făcu pe Weber să se întoarcă, turbat.
— Cine îndrăznește să și bată joc de un ofițer? strigă el.
— Ivan! se auzi.
— Veniți în față! De data asta n o să fie cum vreți voi, șuieră locotenentul, scos din fire.
Ofițerul de stat major, locotenentul Bender, ajuns la fața locului fără să fie auzit, consideră că e bine să adauge pe un ton sec:
— Există ordine stricte pentru păstrarea tăcerii.
Weber se răsuci și îl pironi mânios cu privirea pe micul ofițer:
— Doar n aveți de gând să mă învățați să comand, locotenente.
— Pe front avem obiceiul să ne tutuim, spuse liniștit Bender.
— Asta mă privește, locotenente. Mai există încă ofițeri corecți în armata germană și eu înțeleg să mențin disciplina cu respectul gradelor.
— N am putea să amânăm discuția asta pentru spatele frontului? zise Bender mereu zâmbitor.
Se auzi vocea lui Porta, răsunătoare în întuneric:
— Polemică la clubul ofițerilor din Cerkasi, loc provizoriu de excursie pentru armata nazistă. Heil! Pupă mă n cur!
Locotenentul Weber, turbat de furie, ne amenință cu judecata Curții marțiale imediat ce aveam să ieșim din găleată. Porta cloncăni batjocoritor:
— Încă unul care se crede Moș Crăciun! Ați auzit, băieți! „Imediat cum ieșim din găleată"!
— Un duel cu baioneta, domnule locotenent? rânji Micuțul. Vă previn, eu tai tot ce atârnă!
Weber își pierdu orice control:
— Asta i răvrătire! Curată răzvrătire! Porcilor, mă amenințați? Învârtea revolverul deasupra capului și vorbea întretăiat: Compania aceasta nu este demnă să poarte uniforma germană și îl voi anunța pe mult iubitul nostru Führer Adolf Hitler.
Toată compania a 5 a izbucni în râs și Porta strigă:
— O să vă facem cadou imediat zdrențele lui Adolf! Cu multă plăcere! Dar cu timpul s au cam uzat!
— Jumătate din ale mele nu sunt de la Adolf, sunt de la Ivan, supralicită Micuțul.
— Domnule locotenent, vă iau drept martor, urlă Weber la Bender.
— Martor la ce? zise Bender.
— La ceea ce a spus omul acesta și la jignirile de necrezut pe care această companie le a adus Partidului.
— Nu știu despre ce vorbești, locotenente. Ești în stare de șoc. Căpitanul von Barring va fi cu siguranță surprins de părerea dumitale despre compania a 5 a, ca să nu mai vorbesc de comandantul nostru de regiment, colonelul Hinka. Amândoi consideră compania a 5 a, pe bună dreptate, drept cea mai bună din regiment, răspunse liniștit Bender.
Își aruncă nonșalant automatul pe umăr și plecă.
Înaintarea din zilele următoare, spre Podapinski, a devenit un coșmar. Natura era plină de capcane; în fiecare clipă câte un om epuizat cădea în zăpadă refuzând să meargă mai departe și ar fi rămas acolo dacă loviturile cu piciorul și cu patul armei n ar fi avut în cele din urmă efect asupra acestor camarazi aflați la capătul puterilor. În plus aveam de a face cu ruși fanatici care luptau cu o sălbăticie și cu o bravură de nedescris și, chiar în, cazul unor mici unități izolate, se lăsau uciși până la ultimul om. Noaptea ne atacau comandouri care provocau încontinuu pierderi printre santinelele noastre. Niște prizonieri ne au spus că erau soldați din divizia 32 pușcași din Vladivostok și din câteva unități din divizia 82 de infanterie sovietică, întărite cu două brigăzi de blindate. Împotriva acestor trupe de elită ne au trimis ca întărire divizia 72 infanterie și totuși eram permanent obsedați de ideea că vom fi încercuiți de dușman.
Într o seară au prins doi subofițeri din compania a 3 a, pe care a doua zi dimineață i am auzit urlând de ni se făcea pielea de găină; erau horcăieli lungi care se înălțau din infernul de zăpadă. Ne au ieșit ochii din cap atunci când am văzut înălțându se, nu prea departe, două cruci pe care fuseseră răstigniți cei doi subofițeri. Fiecăruia îi fusese îndesată pe cap o coroană de sârmă ghimpată și, când își pierdeau cunoștința, rușii le înțepau tălpile cu o baionetă, pentru plăcerea de a i auzi țipând. După câtva timp, să ascultăm aceste strigăte a depășit limita a ceea ce puteam îndura. Porta și Legionarul s au târât până la o groapă de grenadă și au trimis câte un glonț salvator fiecăruia dintre răstigniți. Când rușii au observat, ne au bombardat cu aruncătoarele de grenade în chip de represalii, lucru care ne a costat opt morți. Apoi, în apropiere de Podapinski, au reușit să captureze tot plutonul 4 din compania a 7 a și, puțin mai târziu, am auzit un comisar strigând într un megafon: „Soldați din regimentul 27 blindate, o să vă arătăm ce le facem celor care nu depun armele de bunăvoie și care nu dezertează ca să se alăture armatei sovietice a muncitorilor și țăranilor".
Un urlet nearticulat, cel al unei ființe omenești supuse la chinuri îngrozitoare, a subliniat aceste cuvinte și apoi s a stins încet.
— Ați auzit? Soldatul Halzer a strigat frumos, nu i așa? O să vedem acum dacă și soldatul Paul Buncke strigă la fel de bine în timp ce i smulgem puțintel podoabele trupești.
Din nou strigăte îngrozitoare, apoi urlete înăbușite de lacrimi, despre care cu multă greutate puteam crede că sunt scoase de o ființă omenească. De data aceasta strigătele au durat un sfert de oră.
— Dumnezeule, ce le fac? spuse Bătrânul cu lacrimi în ochi.
— Comuniști ticăloși! lătră Micuțul, o să vă fac și eu să urlați! O să vedeți voi cât de bine mă pricep!
Vocea comisarului răsună din nou și anunță aproape râzând:
— Era un dur, Bunke ăsta! Totuși n a rezistat când i am bătut în genunchi un tub de cartuș. Acum va fi interesant să vedem dacă feldwebel Kurt Meincke este la fel de tare. E comandant de pluton și e decorat cu Crucea de fier clasa întâi. E un bun ostaș al lui Hitler. Ne am gândit să i spintecăm buricul, dar mai întâi o să i tăiem degetele mari de la picioare cu foarfeca pentru sârmă ghimpată. Căscați urechile, băieți!
Încă o dată urlete nearticulate... După cronometrul lui Porta, opt minute de urlete. Porta era alb ca un cearșaf...
— Mă duc! zise el. Cine vine cu mine?
Toată compania a 5 a se oferi, dar el clătină din cap și arătă cu degetul doar 25 de oameni: grupa noastră și majoritatea celor din plutonul 2, toți specialiști în lupta corp la corp. Ne am pregătit cu febrilitate: mine T și S, modificate de noi, cu o încărcătură drăcească de explozibil și patru aruncătoare de flăcări. Porta îl ridică pe al său și spuse cu o voce dură:
— Ați priceput bine? Vreau să i prindem vii pe ofițeri și pe comisari. Restul găștii o măcelărim.
Locotenentul Weber deschise gura să spună ceva ce n a mai rostit când a văzut privire noastre de ucigași. Era alb ca o cretă și tremura ca frunza.
Strecurându ne ca pisicile pe sub arbuști și tufișuri, drumul ne a purtat printr o pădure pașnică, în spatele pozițiilor rusești. Micuțul și Legionarul se țineau scai de Porta. Bătrânul nu spunea nimic, dar fața lui era de piatră. Un singur gând ne însuflețea pe toți: răzbunarea, oricât ne ar fi costat. Gândul acesta făcea din noi niște ființe anormale, indivizi reveniți la starea de primitivism, animale care simt prada și vor să vadă sângele curgând.
— Ascundeți vă, repede! ordonă Porta.
Ne am lipit de zăpadă. Porta, culcat, nemișcat, privea prin binoclu: la nici 200 de metri în față, două santinele ale rușilor stăteau așezate pe un trunchi doborât, cu puștile puse alături. Porta și Micuțul se apropiară de soldații nepăsători. Îi urmăream cu privirea, ținându ne răsuflarea. Unul dintre ruși se ridică deodată și privi printre copaci, dar camarazii noștri deja se făcuseră una cu zăpada. Legionarul fixă pistolul mitralieră și luă linia de ochire... spre ușurarea noastră, rusul lăsă pușca și scoase o bucată de pâine pe care o ronțăi în tăcere, în vreme ce celălalt trăgea liniștit din pipă. Îi spuse camaradului său ceva ce i a făcut pe amândoi să râdă.
Porta și Micuțul se târau din ce în ce mai aproape de ei. O săritură formidabilă, omul cu pipa căzu cu capul sfărâmat de o lovitură de lopată; celălalt, țintuit la pământ de labele de urs ale Micuțului, a fost sugrumat. Cadavrele sunt aruncate într o parte, bucata de pâine pe care o ține unul dintre ei încă mai este scuturată de tresăriri spasmodice, iar pipa celuilalt dispare în buzunarul Micuțului.
— Trebuie să mergem mai la sud, altfel vom fi prea departe în spatele primelor linii.
Porta arată drumul cu un gest de nerăbdare:
— Þineți minte, ne trebuie comandanți vii! Surâzând, bătu cu mâna în baionetă.
— Alah e mare, murmură Legionarul. În noaptea asta și baioneta mea va trimite mulți pe lumea cealaltă. Sărută lama ascuțită.
Deodată un tunet sfâșie tăcerea și o perdea incandescentă se înălță spre cer, ca și cum cineva ar fi tras de jos în sus un oblon de foc. Ne am arunat la pământ. Tunetul bubui de patru ori, apoi tăcerea se așternu iar.
— Katiușa, șopti Bătrânul. Sunt foarte aproape.
Am continuat să înaintăm și, dintr o dată, într un luminiș, au apărut îngrozitoarele lansatoare de rachete care erau poreclite Katiușa. Cele patru camioane Otto diesel erau puțin mai încolo, parcate pe un drum forestier.
— Trebuie că se simt al naibii de siguri dacă nici măcar nu și păzesc mașinile, șopti Stege.
— Șșt, zise Bătrânul dintr o suflare.
Ne am desfășurat în tăcere. Bauer se apropie de mașini și lipește repede sub motoare câte o încărcătură de dinamită gata de explozie. Artileriștii ruși erau pe punctul să reîncarce cele douăsprezece țevi ale fiecărei platforme, ceea ce necesită un sfert de oră pentru fiecare lansator, și cere o mare obișnuință. Bătrânul împărți treaba: trebuia să lichidăm dintr o lovitură cele patru grupe de servanți.
Chiar în momentul când eram gata să sărim, cineva deschise ușa unui adăpost și o rază de lumină se strecură pe zăpadă, între copaci. Un ordin de neînțeles a ajuns până la noi, apoi ușa s a închis la loc.
— Porta și Micuțul se ocupă de adăpost, șopti Bătrânul, dar mai ales să nu trageți, sau suntem pierduți. Asta ar pune în mișcare tot sectorul.
Fiecare dintre noi se ridică, își apucă pumnalul sau lopata de infanterie... un avânt electrizant ne aruncă înainte ca pe un singur om. Câțiva artileriști încercară sa ne înfrunte, dar zăpada se înroșește de sângele lor; totul a durat câteva secunde și n a fost tras nici un foc de armă.
Ne am așezat, asudați. Dintre noi toți, Möller părea cel mai zdruncinat; se legăna înainte și înapoi, murmurând ceva din care distingeam cuvintele „Dumnezeu" și „Isus". Porta îi aruncă o uitătură rea.
— Ce mormăi, frate?
Möller tresări și privi înspăimântat în jur, bânguind:
— Mă rugam la Cel de Sus.
— Hm! Asta poate folosi. Atunci cere i să facă să se termine războiul!
— Nu ți bate joc de singurul lucru care ne a rămas, spuse Möller, a cărui furie creștea. Îți permiți orice, dar există niște limite și dacă le depășești o să ai de a face cu mine.
Porta se ridică și îl înfruntă:
— Ascultă, sfinția ta, fii atent, sau plimbarea asta prin pădure o să ne coste o pierdere în plus.
Bătrânul interveni și spuse pe tonul lui liniștit, care ne aducea totdeauna înapoi la rațiune:
— Porta, lasă l în pace pe sfântul nostru, nu ți a făcut nimic.
Porta clătină din cap și scuipă chiștocul pe deasupra capului lui Möller.
— E n regulă, sfântule, pentru Bătrânul! Dar te sfătuiesc să nu te apropii prea mult de Josef Porta. Și nu l amesteca în treaba asta pe dumnezeul tău!
Ne apropiem de primele linii rusești. În clipa când eram gata să ajungem la ele, am dat peste cadavrul unui subofițer neamț torturat oribil: avea amândouă mâinile tăiate, ochii scoși și o bucată de sârmă ghimpată îndesată în rect.
— Monștri! strigă Legionarul. Mai rău decât Kabilii din Riff, și asta nu i puțin lucru!
Gândul că am putea cădea în mâinile rușilor, în spatele liniilor lor, ne îngheța sângele în vine. Ne am culcat în tufișuri, în vreme ce Porta și Legionarul plecau în cercetare. Se scurse o jumătate de oră, apoi se întoarseră aducând informații prețioase: totul avea să fie o joacă de copii. Un desen pe zăpadă a subliniat explicațiile lor:
— Aici, în stânga cum ajungi la tranșee, se află adăpostul de companie. Înăuntru sunt cel puțin trei ofițeri pe care trebuie să i prindem vii și o sută de metri mai încolo, după o cotitură bruscă, e un alt adăpost, pentru centrala telefonică. Dacă nu mă nșel, acolo ar trebui să fie un comisar.
— Ar fi mai bine să fii sigur, spuse Bătrânul.
— Știi că mi placi! izbucni Porta. Poate că trebuia să mi scot pălăria și să i întreb!
Câteva cuvinte împăciuitoare ale Bătrânului îl liniștiră și am pornit mai departe, acoperiți cu căciulile de blană luate de la artileriștii morți. Zăpada scârțâia la fiecare pas; se auzea un horcăit ușor, cel al santinelei pe care Micuțul o sugrumase cu un cablu foarte subțire din oțel. Și deodată începu totul. O pușcă mitralieră scuipă foc lângă noi, și trei dintre ai noștri au căzut, uciși pe loc. Bătrânul aruncă o mină spre primele siluete pe care le a văzut, grenadele începură să zboare și din mijlocul exploziilor ajungeau până la noi strigătele rușilor înspăimântațiv „Ghermanski! Ghermanski!".
Izbucnind în râs, Porta alergă prin labirintul tranșeelor, cu aruncătorul de flăcări în acțiune; Bătrânul și cu mine am deschis cu o lovitură de picior ușa unui adăpost, unde mai multe umbre au sărit ca niște arcuri, ca să fie împușcate imediat. Un subofițer uriaș sosi alergând, cu mantaua deschisă bătându i călcâiele și cu o cruce verde pe căciulă. Am sărit la el, căciula s a rostogolit pe jos, i am înfipt pumnalul în vintre, de jos în sus și sângele care a țâșnit m a orbit o clipă. Bătrânul se năpustise pe urma lui Porta și a camarazilor, care erau pe punctul să lichideze poziția! Îmi pierdusem pistolul mitralieră în încăierare, dar cu lopata într o mână și cu revolverul în cealaltă m am aruncat înainte. O lovitură unui rănit ce încerca să se ridice. Înainte! Înainte! Picioarele se mișcau automat. Ca să terminăm, am aruncat în adăposturi mine care au explodat cutremurând pământul și Bătrânul a putut în sfârșit să tragă.
O rachetă roșu cu verde, ca să i anunțe pe ai noștri că totul se sfârșise.
Cu răsuflarea tăiată, am sărit în tranșee aducând cu noi cinci prizonieri. Locotenentul Weber își revenise. Ordonă pe un ton arțăgos să i escortăm în spatele liniilor pentru interogatoriu, dar Porta îi râse în nas:
— Nu domnule locotenent, băieții ruși rămân aici. Sunt ai noștri, dar informații de la ei o să aveți câte vreți.
Weber începu din nou să strige, dar eram cu toții dezlănțuiți și nimeni nu i a dat atenție. Porta îl apucă pe unul dintre prizonieri de nas și i l răsuci cu o mișcare bruscă; omul scoase un țipăt ascuțit. Fără să i dea drumul, Porta își lipi gura de urechea rusului și strigă:
— Cine dintre voi a organizat spectacolul pe care ni l ați dat ieri seară?
Prizonierul — un căpitan cu insigna aurită a comisarilor pe mânecă — dădea din picioare ca un disperat pentru a scăpa din strânsoarea de fier.
— Răspunde, monstrule! Cine i a răstignit pe camarazii noștri? Și ce le ați făcut celorlalți?
Omul leșină. Porta îi dădu drumul și îl aruncă jos. Micuțul îi trase un asemenea șut, încât trupul lui întins ca un arc a fost ridicat de la pământ.
— Următorul! strigă Porta.
Un maior a fost împins cu brutalitate spre el și Porta i l a arătat pe comisarul care urla.
— Uită te la ăsta, porcule, și fă bine de răspunde înainte să ți scot un ochi!
Omul sări înapoi și strigă:
— Nu, nu! O să spun tot.
Porta izbucni într un râs disprețuitor:
— Văd că știi metoda, ai, camarade? Totuși credeam că era rezervată diavolilor noștri din S.S.! Cine i a răstignit pe camarazii noștri?
— Sergentul Branikov, grupa întâi.
— Ce noroc are, e mort. Și cine a dat ordinul? Să nu fie mort, porcule!
— Com... Comisarul Topolnițev.
— Cine i câinele ăsta?
Fără o vorbă, maiorul sovietic arată un prizonier printre cei pe care i păzea micul legionar. Porta se duse încet spre omul arătat și l pironi cu privirea pe ofițerul micuț, care se făcuse una cu zidul adăpostului. Îl scuipă în față și i dădu jos căciula de blană cu cruce verde.
— Deci tu ești ăla care se joacă de a călăii? O să ți smulg dinții din bot, animal împuțit. Dar mai nainte o să trebuiască să te așezi la masă!
— Sunt nevinovat, spuse comisarul într o germană impecabilă.
— Sigur, rânji Porta, nu ești vinovat de bombardamentul de la Düsseldorf. Înaintă spre maior, alb ca un cearșaf în mijlocul adăpostului. Grăbește te să vorbești, monstru sovietic. Cine a ndesat sârmă ghimpată în gaura prietenului nostru și cine i a tăiat labele? Hai, aud, sau trebuie să ți smulg urechile?
— Nu știu ce vreți să spuneți, domnule soldat.
— O, o! Ce politețe! E prima dată că trebuie să l domnești pe un căcăcios de soldat! O să ți ajutăm memoria, ticălosule!
Îi dădu maiorului o lovitură cu patul armei în față; nasul acestuia crăpă. Micuțul se apropie și râse sinistru:
— Lasă mă să l aranjez cum ne făceau nouă la Fagen. Îți jur că într o secundă o să mărturisească crime de acu' patruzeci de ani.
— Ai auzit, șacalule? rânji Porta. Vrei să ajungi sperietoare de ciori? Cine i a băiat sârmă ghimpată și cine i a tăiat labele camaradului nostru?
Îi făcu semn Micuțului. Se auzi un mârâit de bucurie și uriașul sări pe rus, îl apucă, îl învârti ca pe o păpușă și l aruncă în peretele adăpostului, de care se lovi cu zgomot. Ca un tigru, Micuțul se năpusti la prada lui și am auzit ceva ce semăna cu zgomotul făcut de un lemn uscat când îl rupi. Maiorul scoase un strigăt care ne ridică părul pe cap. Bătrânul gemu:
— Eu plec... Ce importanță are ce a făcut, nu vreau să mă amestec în treaba asta!
Ieși cu încă vreo câțiva, între care locotenentul Weber, palid ca un mort. Micuțul își făcea treaba din plin. Ura și dorința de răzbunare adunate ani de zile izbucneau acum împotriva nazistului roșu, frate cu naziștii noștri negri. Victima lui ordonase, fără îndoială, de multe ori, ceea ce i se întâmpla în clipa aceasta. Atunci când Porta îl opri pe Micuțul, maiorul era de nerecunoscut, cu uniforma în zdrențe, cu trupul sfâșiat parcă de o gorilă furioasă. Unuia dintre prizonieri îi veni rău la vederea lui și nici măcar loviturile de picior ale Legionarului n au reușit să l aducă în simțiri pe omul pe jumătate mort de frică. Cu vorbe întretăiate, aproape de neînțeles, din gura martirizată a maiorului ieși o explicație. Prizonierul care leșinase a fost desemnat drept instigator al torturilor pe care le suferiseră camarazii noștri; el dăduse ideea cu sârma ghimpată.
Când prizonierul în cauză își reveni în fire, Legionarul îl întrebă pe un ton sec:
— Numele tău?
— Căpitan în Armata Roșie, Bruno Isarstein.
Anchetatorul ciuli urechile:
— Asta sună mai degrabă nemțește, ia? Nici un răspuns. Ești neamț, banditule?
— Ești surd? urlă Micuțul. Vrei să te fac chiseliță, ca pe celălalt? Ești neamț, tâlharule?
Liniște. O liniște îngrozită.
— Sunt cetățean sovietic.
— Bine, rânji Legionarul, la noi nu ține. Eu sunt cetățean francez, și totuși sunt neamț. Sunt cetățean francez petru că am ucis dușmanii Franței și tu ești cetățean sovietic pentru că ai ucis dușmanii Sovietelor.
Vârî repede mâna în buzunarul de la piept al căpitanului livid, trase afară livretul militar și l aruncă lui Porta. Acesta începu să l răsfoiască fără să înțeleagă un cuvânt, dar maiorul rus era de acum gata să ne spună tot ce voiam să știm.
Căpitanul Bruno Isarstein se născuse în Germania, pe 4 aprilie 1901 și locuia în Uniunea Sovietică din 1931. Făcuse școala politică ca să ajungă Comisar ai poporului și fusese înrolat în Divizia 32 siberiană, în funcția de comisar de batalion.
— Ha, ha, rânji Legionarul, atunci trebuie să fii pedepsit de două ori, după articolul 986 STK2 din codul penal al Reich ului, mai întâi pentru că ai părăsit Reich ul, apoi pentru că ai devenit cetățean al altei țări fără autorizația Ministerului Justiției. Ai autorizație?
— Glumești, zise Porta. Pune mâna pe el, arab ratat și fă cu el ce vrei.
— Spune mi, continuă amabil Legionarul, știi ce mi au făcut când m am întors din Legiunea Străină? Nu ți ar veni să crezi! M au lovit peste rinichi cu lanțuri de fier. Știi ce înseamnă asta? Ai urinat vreodată sânge?
Porta urlă în urechea comisarului neamț rusificat:
— Răspunde, diavole, sau îți scot un ochi și te pun să l halești!
Micuțul îl înțepă cu baioneta pe Isarstein care era paralizat de frică, ceea ce l făcu să sară ca un țap, dar o lovitură dată de Bauer cu patul armei îl trimise din nou la perete.
— Nu! Nu! șopti comisarul privind hipnotizat fața aproape părintească a Legionarului.
— Și Fagen! Ai auzit de Fagen? S.S. Willi Weinhand găsea că i caraghios să ne pună să lingem scuipatul de pe jos. Ai încercat și asta? Dar știi ce nseamnă să răstignești oamenii, nu i așa?
Isarstein se împingea în peretele adăpostului, ca și cum voia să scape de privirea fanatizată a Legionarului. Micuțul hârâi și scuipă pe jos:
— Linge asta, amice!
Rusul dădea din colț în colț și se clătina pe picioare. Privea pata dezgustătoare cu ochii ieșiți din orbite, cu tot trupul cuprins de un spasm evident. Micuțul îl apucă și îl aruncă la pământ:
— Mănâncă, ucigașule!
Isarstein începu să verse.
— Nu așa, spuse foarte calm Legionarul, chestia asta era pedepsită sever la Fagen. Îi dădu omului din N.K.V.D., terorizat, încă o lovitură în coaste, care l făcu să se rostogolească jos și se aplecă deasupra lui:
— Colegii tăi din S.S. m au castrat cu un cuțit de bucătărie, într un closet — ai mai văzut așa ceva? Vocea i se schimbă și deveni atât de dură încât ne sfredelea creierii. Tu câți ai castrat în lagărele voastre de concentrare?
— Nu nemți, domnule soldat, numai elemente antisociale.
A urmat o tăcere scurtă și teribilă, atât de amenințătoare încât comisarul fugi în patru labe lângă camarazii săi, care s au îndepărtat de el, îngroziți.
— Ați auzit? spuse Legionarul. Numai elemente antisociale. Părea că savurează cuvântul și vocea i se transformă într un strigăt turbat: Ridică te, monstrule, sau îți smulg ouăle!
Îl hărțuia cu lovituri pe comisar, care se apăra cum putea de soldatul înnebunit de furie.
— Ai zis antisociale, păduche! Și noi suntem antisociali pentru tine și pentru amicii tăi din S.S., deci e foarte bine dacă ne castrezi! Dați i jos pantalonii!
Micuțul și Pluto smulseră hainele omului care scotea urlete de animal și îl ținură într o strânsoare de fier. Râzând ca un dement, micul legionar se aplecă deasupra lui. Deschise cuțitul cu siguranță și își trecu aprobator degetul pe tăișul lamei:
— Aș putea să castrez cu el un elefant! După ce o să te tai puțin, o să mi zici dacă l găsești pe gustul tău!
— Ajunge cu discursurile, zise Micuțul, taie i toate chestiile și asta urgent! O să i le ndeși pe gât dup aia!
Legionarul, ajuns aproape nebun, râdea întruna:
— Așa o să fac, dar mai întâi o să pățească ce pățeau tipii din Legiune care cădeau în mâinile femeilor marocane.
În aceeași clipă, un ordin strigat cu voce aspră răsună în adăpost:
— Pluton, drepți!
Ne am ridicat dintr o zvâcnire. Apăru căpitanul von Barring, încadrat de ofițerul de stat major și de Bătrânul. Scuturându și zăpada de pe manta, von Barring intră încet în adăpost. Aruncă o privire indiferentă prizonierilor și comisarului pe jumătate gol, care zăcea jos și încerca să fugă târâș.
— Terminați, băieți. Prizonierii trebuie duși la regiment, nu știați?
Porta începu o explicație, dar von Barring îi tăie vorba:
— Bine, Porta, bine. Sunt la curent cu tot. Indivizii ăștia își vor primi pedeapsa, fiți siguri, dar noi nu suntem călăi. Aduceți vă aminte și să nu trebuiască să v o mai spun. De data asta șterg cu buretele.
— Lăsați ne să i pedepsim, spuse Porta.
— Nu, e treaba regimentului. Von Barring îi făcu semn Bătrânului și i am văzut intrând pe infanteriștii din Regimentul 67.
— Luați prizonierii, ordonă căpitanul unui feldwebel. Răspundeți de ei cu viața.
În clipa când ieșeau, Micuțul și a înfipt baioneta în coapsa comisarului. Rusul țipă.
— Ce s a întâmplat? spuse amenințător von Barring.
— Unul care a călcat într un cui..., răspunse Porta candid.
Fără o vorbă, cei doi ofițeri ieșiră din adăpost. Legionarul înjură:
— De ce se amestecă von Baring în treburile noastre personale?
Porta îi aruncă o privire rea Bătrânului:
— Tu ne ai turnat?
— Da, eu, spuse Bătrânul pe un ton hotărât, și ați fi făcut și voi la fel dacă nu v ați fi pierdut mințile!
— Următorul comisar care o să mi cadă în labe o să primească pe loc un glonț în ceafă, spuse Micuțul pe un ton răutăcios, învârtindu și revolverul.
— Poate că o să ni i trimită înapoi pe bandiții ăștia ca să i ucidem, după interogatoriul colonelului Hinka, visă Legionarul.
Dar noi am fost cei care am fost trimiși din nou în luptă în sectorul acela.
A trebuit să ne batem pentru fiecare colhoz, pentru fiecare sat și când credeam că am curățat totul, inamicii se aruncau iarăși asupra noastră, ca lupii.
Șchiopătând, împiedicându ne, gemând, trebuia să ne deschidem drum prin zăpada groasă de un metru, o zăpadă în care te scufundai la fiecare pas. După câțiva metri, oamenii se lăsau să cadă pe jos, cu lacrimi de disperare în ochi, și refuzau să mai înainteze. Loviturile cu patul armei cădeau dese ca ploaia ca să i aducă în spatele coloanei care înainta cu o caznă nesfârșită și care semăna cu un cortegiu de furnici negre pe marea întindere de zăpadă.
Am ajuns extenuați într un colhoz la sud de Giurgenie, unde se aflau deja cinci companii și, dezbrăcându ne repede mantăile, ne am aruncat în paie ca să ne odihnim puțin. Dar iată că un foc de armă bubuie afară, urmat de rafalele mitralierelor rusești, apoi de strigăte, de chemări:
— Ivan! Ivan! Alarmă!... urlă santinelele care aleargă în adăpost urmărite de inamic.
— Afară! strigă Bătrânul apucându și revolverul și se năpustește, fără manta și cu capul gol, în afara adăpostului.
Ne am ridicat în dezordine. Pluto, care se căuta de păduchi, iese îmbrăcat doar cu pantalonii și cu cizmele, dar cu pistolul mitralieră în mână. Înconjură casa alergând și se trezește nas în nas cu trei ruși care se lipesc de el, cu cuțitele ridicate. Mugind ca un taur, Pluto lovește cu picioarele și mușcă; unul dintre ruși alunecă pe burtă, ca o sanie; ceilalți doi, apucați de gât, zboară la câțiva metri distanță; unul din ei cade cu pieptul ciuruit de una dintre rafalele mele și celălalt se prăbușește din nou, cu pumnalul lui Pluto înfipt în coaste. Micuțul învârtește ca o morișcă deasupra capului sabia căzăcească cu două tăișuri.
După două ore atacul fusese respins, dar pierdusem o treime din companie și, iarăși a trebuit să plecăm prin pustiul de zăpadă.
Grupul de luptă mergea încet dar sigur spre exterminare, jalonând pustiul imaculat cu cadavre înghețate, în jurul cărora zăpada se aduna formând movile albe. Satul Giurgenie este un loc uitat de Dumnezeu și de oameni. La extremitatea lui nordică se află un colhoz și o linie de cale ferată. A trebuit să cucerim fiecare piatră, să i ucidem unul câte unul pe pușcașii siberieni. Acolo a căzut Möller, sfântul nostru. A murit între Porta și Micuțul, în spatele unei grămezi de traverse de cale ferată și, printr o ironie a soartei, Porta a fost cel care i a spus ultima rugăciune. Am aruncat puțină zăpadă pe trupul lui înainte să ne urmăm drumul spre moarte.
Eram cu toții la capătul puterilor, încât nici măcar nu mai puteam să i smulgem din somn pe aceia dintre camarazii noștri care se culcau în zăpadă, și i lăsam să adoarmă în brațele morții. Orbiți de fulgii de zăpadă, plângând de oboseală și de durere, pe jumătate înghețați, am ajuns la ceva ce semăna cu un drum, pentru că era marcat de un șir lung de sâlpi de telegraf.
Atunci, deodată, se iviră în fața noastră unul, două, trei, patru tancuri... Dumnezeule! Cinci... nu, mult mai multe... tancuri care ieșeau din viscol, cu turelele deschise și cu comandanții lor de unitate în picioare, încercând să străpungă cu privirea perdeaua albă care ne șfichiuia.
Epuizați, muți, ne prăbușim în zăpadă, privind cu groază coloșii de oțel care mârâie, cu tunurile lor lungi ca niște degete răzbunătoare îndreptate spre noi. Feldwebel ul Kraus, din Regimentul 104 pușcași, s a ridicat ca să plece spre ele, dar Bătrânul a mai avut timp să l arunce din nou la pământ.
— Atenție! Trebuie să fie Ivan. Cred că sunt KW uri!
— Dumnezeule! spuse Porta. Rușii! Au stele pe vehicule.
Înainte de toate, să nu fim văzuți! Zgârâiem zăpada cu tot ce găsim, ca să ne îngropăm. Cincisprezece T34 și patru KW uri mari defilează prin fața ochilor noștri îngroziți și dispar în vijelie ca niște umbre, dar poate că mai sunt și altele pe care nu le vedem din cauza zăpezii... Și dintr o dată înțelegem grozăvia situației: rușii se îndreaptă spre Lisenka, unde întreaga noastră divizie blindată este adunată ca să ne ajute să ieșim din această pungă! Căpitanul von Barring hotărăște imediat să mergem oblic spre vest ca să înștiințăm divizia despre pericolul mortal care o pândește, dar să faci opt kilometri împotriva rafalelor de zăpadă, încărcat cu arme grele, pare ceva aproape supraomenesc! Chiar întârziați de furtună, rușii au cele mai mari șanse să ajungă înaintea noastră. Plecăm din nou. Imposibil să vezi ceva la mai mult de doi metri înainte. Deodată mitraliere pâriie, se aude zgomot de motoare, cutiile de viteze scrâșnesc și prin perdeaua opacă de fulgi apar boturile blindatelor.
Oamenii noștri aleargă înnebuniți ca niște iepuri. Unii dintre ei își aruncă armele strigând, cad și sunt striviți sub șenilele îngrozitoare, alții se opresc și ridică brațele, dar mitraliere îi seceră sub semnul stelei roșii, care străjucește neînduplecată și rece.
Stege și cu mine ne am adăpostit în spatele unui tufiș, pe care tancurile T34 îl ating uruind și ridicând un vârtej de zăpadă; suflul cald al țevilor de eșapament ne linge fețele ca o răsuflare fierbinte, care ne face pielea de găină. Camarazii noștri risipiți sunt împușcați unul după altul cu o precizie teribilă. Într un sfert de oră totul s a sfârșit, câteva focuri de armă răsună încă în depărtare și supraviețuitorii, tremurând din toate mădularele, își reiau marșul spre vest.
Dar puțin timp după aceea dăm din nou peste blindatele care îi urmăresc pe infanteriștii Regimentului 72. Are loc o întrecere oribilă... Să fugim!... Să fugim de monștrii care scuipă foc! Terorizați, ne facem una cu zăpada în timp ce tancurile T34, mârâind, scrâșnind, zdrăngănind, alunecă pe lângă noi aproape atingându ne. Ne ridicăm din nou, inconștienți, clătinându ne, înfiorați din cap până n picioare! Mai suntem oare ființe normale? Pot fi numiți normali oameni care se bâlbâie și care se miră că au supraviețuit unor asemenea clipe?... Să plecăm, trebuie să plecăm iarăși! La câțiva kilometri spre sud vest găsim rămășițele grupului lui von Barring, care nu mai numără decât o sută de oameni din cei cinci sute de la început. Doamne, îți mulțumesc! Camarazii noștri trăiesc! Pluto are urechea smulsă de un glonț exploziv și Porta îl pansează cu o grijă aproape maternă.
— Urechea asta era inutilă, puiule. N ai vrut niciodată să te folosești de ea ca să asculți pe cine trebuie. Să fii fericit că glonțul nu te a atins la fund! Te ai vedea culcat pe burtă și trăgând bășini în sus?
Căpitanul von Barring restabilise legătura cu regimentul și anunțase că toate companiile erau aproape nimicite. Răspunsul a fost laconic: „Grupul de luptă Barring va fi refăcut cu elementele care au rămas din regimentul 72 infanterie. Grupul de luptă trebuie să se întoarcă la cota 103, poziția Giurgenie — Lisenka. Poziția nu trebuie părăsită sub nici un pretext, iar dacă va fi cucerită de dușman, trebuie luată din nou".
— Gașcă de proști! strigă Porta. De ce să nu instalăm și un tramvai, dus întors?
Fără odihnă, fără întăriri, am plecat spre locul pe care l părăsisem, dar Porta jură că dacă va trebui să ne mai retragem nu se va opri decât la Berlin. Se lumină de ziuă. Erau —30° și șapte oameni muriseră de frig în timpul nopții. Le am controlat cizmele: unul dintre ei avea cizme de pâslă aproape noi, pe care Legionarul a pus stăpânire încântat, după care am împins nepăsători cadavrele de cealaltă parte a rambleului, unde s au rostogolit până în josul pantei.
— Un glonț pentru unii, ciubotele pentru alții, spuse Legionarul râzând și aruncându și cizmele vechi în no man's land.
Ar fi fost foarte necesar să ne adâncim tranșeele, dar nu era nimic de făcut! Târnăcoapele și lopețile nici măcar nu zgârâiau pământul înghețat și, nu mai târziu decât seara, infanteria rușilor atacă. Cu tot focul nostru susținut, foarte mulți ajunseră până la zece metri de noi, dar, lucru ciudat, s au retras aproape imediat. În două zile, opt atacuri... Și mai rea decât atacurile, mai rea decât frigul, decât foamea, decât grenadele, era convingerea crudă că fusesem părăsiți. Apelurile noastre disperate către regiment rămâneau fără răspuns. La al 14 lea atac, von Barring a trimis prin radio un ultim S.O.S.: „Grupul de luptă Barring nimicit. Singurii supraviețuitori: trei ofițeri, șase subofițeri și 219 oameni. Trimiteți muniții, bandaje hrană. Nu mai putem rezista mult timp. Așteptăm ordine." Ordinele au venit, foarte scurte: „Sprijin imposibil. Þineți poziția până la ultimul om".
Acum e aviația cea care atacă. Douăsppezece bombardiere ne mitraliază în picaj și bombele plouă peste sat. În ciuda ordinelor și cu riscul de a ajunge în fața Curții marțiale von Barring dă grupului de luptă ordinul de retragere: trebuie să părăsim aruncătoarele de grenade, armele grele de infanterie, morții nenumărați... Pe aceștia i am așezat într un șir lung, sprijiniți de parapetul tranșeelor goale. Morții Regimentului 104 pușcași, 27 blindate, infanteriști bătrâni și cenușii din 72, care au rămas în picioare să privească cu ochii lor sticloși pozițiile pușcașilor siberieni.
Și cei în viață au continuat să cadă. Frigul acesta este în același timp frigul morții, dar cui îi mai pasă de noi? Cine vine acolo? Blindate... Nebuni de oboseală, înghețați până în măduva oaselor, cădem din nou în zăpada vătuită, plângând cu lacrimi de disperare. Ne au rămas câteva grenade împotriva monștrilor de oțel. Turbinele de răcire urlă spre noi un cântec funebru; de data asta s a sfârșit, dar adunăm grenadele ca să murim frumos. Să luptăm, să ne predăm? Să murim sub șenile ori de gloanțele unei mitraliere? Oricum e același lucru.
— Aici se încheie cariera noastră, mârâi Porta. Rendez vous în iad! De altfel m am săturat de împușcăturile astea. Mă obosesc!
— O s ajung acolo imediat, dar nu singur, rânji Micuțul. O să l cârpesc și pe unul dintre diavolii ăștia înainte!
Haita se năpustește asupra noastră. Stege se ridică pe jumătate, ținut de Bătrânul și de mine, mitralierele trag, oamenii cad, un soldat din 104 își ia capul în mâini și se îndoaie ca un briceag pe care l închizi. Micul ofițer de stat major se azvârle înainte, aruncă un mănunchi de grenade spre primul tanc, cade și e strivit de șenile; încărcătura nu și a atins ținta.
— Rămâneți culcați și lăsați i să treacă de voi, strigă von Barring disperat, îi luăm din spate, n au grenadieri!
Dar panica pune stăpânire pe oameni, care aleargă greoi prin zăpada moale sub focul mitralierelor. Porta pune o sărutare pe încărcătura lui de exploziv și o așează exact sub tancul cel mai apropiat. Blindatul dă înapoi și se oprește. Micuțul și a atins ținta; râde răgușit și l bate pe Porta pe umăr:
— Acum putem fi striviți, tot avem două!
Dar iată că Bătrânul începe să strige ceva care ne lasă cu gurile căscate, gâfâind, ne taie avântul...
— Opriți! Opriți! Sunt ai noștri! Priviți, zvastica!
Privim cu ochii mari. Blindate germane! Cu o bucurie delirantă fluturăm ținuta de camuflaj și căștile; blindatele se întorc în loc, capacele turelelor se deschid, camarazii ne aclamă! Cădem în brațele lor plângând... noi cei 34 supraviețuitori din tot grupul de luptă, din care a mai rămas un singur ofițer, căpitanul von Barring. Toți ceilalți sunt morți, chiar și locotenentul Weber care nu va mai vorbi niciodată despre Curtea marțială.
Comandantul Bake sare de pe tanc și vine — o siluetă scundă în zăpadă — să ne strângă mâna fiecăruia dintre noi, apoi, cu semne de adio, Divizia întâi blindată pleacă să lărgească străpungerea pe care noi am făcut o primii. În pungă se. mai află nouă divizii care luptă cu curajul disperrii.
Și noi, ca niște păpuși țepene, apucăm iarăși drumul de întoarcere, ca să fim poate încă o dată și veșnic regrupați într o nouă unitate de luptă.




S a vorbit să ni se ofere reprezentanții de teatru în taberele noastre de retrcere.
Totul s a sfârșit cu necazuri pentru locotenent colonelul Hinka.
Nu pricepuse că în armată teatrul nu era destinat regimentelor disciplinare.


Capitolul șaisprezece
PIURE DE CARTOFI CU SLÃNINÃ

Regimentul 27 a fost trimis puțin mai la nord de Popelina, la liziera unei păduri. Sector liniștit, câteva tiruri locale de artilerie, ceea ce pentru noi era o bagatelă.
Grupa noastră a plecat în recunoaștere în pădure, cu țigara în gură, cu armele aruncate neglijent pe umăr și tăifăsuind în așa fel încât pălăvrăgeala noastră trebuie că se auzea la un kilometru depărtare.
Porta ceru insistent puțin timp de odihnă:
— Războiul o să ne aștepte, credeți mă, chiar dacă ne oprim o clipă.
— Bine, zise Bătrânul. De altfel în pădurea asta n ar trebui să fie ruși. I am fi văzut de mult.
Ne am strâns toți doisprezece pe un taluz, ca niște rândunele pe un fir telefonic și la fel de nepăsătoare ca ele. Ideea că inamicul s ar putea găsi la doi pași și că ne ar putea doborî cu mitraliera nici măcar nu ne a trecut prin minte. Porta începu încă o dată să și amintească de mâncarea lui preferată, piureul de cartofi cu slănină, și crezu de cuviință să ne explice cum se face:
— Înainte de toate, spuse el, mâncarea asta divină trebuie făcută cu dragoste — gesticulă insistând pe cuvântul „dragoste" —, căci dacă nu pui sentiment nu merită să ți dai osteneala să încerci!
— Stai puțin, Porta, îl întrerupse Micuțul, aș vrea să scriu rețeta.
Îi ceru lui Stege un creion și hârtie, umezi creionul, se întinse pe burtă și i făcu semn lui Porta să continue.
— Deci: se iau câțiva cartofi frumoși pe care te aranjezi să i furi dintr o pivniță sau din altă parte și i cureți înlăturând părțile stricate, dacă sunt.
— Ce poate fi stricat la un cartof? spuse Micuțul.
— Fă cum îți spun și în rest, gura. Aruncați fiecare cartof într o găleată cu apă minunat de limpede, ca unda unui mic râușor.
— Pe cuvântul meu, tu ești poet! spuse Bătrânul râzând.
Porta închise un ochi:
— Ce i aia poet? Are vreo legătură cu băiat rău?
Bătrânul râse și mai tare:
— E posibil să existe poeți printre băieții răi, dar nu la asta mă gândeam. Hai, continuă!
— Fierbeți cartofii, îi striviți corect până ajung piure și acum, ascultați cu toții, ăsta i principalul: duceți vă pe o pajiște unde ați observat că sunt dobitoace cu coarne, alegeți o femelă și mulgeți un castron cu lapte pe care l vărsați în piure. Dar pentru numele lui Dumnezeu, să nu vă înșelați și să luați o măgăriță drept vacă! Trebuie să vă previn că laptele de măgăriță se folosește la îmbăiere.
— Ce grozăvie! făcu Micuțul, și așa e nasoală o baie în apă, darămite n lapte. Minți, Porta, de unde ai scos asta?
— Am citit, fiule. O poveste cu o stricată din Italia, de i zicea Popeea. Deci nu lapte de măgăriță, ci lapte adevărat de vacă, pe care l amestecați cu blândețe în piureu, apoi puneți sare, dar mereu cu sentiment. Și continuați să amestecați, cu lingura de lemn, sau, dacă n aveți, cu o baionetă, natural, ștearsă înainte! Când e gata, șutiți zece ouă pe care le bateți cu zahăr. Zahărul îl juliți de la intendență într o noapte mai întunecoasă. Când totu i bătut bine, îl turnați în piure — dar pentru numele lui Dumnezeu, încet, încet...
— De ce încet? zise Micuțul.
— Fă cum îți spun și nu mă întrerupe. Fierbeți totul la foc mic... Ce mai e? îi spuse nerăbdător Micuțului.
— Mă ntreb dacă pentru foc se poate lua lemn de fag stropit cu benzina lui Hitler?
— Bine nțeles!
Micuțul se culcă la loc și continuă să scrie, cu un scris mare, copilăresc, scoțând limba silitor.
— Slănina se rumenește pe jar de lemn de fag. O tăiați în cubulețe mici pe care le strecurați în foc, dar totul trebuie făcut cu conștiinciozitate și într o manieră foarte catolică.
— Asta i acum, trebuie să fii catolic ca să faci piure de cartofi?
— Absolut, zise Porta. Așa se cuvine, de pe vremea războaielor religioase.
— Bine, bine, răspunse Micuțul, o să l pun pe unul să mi l facă.
— În fine, urmă Porta cu un zâmbet încântător, puneți puțin usturoi în piure. Nu strică nici puțină boia sau un cartuș plin pe jumătate de piper. În numele cerului, fiți atenți să nu lăsați prea mult pe foc ospățul ăsta pentru zei și ca să l mâncați mai întâi spălați vă lingura, căci ar fi o crimă să folosiți o lingură murdară. Cât despre cu bulețele de slănină, amintiți vă că trebuie slănină de porc alb sau negru. Unul pestriț mai merge, dar nu porci roșii, Dumnezeule! E imposibil.
Își ridică fundul și trase un vânt bubuitor care răsună în liniștea pădurii.
Bătrânul își aruncă chiștocul, se ridică și plecarăm să hoinărim prin pădure. Drumul șerpuia între brazii înalți, negri și deși, transformându se încetul cu încetul într o potecă strâmtă, care, la un moment dat, cotea în unghi ascuțit. Acolo, dintr o dată, am dat nas în nas cu o patrulă rusească, în mod evident la fel de uimită ca noi!
Timp de câteva secunde am rămas cu toții înțepeniți pe loc, cu chiștoacele lipite de buze, cu armele pe umăr, privindu ne zăpăciți, drept în ochi, unii pe alții... Apoi, ca la un semnal, cele două părți s au întors și au șters o la fel de repede pe cât le dădea voie echipamentul!
Am spălat putina fără nici o rușine, cu Porta înaintea noastră, care literalmente zbura. La rândul lor, rușii făceau, fără îndoială, același lucru! Micuțul, bătând aerul, cu picioarele sale lungi, cotcodăcea de spaimă și își pierduse pistolul mitralieră în fugă, dar nici măcar un ordin de la statul major n ar fi reușit să l întoarcă din drum.
Într un cuvânt, am fi murit fără îndoială de o criză de inimă dacă Porta nu s ar fi împiedicat de o rădăcină care l făcu să se rostogolească, cu toate patru labele în aer, de a lungul unei pante abrupte, cincisprezece metri mai jos! A rămas nemișcat, scheunând de spaimă, ca și cum ar fi avut lupii pe urmele lui. Ne am dat multă osteneală să l punem pe picioare, după care a urmat o discuție violentă despre numărul rușilor pe care i zărisem.
— O companie, credeau Bătrânul și Stege.
— O companie! strigă Porta. Nu zău, v a intrat un guguștiuc în ochi! A fost cel puțin un batalion!
— Erau peste tot, interveni Micuțul.
— Da, peste tot, întări Legionarul, în spatele fiecărui copac, și se uitau la noi ca niște bufnițe! Dacă voi vreți să rămâneți aici, eu n am de gând. Am plecat, prieteni...
Ajunși la companie, am făcut un raport nerușinat. Văzusem cu ochii noștri pe puțin un batalion de ruși. Raportul ajunse la statul major al regimentului; divizia a fost pusă în alarmă și trei batalione de șoc au sosit ca întărire. Regimentul 76 artilerie și 109 aruncătoare de grenade au deschis un foc susținut asupra locului unde se presupunea că s ar afla inamicul și două batalioane de artilerie au înaintat în linie.
De partea lor, colegii ruși trebuie că povestiseră la fel, căci artileria lor își dădea aceeași osteneală, fără îndoială spre bucuria la fel de mare a grupei lor de recunoaștere. Porta urmări cu o privire visătoare zborul grenadelor grele pe cerul întunecat.
— Sunt totuși foarte mândru că am stârnit așa ceva! spuse el cu satisfacție.
— Și dacă și ar închipui că nu i nici măcar coada unui rus care să i primească! adăugă Micuțul cu haz.




Era subțire, brunetă, înflăcărată și frumoasă.
Era însăși prototipul amantei experte, care își dorește să întâlnească un bărbat lacom de dorință.
Ea m a învățat ceea ce încă nu știam despre femei. Ne am sărutat și ne am iubit cu frenezia pe care o aduci la ultima întâlnire.
Atunci am descoperit că, potrivit legilor hitleriste, puteam fi pedepsit ca „profanator de rasă".
Gândul acesta m a făcut să izbucnesc în râs și camarazii au râs împreună cu mine.


Capitolul șaptesprezece
ÎN PERMISIE LA BERLIN

Lemberg, șapte ore de așteptare! Frigul se strecura viclean sub manta, bătea vântul de est, ploua, era primirea pe care mi o făcea Rusia după o permisie de patru zile minunate, de neuitat. Vai! Toată permisia e stricată de gândul la întoarcerea pe front, dar acum, Sven, amintește ți! Adună ți amintirile pentru cei de acolo, camarazii tăi.
O singură permisie fusese acordată companiei noastre și von Barring, refuzând să aleagă, pusese două sute de hârtii într o cască de oțel. Eu am tras numărul 38, cel bun! Și unii și alții m au felicitat, dar cu un nod în gât! Am fost pe punctul să i o dau Bătrânului și, ca și cum mi ar fi citit gândurile, a. exclamat:
— Noroc că nu m au ales sorții! Mi ar fi fost mult prea greu să plec de acasă!
Nu credea nici o iotă și știa că nu m a păcălit.
În schimb, Micuțul a fost mult mai simplu. După ce m a amenințat cu o mardeală dacă nu i cedam permisia, s a oferit apoi s o cumpere. Imediat Porta a supralicitat, apoi toți au încercat să mă îmbete ca să mi vând dreptul la permisie. Dar m am ținut bine și trenul a plecat în cântecele de rămas bun ale camarazilor.
După ce am găsit un tren sanitar la Jitomir, am luat o garnitură de permisionari la Brest Litovsk și în felul acesta am câștigat aproape o zi de drum.
În această dimineață, în zori, pe drumul de întoarcere am trecut iarăși prin Brest—Litovsk și iată mă seara la Minsk, într o gară foarte întunecoasă. Trenurile pe punctul de a pleca sunt pline de soldați; sunt peste tot, în plasele pentru bagaje, sub banchete, pe culoare, la toalete, nici un milimetru de loc liber. Sunt atât de obosit încât abia mă pot ține pe picioare. Trebuie să mi vizez hârtiile la comandamentul gării Minsk, ca și foaia de drum pe care e înscris Berlin—Minsk, prin Lemberg—Brest—Litovsk.
La biroul gării, un subofițer pune ștampilele regulamentare și mi spune:
— Te duci la Viasma. Acolo ofițerul gării o să ți arate drumul. Grăbește te, trenul tău trebuie să plece. Linia 47.
A doua zi pe la ora 15 ajung în fine la Viasma. Sfârșit de oboseală, ud, mi era foame. Descopăr, în semiântuneric, punctul de comandă. Un subofițer îmi ia hârtiile, dispare, apei revine câteva clipe mai târziu, însoțit de un căpitan bătrân și obez. Cu picioarele depărtate și cu pumnii pe coapse, se proțăpește în fața mea, privindu mă insistent, cu răutate,
— Ce nseamnă asta? spune croncănind, te distrezi străbătând jumătate din Rusia ca să vii aici? Vrei să te ascunzi?
Cu privirea abătută, stăteam în poziție de drepți. Se auzeau lemnele trosnind în sobă.
— Nu mai are limbă, reluă căpitanul. Hai, mărturisește, ai vrut să te ascunzi?
Atenție, Sven! Caută să găsești răspunsul cel bun. Dumnezeule, ce urât miroase căpitanul ăsta!
— Da, domnule căpitan.
— Ce aud? scrâșni el.
În soba deschisă flăcările își urmau jocul lor de a v ați ascunselea. Ghiceam căldura lor plăcută. La ce bun să mă gândesc? Nu se sfârșise permisia?
— Raportez cu respect domnului căpitan că fac turul Rusiei.
— Aha, animalul recunoaște! E șmecher! E bine, băiete, o să iei scaunul ăsta, o să l ții cu brațele întinse și o să faci zece sărituri pe loc. Apoi o să trecem la alt joculeț. Hai, carne de tun!
Am apucat scaunul greu de la birou și am început să sar; la fiecare săritură cutia măștii de gaze mă lovea dureros peste gât.
— Mai repede! Mai repede! spunea căpitanul încântat, bătând măsura cu o riglă. Unu, doi, salt mare. Unu, doi, salt mare!
Primele douăzeci și patru de salturi au fost declarate necorespunzătoare, dar următoarele douăsprezece l au satisfăcut pe deplin. În aplauzele zgomotoase ale personalului care făcuse cerc în jur, a comandat:
— Schimbă, tâmpitule!
Înțelegând ordinul, am sărit pe deasupra mesei, apoi m am târât pe sub un șir de scaune care închipuiau un tunel. Un văl negru îmi trecea prin fața ochilor, tâmplele îmi băteau și auzeam mereu vocea pițigăiată:
— Mai repede, mai repede!
— Atențiune! Stați! strigă deodată cineva.
M am oprit brusc și, cu degetul mic pe cusătura pantalonilor, am privit drept în față. Ochii mei au întâlnit portretul lui Hitler. Simțeam în cap lovituri, pete roșii îmi jucau în fața ochilor și fotografia Führer ului parcă clipea. O voce tăioasă ca briciul rupse tăcerea:
— Ce se petrece aici?
Din nou tăcere. Soba torcea voioasă, butucii de mesteacăn trosneau și răspândeau mirosul plăcut de pădure și de libertate.
— Deci domnii aceștia au amuțit! continuă vocea glacială.
— Căpitanul von Weissgeibel, comandantul gării, raportează respectuos domnului colonel că este vorba de pedeapsa aplicată unui pușcaș care se plimbă în spatele frontului.
— Unde este acest pușcaș, căpitane?
Avea vocea politicoasă a călălului care își cere scuze pentru că ghilotinează un om nevinovat. Căpitanul lucind de grăsime întinse în direcția mea un deget ca un caltaboș. Colonelul, a cărui față rece și netedă ieșea de sub o căciulă de blană albă, mă fixă cu privirea:
— Pe loc repaus!
În aceeași clipă mușchii mi s au destins puțin, rămânând gata să se încordeze la primul cuvânt al colonelului — un colonel acoperit cu decorații albe, negre, roșii, albastre.
— Pușcaș? Ia vino aici, căpitane, și privește i puțin pe omul acesta.
Căpitanul se rostogoli spre mine, mă privi clipind din ochi și își adună picioarele prea scurte în cizme prea lungi.
— Omul acesta, domnule colonel, este cu siguranță un pușcaș de la blindate.
— Ești chiar atât de sigur? reluă colonelul cu un zâmbet șters și primejdios. Ai uitat însemnele armatei germane?
Un deget lung înmănușat în piele neagră atinse catarama centurii mele.
— Te ascult, soldat.
— Stegar, port drapel Hassel, regimentul 27 blindate, compania a 5 a. Mă întorc din permisie. Foaie de drum eliberată de garnizoana din Berlin: Minsk prin Brest — Litovsk. Trimis de la Minsk Ia Viasma. Ajuns la ora 15 și șapte minute, cu trenul numărul 874.
Repaus. O mână autoritară se întinde spre subofițer:
— Actele.
Imediat un zgomot de cizme, un pocnet din călcâie și subofițerul, tremurând tot, veni să dea raportul, dar colonelul, impasibil, părea să nu și dea seama de nimic. Își potrivise monoclul și se uita peste hârtii. După ce examină minuțios ștampilele, monoclul dispăru într un buzunar mic, între a doua și a treia butonieră. Câteva minute de tăcere, apoi comentarii usturătoare. Căpitanul se clătina, subofițerii tremurau și secretarii, în poziție de drepți în fața maselor, își înghițeau saliva. Doar soldatul de front care eram rămânea indiferent la ceea ce se întâmpla în acest moment în biroul gării din Viasma, unde șeful operațiilor, plecând spre cartierul general al armatelor grupului de centru, întrerupsese un divertisment distractiv. Un mic colonel ciung, cu fața frumoasă dar neînduplecată, la care orice reacție omenească fusese desființată și care ura pe toată lumea, în măsura în care toată lumea îl ura.
Un secretar se așeză la mașina de scris. Suplu, colonelul veni în spatele lui și dictă. Reciti hârtia, apoi, ținând o în vârful degetelor, o întinse căpitanului.
— Semnează. Asta i ceea ce doreai, nu i așa?
— Da, domnule colonel, strigă căpitanul care și înăbușea în gât un hohot de plâns.
— Citește, căpitane.
Era o cerere de plecare imediată pe front, adresată sub formă de petiție generalului von Tolksdorf. Aceasta îl privea nu numai pe căpitanul von Weissgeibel, ci întreg personalul gării și, în chip de concluzie, mulțumea anticipat general maiorului de a fi cu toții înrolați într un batalion de șoc. La sfârșitul lecturii, ochii căpitanului ieșiseră pur și simplu din orbite. Cu o indiferență perfectă, colonelul împături cererea și o strecură în servietă. Soarta personalului gării fusese pecetluită.
Câteva minute mai târziu luam trenul în direcția Moghilev. Ca întotdeauna, locomotiva împingea în fața ei o platformă plină cu nisip, care trebuia să ne apere de mine. În ce fel? Nu eram în stare să spunem, era fără îndoială un secret între Dumnezeu și serviciile de siguranță.
Dar iată că florile de gheață de pe geamurile vagonului devin chipuri și decoruri care apar și dispar rând pe rând, ca într un vis: Berlin, pivnița țiganilor, camera, în fine, toate locurile unde ne am dus, ea și cu mine.
A venit la mine când mă găseam încă în gara Schlesiger.
— În permisie? a întrebat, cu o privire rece și scrutătoare.
Ochii cenușiu închis cu pleoapele date cu albastru și genele făcute cu rimel: era exact femeia pentru cei aflați în permisie. De altfel nu era oare de datoria mea să iau o femeie, eu, care avusesem norocul să câștig permisia? Era cel mai puțin lucru pe care camarazii îl așteptau de la mine. Deja o dezbrăcam în gând.
Avea oare un mic corset roșu, ca fata din revista lui Porta, sau dimpotrivă, lenjerie neagră? Mă înfioram dinainte de plăcere.
— Da, am patru zile.
— Vino, îți voi arăta Berlinul, Berlinul nostru atât de încântător în ciuda acestui război nesfârșit. S.S.?
Fără să răspund, i am arătat pe braț petlița cu sonder abteilung, încadrat de două capete de mort. Râse încetișor; am coborât strada cu pas vioi și zgomotul cizmelor mele grele domina zgomotul ușor al tocurilor ei înalte. Berlin minunat și splendid, mereu nou!
Femeia aceasta, cu fața de o frumusețe liniștită și ușor exotică, avea o expresie puțin aspră și bărbia ei disprețuitoare ieșea dintr un guler de blană elegant. Am simțit degetele ei lungi alunecând pe mâna mea.
— Unde mergem, domnule?
Bâlbâindu mă, am reușit să spun că nu mă îndoiam... unde, ca și când un soldat de pe front n ar ști unde să meargă cu o femeie frumoasă! Îmi aruncă o privire furișă și am crezut că descopăr un surâs în ochii ei reci.
— Cum, un ofițer nu știe unde să și ducă doamna?
— Regret, nu sunt ofițer, ci un simplu soldat.
— Nu ești ofițer? Ce contează! spuse ea râzând. Într un asemenea război soldații ajung astăzi ofițeri, iar ofițerii redevin mâine soldați; uneori ofițerii sunt și spânzurați. Suntem un popor mare, minunat de disciplinat, care execută tot ce i se ordona.
Ce voia să spună?
Trenul oprește cu o zgâlțâitură care mi întrerupe gândurile. Un fluierat lung, apoi, încet, trenul se pune iarăși în mișcare. Florile de gheață devin din nou albumul de fotografii al unei permisii deja îndepărtate.
Iată pivnița țiganilor cu orchestra lor de viori blânde și nostalgice. Se părea că toată lumea o cunoaște aici. Nu trebuie decât să facă un semn din cap sau să zâmbească complice ca să ajungă pe masa noastră sticle cu gâtul lung, din recolte celebre.
Evident, purta un mic corset roșu și lenjerie ușoară și transparentă. În dragoste se arăta sălbatică, insațiabilă, atinsă de un erotism aproape maladiv și avea nevoie de bărbați așa cum toxicomanul are nevoie de morfină. Câte lucruri de povestit băieților... Un întreg univers descoperit în patru zile!
În ultima seară mi a cerut să i dăruiesc Crucea mea de fier. Cum s o refuz? Sertarul pe care l a deschis era deja plin cu decorații ale tuturor bărbaților pe care i primise în patul ei. Era acolo până și un cap de mort din argint, însemnul S.S. ului. Crucea mea s a alăturat acelor trofee.
— Mă numesc Helene Strasser, spuse ea râzând, apoi, aruncându și capul pe spate într o atitudine de sfidare, îmi arătă o stea galbenă învelită cu grijă într o bucată de mătase. Uite însemnul meu de cavalerie, adăugă ea.
Se aștepta fără îndoială la o reacție din partea mea, dar am rămas impasibil. Mi a revenit în minte o amintire, cea din ziua când un S.S. ist a vrut să i interzică lui Porta să se așeze pe o bancă rezervată evreilor. S.S. istul a nimerit rău: respectarea regulamentului l a costat viața.
— Se pare că nu înțelegi! Am steaua evreiască!
Privirea ei mi se înșuruba în carne.
— Da, și mai ce?
— Te vor băga la închisoare pentru că te ai culcat cu mine, spuse ea râzând. Mărturisește măcar că merita osteneala!
— Sigur, dar cum poți locui aici și să te plimbi liberă?
— Relații! Relații! Uite, am cheia și carnetul de Partid cu fotografia mea.
Străbătând stepa, trenul care hurducăie trece acum prin dreptul unor sate uitate. Paznicii de barieră ungară, somnoroși, aruncă o privire nehotărâtă la numărul trenului nostru format din vagoane de marfă și vechi vagoane de pasageri.
Chipul unui camarad de la Școala de război îmi apăru iar în memorie. Trebuise să părăsească Germania pentru că străbunicul soției sale fusese evreu. Fiind obligat să divorțeze, l am trecut frontiera în Elveția împreună cu soția lui, într un Mercedes de stat major. Dar povestea nu s a oprit aici. În același timp, mama camaradului meu și tatăl tinerei soții au fost arestați, în vreme ce soțul și soția lor au fost lăsați în libertate, dar lipsiți de cartele de alimente. Tatăl prietenului meu a fost împușcat în 1941 și s a declarat că se sinucisese. Armata a trimis o coroană frumoasă, ofițerii au mers în urma sicriului fostului colonel, care a mai avut dreptul și la un foarte frumos discurs. În mare, totul s a încheiat spre satisfacția generală.
La Moghilev, schimbare de tren. Pe peron mă întâlnesc cu comandantul gării care mă oprește și, spre uimirea mea, mă întreabă de sănătate, îmi oferă o țigară și mi spune „domnule stegar". Aceste politețuri complet neobișnuite mă neliniștesc în cel mai înalt grad. Îmbrăcat în uniformă de cavalerie împodobită cu galoane late de un deget, purta cizme înalte de lac garnisite cu pinteni de argint care sunau precum clopoțeii unei sănii ai cărei cai merg la pas. Se uită la mine surâzător, prin monoclu.
— Unde doriți să ajungeți, domnule stegar?
Pocnesc călcâiele și răspund în modul cel mai regulamentar:
— Domnule căpitan, stegarul Hassel se întoarce la regimentul său, la Bobrusk, prin Moghilev.
— Știți când pleacă trenul de Bobrusk, dragul meu prieten?
— Nu, domnule căpitan.
— Păcat! Din nefericire, nici eu nu știu, dar vom încerca să ghicim.
Privi fix la norișorii cenușii ca și cum se așteptă să i cadă din cer mersul trenurilor, apoi renunță în mod vădit.
— Da, evident, asta ne doare! Ia să vedem, vreți să ajungeți la Bobrusk, dragul și micul meu stegar? Dar, de fapt, aveți un drapel?
Complet zăpăcit, îl privesc cu ochi mari. Își bate joc de mine ori e nebun? Mă uit pieziș în toate părțile căutând ajutor, dar nu văd decât doi funcționari de cale ferată la celălalt capăt al peronului. Zâmbește cu un aer binevoitor și își ia de la ochi monoclul, pe care l șterge cu mănușa.
— Ați adus drapelul, scumpe prieten? Vechiul drapel al regimentului!
Începu să citeze din Rilke:

Dragă mamă, fii mândră: eu port drapelul.
Fii fără grijă: eu port drapelul,
Păstrează mă în inima ta: eu port drapelul.

Își puse mâna pe umărul meu:
— Scumpe Rainer Maria Rilke, sunteți un erou și onoarea cavaleriei. Măritul rege vă va răsplăti.
Se plimbă în cerc, scuipă pe traverse și, arătând în continuare șinele cu degetul, urmă cu vocea în falset:
— În manualul pentru angajații căilor ferate, aceste bare de fier pe care le vedeți aici sunt numite linii. Pe terasament au fost dispuse traverse, din motive științifice la intervale regulate. Potrivit manualului nostru, distanța cuprinsa între două linii se numește ecartament. La ruși, a căror cultură e inexistentă, ecartamentul e diferit. Din fericire, armatele noastre eliberatoare s au cufundat în tenebrele Rusiei ca să aducă lumina și să dea căilor ferate sovietice ecartamentul conform unei națiuni civilizate.
Se apleacă spre mine făcând cu ochiul, își potrivi centura și se legănă pe picioare într un fel care i stătea bine.
— Știți dumneavoastră că pe 27 septembrie 1825 englezii au avut incredibila neobrăzare să construiască prima linie de cale ferată? După serviciile noastre de informații, trenul avea treizeci și patru de vagoane cu o greutate totală de 90 de tone.
Se scobi în dinți cu o scobitoare din argint, își supse o clipă o măsea cariată și adăugă pe un ton confidențial:
— Cred că bombardierele mareșalului Goering au distrus această amenințare împotriva imperiului nostru germanic. Apoi, după ce respiră profund, adăugă: Cu explozibilii speciali de la uzina din Bamberg linia aceea jde cale ferată poate fi făcută bucățele. În termeni de drept internațional, acțiunea aceasta revine trupelor germane atunci când ele socotesc cultura în primejdie. Ați înțeles pe deplin, domnule stegar Rilke?
N am reușit să deschid gura nici măcar o dată și m am mulțumit să dau din cap.
— Vreți să mergeți la Bobrusk? Ca să căutați drapelul, sper. Deodată începu să mă bruftuluiască acuzându mă că am părăsit drapelul, apoi redeveni curtenitor: Din moment ce vreți să luați nimunatul nostru tren național — socialist, ar trebui să cunoașteți orarul. Ia să vedem, vreți să mergeți la Bobrusk? Apoi, furios: Ce dracu' aveți de făcut acolo? Aha, am înțeles, spuse clipind șmecher din ochi, vreți să aruncați în aer calea ferată? Tăceți, domnule stegar! Să știți că datoria dumneavoastră este să purtați drapelul, bătrânul drapel pătat de sânge. Nu vă duceți la Bobrusk, rămâneți aici, lângă mine. Încercă să fluiere „Horst Wessel" dar fără succes. Atunci fredonă ceva în genul „Trebui' eu să plec la oraș și tu draga mea, să rămâi aici?". Se opri brusc și necheză pur și simplu: Stegar fără steag, veți merge la închisoare, dar numai când acest admirabil război se va sfârși și când trupele de cavalerie, îmbătate de victorie, vor merge la trap pe sub poarta Brandemburg, salutate de femeile noastre fermecătoare și de poporul nostru puricos! Acum ștergeți o la Bobrusk! Plecare la ora 14 și 24, linia 37, trenul numărul 156. Dar vai de dumneavoastră, dacă nu aduceți drapelul! Un regiment fără drapel e ca o cale ferată fără tren. Când veți ajunge acolo, vreți să aveți amabilitatea s o salutați din partea mea pe Majestatea Sa Împărăteasa Ecaterina? Ea vinde ciocolată Stalin la piață. Dar să nu i spuneți nimic, nici măcar ea nu știe.
Îl privesc nervos pe ofițerul elegant, în același timp beat și țicnit, dar, lucru curios, un tren pentru Bobrusk se oprește într adevăr pe linia 37.
Am ajuns la destinație fără dificultăți și am regăsit Regimentul 27 blindat. Mort de oboseală, m am aruncat pe paiele umede și am adormit adânc. A doua zi dimineața, când compania s a întors de la munca la terasamente, Micuțul, foarte mulțumit să mă vadă, strigă:
— Hei, ia zi, ai adus chiloți de fete? Numai când îi văd mai excit!
Timp de ore întregi a trebuit să povestesc tot ce mi se întâmplase. N am putut trece sub tăcere nici o agrafă, nici o butonieră. Porta scoase una dintre pozele sale cele mai savuroase și întrebă:
— Ați încercat asta?
— Nu, porc scârbos. Am fost cu o femeie adevărată. O evreică, am adăugat.
— O ce? au strigat într un glas.
— Cu? Încă mai există?
— Și cu lenjeria de care zici!
Am aprobat din cap și am început povestea Helenei. În noaptea următoare am fost trezit de Porta.
— Și zici că avea un corset roșu aprins și ciorapi până sus, pe coapse? șopti el.
— Da... corset roșu tot și ciorapi foarte lungi, am spus pe jumătate adormit.
Se auzi atunci vocea lui Pluto în beznă:
— Ești sigur că n avea deloc purici și că nu mirosea a murdărie?
— Nu, nici purici, nici murdărie. Þi am mai spus că era o femeie adevărată.




De ce atârnă viața unui om? De o hârtie pe un birou.
Un funcționar sclerozat de regulament lasă chestiunea să și urmeze cursul.
Omul este spânzurat, copiii își pierd tatăl și războiul continuă.


Capitolul optsprezece
PARTIZANUL

Era a două zi după ce soldații din feldgendarmerie îl luaseră pe țăranul rus. Þăranul era beat. Fusese închis într o încăpere, în afara birourilor companiei și trebuia pur și simplu să rămână acolo până în clipa când avea să se trezească din beție.
Două sticle de vodcă fuseseră cauza încăierării dintre țăran și un feldwebel din compania a 2 a. Feldwebel ul, închis în companie, a fost eliberat când s a trezit.
Totul ar fi fost regulamentar dar, din nefericire, mal era și un raport — un raport care se transformase într un dosar voluminos, nu mai puțin regulamentar. Povestea a fost umflată așa cum se întâmplă cu toate poveștile în viața militară, dar și din alt motiv: pentru că celor de la Jitomir le plăcea mult Curtea marțială.
Comandantul regiunii militare, generalul maior Hase, era un bătrân de șaptezeci de ani care avea obiceiul să păstreze cu grijă, într o cutie căptușită cu catifea, o șuviță de păr de la fiecare condamnat. Acest general colecționa execuții așa cum alții colecționează fluturi și domnilor de la Jitomir li s ar fi părut că timpul trece prea greu dacă n ar fi trebuit să execute oameni. După război n aveau să se mai găsească șuvițe de păr pentru general și generalul însuși avea să fie din nou directorul cumsecade al liceului din provincie, unde respectul arătat de clientela lui burgheză îl făcea să dezaprobe total vărsările de sânge.
Þăranul era un om sărac și istovit de muncă ce băuse un strop de vodcă prea mult. Pe hârtie a devenit un partizan primejdios, un dușman declarat al celui de al treilea Reich.
Deci Vladimir Ivanovici Viaceslav fusese luat și jandarmii glumeți ne au făcut semne vesele de rămas bun plecând spre Jitomir. Unul dintre ei îl lovi pe țăran cu patul armei în cap, căci ce poate fi mai demn de disprețuit pentru un jandarm prusac decât un țăran rus? Și totul ar fi fost dat uitării imediat dacă n ar fi venit fata cu basma verde.
Totul se transformă în obișnuință, nu i așa? Chiar și să i spânzuri pe oameni în chip de partizani. Rețineți că după moartea lor, numeroșii spânzurați au fost declarați eroi sovietici, dar dacă ar fi supraviețuit războiului ar fi fost trimiși în lagărul de la Uhta—Peciora pentru că n au fost spânzurați drept partizani și au rămas niște țărani pașnici sub domnia soldaților lui Hitler.
Deci fata cu basma verde a venit la cantina care fusese instalată în cabana cea mare. Cantina aceasta era rodul imaginației bucătarului, un om de afaceri cu experiență, care aparținea categoriei „beneficiu 60%". Fata a aruncat o privire în jur înainte să vină spre masa unde era adunată grupa noastră.
— Unde i tatăl meu? a spus ea. A fost adus aici acum trei zile. Anastasia și eu n avem nimic de mâncare.
— Cine i tatăl tău, zână mică? întrebă Bătrânul zâmbind, în timp ce Porta plescăia din limbă.
Fata se uită la el; surâse și i răspunse cu același plescăit din limbă. Hohote de râs s au înălțat spre bârnele înnegrite de fum.
— Tatăl meu e țăran. E Vladimir Ivanovici Viaceslav, din izba de lângă râu.
Stânjenit, Bătrânul se uită prin încăperea în care se făcuse liniște. Porta începu să și frece catarama centurii, în timp ce Micuțul se scobea în dinți cu cuțitul său cu arc. Legionarul se ridică și, tulburat cum era, se încurcă în picioare.
— Aha, tatăl tău e Vladimir Ivanovici... A, da, mititico... A fost aici, dar a plecat iarăși.
— A plecat? Cum așa? Tata nu putea să plece, nu mai avem nimic de mâncare, Anastasia plânge și nemții N.K.V.D. iști vor să mă ia să lucrez la drumuri. Tata trebuie să se întoarcă, Anastasia e bolnavă.
Bătrânul se scărpină la ceafă și căuta disperat ajutor, dar noi, tăcuți, ne îngrămădeam pe băncile aspre. Ce puteam spune? Membrii Curții marțiale de la Jitomir erau nemiloși și aveau o preferință pentru oamenii care se leagănă la capătul unei frânghii.
— Mititico, tatăl tău a fost luat de un jandarm, pentru ceva neplăcut. Un secretar a scris un pic prea mult despre el.
— Unde l au dus?
Bătrânul ridică din umeri și își trecu o mână prin păr, în vreme ce Porta se scărpina în urechi.
— Nu prea știu. Au luat o spre vest, în direcția șoselei principale.
Fata cu basma verde, care avea cam 14 ani, își ridică ochii înnebuniți spre tavan, apoi coborî privirea spre fetele noastre murdare, bărboase, cu gurile umede de vodcă, cu părul năclăit de tutun erzaț — spre soldații aceștia străini în uniforme, cenușii, care i arestau și i spânzurau pe bieții țărani sau îi trimiteau departe, spre asfințitul de unde nici unul nu s a mai întors. Se spunea că i și mai rău să fii trimis în vest decât în est, acolo unde totuși nu mai bătea soarele pe zăpadă și unde vara țânțarii te mâncau de viu.
— Ești singură acolo, lângă râu? întrebă Stege.
— Nu, sunt cu Anastasia, dar ea e bolnavă.
— Cine i Anastasia?
— Surioara mea. N are decât trei ani.
Soldații tușiră și se șterseră la nas. Micuțul scuipă pe jos:
— Blestemată să fie lumea asta și mai cu seamă jandarmii!
— Cine face de mâncare? întrebă Bătrânul.
Fata se uită la el:
— Eu, cine să facă?
— Dar maică ta unde e?
— N.K.V.D. ul rus a luat o când a venit să l caute pe bunicul, dar e mult timp de atunci, mult înainte să înceapă împușcăturile.
Micuțul se ridică, se duse la bucătar și câteva cuvinte furioase și scurte au ajuns până la noi. S a întors cu o pâine și cu un sac cu sare.
— Ia, e din partea Micuțului. Furios, dădu cu piciorul într o masă. Ia le repede sau le arunc!
Fetița dădu din cap și le puse într un buzunar, sub fustă.
— Așează te aici, surioară, ordonă Porta.
Soldații se strânseră ca să i facă loc. Porta râcâi din capacul unei gamele rația Micuțului și a lui Stege, o adăugă și pe a lui și împinse farfuria spre fetiță.
— Hai, trebuie să ți fie foame.
— Poate că tata s a întors? Mai bine m aș duce, spuse ea privindu ne întrebător.
Nimeni nu i a răspuns. Fiecare fuma ori își umplea pipa în tăcere, sau ținea prea mult la gură gâtul sticlei de vodcă.
— Hai, mănâncă, spuse Bătrânul frecându și nasul, tatăl tău nu s a întors... nu încă, se corectă el temător.
Micuța se așeză timid pe banca cu margini prost geluite. Și a dat la o parte basmaua și am văzut o aplecându se înfometată deasupra mâncării. Începu să mănânce cu lăcomie, bând și înghițind fără să ia în seamă lingura, îndesând în gură cu degetele. Bătrânul își șterse pe furiș o lacrimă de pe obrazul său năpădit de barbă.
— Am o puștoaică de aceeași vârstă, spuse el cu o înfățișare rușinată. Fetița asta o să fie de acum singură.
Bucătarul veni cu o strachină plină cu lapte cald, pe care o puse în fața fetei. Micuțul ridică din sprâncene și fluieră printre dinți.
— Ce mai e? strigă bucătarul, furios din pricina propriei lui înduioșări. Tu o să plătești, porcule. Își flutură creionul cu un aer amenințător. Și am să trec în contul tău și pe numele tău, în caz că mor. În felul ăsta o să am cei 60%. Nu te așteptai la așa ceva, nu i așa?
Micuțul fluieră în continuare și clipi din ochi către Porta.
— M ai auzit? strigă bucătarul.
Micuțul tresări ca și cum ar fi fost curentat și baioneta lui, atingând umărul bucătarului înspăimântat, se înfipse vibrând în peretele de lemn.
— Adu înapoi baioneta, paznic de porci! strigă Micuțul. Hai, ad o napoi!
Mut de spaimă, popotarul smulse baioneta, o depuse respectuos în fața Micuțului, și se pregăti să o șteargă, când se simți ridicat în aer și scuturat așa cum scutură un foxterrier un șobolan.
— Baligă de vacă, hoțule! Spune din nou ce ești, bă...
— Scroafă bălțată, suflă Porta.
— Da, strigă Micuțul, scroafă bălțată cu albastru... repetă... repetă...
Popotarul, pe jumătate sugrumat și deja vânăt, a trebuit să repete de trei ori fiecare ocară după care, aruncat ca o minge, s a rostogolit spre tejghea, sub care a intrat în patru labe. Fetița se lipise de perete, dar Micuțul se aplecă spre ea:
— Să nu ți fie frică, mititico. Micuțul e un om bun care i apără pe cei slabi, e un creștin bun. Își făcu semnul crucii care, după el, trebuia să întovărășească cuvântul „creștin".
Stege scoase un teanc de ruble și l aruncă, cu o expresie nepăsătoare, în fața fetiței. Mai mulți au făcut același lucru și Porta însuși, care adora banii, a dat un teanc mic pe care l a numărat totuși cu grijă înainte să l prindă cu un elastic.
Popotarul, chemat printr o pocnitură din degete, veni la trap.
— Un pachet pentru fetiță și ruble, ordonă Micuțul.
Bucătarul se execută imediat fără să protesteze. Fata se ridică să plece; își înnodă bine basmaua verde sub bărbie, își prinse cu un capăt de sfoară mantaua veche și se pierdu în noapte cu Stege și cu Legionarul, înarmați care n ar fi acceptat niciodată s o lase să plece singură. Lumina lămpii Hindenburg tremură. Cineva aruncă seu în rezervor și flacăra își recapătă tăria.
— Crezi că l vor împușca? îl întrebă Bauer pe Bătrânul, oracolul nostru.
— Îi împușcă pe mulți acum. A devenit un obicei. Multe micuțe trebuie să sufere la fel ca biata fetiță.
— Tot e bine că nu aflăm de fiecare dată, oftă Pluto. Crezi că cel pe care l au executat ieri seară avea copii?
— Nu știu, spuse Bătrânul. Nu trebuie niciodată să ți pui întrebări, te fac să suferi prea rău. Apoi e greu să mai trăiești.
Porta, ghemuit într un colț, se trezi brusc.
— Și dacă l am răpi pe tatăl fetiței? E mult mai ușor să lichidezi câțiva jandarmi puricoși decât un batalion de ruși.
— M am prins, își dădu cu părerea Pluto, le sucim gâtul cocoșilor ălora scârboși și o ștergem cu țăranul.
— Și după aceea? zise Bătrânul, frecându și în continuare nasul.
— Cum adică, după?
— Crezi că se vor duce la culcare după ce i cârpim pe jandarmi?
— A, da, se gândi Porta. Numai că o să fim departe... Și cine o să știe că noi am fost?
— Nu, nu vor ști, într adevăr, și chiar dacă le ar spune cineva, n ar crede. Dar vezi tu, fiule, se va întâmpla ceva mult mai rău. În clipa asta ei știu foarte bine că n au prins un partizan, ci un țăran nevinovat. Dacă l eliberăm cu împușcături și tot restul, atunci la sigur vor striga „prindeți l pe partizan!", pe cuvântul meu! Tot S.S. ul va fi în picioare, vor rade două sate de pe fața pământului, sute de femei și copii vor fi internați în lagăre, căci țăranul se va fi transformat într un comandant de partizani periculos, căutat de multă vreme. În vreme ce, dacă noi nu ne amestecăm, Viaceslav va fi spânzurat; dar va fi singurul spânzurat și dacă va da bine din picioare, vom avea liniște pentru un timp, fiindcă generalul a petrecut o zi frumoasă și jandarmii și au câștigat decorațiile. Þăranul e prețul păcii în acest sector.
— Numai să pun mâna pe bandiții ăștia după război, scrâșni Porta. O să le torn plumb topit în bot.
Stege și Legionarul, care tocmai se întorseseră, înjurară în surdină și veniră cu altă idee: aceea de a l răpi pe ofițerul de marș și de a l expedia la ruși.
— Asta chiar că nu i de râs, spuse Bătrânul furios.
— Crezi că nu suntem în stare? strigă Legionarul.
— E foarte ușor, zise Porta. Noi trei vă aducem toată haita, cu călăul șef în frunte.
— Sunt sigur de asta, spuse Bătrânul, dar sunteți proști dacă o faceți. Doar dacă nu vreți să cadă nenorocirea pe capul tuturor țăranilor din zonă. Chiar și voi, bieți tâmpiți, v ați putea da seama de rezultatul soiului ăsta de glume!
— Bine. Atunci să ne gândim...
Porta se opri deodată și se uită la subofițerul care intrase pe ușă și, chiar în clipa aceea, își scutura zăpada de pe manta.
Micuțul clipi, dădu din cap și începu să fluiere printre dinți, Popotarul, care se jucă cu o sticlă goală, se uită pieziș la Porta și făcu un semn răutăcios spre ușă cu capul lui de taur chel.
În aceași clipă un cuțit zbură și se înfipse în dușumea, între picioarele subofițerului. Legionarul izbucni în râs și alunecă spre ușă, agil ca o panteră. Dintr o smucitură trase cuțitul, îl sărută și fredonă:
— Allah e mare și înțelept!
O liniște rea plutea în încăpere. Subofițerul Heide, autorul raportului despre partizan, privi în jurul său cu un zâmbet încordat.
— Sunt printre voi unii iuți, nu i așa? Dar nu sfătuiesc pe nimeni să se lege de Heide.
Bătea darabana pe un nagan mare și un clinchet ne a arătat că l armase.
— Vă zbor creierii, gașcă de căcăcioși! Să mi spuneți numai când și unde.
Se simțea moartea în aer.
— Marț! constată Heide, înaintă și ceru un pahar cu bere.
— Nu i, mormăi bucătarul.
— O vodcă mică!
— Nu i! spuse popotarul, cu privirea strălucind de ură.
— Atunci ce ai? întrebă Heide, împingându și capul înainte, ca un berbec gata de atac.
Avea mâna dreaptă înfundată în buzunarul mantalei și toată lumea știa că ținea în ea naganul.
— Nimic! urlă bucătarul și sparse sticla de tejghea.
— Nu vrei să mă servești, cârciumarule? Pe mine, subofițer Julius Heide!
— N am decât asta, spuse popotarul și ridică un ciob de sticlă sub nasul lui Heide.
Micuțul rânji:
— Vino aici, ticălosule! Avem ceva pentru tine!
Heide se întoarse, uimit, și făcu câțiva pași spre masă. Micuțul înfipse deodată cuțitul în lemn și strigă:
— Uite ce am pentru tine dacă nu ieși în viteză din locul ăsta respectabil!
— Ce v a apucat? îngăimă Heide, care ne privea perplex, rând pe rând.
— Ce s a întâmplat? mârii Bauer. Tu ce crezi că s a ntâmplat, scârbă?
Heide se dădu înapoi încet, ca un tigru gata să sară, cu naganul ațintit spre micul legionar, care se apropia pas cu pas de elegantul și birocraticul subofițer.
— Stai pe loc, clovn marocan, sau o să strănuți sânge! șuieră Heide, fixându l pe omuleț cu priviri veninoase.
Îl văzusem cu toții pe subofițer trăgând piedica revolverului și așteptam detunătura surdă a naganului. Mai iute ca gândul, piciorul Legionarului lovi mâna care ținea arma. Heide strigă de durere și se încovoie, în vreme ce naganul cădea pe jos. Micuțul îl luă, smulse încărcătorul și l aruncă într un colț.
Subofițerul se îndreptă și făcu o mișcare spre Legionar dar acesta, cu violența unui arc, îi sparse nasul și eâțiva dinți cu o lovitură de picior.
— Aha! rânji Legionarul, voiai să tragi... Îngrozitor! Rapoartele s mai puțin primejdioase, nu i așa?
Heide își venise puțin în fire și, pe jumătate ridicat, își ștergea sângele care i inundase fața.
— Ce vrei să insinuezi? Am venit aici ca să beau ceva în liniște și voi m ați atacat fără. motiv.
Legionarul se așeză din nou:
— Ce tip cumsecade! Foarte nevinovat, nu i așa? Ridică te, ticălosule, sau încasezi o baionetă în bot.
Heide se urcă, penibil, pe bancă și Porta îi întinse un pahar cu bere. Îl privi recunoscător pe roșcatul cu joben, ai cărui ochi albaștri, porcini, erau singurii care însuflețeau fața impasibilă. Dar în clipa când era gata să bea, cu o lovitură scurtă, Porta aruncă paharul în celălalt capăt al încăperii.
Micuțul începu să râdă zgomotos. Nebun de furie, subofițerul sări peste masă și l fugări în jurul camerei pe uriașul care rânjea.
— Nu eu... Porta!
Se opri dintr o dată și, cu o lovitură ca de cal îl trimise pe Heide în perete, unde i administră o bătaie în lege. Am auzit strigăte înăbușite. Câteva găleți de apă l au readus în simțiri pe subofițer, care a sfârșit prin a se prăbuși pe masă, fără cunoștință.
— Hârțogar împuțit! scuipă Pluto în direcția lui.
Popotarul ieși de după tejghea și ne invită pe toți la un rând de vodcă.




I ar fi mai ușor unei cămile să treacă prin urechile acului, decât Micuțului să intre în grădina lui Allah, ne asigură Legionarul.
De altfel, linia vieții lui e foarte scurtă, profetiză Porta.
Noutățile acestea l au întristat pe naivul uriaș, care s a grăbit la spovedania menită să i deschidă porțile Raiului.
Dar un atac al inamicului a întrerupt pioasa lui încercare.


Capitolul nouăsprezece
MICUÞUL ESTE IERTAT DE PÃCATE

— Douăzeci și unu! strigă Porta.
Aruncă cărțile pe lada de muniții care ne folosea drept masă. Neâncrezători, am controlat cărțile soioase și Micuțul merse până acolo încât numără punctele pe degete. Dar nu încăpea nici urmă de îndoială; totalul era într adevăr douăzeci și unu.
Porta, încântat, strânse repede câștigul, îl aruncă într o cască de oțel și își ridică jobenul.
— Continuăm, băieți?
Porta câștiga pentru a 37 a oară. Micuțul, care pierduse tot, mârâi, cu toate că Porta, mare domn, se oferi să l împrumute cu dobândă 100%.
— Ar trebui să fii țicnit, spuse Stege. Mai degrabă te duci să l cauți pe „beneficiu 60%" și i ceri 100 de mărci împrumut. Dar oricum o să pierzi.
Micuțul se gândi o clipă, apoi se apropie confidențial de Porta:
— Nu trișezi, Porta, nu i așa?
Porta își încreți o pleoapă cu gene incolore, își șterse monoclul și l înșurubă hotărât în micuțul său ochi porcin.
— Nu, Josef Porta nu trișează, Micuțule.
— Așa da! Nici n aș fi crezut, răspunse uriașul respirând ușurat.
O îndoială groaznică fusese înlăturată. Bătrânul intră în adăpost în aceeași clipă:
— Copii, de data asta s a terminat! Plutonul 2 trebuie să acopere desprinderea regimentului 104, atunci când o să spele putina. A început deja. Nici unul dintre noi nu va scăpa cu viață.
Porta începu să râdă și l împunse cu degetul în piept:
— Greșeală! Tăticu' o să scape fără nici un fir de păr lipsă!
— De unde știi? întrebă interesat Micuțul.
— Mi a spus o prezicătoare. Mi a citit în palmă prima ntâi și apoi la fel, în cafea.
Micuțul se apropie legănându se.
— Ce ți a mai spus?
— Franțuzoaica? Că o să scap teafăr din război, că o să mă însor cu o femeie plină de biștari și că o să trăiesc ani mulți și fericiți, îndestulat, cu o grămadă de mălai care o să mi vină de la o mulțime de bordeluri.
— I auzi! făcu Micuțul. Și nu crezi că și a bătut joc de tine?
— Sigur că nu.
Micuțul își privi cu atenție palma.
— Ce i linia asta de aici? întrebă el.
— Linia vieții. E al naibii de scurtă, bietul de tine!
Legionarul se apropie și ridică un deget:
— Să faci bine să ți întorci botul spre Mecca. A sosit clipa să te gândești la Allah.
Micuțul înghiți în sec de două trei ori și, apucând pis tolul mitralieră, urlă:
— Îi știu pe unii cărora le a venit cheful să mă lichideze!
— Da, zise Porta, Ivan.
Stege intră, aducând vești neplăcute. Era vorba de cei noi care fuseseră repartizați la plutonul 2, între alții un fost Unterscharführer S.S. care petrecuse un an la Torgau. Von Barring îl avertizase deja pe Bătrânul în legătură cu el:
— Păzește te de individul ăsta! N am nici un pic de încredere în el.
Stege tocmai aflase că S.S. istul se înțelese cu subofițerul Heide și cu alți câțiva să lichideze grupa întâi, adică a noastră, imediat ce vor avea ocazia.
Soldatul Peters — unul dintre cei nou veniți — se așeză lângă noi și spuse pe neașteptate, pe tonul ursuz care i era obișnuit:
— Da, sunt douăzeci și cinci de tipi care au hotărât să vă tragă un glonț în cap.
Micuțul tresări, dar un semn din ochi al lui Porta îl făcu să tacă. L am auzit totuși mormăind ceva în legătură cu liniile vieții, scurte și lungi.
— De unde știi? întrebă Legionarul, cu țigara lipită în colțul gurii.
— Știu, zise Peters pe tonul lui tărăgănat. Se ridică: Acum sunteți avertizați.
— De ce vor să ne lichideze? întrebă Bătrânul.
Peters ridică din umeri și arătă pozițiile rușilor:
— Kraus, S.S. istul, spune că Ivan e în spatele nostru și plutonul e complet izolat. După ce o să vă termine pe voi nouă, o s o șteargă.
— Și de ce n ai șterge o și tu cu ei? Te ai săturat de viață?
Peters se uită la el cu ochii mijiți, ca și cum și ar fi stăpânit furia ce l cuprindea.
— Dacă vrei să știi, puțin îmi pasă de viață, dar nu suport asasinatele, asta i tot.
— Atunci ar fi trebuit să fii la mânăstire, nu aici, rânji Porta. Pe frontul de est nu faci altceva decât să asasinezi! Cam așa..., strigă el și pistolul său mitralieră scuipă o rafală care trecu razant pe lângă dâțiva dintre cei nou veniți în pluton, aflați în celălalt capăt al încăperii. Aceștia săriră în picioare înjurând și S.S. istul apucă revolverul, dar îi dădu drumul imediat, de parcă s ar fi ars: patru pistoale mitralieră își îndreptau spre el gurile negre.
— Ha, ha, albăstreilor le e frică! rânji Porta.
Aruncă o geantă de grenade în capul S.S. istului, care se prăbuși cu un mârâit.
— Aduceți l pe câinele ăsta aici, ordonă el.
Rânjind mereu, smulse o bucată de postav alb de la un sac de pâine și ordonă celorlalți s o coasă pe spatele omului leșinat. Când S.S. istul își reveni, destul de amețit, îi aruncă o privire înveninată lui Porta, care i spuse surâzător:
— Ai pe spate o cârpă albă pe care am pus să ți o coasă ca să mi folosească drept țintă. Te avertizez că dacă te îndepărtezi prea mult de mine, scula asta nu dă greș. Bătea darabana pe revolver. Și dacă ți s ar întâmpla să pierzi bucata de cârpă, ai fi iarăși un om mort.
— Caraghios, nu? spuse Legionarul.
În vremea aceasta, Micuțul își privise gânditor în palmă linia despre care i se spusese că ar fi linia vieții. Ieși brusc din meditația lui, tresări, îl apucă de gât pe un soldat pe nume Krosnika și l lipi cu spatele de un stâlp:
— Și tu vrei să mă vezi rece! Din cauza ta linia vieții mi e scurtă...
Cu mârâieli de urs rănit, își căută cuțitul:
— Viața mea! Viața mea!
Krosnika dădea din picioare ca să scape, dar devenise încetul cu încetul vânăt și dacă Bătrânul n ar fi intervenit, strânsoarea îngrozitoare a Micuțului l ar fi sugrumat pur și simplu. Micuțul înjură, dădu drumul prăzii care căzu, pe jumătat sugrumată, între Heide și un fost feldwebel venit de la Torgau. Porta se puse din nou pe râs:
— Un simplu avertisment, băieți! Pentru cei interesați. Făcu o mișcare expresivă cu automatul: Ați vrea așa ceva? Dacă nu, să nu faceți pe șmecherii.
Peters rămăsese așezat, sprijinit de perete, bătând ca din întâmplare cu palma pe un automat rusesc și fumând nepăsător. Venise vremea schimbării santinelelor. Începu o ceartă însuflețită între S.S. ist și Krosnika, ce refuza să facă de pază cu el. Bătrânul dădu drumul cărților de joc, se ridică liniștit și l arătă pe S.S. ist cu coada pipei:
— Tu și Krosnika sunteți scutiți de gardă. Heide și Frank preiau schimbul vostru.
O licărire de triumf se aprinse în ochii S.S. istului, dar se stinse la fel de repede.
— Tu și Krosnika, continuă Bătrânul pe același ton, mergeți să patrulați înspre pozițiile rusești și aduceți informații precise despre ce se întâmplă.
Izbucniră proteste violente. Bătrânul se așezase la loc și continua să joace. Puse jos atuul, își făcu levata și i privi chiorâș pe protestatari.
— Mi ați auzit ordinul?
— Asta i persecuție! strigă S.S. istul. Nu putem să mergem spre liniile dușmanului fără foc de acoperire. Refuzăm să executăm ordinul.
Bătrânul se sprijini de perete, jucându se cu pistolul său P 38.
— Te sfătuiesc să te gândești înainte să refuzi, tu, care ești voluntar și membru de Partid. Ce ar spune Führer ul tău?
S.S. istul se aplecă amenințător:
— Führer ul meu? Presupun că e și al tău.
— Tu l ai ales pe Führer de bunăvoie, camarade, deci îi aparții. Mie mi a fost impus, e altceva. Dar ca să schimbăm subiectul, știi ce i Curtea marțială?
— Crezi că mă bagi în sperieți? rânji S.S. istul. Þi ar trebui drept martor cel puțin comandantul de. companie.
— Într adevăr? spuse Bătrânul. Nu știi că suntem un comando izolat de bază și că în cazul ăsta, comandantul are dreptul să convoace Curtea marțială când consideră că un refuz de executare a ordinului pune grupa în primejdie? Deci pot să convoc Curtea marțială împotriva ta când și unde vreau. Lovi cu pumnul în lada cu muniții. Așa că șterge o sau Porta și Micuțul o să aibă grijă de voi afară!
Fără o vorbă, își aruncară armele pe umeri și ieșiră din adăpost. Micuțul propuse un alt rând de vodcă și, când sticla ajunse la Porta, îl întrebă cu speranță neprefăcută:
— Nu cumva linia asta a vieții e uneori înșelătoare?
— Niciodată, spuse Porta cu un aer de părere de rău, ridicând un ochi spre fața îngrijorată a Micuțului.
Nefericitul se cufundă din nou în contemplarea palmei. Ceru să le vadă pe ale noastre și bucuria lui a fost nebunească când a constatat că linia vieții Legionarului era încă și mai scurtă decât a sa.
Legionarul îl privi cu coada ochiului.
— Căile lui Allah sunt de nepătruns dar drepte, murmură el. Eu o să mă duc în grădina lui Allah, dar tu, care nu crezi în nimic, o să te prăjești în iad în cele mai îngrozitoare chinuri. Mângâie părintește părul uriașului. Dar ne vom ruga pentru tien, biet păcătos, în ziua când, din ordinul lui Allah, Ivan o să ți înfigă un cuțit în spate!
Micuțul opri brusc sticla la jumătatea drumului spre gură și se uită la Legionar, pe fața căruia plutea un zâmbet viclean.
— Þine ți gura cu glumele tale! Tu crezi în rai și în iad?
— Bineînțeles, spuse Legionarul foarte serios. Allah va știi să aleagă țapii de berbeci.
Micuțul avea privirea înspăimântată și se aplecă spre el, scobindu se nervos în nas:
— Tu care ești un bun camarad, spune mi cum aș putea să mă strecor în grădina lui Allah.
Legionarul zâmbi cu o înfățișare întristată.
— Foarte, foarte greu. Trebuie să faci atâtea lucruri înainte... Allah e așa mare!
— Nu mi pasă, o să fac ce trebuie. Și voi ăștia, voi sunteți credincioși?
Toată lumea răspunse afirmativ cu cea mai mare seriozitate.
Lăcrimând, Micuțul se întoarse spre Legionar:
— Atunci o să mă prăjesc singur în iadul ăla nenorocit? Nu i drept. Ajută mă, camarade, să ajung și eu la Allah.
— Trebuie mai întâi să ți ierți dușmanii, spuse Legionarul.
— Da, da! strigă Micuțul sărindu i de gât, chiar că ți iert toate porcăriile pe care mi le ai făcut.
— Eu? se bâlbâi surprins Legionarul, desprinzându se.
— Da, tu! reluă Micuțul radios. Scotoci în buzunar și i dădu Legionarului un pachet ce conținea un praf alb. E șoricioaică. Vroiam să ți o torn în bere, după victorie, fiindcă m ai lovit cu piciorul și mi ai spart nasul.
— Dumnezeule, strigă zăpăcit Legionarul.
— Da, ai fi avut timp doar cât să i vezi pe englezoi defilând pe sub poarta Brandemburg.
— Englezii? spuse Stege uluit.
— Normal! Cine altcineva ar putea câștiga războiul, tâmpitule? Dar acum, prietene, îi spuse Legionarului, nu mai ai de ce să te temi. Micuțul te a iertat.
Legionarul dădu din cap cu bunăvoință:
— Bine, te iert. De altfel ți a mai rămas atât de puțin de trăit! Dar o să trebuiască să te pocăiești. Poți să începi deci prin a mi pasa tutunul și băutura ta, ca să l faci pe Allah să înțeleagă că îți pare rău de răutățile pe care mi le ai făcut.
Micuțul avea de gând să protesteze, dar teama de iad i a înohis gura.
— Apoi, continuă Legionarul, o să trebuiască să mărturisești în public toate lucrurile urâte pe care le ai făcut.
— Dar n am făcut nimic! spuse Micuțul.
— Te ai gândit că într o jumătate de oră ai putea sta pe genunchii diavolului?
Micuțul își plecă capul și zise pe un ton rugător:
— Ce vrei să știi de fapt?
— Eu? Nimic. Allah vrea, spuse Legionarul.
Nenorocitul era lac de sudoare:
— Bine, bine. Ce greu e! Ei bine, odată am omorât un tâmpit cu o lovitură de picior, dar asta a fost de mult!
— Ia te uită! Cu piciorul! Tu, atât de liniștit și de chibzuit...
Micuțul își șterse fruntea cu o cârpă folosită pentru curățarea mitralierelor, care i mânji fața cu ulei murdar.
— Franz ăla era un tâlhar! Ar fi sfârșit spânzurat. Fura până și banii târfelor! Amintirea aceasta îl umplu de bucurie: Da, chiar, de asta l am omorât! Nu se cade să furi o femeie harnică! Era de datoria mea să intervin.
Micuțul privi mulțumit în jur.
— Minți, spuse aspru Legionarul. O să mori de sete în iad și o să faci instrucție cu pușca mitralieră, cât e ziua de lungă.
Micuțul își umezi buzele uscate:
— Ascultă, a fost totuși din vina lui! Îmi promisese niște bere și pe urmă, când să o plătească, m a pocnit aici, după ureche. Asta nu i legitimă apărare? Dar eu nu sunt ranchiunos, am uitat.
— De fapt, a refuzat să ajungă sclavul tău, conchise brutal Legionarul.
— Hei, ia stai, măi berbec castrat!
Legionarul ridică mâna:
— Cum, mă insulți pe mine, prietenul tău? Drept ispășire — o sticlă de vodcă. Sau mai degrabă o să mi dai două sticle. Continuă!
Uriașul se trase de guler, ceea ce făcu să i sară nasturii și înghiți cu greu.
— Îți spun că dacă n ar fi murit, ar fi fost spânzurat. Totuși nu i vina mea dacă a aterizat pe un stâlp ascuțit când l am aruncat pe fereastră.
Legionarul dădu din cap:
— Foarte păcătoasă mărturisirea asta!
Micuțul îl privi, nervos:
— Îți dau cuvântul meu de onoare...
Porta râse tare.
— Tâmpitule! Ce i de râs? Cuvântul Micuțului e sfânt și ți spun că Franz nu era decât un derbedeu pe care Allah l ar fi dat pe ușă afară!
Legionarul îndreaptă un deget acuzator spre pocăitul său, care dădu înapoi, înspăimântat:
— O să fii iertat, dar o să te coste nouă litri de vodcă. Ai grijă să stai în banca ta și nu uita că linia vieții talie e scurtă.
— Bine, o să i ai, zise Micuțul, zgâindu se la oamenii din pluton care jucau cărți, așezați la masă. Vă avertizez, gașcă de căcăcioși, că o să contribuiți și voi! Să fiți siguri!
Intrarea bruscă a S.S. istului și a lui Krosnika, gâfâind, întrerupse spovedania.
— Nu mai e nimeni la Ivan! Am auzit pe drum scrâșnet de T 34. Gata, suntem izolați!
Bătrânul îl privi liniștit:
— Poate te așteptai să ți ceară voie?
— Nu sunt tâmpit, șuieră S.S. istul, dar acum trebuie s o ștergem în viteză, altfel suntem prinși în capcană.
— Ea doua oară când ne zici s o ștergem, spuse Bătrânul cu dispreț. Voi ăștia sunteți eroi doar când e vorba să strigați Heil Hitler, dar eu, care comand aici, sunt la ordinul șefului tău idiot, care e chiar acela de a lupta.
— Am luat notă că l ai făcut pe Führer idiot, urlă S.S. istul.
— Am primit ordinul să luptăm până la ultimul cartuș, da sau nu? zise Bătrânul batjocoritor. Tăcerea ta e o încuviințare. Deci vei avea grijă de bazooka împreună cu Pluto, în vreme ce Krosnika și Heide vor lua munițiile. Vă ordon să atacați tancurile T 34 și să distrugeți tot ce puteți înainte să fiți striviți voi înșivă.
— Dar asta i nebunie! exclamă S.S. istul.
— Un S.S. ist a spus așa ceva? Deci ești de părerea noastră, că Adolf e nebun dacă mai continuă un război ca ăsta? În cazul ăsta cădem de acord să ne salvăm pielea? Se întoarse spre Pluto și spre mine: Duceți vă cu Heide până la drum și vedeți dacă putem să l trecem. E singura noastră șansă de scăpare. Ne arătă cu degetul pe hartă o pată mare, verde, care trebuie că marca o întindere de păduri și mlaștini.
Am plecat blestemând. Heide târa bazooka; ploaia șiroia pe căștile noastre și ne curgea pe spate în șuvoaie; curelele de piele scârțâiau; înghețasem în uniformele găurite, picioarele ni se înfundau în noroiul lipicios care mustea în cizme, făcând din fiecare pas un chin.
— Taci odată, îi spuse Heide lui Pluto, care zbiera în gura mare. Ivan o să ne descopere!
— Gura, porcule. Nu uita că avem niște socoteli de încheiat și dacă vine Ivan, o să i povestim ce ai făcut!
— Faceți atâta caz pentru o simplă greșeală!
— Numești asta o greșeală! urlă Pluto în pădure. Ivan! Ivan! Vino să l iei pe porcul ăsta, subofițerul Heide!
Heide aruncă bazooka și fugi cât îl ținu picioarele, urmărit de cuvintele de batjocură ale lui Pluto. Am ridicat burlanul și ne am continuat tăcuți drumul. Crengile șiroind de apă ne biciuiau fețele...
Deodată, drumul apăru în fața noastră în lumina unui fulger.
Coloane rusești, în mantale de ploaie, treceau în formație strânsă; artileria și camioanele uruiau, plescăind în nămol. Ici și colo, lumina puternică a unei lanterne străpungea noaptea.
— No să reușim niciodată să trecem, șopti Pluto. S o ștergem înainte să ne găsească.
Decepția alor noștri a fost imensă. Heide încerca să se ascundă, dar Pluto îl dădu de a rostogolul cu o lovitură de picior:
— Te ai crede pe drumul spre Berlin, scrâșni el. Lașitatea asta micuță e numită fugă în fața dușmanului în codul penal. Te am prevenit.
Alb ca un cearșaf, Heide se ghemui și mai mult.
— Ne ocupăm de tine mai târziu, spuse Bătrânul. Plecăm. Trebuie să trecem drumul înainte să se lumineze.
Am plecat iarăși, în coloană câte unul. În trecere ne agățam în spini și ploaia își îndoise tăria. Bătrânul și Stege înaintară pe marginea șoselei, în timp ce noi am rămas ascunși în tufișuri. Stege se întoarse la noi fără zgomot.
— Uite i pe rusnaci în mașinile lor. Gata, băieți? O să i urmăm la pas ca să ne strecurăm de cealaltă parte. Să sperăm că nu vor descoperi ce soi de patrioți suntem.
— N o să țină, zise Bauer.
Bătrânul ne făcu un semn încurajator și pietrișul scrâșni sub pașii noștri în clipa când intrarăm pe drum. La un metru de noi tropăia o companie de ruși care ne depăși. Nu îndrăzneam să ridicăm ochii de teamă și nu se citească adevărul pe fețele noastre palide de spaimă. Porta începu să fluiere cu obrăznicie un cântec rusesc de marș, pe care siluete invizibile l au reluat în cor în noapte. Puțin câte puțin, Bătrânul începu să meargă în diagonală către mijlocul drumului, dar o voce urlă:
— Strângeți în dreapta! Strângeți în dreapta!
Am sărit în dreapta în clipa cind coloanele de blindate soseau uruind. O mașină încetini și o umbră se aplecă să ne ocărască. Înnebuniți de groasă, ne am ținut răsuflarea, dar, slavă Domnului, mașina a demarat din nou, acoperindu ne cu un val de noroi. Bătrânul se întoarse pe partea stingă a drumului și, puțin după aceea, săream în desiș. Porta se bătu pe coapse.
— Asta i bună! Să fii ocărât de un ofițer rus pentru că nu știi care i dreapta! Ar fi făcut în chiloți dacă ar fi știut cu cine vorbește!
— Nu râde prea devreme, spuse Bauer, n am scăpat încă. Ce distanță e până la Orcia?
— Șaptezeci și cinci de kilometri, dar cum avem de străbătut mlaștina și pădurea, fac câ două sute pe șosea.
În zori ajunsesem la mlaștină, care părea nesfârșită, și ne am aruncat epuizați în noroi, nepăsători la cearta violentă ce izbucnise între Pluto și S.S. ist.
— Gunoi de nazist! strigă Pluto, fă mi cizmele sau te sugrum!
S S. istul sări la Pluto și, dintr o mușcătură îi deschise cicatricea pe care zdrahonul o avea în locul urechii amputate. Micuțul îl doborî pe S.S. ist cu o lovitură dată cu încărcătorul pistolului său automat și omul se rostogoli în noroi, cu capul însângerat. Când ni se dădu ordinul de plecare, cineva întrebă ce trebuie să facem cu S.S. istul leșinat.
— Lasă l să putrezească! rânji Porta.
Am intrat în mlaștină. Toată ziua a trebuit să înaintăm, uneori cu apa până la umeri. Un recrut de 18 ani, care vroia să sară de la o insuliță la alta, a făcut un pas greșit și s a scufundat în nisipurile mișcătoare. În locul unde dispăruse soldatul au apărut la suprafață bule de aer. La sfârșitul după amiezii am avut din nou sub picioare pământ solid, dar Porta se împiedică de ceva și aruncătorul de flăcări, scăpat departe, se înfundă și el în noroi, însoțit de o ploaie de înjurături. Bătrânul dădu ordin de repaus. Morți de oboseală, mormăind, am căzut într un somn aproape letargic, în timp ce codașii plutonului ne ajungeau din urmă încetul cu încetul, epuizați și șchiopătând.
Ne oprisem cam de două ore când Porta sări deodată în picioare și apucă pușca mitralieră. Două siluete apărură printre copaci și, spre uimirea noastră, i am recunoscut pe S.S. ist și pe Krosnika. Toată lumea s a culcat la loc, dar vocea lui Stege răsună amenințătoare în beznă:
— Nu duceai tu aruncătorul de grenade?
Krosnika respira cu greutate.
— Ai auzit? șuieră Pluto. Ce ai făcut cu aruncătorul de grenade?
— Ce te privește pe tine, nu ești tu comandant de pluton, îl întrerupse feldwebel ul de la Torgau.
— Stai liniștit, Pluto, strigă sec Bătrânul. Nu mai tolerez nici o încăierare. În ce te privește, Krosnika, să nu te întorci aici decât cu aruncătorul de grenade.
Krosnika se ridică tăcut și zgomotul pașilor săi se stinse în noapte.
— Nu l vom mai vedea niciodată, șopti Bauer.
Nimeni nu răspunse.
Trei ore mai târziu, Bătrânul se ridică și dădu ordinul de plecare. Cizmele scârțâiau, curelele ne jupuiau pielea. Ne am descotorosit de căști, apoi de măștile de gaze și, puțin după aceea, de cutiile lor. De pe vârful unui delușor, am descoperit imensa întindere verde. Pădure, numai pădure, o adevărată mare de verdeață! Ne am croit drum cu lovituri de lopată și de toporișcă prin hățișul de nepătruns. Mâncasem de mult puținele provizii pe care le luasem cu noi. Chinuiți de foame, arși de sete, morocănoși, între noi se iscau din nimic certuri furioase. Doar Bătrânul își păstra calmul. Din timp în timp controla harta și busola. Porta omorî o vulpe și un iepure mare pe care i am mâncat cruzi, fiindcă cel mai mic foc ne ar fi trădat; am frecat vulpea cu usturoi ca să i mai slăbim mirosul îngrozitor, și nici furnicile n ar fi curățat oasele mai bine decât am făcut o noi. I am ocărit pe cei rămași în urmă ca să i forțăm să ne urmeze, apoi am plecat fără să ne uităm la camarazii care plângeau, la capătul puterilor, implorându ne să mai avem răbdare citeva clipe. Unii dintre ei au apărut la următoarea oprire, aproape de o haltă unde feldwebel ul de la Torgau a fost cuprins de un acces de nebunie. Se aruncă deodată la Porta și i făcu pe obraz o tăietură lungă. Micuțul îl doborî și Bătrânul îl opri pe Porta, care avea deja cuțitul în mână:
— Lasă l, mergem mai departe.
Pluto luă armele omului fără cunoștință și plutonul dispăru în desiș, unde Pluto însemna copacii la fiecare 500 de metri, ca reper pentru camarazii rămași în urmă.
A patra zi am ajuns în sfârșit la un drum pe care se vedeau urme de roți și de copite de cai. S a trezit imediat în noi instinctul de luptători: din oameni ai pădurii ne am transformat din nou în ucigași, ucigași ai secolului XX. Aplecați în iarbă și desfășurați de a lungul drumului, am ajuns fără zgomot la un fir de apă. La distanță mică de noi, rezemați de un copac, stăteau doi ruși, doi oameni scunzi, în uniforme cenușii, cu puști mitralieră. Vântul ne a adus un ușor miros de tutun erzaț. Am început să ne târâm. Porta îi zâmbi lui Pluto, care se instală în apropierea unei movile și dădu la o parte iarba ca să aibă un câmp de tragere mai bun. O rază îi lumină pe cei doi oameni; unul dintre ei își dădu pe spate șapca însemnată cu o cruce verde. De încheietura mâinii îi atârna un nagan. Crucea verde, naganul... A fost ca o licărire de lumină pentru noi: N.K.V.D ul, paza prizonierilor! Un răpăit scurt rupe tăcerea și se stinge repede în adâncul pădurii. Cei doi oameni cenușii cu cruce verde se îndoaie din șale și cad înainte, cu o spumă însângerată pe buze. Oțelul sună pe oțel când ne reîncărcăm puștile mitralieră, apoi tăcerea pădurii se așterne din nou. Porta fluieră ca o pasăre, un fluierat lung de chemare. Alte pasări îi răspund șovăielnic; locuitorilor pădurii le trebuie câteva clipe ca să și revină din spaimă.
Cu inimile bătând iute, îi așteptăm pe cei pe care împușcăturile trebuie să i fi alarmat. Bătrânul desfășură plutonul în așa fel încât să acopere o mare parte a terenului, apoi Legionarul, înarmat cu o bazooka, se duse târâș spre Heide, într un hățiș des.
— Io tvoi mati, șoptesc niște glasuri.
Zărim deja partea de sus a trupurilor ieșind din lizieră; soldații înaintează fără zgomot, sub comanda unui locotenent. Un strigăt: i au găsit pe camarazii lor.
— Miortivi, spuse unul.
Toți priviră împrejur:
— Ubivai, constată altul.
Bătrânul, care ridicase mâna, o lăsă în jos dintr o dată. Am sărit ca niște fiare. Răsună un strigăt lung, un strigăt înspăimântător de răzbunare:
— Allaaaah El Akbaaar!
O lamă străluci, șuieră prin aer și se înfipse în pieptul locotenentului. Sărim și tăiem în carne vie, ucidem ca niște apucați, apoi ne aruncăm în râușor și, cu fețele cufundate în apă, bem cu lăcomie ca să stingem focul ce ne arde.
Heide și alți doi adunară livretele militare ale rușilor omorâți. Un rănit încercă să facă pe mortul, dar o lovitură de baionetă în coapsă aproape îl făcu să sară în picioare. Cu vocea întretăiată, povesti că era vorba de un convoi de prizonieri care se aflau sub paza a doisprezece oameni, puțin mai departe, în pădure. Porta legă un capăt de sârmă în jurul gâtului rusului și i dădu a înțelege că va fi sugrumat la cea mai mică bănuială a unei capcane, dar, puțin mai târziu, zări într adevăr avanpostul. Trei oameni tăceau de pază într un copac și se rostogoliră ca niște mere sub focul lui Pluto. Mitralierele au fost puse în poziție în timp ce grupa întâi înainta spre locul pe care îl arătase rusul.
Porta, care mergea puțin înaintea noastră, strigă deodată:
— Stoi kto kidati ghierp.
Ne făcu semn să înaintăm și am văzut în luminiș zece oameni în uniforme cenușii, cu mâinile sus. Stege și eu am rămas în urmă, cu pușca mitralieră în poziție, ca să i acoperim pe camarazi.
— Unde sunt prizonierii? spuse Porta ațintind cuțitul spre ochiul unui sergent înalt. Acesta răspunse într o limbă de neînțeles, pe care o traduse un camarad de al său.
— Prizonierii sunt în spatele mașinilor, în pădure.
Micuțul și Legionarul se strecurară printre copaci și reveniră puțin după aceea, însoțiți de vreo zece soldați nemți și de câțiva civili, bărbați și femei. Bătrânul ordonase să percheziționăm prizonierii. În mod vădit nervos, părea să aștepte ceva, poate o inspirație care nu i a venit; ridică din umeri și i făcu semn lui Porta:
— Știi ce i de făcut. Nu putem să i luăm cu noi și cu atât mai mult să i lăsăm aici, fiindcă am avea imediat un batalion pe urmele noastre.
Porta începu să râdă:
— Cei din N.K.V.D. și din S.S. sunt niște indivizi pe care i dobor cu plăcere!
Făcu semn lui Bauer și Micuțului:
— Să i ducem în pădure.
Un soldat care făcea parte din coloana de prizonieri ieși înainte:
— Să mi se dea o armă, vreau să i împușc pe monștrii ăștia. Ieri seară au asasinat 105 oameni din compania noastră și au bătut un cartuș gol în fruntea comandantului nostru de pluton, locotenentul Hube. La plecare erau și civili ruși mai mulți, dar i au omorât pe drum.
Pluto îi aruncă un pistol mitralieră rusesc:
— Hai!
Soldatul dispăru cu ceilalți între copaci, se auziră câteva rafale pe care ecoul le repetă, strigăte, apoi căzu din nou tăcerea. Porta se întoarse mergând legănat, îmbrăcat în uniforma locotenentului rus mort.
— E singura mea șansă să trec drept ofițer în războiul ăsta. Ștergeți o, pungașilor, eu sunt tovarășul comandant Josefski Portaska!
— Destul cu zbieretele! mârâi Bătrânul.
Micuțul se mulțumi cu o șapcă cu cruce verde și, cu câte un nagan în fiecare mână, pretinse că interpretează un dans căzăcese. Dar își prinse picioarele în curelele lungi și căzu în apă cu capul înainte. Am plecat din nou la drum. Un kilometru mai departe am descoperit trupurile celor 105 oameni pe care cei din N.K.V.D. îi uciseseră cu un glonț în ceafă și privirile noastre au zăbovit asupra cadavrelor ghemuite pe care mișunau deja furnicile și muștele. Ne am reluat marșul, dar puțin mai încolo o femeie se prăbuși plângând în hohote, incapabilă să meargă mai departe. Ne arăta ghetele sale de pâslă găurite, din care îi ieșeau picioarele însângerate. I s a răspuns printr o ridicare din umeri. Strigătele sale de animal hăituit ne au urmărit câtva timp, apoi pădurea le înăbuși, noaptea îi învălui pe cei vii, pe morți și pe cei părăsiți: de exemplu cel care înaintează poticnindu se, rugându se, gemând, cu craniul fracturat și care și cheamă camarazii înghițiți de pădure; celălalt care caută, plângând întruna, aruncătorul de grenade; caporalul acela din N.K.V.D. care murind a apucat o tufă moale de mușchi și a stropit o cu lacrimile sale chemâdu și mama aflată foarte departe, în munții Georgiei; fata aceea din Ucraina care, pe jumătate nebună, se învârtește în cerc în bezna; noaptea îi învălui și pe cei douăzeci și opt de soldați nemți, și pe cei paisprezece ruși eliberați care înaintau înjurând prin desișurile negre.
În zori ajunsesem la primele linii, dar a trebuit să ne ascundem toată ziua în desișul pădurii. Rupți de oboseală, dormeam cu armele în mâini și ne durea întreg trupul. Porta își scosese bocancii și își contempla gânditor picioarele însângerate de pe care tăia fâșii mari de piele, sub privirile interesate ale Micuțului. Legionarul, culcat pe spate cu mâinile îndoite sub cap, dormea adânc. Stege și S.S. istul, camuflați într un copac, făceau de pază. La căderea nopții am plecat iarăși, părăsind alți câțiva rămași în urmă. Porta mergea în frunte pe poteca îngustă, mantaua rusească lungă îi înfășura trupul slab și căciula de blană luase locul jobenului. In dreptul lui, pe pantă, tropăiau Legionarul și Pluto.
Deodată o tuse aspră ne a făcut să înțepenim pe loc. Porta, iute ca fulgerul, îl împinse pe Stege înaintea lui și strigă:
— Idisa dar?
Un rus înalt ieși din întuneric și i ceru furios să tacă, dar omul se îmblânzi auzindu l pe Porta cum latră în rusește:
— Am prins un neamț.
Santinela consideră că e mai bine să l ucidă imediat pe prizonier și, apucând revolverul, rusul îl obligă pe Stege să se așeze în genunchi, încercând să i aplece capul. Dar în aceeași clipă se auzi un gâlgâit răgușit; santinela scăpă revolverul și căzu pe spate. Pluto îl împinse pe omul sugrumat și trase lațul de oțel, dar Stege rânjea înfiorat:
— Să nu mai faci așa ceva, animalule! îi spuse lui Porta care era încântat.
Pozițiile erau aproape și se simțea nervozitatea frontului. Gloanțele trasoare șuierau, mitralierele răpăiau în toate părțile; deasupra capetelor noastre, bombardierele uruiau către vest; dârele luminoase ale gloanțelor urcau spre ele și se pierdeau în depărtare.
Porta, ridică mâna: chiar în fața noastră se găseau tranșeele rusești și distingeam foarte bine lucrările avansate. O siluetă se arătă și dispăru după un colț. Un ordin șoptit din om în om: ne încordăm mușchii și sărim peste parapet, cădem, ne ridicăm, alunecăm, cădem iarăși. O mitralieră răpăie, izbucnesc împușcături, câteva grenade bubuie; ne facem una cu pământul în vreme ce o mitralieră germană trage rafale lungi pe deasupra capetelor noastre. Una dintre rusoaice începu să urle și înainte ca cineva s o poată opri se cățără pe parapet, dar se îndoi din șale și căzu înapoi cu un geamăt nearticulat, străpunsă de gloanțe. Bătrânul își înăbuși o înjurătură:
— Gata! ne au reperat. Ce o să mai încasăm!
Abia terminase de vorbit că aruncătoarele de grenade și artileria germană începură să tune, apoi rușii interveniră la rândul lor. Unui subofițer dintre prizonierii pe care i eliberasem i a fost smulsă toată fața și trei soldați au fost uciși când încercau să fugă.
În zori tirul s a liniștit, dar nu mai era posibil s o ștergem și a trebuit să așteptăm iarăși noaptea. Răniții gemeau tare. Micuțul privea morții. Îl arătă pe omul cu fața smulsă:
— Ce de chestii pot să vezi într o țeastă când e deschisă! Ce i cenușiul ăsta?
— E creierul, spuse Stege. Dacă ar scăpa, n ar fi plăcut la vedere. Uite, un ochi îi atârnă deasupra gurii, e îngrozitor. De ce te uiți la asta, scârbosule?
— Tu, Stege, să l lași în pace pe Micuțul, nu sunteți mai buni ca el.
— E adevărat, spuse mișcat uriașul, nu sunteți mai buni ca mine.
Legionarul îl bătu pe umăr:
— Nu plânge, drăguțule, sau încep și eu să plâng.
Un Oberfeldwebel care se află în coloană strigă enervat:
— N ați putea să încetați odată cu glumele voastre tâmpite? Vă credeți deștepți?
Porta se îmbățoșă:
— Nu pe tonul ăsta, te rog! Nu uita că ești un simplu invitat aici și dacă nu ești mulțumit, poți s o ștergi. Fără noi nu ți ar fi mers atât de bine acum.
— De când un soldat îi vorbește așa unui superior? Mai vedem noi când ajungem.
— Bunule Dumnezeu! exclamă Bauer. Mi se pare că e o amenințare!
— Aici eu comand, se auzi vocea Bătrânului. Patruzeci de metri până la Ivan, șaptezeci de metri până la tranșeele noastre și terenul e ciuruit de gloanțe. Dacă crezi că ai curaj...
Subofițerul se uită la Bătrânul și rămase tăcut. Două ore după căderea nopții, Legionarul se târî până la pozițiile germane ca să ne ferească de a fi omorâți de ai noștri. S au scurs încă trei ore, apoi o dublă stea verde se înălță spre cer, semn că eram așteptați. Unul după altul, și Porta ultimul, am sărit în sfârșit în tranșeele noastre. Oberfeldwebel ul lipsea la apel și nimeni nu știa ce se întâmplase cu el.




Ni s a întâmplat să fim cuprinși de mania grandorii. Fiecare a avut dreptul să și satisfacă dorințele cele mai neverosimile în materie de meniuri.
Aruncam țigările de foi pe jumătate fumate, fapt despre care Micuțul a declarat cu neobrăzare că la el era un obicei.
Bătrânul a cerut un șervet la sfârșitul mesei, iar Legionarul o pernă pe care să stea.
Într o zi, ca să pună capac manierelor noastre elegante, Pluto a pretins sä nu fie tutuit.


Capitolul douăzeci
CE MENIU DORIÞI?

În ziua aceea pozițiile noastre se aflau în pădure. O pădure minunată, și atât de liniștită! Câteva grenade explodau la fiecare cinci minute, dar la distanță destul de mare și un soare mic de primăvară ne încălzea oasele.
Pluto, dezbrăcat până la brâu, cățărat într un copac, își cârpea ciorapii, în vreme ce noi îl priveam liniștiți. Serviciul de aprovizionare ne dublase toate rațiile, inclusiv rația de tutun și ni se acordase un pachet de zece țigări pentru fiecare.
— Așa ceva se fumează la Berlin, strigă Porta foarte mulțumit. Asta îmi amintește de minunata Friedrichstrasse și de puicuțele sale de zece mărci.
— Pentru că veni vorba de puicuțe, ne ar trebui cât mai curând, spuse Micuțul. Închipuiți vă că încasăm câte un glonț înainte să mai fi văzut o dată un bordel! Arată mi linia vieții tale, bătrâne, îi spuse el lui Pluto. E mai scurtă decât a mea, m am liniștit. Atâta vreme cât ești aici, e n regulă!
Popotarul veni la noi gâfâind și ne întrebă cu solemnitate ce vrem pentru masa de a doua zi.
— Ai spus „ce vrem"? repetă Porta neîncrezător.
— Da, spuneți ce vreți și veți avea.
— Ei bine, o rață cu toate dichisurile, prune, vin roșu și restul, ceru Porta dând drumul unei bășini răsunătoare.
Bucătarul scria conștiincios: friptură cu garnitură. Am rămas cu gura căscată și Stege își întinse gâtul cu băgare de seamă:
— Pentru mine o budincă cu muștar iute.
— Foarte bine, spuse liniștit popotarul.
— Asta i bună! Ai înnebunit sau ai dat spargere la un palat? zise Bătrânul.
Popotarul îl privi cu reproș:
— Hai, am să uit răutatea pe care i spus o. Tu ce vrei ca să ți umpli burta?
— Purcel de lapte fript întreg cu cartofi dulci, spuse Bătrânul triumfător, convins că bucătarul își va pierde calmul.
Dar el continua să scrie cu o indiferență perfectă.
— Spui că voi primi așa ceva? strigă Bătrânul ridicându se de pe un tub de obuz care i folosea drept scaun.
— Doreai altceva?
Bătrânul dădu uluit din cap, cu o înfățișare complet zăpăcită. Pluto căzu de la locul lui și l pironi cu privirea pe bucătar:
— Două potârnichi, servite à la royale.
— Perfect! veni răspunsul.
Creionul nota mereu.
— Ce Dumnezeu, e imposibil, șopti Micuțul. Niciodată nu ne au dat atâta. Nu cumva ne împușcă mâine?
— Gura și spune ce vrei să bagi în tine, i o reteză bucătarul.
— Ficat de porc cu piure de cartofi și lapte cald cu gălbenușuri de ou... Se pare că i grozav. O să fie într adevăr singura dată în viața mea când o să pot să gust așa ceva.
— Pentru mine găină cu fasole verde și cartofi prăjiți, spuse Legionarul în franceză.
— Nu știu ce i asta. Cum se spune în germană?
Legionarul îi întinse o hârtie pe care și tradusese dorințele.
— Caută într un dicționar, dar vai de tine dacă nu mi o faci.
— Supă de văcuță cu legume, praz cu unt și spaghete. Și 15 ouă la capac cu ceapă prăjită, ceru Bauer care se luminase la față.
— Sigur că da, fiule, și ceapa ta chiar prăjită bine, spuse popotarul.
După ce luă toate comenzile, bucătarul închise carnetul și l puse sub bonetă.
— Veți avea tot ce ați cerut, proștilor, e ordinul lui von Barring. Se pare că batalionul a pus mâna pe un depozit clasa ntâi. Puțin îmi pasă că von Barring face risipă, totul e să nu vă calce picioarele în cantina mea!
— Și tu? Tu ce vrei? zise Porta pe un ton de inchizitor.
— Ciolan de porc cu varză, legume tocate, sturz cu ghimber, porumbei fripți și friptură de pui. Dacă pot să îndop mai mult de atât, îmi fac și o budincă.
Muți, l am urmărit din priviri în timp ce se pierdea în tranșee. Pluto se cățără din nou în copacul lui ca să se întoarcă la cârpitul ciorapilor și Bătrânul se răsuci spre Peters, care, după obiceiul lui, stătea la o parte.
— De fapt, ce ai făcut de ai ajuns în Regimentul 27? spuse el.
Peters îl privi o clipă pe Bătrânul, își goli pipa, apoi o umplu cu mișcări încete și studiate.
— Vrei să știi de ce sunt aici? Privirile noastre atente părură că l încurajează. In fond, e dreptul tău. Ai auzit vorbindu se de Schernberg, aproape de Salzburg? Nu? Atunci, uite: în 1933 familia soției mele a ajuns să aibă o poziție foarte importantă, având în vedere că socrul meu era șeful grupării de naziști din părțile acelea. Eu nu eram privit cu ochi buni. De față cu martori, mi s a dat să înțeleg că ar fi mai bine să plec, dar eram încă naiv și am refuzat. Pentru a doua oară am primit același sfat, întărit de o amenințare ușoară, dar tâmpitul de mine n am înțeles nimic. Au stat liniștiți doi ani. Apoi, într o dimineață, a venit ultimul avertisment și seara poliția era acolo: opt săptămâni într o pivniță. După care am fost dus în fața unui mic secretar șef, corect, foarte corect: cravată, pălărie, pantofi, bine ras, frizat ca nimeni altul. Fiecare cuvânt pe care l am rostit a fost stenografiat de o femeie care și bătea jec de mine. Când secretarul șef i a cerut părerea în legătură cu soarta mea, și a suflecat fustele, și a scărpinat coapsa și a spus: „Ar trebui să l bărbierim".
Întorcându mă în pivniță, încă nu știam nici un cuvânt din ceea ce eram acuzat. S.S. istul care mergea în urma mea s a sfătuit cu colegii lui despre ceea ce trebuiau să mi facă. „La Moabitt, securea", a spus unul. Atunci, în loc să tac din gură, mi am susținut nevinovăția, dar m au lovit râzând. Mă trezeau cu lovituri de picior și cu palme de trei sau de patru ori pe noapte și mă puneau să sar în lungul unui culoar, împreună cu alți deținuți, urlând sau croncănind, după inspirația lor. L au forțat pe un bătrân să stea în mâini și, atunci când nu reușea, îl loveau între picioare cu o măciucă.
— Cât timp ținea asta? întrebă Stege.
— Nu mult. Fiecare lovitură era scurtă și precisă, exact în același loc. Trei lovituri și bătrânul leșina, dar un om care și pierde cunoștința poate fi readus în simțiri de patru și chiar de șase ori la rând, cu acid sulfuric sau cu alte finețuri. Într o noapte, la ora două, m au dus la interogatoriu. Soția mea a fost primul martor. M a arătat cu degetul și a strigat: „Îndepărtați l pe monstrul acesta care profită de copii!" M a scuipat în față. Au fost obligați s o țină ca s o împiedice să se arunce asupra mea. Îmi pierise graiul, vă închipuiți. Socrul meu m a privit în ochi și mi a spus, în sfârșit, ceea ce voiam să știu: „Nenorocitule, cum ai putut să ți violezi propria ta fiică? Ne vom ruga pentru sufletul tău!" Vă puteți închipui restul mărturiilor și, încet încet, am sfârșit prin a afla: eram acuzat de raporturi sexuale cu fetița mea de doisprezece ani care murise trei luni mai înainte de difterie. Știți restul: încă patru zile de pivniță și am recunoscut tot ce doreau ei; am semnat depoziția. Judecata a durat zece minute. Erau grăbiți. În dimineața aceea au fost șapte condamnări la moarte. Mi au dat cinci ani. „Să râzi, nu alta!" a spus un criminal care luase douăzeci. Sunt printre voi vreunii care cunosc Moabitt? Nu? Supraveghetorul Boye avea un talent cu adevărat genial ca să ne țină în formă. Ne făcea să murim de spaimă când venea pe tălpile lui de cauciuc și deschidea poarta înaltă iute ca fulgerul. Vedeam un șir de bumbi strălucitori pe o uniformă albastru închis și vai de tine dacă nu i dădeai raportul în aceeași clipă. Îi plăcea la nebunie să ți strivească degetele mari de la picioare. Din nefericire pentru mine, a găsit într o zi o mină de creion în pământ, sub fereastra mea, unde o aruncasem după ce scrisesem o scrisoare care, printr un noroc, îi scăpase. Povestea asta m a costat douăzeci de lovituri cu vâna de bou. Și totuși Moabitt mi s a părut o tabără de vacanță pe lângă Schernberg.
Se opri, își aprinse pipa și ridică din umeri.
— N are rost să intru în amănunte. Cunoașteți Torgau, Lengries, Dachau, Gross Rossen și celelalte lagăre. Și la Schernberg ne legau de radiatoare în așa fel încât să fim pe jumătate arși, întâi pe spate, apoi pe burtă. Apoi de trei ori câte 25 de lovituri la fund, cu vâna de bou. Ajunseseră maeștri în varietatea execuțiilor. Auzeam adesea zgomotul securii și când funia vreunui condamnat se rupea, îl obligau pe alt prizonier să l execute cu o lovitură de ciocan în frunte, cum fac măcelarii la abator. Era și un paznic care executa cu o vechitură de sabie de cavalerie, dar asta a fost, totuși, interzisă de comandant. Totuși același comandant l a cufundat pe un trădător al patriei într o baie de acid sulfuric, de unde i ieșea numai capul.
Porta îl pironi cu privirea pe S.S. ist:
— Ce părere ai, frate?
— Niște monștri, se bâlbâi S.S. istul. Ar trebui să le rupem oasele. Vă cred pe toți și jur că l urăsc pe Hitler și șleahta lui; arătați mi i pe unul dintre ei și o să vă aduc capul lui.
Porta începu să râdă:
— O să ne gândim. Te cred pe cuvânt, prietene, o să vii la vânătoare cu Josef Porta. Ciulește urechile când o să ți dau semnalul!
— Într o zi am fost chemat la medic, continuă Peters. M a sterilizat: cazul meu ținea de articolul 175. Câteva luni mai târziu eram aici, la voi, și pot spune că mă simt ca și acasă, căci sunt liniștit pentru prima dată. Pentru nimic în lume n aș vrea să mi revăd casa. I au curs lacrimi pe obraji. Dacă într o zi îmi va lipsi curajul, să nu vă supărați pe mine, nu de moarte mi e teamă, ci de un singur lucru: de închisoarea în Germania sau la cei din față.
— N ai nici o grijă, hotărî Porta bătându l pe umăr, te întorci cu noi și o să facem revoluție.
— Da, spuse Bătrânul, vor fi încheiate niște socoteli, dar ceea ce mă mâhnește este că nu vom fi crezuți. Cine va crede adevărul despre frumoasa Wehrmacht sau despre „stabilimentele de detenție și cercetare"? Se va spune că exagerați, că e imposibil. Poate că vă băteau? În fond, nu se moare din asta! Și să te răzbuni pentru că ai fost bătut înseamnă mult zgomot pentru nimic!
— Deci tu crezi că nu vom avea nici măcar posibilitatea să ne răzbunăm?
— În mod sigur nu.
— Atunci știu ce mi rămâne de făcut, spuse Porta rânjind. Începând de azi, lichidez toți membrii de partid sau S.S. iștii pe care i găsesc!
Își apucă pușca și i manevră chiulasa cu un zgomot amenințător.
— Prostii, spuse Bătrânul. Nu fii tâmpit și stai liniștit dacă nu vrei să te vezi iar la Torgau.
— Fricosule! rânji Porta.
Așezați pe parapetul tranșeei, discutam întorcându le spatele rușilor pe care i vedeam plimbându se în sectorul lor, la fel de nepăsători. Nu se auzea nici un foc de armă, doar câteva obuze trasoare explodau destul de departe ca să nu fie periculoase. Porta își bălăngănea picioarele și cânta la flaut, în vreme ce pisica torcea pe genunchii lui. Micuțul strigă la Pluto, cocoțat încă în copacul lui:
— Dacă vezi ceva venind, anunță ne, ca să dispărem!
— S a făcut, strigă Pluto cu o voce atât de tunătoare, încât rușii ne au privit cu mirare.
Când au văzut că totul era liniștit, ne au făcut semne râzând și unul dintre ei îi strigă lui Pluto:
— Atenție să nu te tragă curentul acolo sus! Și îi arătă fumul de la explozia unui obuz.
— Mulțumesc pentru sfat, o să fiu atent, strigă Pluto.
— Aveți vodcă la voi? spuse rusul.
— Nu, răspunse Pluto.
— De o săptămână n avem! Ce porcărie de război, nici măcar vodcă! Adăpostul vostru e uscat? Noi, din fericire, avem o sobă bună.
Pluto trâmbiță cu mâna căuș la gară:
— Și la noi e uscat. Nouă ne lipsesc mai ales femeile. Și vouă?
— Și nouă! Nimic de cinci luni!
Au făcut semne și au dispărut. Pluto se întoarse spre noi:
— Știați că cel care a compus cântecul „E atât de frumos să fii soldat" s a sinucis?
— Ia te uită, de ce? întrebă Porta,
— Fiindcă atunci când a cunoscut viața de soldat și a dat seama că a fost atât de tâmpit când a clocit chestia aia, încât l a apucat o tristețe de moarte și s a spânzurat cu bretelele lui vechi în fâța ușii colonelului...
Pluto se tăvălea de râs.
În aceeași clipă un obuz trasor explodă foarte aproape, Ne am răsturnat în tranșee în mijlocul șuierăturilor schijelor care ricoșau pe parapet. Ceva mă lovi în spate. Am pus mâna și un lichid vâscos mi a năclăit degetele: sânge! M am ridicat uluit. Deodată am căscat gura și am simțit în vine un fior de gheață. Chiar în fața mea, capul lui Pluto, desprins de trup, mă privea cu ochii stinși. Un soi de zâmbet îi dezvelea dinții, fâșii mari din piele atârnau de gâtul sfâșiat care sângera pe pământul uscat.
Am rămas o clipă înlemnit. Apoi am scos un urlet și am sărit spre parapet. Dacă Bătrânul nu s ar fi agățat de mine, aș fi fost împușcat pe loc.
L am îngropat pe Pluto în pădure, sub un brad. Porta scrijeli o cruce în scoarța copacului și scrise numele prietenului nostru.
— Încă unul dintre bătrânii din '39! oftă Bătrânul. Am rămas foarte puțini dintre veterani!
Micuțul a fost profund zguduit. "Data viitoare o să fie rândul meu, linia vieții lui abia era mai scurtă decât a mea", gemu el.
Nimeni nu i a răspuns. Stege a făcut inventarul averii lui Pluto: un portmoneu vechi care conținea mărci și ruble; o fotografie mică, făcută de un amator, aproape șearsă, în care se mai distingea încă o fată, ținând o bicicletă; un briceag, trei chei, un inel sculptat artistic în ea și două timbre albastre, apoi o scrisoare neterminată, pentru o fata din Hamburg. Era tot ce avea pe acest pământ soldatul de rangul întâi Gustav Eicken.
Am pierdut un camarad minunat. Niciodată nu vom merge cu el, așa cum hotărâsem, să ne așezăm pe malul Elbei și să scuipăm în apă ca să facem cercuri. Am rămas mult timp fără să rostim un cuvânt.




„Cu părere de rău, vă înștiințăm că fiul dumneavoastră a murit pe câmpul de bătaie. Credincios drapelului său, a căzut în luptă ca un erou, pentru Adolf Hitler și pentru marele Reich german.
Heil Hitler! Führer ul vă prezintă condoleanțele sale și vă mulțumește pentru sacrificiul dumneavoastră. Dumnezeu vă va răsplăti." Această scrisoare a fost expediată în mii de exemplare pentru un singur regiment.


Capitolul douăzeci și unu
O NAȘTERE

Regimentul primise noile tancuri Tiger. Porta, încântat, țopăia de jur âmprejurul lor, Micuțul umplea rezervoarele cu benzină și Legionarul ținea tandru la piept o grenadă S de calibru mare. Tunul cel lung de 8,8 a fost încercat de mai mult de douăzeci de ori, cele două mitraliere au fost revizuite și sistemele optice controlate.
Atunci când Porta a pus motorul în funcțiune, pământul a tremurat. Era noapte ca smoala când a venit ordinul de plecare; șenilele grele de oțel zăngăneau străbătând pădurea și mlaștina, iar micile colibe se zguduiau din temelii la trecerea carelor grele de luptă.
— Ce trebuie să facem? strigă Porta din locul său de sus. Ni s a dat ordinul de marș fără să ni se spună de ce. Mi ar place totuși să știu despre ce i vorba.
— Ai plecat fiindcă e război, asta i tot îl întrerupse Micuțul. Când o să i vezi pe ruși să mă anunți, ca să le trimit niște gloanțe în bot.
— Þine ți gura, cap sec, nici măcar nu știi ce i aia război.
În timpul unei opriri, la nord de Orlovsk, comandanții i au adunat pe șefii de companii și le au fixat misiunile. În umbră se zăreau siluetele grenadierilor și pușcașilor, apoi cineva remarcă prezența neobișnuită a numeroși pionieri cu aruncătoare de flăcări. Ce urma să se întâmple? Ne am aplecat ca să vedem mai bine câțiva oameni scunzi, greu încărcați, ducând în spate ranițele mari ale aruncătoarelor de flăcări. Tăcuți, închiși, răspundeau monosilabic la întrebările pe care le puneam despre meseria lor îngrozitoare. Micuțul îl întrebă pe unul dintre ei dacă munca era grea.
— Nu, ne dăm în vânt după ea, tâmpitule! răspunse omul. Îi aruncă una dintre ranițe: Încearcă să alergi cu asta în spate când Ivan trage cu mitraliera! O să vezi cum e!
Micuțul îl privi cu răutate:
— Scuză mă pentru întrebare, cur amărât!
— Ce? strigă feldwebel ul. Nu cumva vrei să te plesnesc cu ea peste bot?
Micuțul se bătu pe coapse:
— Isuse și Maria! Printre negrii ăștia e un avorton care are mania grandorii!
Cu iuțeala fulgerului, pumnul feldwebel ului lovi bărbia Micuțului. Acesta nu se clinti. Un al doilea pumn îl atinse în burtă fără să aibă mai mult succes, un al treilea la plex. dar uriașul îl și apucase pe om și l ținea în aer.
— Fii cuminte, altfel te bat la fund!
Îl împinse pe soldat care se rostogoli pe jos și, fără să i mai arunce vreo privire, se cățără pe turela tancului. Începu cu Porta și Legionarul o discuție lungă despre calitățile care le fac pe fete să fie cât mai excitante:
— Vă zic că trebuie să aibă un dos ca spatele unei automitraliere!
Părerea aceasta a fost întâmpinată cu un râs înăbușit.
— Blindate, inamice! anunță stația radio.
Strigătul acesta ne a făcut să sărim. Pregătirea pentru luptă. Întreg Regimentul 27 va ataca. Becul roșu cu un „F" negru arată că totul este gata. Porta fluieră la comenzi, cu ochii lipiți de periscop. Legionarul verifică stația radio și schimbă câteva glume cu Stege, care conduce un tanc al grupei a 2 a. Cât despre mine, privesc nenumăratele cifre ale instalației optice care va începe să se rotească în clipa când prada se va găsi în câmpul de tragere.
De pe o ridicătură descoperim o priveliște vastă. Pe drumuri se înghesuie mașini rusești, artilerie și, chiar pe coastă, la cinci sau șase kilometri, reperăm tancuri T 34. Apoi, către după amiază, zărim la circa o mie de metri un întreg grup de blindate, așezate ca pentru instrucție. Prin binoclu distingem echipajele care pălăvrăgesc liniștite, fumând. Tancurile lor sunt vopsite în alb, ca ale noastre, cu cifre negre pe turele. Întrebări scurte se încrucișează prin radio și l auzim pe von Barring întrebându l pe Hinka:
— Ce fel de tancuri sunt în fața noastră?
O tăcere lungă, apoi răspunsul:
— Nu sunt sigur... Înaintați încet, trebuie să le identificăm. Poate că sunt tancurile din Divizia 17 blindată pe care trebuia să le avem ca întărire pe flancul nostru stâng.
Capacele turelelor se deschid, ne scoatem capetele cu grijă; nenumărate binocluri sunt îndreptate spre gruparea de tancuri.
— Nu i nici o îndoială! șoptește Legionarul. Nu recunoașteți tunurile lungi cu apărătoare scurtă? Sunt Panther!
— Poate că ai dreptate, răspunse Bătrânul, dar de ce dracu' au construit tancuri Panther care seamănă așa mult cu T 34?
— Dacă ne apropiem mai mult și e Ivan, ce o să mai încasăm! zise Porta.
Micuțul, care ieșise pe jumătate din turelă, strigă:
— Nici o grijă, băieți, nu i Ivan! Sunt chiar șenile de Panther! Ãștia din față râd când ne văd așa fricoși.
Ajunși la 600 de metri distanță, încă mai ezitam! Nervii ne erau încordați la maximum, simțeam cum îmi tremură picioarele și sudoarea îmi curgea pe frunte. În orice clipă 80 de guri de foc ar fi putut trage asupra noastră. Înaintam cu asemenea prudență încât blindatele noastre păreau că asudă și ele de frică.
Deodată am văzut echipajele agitându se și oamenii sărind în vehicule. Patru dintre ele s au năpustit spre noi, în timp ce stația radio urla:
— Rușii! Foc!
Înainte ca noi să fi tras o singură lovitură, tunurile rușilor bubuiau deja. Dar zece secunde mai târziu, cele patru blindate inamice care înaintaseră fuseseră pur și simplu volatilizate. Cele opt companii ale Regimentului 27 trimiseseră o salvă și de la distanța aceea scurtă tunurile noastre de 75 erau niște arme ucigătoare pentru T 34. Oamenii care ieșeau din resturile arzânde erau secerați de mitralierele noastre sau striviți de șenile. Cam zece tancuri care încercau să fugă au fost nimicite de bateriile de 10,5; o companie de întărire a încercat să le vină în ajutor, dar, urmărite de ai noștri, tancurile rusești s au înfundat într o depresiune a terenului și au fost prinse ca într o capcană. O adevărată tragere la țintă! Curând am văzut ridicându se spre cer treizeci și șapte de coloane de fum. La încheierea luptei — nu durase nici o jumătate de oră — 85 T 34 fuseseră distruse.
— Ce credeau ei? zise Bătrânul. Nu se poate să te descoperi așa. N aș vrea să fiu comandantul răspunzător de ciorba asta, îl va costa scump.
Urmându ne drumul, aproape fără acoperire, norocul ne a mai surâs o dată. Aproape de Norinsk, un pluton de cavalerie a fost secerat. Înnebuniți de spaimă, caii galopează în jurul blindatelor dar noi, însetați de sânge, îi doborâm ca la vânătoare. Bietele animale se prăbușesc ne chezând, un tanc se năpustește asupra unuia dintre ei și l strivește, împroșcând în toate părțile sânge și intestine. Râul ducea mormane de cavadre, cele ale oamenilor împușcați în timp ce încercau să l treacă și în sat toate casele ardeau cu o duhoare groaznică de carne arsă, care se răspândea pe câmpie.
Plutonul 2 a primit o misiune de recunoaștere și cinci țancuri plecară în direcția Ubort, trecând prin Veledniki dar, pe o pantă foarte abruptă, al treilea tanc s a răsturnat: doi oameni au fost omorâți și Peters gemea; cu picioarele zdrobite. Sângele îi curge șiroaie, în ciuda garourilor pe care i le legăm în jurul coapselor și strigă de durere atunci când îl așezăm în atașul unei motociclete care trebuie să l ducă la postul de prim ajutor. Bătrânul dă din cap:
— Nu i nici o speranță!
Peters îi zâmbește cu greu Micuțului:
— Fii liniștit, porc mare, aveam linia vieții mai lungă decât a ta! Vezi, nu i totdeauna adevărat!
Micuțul îl mângâie pe obraz:
— O să scapi, bătrâne, curaj: O să ți dea cele mai frumoase proteze, din piele cu balamale de argint. Apoi, încercând să l înveselească pe Peters a cărui piele căpătase deja nuanța de pergament a morții, adăugă: Câte glume poți face cu chestiile astea! La garnizoană era un tip care speria fetele înfigându și un cuțit în coapse. I se spunea „înțeapă coapse". O să vezi ce caraghios e! Aș fi fost foarte bucuros dacă aș fi pățit o eu!
Îi strecură în buzunar un pumn de țigări cu opiu și bătrânul dădu ordinul de marș. Peters a murit trei ore după aceea. A fost înmormântat într o grădină de legume, cu o cască de oțel însemnând locul mormântului, dar niște copii au jucat fotbal cu casca și, mai târziu, când am trecut din nou prin același loc, ne a fost imposibil să i punem o cruce. Totuși, trebuia să ne continuăm misiunea. Mersul este dificil pe terenul acesta râpos, dar ajungem, în fine, în stepa întinsă, unde descoperim 50 până la 60 de T34 care se îndreaptă spre vest. Semnalându le prin radio regimentului, primim ordinul să nu le scăpăm din ochi și să ne continuăm recunoașterea. Inamicul, care ne a observat, încearcă în mod vizibil să ne identifice. Porta iese pe jumătate din tanc, face semne amicale ia care echipajele inamice îi răspund, luându ne drept ruși și își continuă mersul lor lent.
— Sfântă Fecioară! strigă Micuțul. Uitați vă ce vine de acolo!
Dinspre Olovsk șosea o coloană mult mai puternică decât cealaltă, care avea nu numai T 34, ci și KW1 și KW2. Porta se aplecă în spate și l întrebă pe Bătrânul:
— Ia spune, nu crezi că i timpul s o ștergem?
— Nu, rămânem. N am primit nici un ordin de retragere.
— Ai chef să capeți Crucea de fier? strigă furios Porta. Când o să tragă în noi cu tunurile lor de 12,5 îți schimbi tu părerea!
— 12,5? întrebă Bătrânul. Privi prin lunetă, apoi spuse după o clipă de gândire: Hai, o ștergem!
— Perfect! spuse vesel Porta, întorcând tancul. Acum, băieți, puneți vă centurile de siguranță fiindcă o să vă duc într o viteză...!
Tancul sări înainte; Bătrânul se lovi atât de tare la frunte, încât sângele țâșni în același timp cu un potop de înjurături. Porta îl trimise la plimbare și stația radio începu să pârâie.
— Aici coroana de aur, spuse Legionarul.
— Aici buchetul de flori, răspunse regimentul. Coroana de aur, ordin de întoarcere.
— Aici coroana de aur. Pe ce drum?
— Hinka și Löwe în luptă cu forțe mult superioare — pierderi grele — 17 distruse — locul de ieșire pentru coroana de aur blocat — încercați prin punctul 367 — opriți transmisia.
Ceea ce însemna că trebuia să ne întoarcem prin mijloace proprii, că retragerea ne era tăiată și că trebuia să mergem fără legături radio, ca să nu fim reperați.
Cele trei tancuri erau acoperite de noroi. Aici străbăteam un sat în flăcări, părăsit de Dumnezeu și de oameni, dincolo striveam civili morți care zăceau de a curmezișul drumului. În altă parte am descoperit într o râpă câțiva ruși răniți, printre care o femeie locotenent ce comandase un T34. Urmându ne fuga mereu spre vest, am fost prinși sub focul unei grupări de T34, în apropierea unei văiugi. Atins de mai multe grenade, ultimul nostru tanc a luat foc imediat și nici un om din echipaj n a scăpat. Tancul lui Stege a fost și el lovit, dar patru oameni au putut să sară din el la timp și să se cațere în spatele tancului nostru. Din nefericire, unul dintre ei s a agățat în șenile, a fost zdrobit și scotea țipete atât de oribile încât Stege, zguduit, își astupase urechile ca să nu l mai audă.
Cinci blindate rusești au apărut aproape imediat și au deschis focul. Unul dintre ele a luat foc, dar celelalte patru se năpusteau asupra noastră cu toată viteza și Bătrânul ne a ordonat să coborâm. Ne aflam pe un șes ca n palmă, fără putința să ne ascundem, uniformele făcând din noi ținte de mâna întâi. Ce era de făcut? Nu ne mai rămânea decât să ne aruncăm la pământ și să ne prefacem morți. Tancurile se opriră la o sută de metri de noi. Nemișcați, simțeam privirile care ne străpungeau. Minutele erau veșnicii îngrozitoare. Primul tanc se puse în mișcare, următoarele două trecură la câțiva metri de noi și, în sfârșit, al patrulea ne atinse pur și simplu; dacă am fi întins mâna, am fi putut apuca șenilele. O grenadă șuieră pe deasupra capetelor noastre și explodă la câțiva metri de tancurile rusești. Am văzut tancuri Panther germane ieșind în câmp deschis și urmărită tancurile T34 și, sărind pe ultimul dintre ele, ne am întors la regiment teferi și nevătămați. Trăsesem o spaimă!
A doua zi, în tancuri noi, mergeam spre nord, unde numeroase unități din Armata a 3 a blindată erau încercuite. Misiunea noastră era să rupem lațul pe care inamicul îl strângea tot mai mult. Diviziile noastre blindate aveau în total 400 de tancuri și aveam în fața noastră Corpul al 6 lea de cavalerie rusă, Divizia 143 blindată de gardă și Divizia 81 cavalerie.
Marșul acesta a rămas de neuitat pentru mine. Luna când își împrăștia lumina în stepă și totul devenea ireal, când se ascundea în spatele unui nor și noaptea căpăta străluciri de catifea neagră. Era imposibil să ne găsim drumul; câteva blindate s au răsturnat în râu și echipajele au pierit înecate. Orice s ar fi întâmplat, nu aveam voie să deschidem focul; ordinul era strict.
De ambele părți ale drumului ni se păruse că zărim un întreg sistem defensiv și Bătrânul afirma că rușii se retrăseseră în el. Fără motiv, coloana se opri la miezul nopții. Plutea o tăcere plină de neliniște; eram blindate împotriva blindatelor, pe o distanță de mai mulți kilometri. Bătrânul ieși pe jumătate din turelă și intră imediat înapoi, scoțând un strigăt înăbușit. Micuțul îl privi fără să înțeleagă:
— Ce s a mai întâmplat?
— Poți să te uiți! răspunse Bătrânul.
La rândul său, Micuțul scoase capul afară și l trase iute înapoi.
— Dumnezeule! Ivan!
— Ivan? Unde? întrebă Porta..
— Acolo! șopti Micuțul, arătând afară.
În aceeași clipă cineva a lovit în peretele de oțel și o voce a cerut, în rusă, o țigară. Porta, înțelegând imediat situația, întinse fără un cuvânt o țigară către silueta întunecată. Flacăra unui chibrit lumină o față colțuroasă, deasupra căreia se afla o bonetă rusească pusă ușor pe o ureche.
— Spasiba, spuse rusul suflând în chibrit.
Rușii mișunau în jurul blindatelor și numărul lor creștea de la o clipă la alta. În mod evident, ne luau drept T 34. În flecare secundă ne era teamă de izbucnirea unei lupte, dar nu s a petrecut nimic de soiul acesta. Rezemați de vehiculele noastre, pălăvrăgeau liniștiți, încercând să înceapă o discuție cu noi și cum noi eram muți, unul dintre ei exclamă:
— Nu se poate! Trebuie că sunt morți! Nu poți scoate un cuvânt de la ei.
Altul îi promise Micuțului o pereche de palme dacă nu răspunde și Bătrânul a trecut prin toate chinurile ca să l țină pe uriașul jignit care mârâia:
— Micuțul n a fost niciodată pălmuit! Credeți că mă intimidează puricoșii ăștia?
— Dacă te iei la bătaie aici, ești un om mort, spuse Porta zâmbind.
Micuțul se uita chorâș și nu ne simțeam prea bine la gândul că se va apuca să țipe.
— Și totuși ar trebui să vadă foarte bine că pe hodoroagele noastre sunt zvastici și nu stele, spuse Legionarul.
— Ce să facem? șopti Bătrânul. Nu poate să mai țină mult așa.
Aruncă încă o privire prin trapa turelei și văzu toate celelalte tancuri înconjurate de ruși. De fapt, eram opriți în mijlocul unei rețele de tranșee ocupate de o divizie de infanterie, la 60 sau 70 de kilometri în spatele frontului. Timp de o oră totul a fost cum nu se poate mai bine, apoi se auzi o ceartă violentă în capul coloanei, urmată curând de o împușcătură. Câteva mitraliere ruginite au lătrat la rândul lor. Ne am grăbit să zăvorâm capacele. Un blindat a trecut cu viteză maximă în fața coloanei noastre și, de la înălțimea turelei, un ofiețer rus striga, tuna și fulgera, făcând semne oamenilor săi care s au evaporat într o clipă. Groaznic! Descoperiseră cine eram!
În toate părțile șuierau schije. Blindatele, ieșind din formație, au distrus totul în câteva minute și grenadele explodau pe pământ ca niște erupții vulcanice; dar deja tancuri grele sovietice se aruncaseră în fața noastră și, susținute de escadrile de Mig uri și Yak uri, angajaseră împotriva noastră o luptă pe viață și pe moarte. După șase ore de bătălie a trebuit să ne retragem; eram amenințați să fim prinși în clește și a trebuit să fugim spre vest, lăsând câteva grupe izolate să lupte cu disperare împotriva valurilor uruitoare de avioane.
Mergeam pe drumuri desfundate, blocate de mii de fugari, prin mjlocul cărora trebuia să ne croim trecerea. Þărani ruși, orășeni, femei, copii, soldați, nemți dezarmați, prizonieri ruși cărora le era teamă de represaliile Armatei Roșii, toată mulțimea aceasta omenească disperată și cuprinsă de panică se întorcea înapoi spre vestul care o atrăgea ca un magnet.
— Luați ne cu voi! Luați ne cu voi! strigau toți.
Câți bani. câte merinde, câte bijuterii oferite pentru un locșor în blindate! Mamele ne întindeau copilașii, dar întorceam capul ca să nu vedem privirile lor rugătoare. O fetiță de doi sau trei ani i a fost aruncată Legionarului care stătea pe tanc, dar el a scăpat o și copilul s a rostogolit sub șenile, care au strivit o. Nebună de durere, maică sa s a aruncat sub blindatul următor și a fost zdrobită la rândul ei. Micuțul, cu ochii înroșiți, scoase un urlet prelung, ca de lup. și am crezut o clipă că înnebunise. Bătrânul strigă:
— Ce s a întâmplat? Þărănoiule!
Micuțul se ridică cât era de înalt, ca și cum ar fi vrut să sară. dar un geamăt sfâșietor izbucni din adâncul măruntaielor sale. Ne am întrebat ce s ar fi întâmplat dacă un roi de Jabo, coborând în picaj asupra noastră în aceeași clipă, n ar fi arat drumul cu tunurile lor automate. Instinctiv, Porta aruncă tancul într o parte și îl puse la adăpost într o râpă mică, ascunsă sub tufișuri; din acea ascunzătoare binevenită am fost martorii celui mai oribil spectacol pe care l am văzut vreodată.
Cam cincizeci de Jabo apărură., scuipând bombe. Auzeam explozii înăbușite, urmate de un clipocit ciudat. Într o clipită, șiroind de o substanță care semăna cu gudronul, tancurile, care făceau pentru prima dată cunoștință cu fosforul. Începură să ardă. Pe drum, fugarii se transformară în torțe vii, casele se prăbușiră într un uragan de flăcări galbene și albastre, pământul se cutremură ca o vedenie a infernului.
Micuțul se liniștise. Instalat sub botul tancului, jucă zaruri cu Porta și cu Legionarul, când brusc, un geamăt care se transformă în strigăt ne făcu să sărim și să apucăm armele. Geamătul, asemănător cu cel al unui animal rănit, venea dintr un desiș la care ne am uitat înspăimântați.
— Ieșiți, gașcă de împuțiți, sau v am terminat! strigă Porta ridicându și automatul.
— Lasă, zise Bătrânul. Cred că nu i nici un pericol.
Se strecură în desiș, scoase o exclamație și ne chemă. Lungită pe jos, o femeie tânără, al cărei trup era încordat ca un arc, ne privea cu o față foarte palidă.
— Are un glonț în burtă? îl întrebă Porta pe Bătrânul, care îngenunchease lângă ea.
— Bineînțeles că nu, idiotule.
Legionarul fluieră lung:
— Ei bine, suntem buni să facem pe moașele!
— Ce? strigă Porta uitându se fix la micul legionar, ca și când l ar fi anunțat că războiul se va șfârși la prânz.
— Așadar ne transformăm în maternitate? mârâi Micuțul. Ara auzit mereu spunându se că astea nu s lucruri pe care trebuie să le vadă un bărbat, pentru că l ar scârbi și târfele ar pierde o mulțime de bani!
— Lasă ne în pace, spuse Bătrânul disprețuitor.
Femeia gemu iarăși și se încovoie de durere. Bătrânul dădu iute câteva ordine:
— Tu, Legionarule, rămâi cu mine; Porta, du te și adu mi o găleată cu apă și săpun; Sven, aprinde repede un foc; și tu, Micuțule, adu două bucăți de ață de 30 de centimetri fiecare.
— Nu i păcat? Să întrerupem o partidă de zaruri ca să facem pe moașele! N ai vrea...
Un strigăt puternic al femeii îl întrerupse.
— Dumnezeule! strigă el și se grăbi să execute ordinul Bătrânului.
Femeia a fost așezată pe o bucală de foaie de cort și, spre marea mirare a Micuțului, Bătrânul ne ordonă să ne spălăm pe mâini. Durerile veneau la intervale tot mai mici; urmăream livizi evenimentul, complet nou pentru noi. Micuțul începu să l ocărască pe tatăl care nu era acolo.
— Ce ticălos! Să lași singură o biată fată în halul ăsta!
Bătrânul aruncă cele două bucăți de sfoară și cuțitul în apa fierbinte.
— De ce fierbi cuțitul? întrebă Porta.
— N ai priceput? spuse Bătrânul, care tremura de încordare.
Nașterea începuse. Apariția capului ne a smuls un geamăt, ca și cum am fi născut noi înșine.
— Fă ceva! strigară într un glas Micuțul și Porta, privindu l pe Bătrânul.
— Ar putea să moară și atunci ce se va întâmpla cu copilul? zise Legionarul. N avem lapte pentru el.
— Cretinilor! le spuse Bătrânul. Știți să faceți dragoste, dar când e vorba să ajutați un copil să vină pe lume nu mai sunteți buni de nimic!
În timp ce Bătrânul apucase cu blândețe capul copilului și ajuta nașterea, Legionarul strângea mâinile femeii, care, în chinurile facerii, îi înfigea adânc unghiile în carne.
— Hai, gemu el, dacă așa măcar te mai ușurezi.
Copilul se născu în mijlocul înjurăturilor și țipetelor. Bătrânul se ridică, foarte palid, vârî un deget în gura nou născutului ca să scoată mucozitățile, apoi, ținându l de picioare, îl întoarse cu capul în jos și l lovi ușor la fund. În aceeași clipă, o lovitură puternică a Micuțului îl doborî la pământ.
— Nu ți e rușine să bați un copilaș atât de mic! strigă Micuțul. Ce ți a făcut puștiul?
— Dumnezeule mare! zise Bătrânul, ridicându se. Nu înțelegi că l am lovit ca să l fac să țipe!
— Să țipe! spuse Micuțul. Asta mai lipsea! Te fac eu să țipi, sadicule!
Ridică pumnii, dar ceilalți se arunca asupra lui. Asudând din greu, Bătrânul tăie cordonul ombilical, îl legă, apoi începu să spele copilul și i făcu un bandaj cu o bucată de cămașă. Micuțul se întorsese lângă mamă și, stând pe vine, profera amenințări la adresa Bătrânului și a tatălui copilului. Porta sărbătorea nașterea cu paharul în mână, împreună cu Legionarul, când, deodată, Micuțul scoase un țipăt ascuțit:
— Bătrâne, Bătrâne, ajutor! Mai vine un puști! Hei repede!
— Gura! strigă Bătrânul, repetând ordinele dinainte: apă, ață, cuțit, foc.
O jumătate de oră mai târziu totul se sfârșise și, morți de oboseală, celebram cu vodcă nașterea gemenilor. Ce nume să le dăm? Micuțul ținea neaparat ca pe unul dintre ei să l cheme Oscar, dar numele acesta nu ne plăcea deloc, însă ne am dat seama brusc că habar n aveam de sexul copiilor. Bătrânul făcu un control rapid și fiecare a putut să constate că nou născuții erau de sex feminin.
— Ce idee, să te porți așa cu domnișoarele! spuse Micuțul, dintr o dată pudic.
Câteva rafale de mitralieră ne au amintit brusc unde ne aflam. Legionarul luă sugarii și i instală pe un pat improvizat, în spatele scaunului conductorului. Acolo se găsea o trapă prin care mama ar fi putut să salveze copiii în caz de incendiu. În ciuda protestelor noastre violente, Bătrânul ne ceru să mai așteptăm câteva clipe:
Mai întâi trebuie să scoată placenta, spuse el masând pântecul femeii.
În sfârșit, femeia o dădu afară și Bătrânul, foarte priceput, o examină și dădu din cap cu un aer mulțumit.
În ce ne privește, nu înțelegeam nimic și Micuțul era convins că se naște al treilea copil. Am dus femeia în tanc lângă copiii ei și după ce am închis trapa am plecat iarăși la drum, spre vest, înconjurați din toate părțile de vehicule inamice.
— Ce aș mai vrea să fiu în deșert! spunea Legionarul. Era o joacă de copii pe lângă porcăria asta de război!
Porta izbucni în râs:
— Te ai săturat, nu i așa, bătrâne? Până la urmă n ai fost numai rătăcitor prin deșert, asasin profesionist, fascist, cap de porc, ci și moașă!
O coloană rusească apăru din beznă și Legionarul se repezi la mitraliera lui.
— Ești nervos? rânji Porta accelerând.
— Nu, îmi place la nebunie! mârâi Legionarul.
Porta fluieră o melodie și i zâmbi femeii din spatele său.
— Săniuța noastră e o adevărată creșă! Când gemenele vor merge la școală, vor avea un livret de familie care le va uimi pe colege!
— Închide gura! spuse Legionarul care se supărase.
— Vrei cumva să ai dovleacul și mai crestat decât acum? răspunse Porta.
— Cine ar îndrăzni?
— Eu, zise Porta, punându i cuțitul la gât.
— Un om curajos, foarte curajos, la fel de curajos ca un porc gras..., rânji cu răutate Legionarul.
Nu apucă să mai facă ceva. Micuțul, care moțăia, se trezi brusc și l pocni în cap cu minerul baionetei pe Kalb, care leșină.
— Să te înveți minte să ți mai curgă balele pe Micuțul când doarme.
Porta râdea de se prăpădea, gemenele începură să plângă, mama era neliniștită și Porta îi întinse o sticlă de vodcă pe care ea o dădu la o parte cu dezgust. Porta ridică din umeri:
— N aș vrea să vă plictisesc, doamnă, mă numesc Josef Porta, soldat rangul întâi și ocazional moașă.
Legionarul se ridică ținându și capul cu amândouă mâinile, își aprinse o țigară și se uită la Micuțul.
— Ești foarte șmecher! Te sfătuiesc să te uiți din când în când în spate, huidumă, s ar putea să te alegi cu un cucui.
Bătrânul se strecură în turelă:
— Ajunge, spuse el. Dacă vreți să vă bateți, coborâți! Colegii sunt acolo ca să vă întâmpâne.
— Uite cum ți ai găsit să ne vorbești! Cine te crezi?
— Nu te mai enerva, nimeni n are nimic cu tine!
Micuțul se liniști, Porta înjură și acceleră, făcându ne să ne lovim cu capetele de instrumentele de bord. Tunuri automate și mitraliere au intrat în acțiune împotriva noastră și auzeam proiectilele răpăind de blindaj. Mine S au explodat la trecerea noastră fără să ne facă nici un rău și un rus, încercând să sară pe tanc, rată săritura și se rostogoli sub șenile. Am văzut prin sistemul de ochire infanteriștii rugi fugind care ncotro pentru a se pune la adăpost, în vreme ce un tanc inamic s a oprit și a tras în noi cu toate gurile de foc.
Motorul turelei hurui, cifrele jucară în fața ochilor mei, vârfurile triunghiurilor se suprapuseră, un ordin scurt... un bubuit răsunător... și o grenadă de 8,8 făcu bucăți blindatul. Am curățat drumul cu aruncătorul de flăcări și am luat o la goană în noapte.




Trebuia să primim paisprezece zile de odihnă.
Ne au dat, în schimb, cincizeci de grame de brânză de om, pe care trebuia să le luăm de la bucătar.
Dar de mult nu mai era brânză.
Atunci ne au dăruit o fotografie în culori a lui Hitler și ne am întors pe poziții fără să ne fi odihnit și fără brânză.
Porta s a dus drept în tufișuri și a descoperit imediat cum să folosească fotografiile Führer ului.


Capitolul douăzeci și doi
FUGARI

O lumină palidă începea să mijească la orizont. Porta angajă tancul pe un drum îngust de pădure. Eram pe jumătate adormiți, nu ne simțeam bine, femeia plângea, nou născutele, pe care mirosul înecăcios al muniției le deranja, tușeau și scânceau fără încetare. O frână bruscă ne a făcut sä ne repezim înspăimântați la fantele de observație. La distanță mică în fața noastră niște umbre alergau în dezordine și o mașină, așezată de a curmezișul drumului, părea că era acolo ca să împiedice trecerea. Legionarul trase o înjurătură și trecu la mitralieră.
— Calm, calm! spuse Bătrânul.
S a tras și am fost cuprinși de panică atunci când am văzut un aruncător de grenade antitanc îndreptat spre noi. Cifrele instalației de ochire se învârteau în fața ochilor mei.
— Gata de tragere! zise automat Micuțul.
Becul roșu clipește cu răutate, o grenadă a fost așezată în chiulasa tunului, o mulțime s a adunat în centrul vizorului, degetele se crispează pe trăgaci. Þac țac țac, latră mitraliera... apoi bubuitul se stinge în pădure.
Strigăte, chemări, oameni care apar și se ascund printre copaci.
— Nu i lăsa să fugă, spuse Bătrânul, se vor întoarce să ne facă praf.
Turela se învârtește la ora 10, triunghiurile se unesc, un uruit... și un gheizer de foc, pământ și membre însângerate țâșnesc spre cer. Motoarele urlă și fugim de ambuscadă.
Ce am simțit atunci când ne a apărut în fața ochilor adevărul îngrozitor? Spaimă? Nu cred; mai degrabă ușurare, o ușurare amestecată cu puțină apăsare. Barajul nu era decât o căruță care se prăbușise sub o încărcătură prea grea. Trăgătorii inamici? Refugiați, femei, copii, bătrâni bolnavi sau epuizați. Bazooka? Oiștea căruței. Capacele tancului au fost deschise cu precauție, ochii noștri aprinși au fotografiat dezastrul, urechile noastre au auzit gemetele muribunzilor în păduricea împrimăvărată. Am închis capacele; legănându se pe șenile, uriașa mașină a morții a părut că se pleacă în fața victimelor sale, apoi, ducând cu ea niște soldați îngroziți, o rusoaică și copiii ei nou născuți, a dispărut în pădure, urmărită de blesteme.
Puțin mai departe am întâlnit două tancuri distruse, răsturnate într un șanț, de la care am reușit să recuperăm benzina cu ajutorul unui furtun de cauciuc. Trei pușcași ruși rătăciți au fost împușcați înainte să și poată da seama ce anume se năpustea în spatele lor. Zvasticile de pe turelă erau atât de murdărite încât nu se. mai vedeau. În vreme ce uruitul artileriei grele răsuna în depărtare, femeia ardea de febră și delira. Bătrânul clătină din cap.
— Mi e teamă că va muri.
— Ce putem face? spuse Legionarul cu mâinile crispate.
Bătrânul îl privi lung:
— Sunteți ciudați cu toții! Dumnezeule, ce ciudați sunteți! Sunteți capabili să ucideți pe oricine și uite că vă e teamă pentru viața unei femei necunoscute, pur și simplu pentru că e aici și respiră aerul vostru stricat!
Nimeni nu găsi o vorbă de răspuns. Era aproape noapte atunci când ne am oprit, observând prudenți prin trapele tancului flăcările care luminau orizontul.
— Trebuie să fie un oraș destul de important, poate Osia, spuse Porta.
— Ești bolnav, Osia e mult în spatele nostru, zise Bătrânul. E Brodnâi sau Lemberg.
— Ce contează care este? Zise Legionarul. Arde. Norocul nostru că nu suntem acolo!
Micuțul i a zărit primul: două mari camioane diesel nemțești cu însemnele aviației. Erau acolo vreo zece aviatori care dormeau; puțin mai departe, ascunzându se în câmp, cam o sută de femei și copii. Toți au sărit în picioare cuprinși de panică atunci când am înaintat tăcuți spre ei și s au uitat înlemniți la uniformele noastre negre și la pălăria dungată a lui Porta.
Printre ei erau două infirmiere nemțoaice, singurele care reușiseră să scape dintr un spital unde rușii îi mascaseră pe toți. Se ascunseseră într un sat; curând sosiseră mari unități rusești de infanterie, dar soldații, de data aceasta corecți, le avertizaseră în privința celor care veneau după ei, despre care spuneau că sunt de temut Toți locuitorii se ascunseseră atunci în pădure, în care se târâseră zile în șir, din ce în ce mai epuizați. Li se alăturaseră alți refugiați: polonezi, germani, ruși, letoni, estonieni, lituanieni, balcanici. Toți aceștia alcătuiau acum un convoi de fugari nenorociți, uniți, indiferent de naționalitate, prin groaza de blindatele rusești care înaintau rapid. Aviatorii îi aduseseră până aici Mitraliați de mai multe ori, mulți muriseră și fuseseră aruncați din mașini ca să facă loc altora. La ieșirea din pădure, convoiul, atacat încă o dată, se târâse până aici. Dar de data aceasta aviatorii se săturaseră: pur și simplu renunțaseră. Prăbușiți pe jos, dormeau sau ne priveau indiferenți pe noi, care stăteam în picioare în fața lor, cu armele în mâini. Un feldwebel, întins cu mâinile sub ceafă, ne spuse cu un zâmbet disprețuitor:
— Ce faceți, eroilor blindați? Alergați după victorie?. De ce nu l chemați pe Ivan ca să trosniți din pușcoacele voastre? Ei? Scârbe de fasciști!
Micuțul sări:
— Ce ai zis, porcule? Îl terminăm, Bătrâne?
— Liniște, Micuțule, spuse Bătrânul privindu l pe feldwebel cu ochii mijiți. Și ce ai de gând să faci acum?
Feldwebel ul ridică din umeri:
— Să i aștept pe ruși și să trag în ei.
— Și ei? zise Bătrânul, arătând femeile și copiii care alcătuiau fundalul scenei.
— Îi las pe toți pe mâna lui Ivan, doar dacă nu vrei să i iei cu tine în căutarea victoriei! M am săturat și mi e de ajuns să mă gândesc la pielea mea. Cu atât mai rău pentru ei! Ai priceput, amice?
Între Bătrânul și feldwebel se iscă o ceartă violentă; alții s au amestecat în ea. Femeile plângeau și se rugau să nu fie părăsite. Dar aviatorii au rămas necruțători până la capăt.
— Credeți că am scăpat de Ivan ca să fim spânzurați de jandarmii noștri? spuse feldwebel ul.
Deodată l am văzut pe Legionar înaintând și ațintind pușca mitralieră spre feldwebel.
— Lașilor! Tot războiul v ați lăfăit pe aeroporturi, departe de front, și acum, când e lată, vă scăpați în chiloți. Vă omor ca pe niște câini dacă nu plecați cu femeile astea!
Se așternu o tăcere de moarte. Ne îndepărtasem la câțiva pași de Legionar, care, aplecat înainte, părea gata să sară.
Unul dintre aviatori începu să râdă:
— Hai, trage, pocitanie! De ce nu tragi? Aceleași cuvinte mari ale lui Goebbels! Am obosit să le tot ascultăm!
Alții repetară în cor.
— Atenție! șopti Bătrânul. O să iasă rău.
Ne am îndepărtat încet, gata să trecem.
— Hai! Îi luați cu voi? șuieră Legionarul.
Chiștocul îi tresălta în gură și scântei mici îi cădeau pe piept.
— Pentru ultima oară, da sau nu?
— Bravo, eroule! Apărător al femeilor! rânji un soldat. O să ți ridicăm o statuie pe un morman de bălegar!
Se auzi un hohot de râs. O flacără mică ieși din țeava neagră albăstruie și râsul se stinse într un horcăit. Soldații cenușii se răsuceau pe jos și unul dintre ei se târî spre noi în patru labe, țipând ca un dement. Arma lătră din nou; trupurile deja ucise săriră iarăși sub rafala de gloanțe. Trei aviatori rămași în viață au fost împinși în cabinele camioanelor în care se înghesuiseră fugarii buimăciți și tăcuți.
Cu blindatele în urmă, convoiul se urni spre nord vest, departe de oamenii însângerați în uniforme cenușii, care muriseră de mâna camarazilor pentru că nu avuseseră curajul nici să trăiască, nici să moară.
Grupuri mici de soldați deznădăjduiți se târau pe drum.
„Camarazi! Luați ne și pe noi..." strigau cu toții, dar camarazii dispăreau într un nor de gaze de eșapament. Unul dintre camioane a rămas în pană și încărcătura lui omenească a trebuit să continue drumul pe jos.
Velenski: un sat între alte mii de sate, în Ucraina sau în Polonia, copleșit de un șuvoi de fugari care se opriseră aici pentru puțină odihnă și soare.
— Grăbiți vă! se auzea fără încetare.
Dar era complet inutil. Prăbușirea de care era amenințată Armata a III a blindată și coloanele rusești foarte iuți, pe care ne temeam că le vedem sosind în orice clipă, erau motive mai mult decât suficiente pentru a i goni din urmă pe nenorociții aceia. Grenadieri nemți și prizonieri de război ruși alergau ca niște pui speriați în mijlocul mulțimii. S au adunat în jurul tancului nostru, cu aceeași întrebare pe buze:
— Unde sunt rușii?
Timp de zile întregi, armata germană în debandadă și armata civilă a fugarilor trecuseră prin satul Velenski. Teama strângea măruntaiele tuturor: teama de rușii care atacau, teama de prăbușirea totală a fronutului, teama de blindatele care străpungeau ici și colo, strivind într o clipă o coloană de refugiați, teama de avioanele care semănau flăcări și moarte. Și în plus mai erau oboseala, foamea, furtunile, frigul, ploaia, bolile, mașinile de nefolosit, amintirea căminului părăsit, gândul la cei morți, munca de cincizeci de ani care ardea în depărtare.
— Du lieber Gott! Dumnezeule!
Numele Domnului se înalță spre cer în toate limbile, dar nu folosește la nimic, Blindatele înaintează fără oprire, ca niște năluci, pe pământul îmbibat de sânge.
Una dintre infirmiere găsise puțină morfină pe care o dădu mamei gemenilor iar noi, la rândul nostru, făcuserăm rost de lapte.
Apoi a trebuit să plecăm iarăși, dar sute de mâini rugătoare se întindeau spre noi:
— Luați ne cu voi! Pentru numele lui Dumnezeu, nu ne lăsați aici X
În schimbul unui locușor ni se ofereau lucruri de necrezut. Ciorchini omenești s au cățărat de tanc; erau peste tot, pe turelă, în față, în spate, pe aruncătorul de grenade, de a lungul tunurilor, așezați ca niște rândunele pe sârmă, umăr lângă umăr. Înjurături și strigăte, amenințări, blesteme, nu le păsa de nimic. Groaza de cei care veneau în urma noastră era infinit mai mare decât cea pe care le o stârneau armele noastre. Bătrânul dădu din cap, descurajat:
— Doamne, ce o să mai avem de luptat!
Am luat cu noi în tanc câțiva copii, apoi, cu trapele zăvorâte, a început marșul morții.
Câțiva kilometri mai departe drumul ieșea la o cale ferată pe marginea căreia se aflau alte tancuri. Erau din Regimentul 2 și, ca și noi, pierduseră orice legătură cu compania lor. Un locotenent de optsprezece ani luă comanda celor cinci vehicule și ordonă refugiaților să coboare, dar nici unul dintre ei nu i dădu ascultare; din contră, se cățărau din ce în ce mai mulți pe tancuri. Tânărul locotenent se întoarse la postul lui, strecurându se prin capacul de jos, căci erau atât de mulți refugiați pe turelă încât nici nu se punea problema să deschidă capacul de sus. Anunță prin radio că singurul drum pe care puteam merge trecea pe sub calea ferată și că tunelul, foarte strâmt, abia ajungea pentru tancuri. Toți refugiații trebuiau, deci, să coboare ca să nu fie striviți, dar li se promitea în mod solemn că se vor urca din nou pe tancuri după ce acestea vor trece prin tunel. Pierdere de vreme! S au făcut că nu aud, nimeni nu voia să se miște și chiar și femeile ale căror copii căzuseră deja de pe tanc stăteau țintuite la locurile lor.
Primul vehicul se înscrise pe o pantă foarte abruptă, legănându se atât de tare încât câțiva refugiați și au pierdut echilibrul și au căzut. S au ridicat în ultima clipă pe taluzul salvator, aproape sub tancul nostru care venea uruind, incapabil să frâneze pe drumul alunecos, înclinat la 35°. Împietriți, am văzut primul blindat intrând în tunelul îngust unde nenorociți au fost fie striviți între beton și oțel, fie aruncați cu forță pe jos. Porta se agățase de frâne, dar tancul de 65 de tone derapă implacabil spre mulțimea viermuind și urlând de groază care a fost strivită într o clipă sub șenile. La vederea acestui spectacol, mai mulți dintre fugarii atârnați de tancul nostru au sărit repede jos, dar prea târziu! Al treilea tanc n a putut să i ferească și i a strivit, la rândul său. Câțiva dintre acei nefericiți au încercat să se facă mici, între blindate și peretele tunelului; au fost transformați într un terci cenușiu roșu care se scurgea de a lungul peretelui ea o vopsea groasă. Un băiețel plângând se aruncă în fața tancului ca să ne împiedice s o strivim pe mama lui, care zăcea pe jos, leșinată. Fețișoara lui îngrozită dispăru ca aceea a unui înceat, înghițită de botul blindatului. Tancul scrâșnea, vibra și părea că înaintează printr o substanță alunecoasă care nu era altceva decât mulțimea trupurilor pe care le strivea. Ne am oprit, în sfârșit, de cealaltă parte a căii ferate. Tânărul locotenent, cuprins de o criză de demență, începu să se învârtă în jurul lui ca un titirez, smulgându și decorațiile și epoleții, apoi, după ce s a degradat, a pus mâna pe pistolul mitralieră și a tras în noi. Fără să rostească un cuvânt, Porta și a luat pușca și a ochit: tânărul ofițer căzu dând frenetic din mâini și din picioare; o altă împușcătură bubui și rămase nemișcat.
Refugiații care scăpaseră din tunel ca și cei care ne urmaseră pe jos alergau acum spre noi, beți de furie și amenințându ne. Au pus mâna pe ochitorul unui tanc și l au sugrumat, pe loc, sub ochii noștri. Avea să vină și rândul nostru. Haita se năpustea spre noi, fluturând arme și ciomege. Bătrânul sări în tanc, dar înainte să fi avut timp să închidă capacul, câțiva oameni, care se cățăraseră daja pe blindaj, aruncară cu grenade de mână și o schijă îl răni la obraz. Un alt tanc fusese luat cu asalt și echipajul, măcelărit imediat, fusese aruncat pe drum. Bătrânul tremura.
— Doamne, ce trebuie să fac?
Porta se aplecă în spate și spuse repede:
— Mișcă te, Bătrâne. Ordonă. Acum răspunzi de patru hodoroage.
— Face ți ce vreți! Nu mai pot, plânse Bătrânul și se aruncă în fundul tancului, unde Micuțul îl împinse cu piciorul.
— Bine, zise Porta, te înțelegem, bietul de tine! Ești tată, mai bine să nu te uiți la asta.
Se întoarse spre micul legionar care aștepta să transmită ordinele în fața stației radio.
— Deschideți focul aspura fugarilor. Tancul capturat trebuie distrus și toți oamenii înarmați trebuie lichidați.
Fugarii care puseseră stăpânire pe tanc aveau față de noi cele mai rele intenții și prima grenadă zbură pe deasupra capetelor noastre. Am îndreptat instinctiv tunul spre ei, triunghiurile s au unit și Micuțul anunță laconic:
— Gata pentru tragere.
Becul roșu clipi, o flacără de un metru lungime ieși din gura tunului și în aceeași clipă turela tancului inamic se prefăcu în țăndări, într o coloană de foc de unde se auzea carnea sfârâind. Din toate gurile izbucni un urlet de furie; o grenadă rachetă spintecă pământul în apropierea noastră, alta smulse șenilele unui tanc care răspunse trăgând cu toate gurile de foc.
Începu atunci o vărsare de sânge de nedescris, măcelărirea acelor oameni cuprinși de panică, disperați, pe jumătate nebuni și aproape lipsiți de apărare. Oroarea aceasta a durat zece minute. Când totul s a sfârșit, am reparat șenilele tancului stricat și ne am continuat drumul spre nord vest, ducând cu noi o tânără mamă muribundă, fetițele gemene și cinci copii ai căror părinți erau, fără îndoială, printre cei pe care i masacrasem.
Câțiva kilometri mai încolo Porta ne arătă cu degetul un copac în care fuseseră spânzurați trei infanteriști germani și am oprit tancurile ca să ne uităm mai bine la cadavre. Fiecare dintre ei avea o pancardă cu aceeași inscripție: „Trădători și dezertori. Am meritat pedeapsa acesta corectă."
— Ce murdărie! strigă Legionarul.
Picioarele li se legănau încet, ca pendula unui orologiu, gâturile lungite peste măsură păreau gata să se rupă, lăsând doar capetele atârnate de funii. Am plecat tăcuți.
Ajungând în apropierea unui sat, am fost întâmpinați de alți spânzurați, între care un general maior cu tăblița: „Am refuzat să execut ordinele Führer ului." Într un șanț zăceau trupurile infanteriștilor, ale artileriștilor și cel al unui genist care putea fi recunoscut după epoleții săi negri. Toți fuseseră împușcați cu mitraliera, dar aici nu era nici o pancartă.
— Asta i treabă de jandarmi! zise Porta. Dacă măcar unul dintre gunoaiele astea ne cade în labe, îl jupoi într o clipită!
— Allah ți a îndeplinit dorința, răspunse Legionarul, arătând niște siluete care se mișcau pe drum, în fața noastră.
Erau acolo cinci jandarmi în carne și oase, care ne au făcut semn să oprim. Cu căști de oțel, înarmați până n dinți, cu fețe de bestii, ne promiteau nimic bun.
— Ne vor spânzura, suntem prea departe de regiment, spuse Bătrânul.
Porta frână lângă jandarmi și celelalte tancuri opriră puțin mai în spate, în mod vădit neliniștite de ceea ce avea să urmeze. Un feldwebel și un subofițer cu mâini de călău veniră la noi. Legionarul întredeschise capacul, în vreme ce oamenii se așezară în fața tancului și ne întrebară cu grosolănie:
— Cine sunteți?
— Blindate! rânji Legionarul.
— Nu fă pe deșteptul! strigă feldwebe ul. Actele, repede, altfel te duci să te legeni, camarade.
— Regimentul 2 blindate, minți Legionarul.
— Ce? Regimentul 2? strigă feldwebel ul stacojiu la față. Hai, ieșiți! Sunteți buni de spânzurătoare!
Porta îl dădu la o parte pe micul legionar, trânti capacul și aruncă înainte tancul, care trecu peste trupurile celor doi jandarmi, în vreme ce mitraliera deschisese focul asupra celorlalți. Unul dintre ei a fost lovit imediat și cum îi anunțasem prin radio pe camarazii noștri că aveam de a face cu partizani ruși travestiți, toate blindatele începură să tragă în jandarmi. Porta ieși pe câmp, acceleră și începu să i vâneze pe cei care și aruncaseră armele ca să poată fugi mai repede. Ultimul se opri, ridică mâinile, dar căscă gura într un strigăt de groază când monstrul de oțel se năpusti asupra lui. Micuțul ne arătă alți doi, ascunși într un șanț, care îndreptaseră spre noi o mitralieră. Blindatul nostru întoarse pe loc, dar înainte să fi avut măcar timpul să terminăm manevra, unul dintre celelalte tancuri se năpustise și lămurise totul. Metodic, fiecare tanc trecu înainte și înapoi peste trupuri, cu o bucurie sadică, apoi blindatele au fost puse la adăpostul caselor și camuflate împotriva bombardamentelor aeriane.
Cele patru echipaje s au instalat în aceeași casă, unde a fost amenajat un colț pentru gemene și mama lor, a cărei stare era atât de gravă încât își pierdea cunoștința în fiecare clipă. Dată în grija unui tânăr medic al unui batalion de infanterie, acesta examină bolnava și i dădu diferite pilule, dar medicamentele rămâneau fără efect. Aiurând, nenorocita încerca fără încetare să se ridice; trebuia să stăm cu rândul la căpătâiul ei și Bătrânul își pierduse orice speranță de a o salva. Cât despre gemene, le hrăneam cu laptele furat de la furierul batalionului.
Ceilalți cinci copii stăteau și ei cu noi; unul dintre ei, un băiețaș închis în el și tăcut, ne privea cu atâta ură, încât Bătrânul ne avertiză:
— Fiți atenți, nu l lăsați să se atingă de vreo armă. Băiatul ăsta e în stare de orice.
Într o zi chiar îl scuipă în față pe Micuțul, care voia să se joace cu el.
Batalionul era sub comanda unui maior bătrân, care se minuna într atât de tancurile noastre, încât se credea în stare să respingă orice atac, de oriunde ar fi venit. În fiecare zi, elemente din unități dezmembrate îngroșau rândurile batalionului, care începea încet încet să semene cu un regiment. Maiorul se împăuna, se jucă de a generalul și visa lupte eroice. Toți civilii au fost puși să construiască lucrări de apărare în jurul satului și un feldwebel bătrân și lipsit de experiență, răspunzător de plutonul antitanc, era convins că cele două tunuri ale sale vor fi un obstacol teribil pentru blindatele rușilor
— O să te lămurești tu! spuse râzând un subofițer de blindate care se afla acolo. Așteaptă puțin să vină Ivan cu T. 34 ale lui și să defileze prin fața tranșeelor voastre. O ștergeți iepurește, vă zic eu!
Feldwebel ul îi privi de sus și le spuse oamenilor săi cu o voce răsunătoare:
— Comandantul a ordonat să păstrăm poziția până la ultimul om. Primul care se va retrage fără să primească ordin va fi împușcat ca trădător al patriei!
Porta strigă batjocoritor la echipajul tancului celui mai apropiat:
— Sunt aici niște băieți pe care i mănâncă pielea.
Stăteam așezați pe tancurile noastre și, în vreme ce noi priveam posomorâți peisajul, Porta povestea una dintre istoriile erotice, la care se pricepea atât de bine:
— Ah, dacă ați fi văzut o! spunea el însoțindu și descrierea cu gesturi. Balconașele ca niște brioșe! Ați auzit? Și niște picioare de iapă tânără! Un fund prea mare, e adevărat, dar era bine antrenată, putoarea! Cât despre restul!... Ah, prieteni!
Micuțul oftă lung, cu gura căscată.
— Nu mai pot! Repede, un bordel!
— Cum? Povestea mea îți dă mâncărimi în chestia aia! spuse Porta râzând.
Împușcături violente au întrerupt urmarea.
— Ce dracu! spuse Bătrânul, ridicându se dintr un salt.
Rușii apărură aproape în același timp la mică distanță de noi, mai întâi câteva siluete izolate, apoi a companie întreagă. Înaintau cu prudență; un ofițer le făcu semn cu revolverul.
Ne am urcat pe tancuri, câteva rafale de mitralieră i au făcut să dispară rapid, dar împușcăturile se întețeau în spatele noastru.
— Porta, scoate săniuța, zise Bătrânul. Trebuie să mergem în sat să vedem ce se întâmplă.
Am chemat prin radio celelalte trei tancuri și, în ciuda amenințărilor și strigătelor infanteriștilor, am părăsit încet poziția ca să ne îndreptăm spre case.
Acolo era iadul. Rușii mișunau în jurul caselor și trăgeau ca niște sălbatici în toate direcțiile. Cele patru blindate s au năpustit uruind pe strada principală, unde o întreagă companie era aliniată cuminte, întorcându ne spatele. Am căzut ca popicele și cei care nu erau morți au fost culcați la pământ de a doua salvă. Un mic blindat rusesc de tip 60 zbură în țăndări la numai 25 de metri de gura tunului nostru de 8,8. Într un sfert de oră, socotelile au fost încheiate și satul curățat, dar acesta nu era, fără îndoială decât un scurt răgaz până la sosirea tancurilor T 34 și a artileriei antitanc. Totuși veni seara fără să se fi întâmplat nimic, în afară de câteva împușcături izolate schimbate între patrulele celor două părți.
La miezul nopții a murit mama gemenelor. Am învelit o într un preș subțire ca s o înmormântăm în zori. În vreme ce Bătrânul ținea în brațe gemenele și Micuțul biberoanele, noi ne întrebam cu spaimă ce aveam să facem cu sugarele.
— Nu putem continua să le ținem cu noi și, pe de altă parte, dacă le predăm comandoului pentru copii găsiți, Dumnezeu știe ce se va alege de ele!
Fiecare își spuse părerea, dar nici una n a fost acceptată. De câteva clipe auzeam zgomote afară și ne gândeam că sosiseră iarăși refugiați. Deodată ușa se deschise: un uriaș cu fața tuciurie și cu pomeții proeminenți, cu o căciulă de blană pe cap, stătea în pragul ușii în mantaua lui vătuită, cu un pistol mitralieră sub braț. Legionarul, care tocmai își verifica revolverul, trase. Rusul înalt căzu fără un strigăt. Porta îi smulse arma, Micuțul stinse lampa Hindenburg și am ieșit în grabă. Strada mișuna de ruși. Ne am repezit la adăpost, lângă o casă.
Maiorul comandant de batalion, care se bărbierea liniștit, fără îndoială aducându și aminte de anii frumoși petrecuți la Universitatea din Göttingen, deschise ușa ca să vadă de unde vine hărmălaia. N a mai avut timp; a căzut cu pămătuful în mână și puțină spumă de săpun stropi pragul. Câțiva ofițeri care ieșiseră în pijama se prăbușiră sub rafalele de mitralieră, apoi niște urlete ascuțite se amestecară cu răpăitul armelor automate: erau strigătele femeilor violate de soldații mongoli chiar în mijlocul drumului, în noroi și murdărie. Unele dintre ele adormiseră liniștite, cu copiii în brațe; s au trezit brusc, apucate de mâini înghețate. Râsete și strigăte se amestecau într o învălmășeală îngrozitoare. Ordine scurte se încrucișau, amenințările, înjurăturile, blestemele erau întrerupte de focuri de armă. Într o casă unde se refugiaseră cincizeci de civili intrară un sergent și opt soldați. I au pus la zid pe bărbați și pe adolescenți, i au împușcat pe loc, apoi au dezbrăcat femeile una câte una și le au violat. În altă parte, un locotenent de infanterie și câțiva secretari, surprinși în biroul companiei, au fost aruncați în genunchi; un caporal siberian îi apucă de păr unul după altul, le trase capul pe spate și le tăie liniștit gâtul. Un țăran din Ucraina care încerca să și scape fata din mâinile unui siberian a fost doborât cu patul armei și i s a tăiat și lui gâtul; sângele țâșni ca dintr o fântână arteziană și fata a fost violată alături de cadavrul însângerat. O femeie complet goală, cu părul despletit, fugea pe stradă țipând, urmărită de doi soldați, dar se împiedică și cei doi se aruncară asupra ei. Porta se ridică pe jumătate și ochi cu grijă: primul mongol, deja în plină acțiune, a fost atins la tâmplă; trupul lui sări în aer și căzu greoi înainte. Celălalt, care ținea picioarele femeii, a primit un glonț chiar în frunte și s a prăbușit, încovoiat de durere.
— Doișpe! rânji Porta.
Micuțul, care se jucă cu o legătură de grenade, mârâia ca o fiară. Bătrânul răsuflă adânc, făcu semn câtorva dintre trăgătorii noștri ascunși în spatele unei case și strigă înflăcărat:
— Înainte!
Toată grupa noastră, cuprinsă de o furie nebunească, sări trăgând cu toate armele. Rușii, care ne credeau în plină retragere, au rămas o clipă împietriți de uimire.
— Salvează i pe copii! îi strigă Bătrânul lui Porta.
Porta și Micuțul fugiră în direcția, casei noastre, dar rușii constraatacau deja. Grenadele șuierau, rafalele mătura iarba, imposibil să te apropii de casă!
Am sărit într o groapă unde se aflau deja patru ruși morți ale căror trupuri ne au folosit drept parapet și am instalat repede o mitralieră grea. La rândul lui, Porta pusese mâna pe o bazooka aruncată într un șanț, îngenunche în mijlocul drumului, ochi și trimise o grenadă chiar în mijlocul celor ce ne atacau.
Alte grupuri de soldați în uniforme cenușii continuau să vină. Deodată ușa casei unde se găseau copiii și moarta se deschise. Băiețelul care ne ura atât de tare ieși, înălțând o bucată de pânză albă. Încercă să ajungă la trupele rusești dar, după câțiva pași, se prăbuși sub o ploaie de gloanțe. Micuțul înjură și am trecut prin toate chinurile din lume ca să l împiedicăm să iasă din groapă. O grenadă de mână explodă în fața casei și Legionarul răspunse cu câteva rafale de mitralieră. Cele două gemene puteau fi auzite de departe plângând și fața unei femei se arătă o clipă în cadrul unei terestre. Brusc apăru o siluetă cenușie... o mișcare a brațului, un obiect închis la culoare aruncat pe fereastră: o explozie asurzitoare, în timp ce trei flăcări uriașe țâșnesc prin ferestrele mici. Plânsetele încetară... Bătrânul își prinse capul în mâini:
— Să mergem, zise el. Nu mai avem nimic de făcut aici.
Porta a fost ultimul care a fugit. S a ridicat cu mitraliera în brațe și a tras o ultimă salvă în ruși. Micuțul, înnebunit de furie, jură să răzbune gemenele, ucise de o grenadă rusească ce ar fi putut fi la fel de bine germană. Un infanterist inamic apăru în fața noastră. Micuțul îl lovi cu revolverul în față și i zdrobi capul.
Un zgomot foarte limpede de trupă în marș se apropia, așa că ne am apucat să fugim atât de repede încât Legionarul, cu respirația tăiată, a fost pe punctul să renunțe. Ne am oprit la o trecere îngustă și, camuflați bine, i am așteptat pe urmăritori.
— Ce o să le mai tragem eroilor, roșii! zise Porta.
Am apărut curând în grup compact, fără să bănuiască capcana. Chiar în mijlocul trecerii au fost prinși sub focul încrucișat al armelor noastre și măcelăriți. Unul dintre ei, care fugea în patru labe, încasă cuțitul Micuțului între umeri. Se mai țârî câțiva metri, apoi se. prăbuși tremurând îndelung.
O împușcătură bubui în spatele nostru și i am auzit pe ruși cum îi vânau pe câțiva dintre ai noștri, care se împrăștiaseră.
— S o ștergem, spuse Bătrânul. Aici miroase a gloanțe în ceafă!
În liziera pădurii spinii ne sfâșiau mâinile și fețele.
— Și toate astea pentru nimic! zise Porta.
— Ce vrei să spui? întrebă Bătrânul.
— Acolo! zise Porta și arătă cu degetul niște siluete neclare care se ascundeau în tranșee și în gropi.
Bătrânul luă rapid o hotărâre: trebuia să profităm de întuneric ca să încercăm să înconjurăm pozițiile târâș, dar abia începusem să ne mișcăm când o voce strigă în noapte:
— Halt! Wer da?
— Am scăpat! exclamă Porta. Suntem de ai voștri, prietene!
— Sunt cu siguranță de ai noștri, spuse vocea, dar acum pe un ton mai liniștit.
— Bineînțeles! zise Porta râzând.
— Treceți în dreapta și înaintați! ordonă vocea. Aveți grijă, am pus mine!
— Chiar așa? strigă Micuțul. Mi ar fi plăcut mai mult niște ouă roșii!
O mână ne ajută să coborâm în tranșee și, în ciuda nopții, am văzut un epolet de argint pe umăr. Bătrânul luă poziția de drepți, dădu raportul și declară că soseam de la Batalionul 87 infanterie. Ca niște hopa mitică, o grupă de lăncieri se iviră și ne priviră uluiți:
— Ia te uită, zise unul dintre ei, credeam că un soldat neamț rămâne acolo unde se află.
Porta se întoarse și rânji:
— Asta i pentru alții, bătrâne! Încă n ai priceput?
— Mare dobitoc! adăugă Micuțul pe un ton condescendent, dar un ofițer îi ordonă să tacă.




Când luptam în Maroc, spuse Legionarul, nu trebuia să facem decât un singur lucru: să ne întoarcem spre Mecca și să spunem „Ins Allah".
Și apoi porneam de a dreptul!
Aici ce să mai spunem? Deci înainte, băieți!
Noi suntem putregai și vom crăpa pentru alt putregai.
Tunuri, mitraliere, aruncătoare de flăcări, bazooka, mine, bombe, grenade: cuvinte, poate! Dumnezeu, totuși, știe ce amintesc ele!
— Camarazi, venim...
Și toți acești oameni în uniformă, beți, geloși, bolnavi, înspăimântați atacau.
— Prada vă așteaptă! Sângele, femeile, băutura!
Mâine veți fi morți! Și noi de asemenea.
Viva la Muerte!


Capitolul douăzeci și trei
TRÃIASCÃ MOARTEA

— Gata! Iar am intrat la apă! zise Porta. De fiecare dată când comandoul e refăcut, ne aruncă în groapa cu rahat!
— Atâta vreme cât ne lasă în pace, n ai de ce să protestezi, spuse Bătrânul.
După ce și curăță jobenul cu o cârpă pentru șters armele, Porta propuse o partidă de cărți.
— Ivan poate sosi dintr o clipă în alta, mârâi Stege prost dispus. Ar fi mai bine să ne odihnim.
Dar văzându i pe camarazi cum încep să joace pe fundul unei gropi de grenadă, nu se mai putu abține, și ceru cărți. Micuțul își împodobise capul cu o scufiță de neînchipuit, probabil o rămășiță a unui vechi melon pe care Porta îl sfătuise s o poarte. Uluit, von Barring ceru explicații.
— E o pălărie tip Napoleon, pe care Micuțul a găsit o la balamucul din Brodnâi, declară Legionarul.
— Mi ar place totuși foarte mult să nu cădeți în ridicol, mormăi von Barring. Colonelul nu suportă așa ceva!
— Dar, domnule căpitan, nu putem totuși continua să purtăm „manșoanele pentru țeastă" la începutul primăverii! interveni Porta. Cum acoperămintele de armată ne fac rău la păr, camaradul a pus căciulița asta de munte!
Von Barring ne privi cu o înfățișare de nepătruns, scutură din cap și dispăru în lungul tranșeei, urmat de locotenentul Vogt.
Timp de câteva zile sectorul nostru de front a fost calm; rușii din față stăteau liniștiți și schimbam mesaje de la o tranșee 1a alta. Unul dintre ruși, care vorbea foarte bine germana, ne promitea lucruri minunate în cazul că acceptăm să aruncăm armele și să trecem la ei.
— Mii de perechi de picioare frumoase vă așteaptă la Moscova! striga el.
— E adevărat ce spune păduchosul ăsta? întrebă Micuțul, brusc foarte interesat.
— Poți să te duci să l întrebi! îl sfătui Porta.
Micuțul ieși din tranșee, își puse mâinile pâlnie la gură și strigă din toate puterile:
— Aici Micuțul! Ce tot povestești de tipele tale din Moscova? Dacă ai dovezi, am putea discuta.
Puțin după aceea rusul răspunse:
— Vino aici, Micuțule, îți vom da un bilet pentru rapid, care te va lăsa în mijlocul celui mai mare bordel din Moscova.
Micuțul se gândi o clipă:
— E prea frumos să fie adevărat ce spune boul ăsta. Și adăugă cu profund dispreț: Nu ești decât un lăudăros și un ticălos roșu!
În pofida liniștii aparente, întăririle de artilerie soseau ziua și noaptea, fără întrerupere. Apoi, într o dimineață, devreme, am zărit foarte sus pe cer un mic avion argintiu cu aripi ca de libelulă.
— Observator de artilerie, declară Heide.
— Crezi că ești deștept? spuse Porta prost dispus.
Heide a avut diplomația să nu răspundă. La nouă fix a început bombardamentul. Mii de obuze, de grenade, de rachete s au revărsat peste tranșee, dând impresia unei explozii neîntrerupte. Ghemuiți în gropile noastre, ne aflam sub o imensă umbrelă de oțel incandescent. Două ore de iad! Și brusc tirul încetă. Se așternu o tăcere neliniștitoare. Am descoperit uimiți nu numai că nici unul dintre noi n avea nici cea mai mică zgârietură, dar și că armele și munițiile rămăseseră intacte. Acest noroc excepțional provocă în toată poziția un hohot de râs homeric și eliberator. Atunci au apărut deasupra copacilor valuri de avioane trăgând după ele o trenă de bombe cu fosfor și cu benzină. Cine nu reușea să se adăpostească era curățat într o secundă. „Măcelarii" ne au pisat timp de o oră, apoi după o scurtă pauză, artileria a atacat din nou.
Porta privi în sus și mormăi:
— Petrecerea asta o să țină pe puțin două zile! N aș fi crezut că se...
N a putut să și termine vorba. O explozie extraordinară îl aruncă în groapa sa și o ploaie de pietre și oțel căzu pe capetele noastre.
— Ce rahat! strigă Micuțul. De data asta fără prostii, altfel ne am ars!
Legionarul, care asculta la stație, ridică mâna:
— Ne chemă comandantul de batalion, dar e imposibil să aud vreun cuvânt.
— Mai încearcă, îi strigă locotenentul von Lüders, comandantul nostru de companie.
Legionarul învârti disperat manivela de apel și deveni brusc foarte atent. Îi zâmbi locotenentului von Lüders:
— Domnule locotenent, zise el, să nu credeți că am căzut în cap, dar comandantul tocmai a ciripit că generalul de armată vine cu el să inspecteze pozițiile noastre. Sunt pe drum!
Lüders și noi înșine l am privit încremeniți, ca și cum ar fi căzut din lună.
— Doamne, fie ți milă de noi! spuse locotenentul.
— Ce nu merge? întrebă Micuțul. O să primim oare artilerie?
— Nu, un general de corp de armată, rânji Porta.
— Asta mai lipsea! exclamă Micuțul. O să vedeți că animalul ăla ne aruncă exact în labele lui Ivan! Dac aș putea s o șterg pe ușă din dos!
Locotenentul von Lüders primi ordinul să l aștepte pe general la o cotitură a unui drum desfundat ca să i conducă, pe el și statul lui major, pe linia frontului. Înjurând de tot și de toate, Lüders îi ordonă Bătrinului să l urmeze cu comandoul.
— Hai, la drum! spuse Lüders și începu să fugă ca să traverseze spațiul descoperit care ne despărțea de tranșeea următoare.
— Ne am fi lipsit bucuroși de povestea asta! zise Porta. Să vezi acum fericire pe capul fricoșilor!
Rușii ne au prins imediat sub focul unei mitraliere grele, instalată pe o înălțime, chiar în fața noastră. Culcați într un șanț, am reușit să traversăm drumul târâș, apoi să ne strecurăm în spatele unui tufiș care ne ascundea de privirile inamicului, dar nu ne ferea de gloanțe. Total epuizați, unii gata să leșine, am ajuns, în șfârșit, la drumul desfundat. Ne am aruncat în șanț și Micuțul, gâfâind, ridică mâna ca un băiețaș la școală:
— Domnule locotenent, ce trebuie să facem ca să pupăm și anul viitor o plimbare de soiul ăsta?
N a primit nici un răspuns, fiindcă generalul și mai mulți ofițeri de stat major tocmai apăruseră în curbă. Întregul grup sosea dându și aere de a lungul drumului. Epoleții roșu aprins, pasmanteriile de aur, crucile argintii străluceau orbitor, dar colonelul Hinka și căpitanul von Barring păreau foarte prost dispuși: probabil nu primiseră complimente.
Locotenentul von Lüders pocni din călcâie și se prezentă:
— Locotenentul von Lüders, comandant al companiei a 5 a. Aici se află comandoul de acoperire, sub ordinele subofițerului Beier.
Generalul se uită insistent cu o expresie de inchizitor la Lüders și, fără măcar să i răspundă la salut, se întoarse spre locotenent colonelul Hinka.
— Încă unul din șleahta dumitale, cojonele? Fii atent! Nu i ordine, nu i disciplină! Asta nu mai este o comnie de armată, ci o centrală telefonică! Ați văzut vreodată un locotenent prezentându se unui comandant de armată cu o trupă răspândită într un șanț de parcă a fost vomitată acolo și cu oameni care rumegă ca niște vaci îndopate cu furaje? Ce adunătură pe porci murdari! Apoi, adresându se lui Lüders: Unde vă este masca de gaze? Și casca? Știți foarte bine că trebuie să o purtați în permanență! De când ne plimbăm în linia întâi cu șapca de garnizoană?
Generalul era stacojiu. Abia atunci observă pălăria fantezistă a lui Porta și pe cea a Micuțului.
— Și ăștia doi? Ce au pe cap?
Porta se ridică cu o încetineală nesfârșită și, sprijinindu se în pușcă, declară:
— Un țilindru, domnule general!
— A, da, un țilindru! Hai! Dă l jos imediat. Ai grijă să l pedepsești pe omul acesta, colonele. Apoi, întorcându se spre Micuțul care morfolea liniștit un fir de iarbă, cu scufița dată pe ceafă: Și asta? Este probabil tot un soi de pălărie și ai avut tupeul să te împopoțonezi cu ea.
Micuțul se ridică speriat, se împiedică și se întinse cât era de lung, în vreme ce pistolul automat îi alunecase în șanț. Reuși, în sfârșit, să se pună pe picioare.
— Da, domnule general, e doar o pălărie Napoleon.
— Ce!
(Micuțul nu știa ce înseamnă asta și credea cu toată convingerea că o pălărie melon se numeștee așa.)
Generalul închise ochii pe jumătate și, din stacojiu, deveni alb.
— Omul acesta, colonele, va fi trimis la Curtea marțială imediat ce regimentul va pleca din linia întâi. Îl învăț eu minte să și bată joc de mine!
— Bunule și dragule Ivan, murmură Bătrânul, cântă le puțin din orgile lui Stalin!
Din nefericire, Ivan nu auzi nimic și sectorul rămase liniștit. Generalul, încă foarte furios, ceru să vadă pozițiile și, în timpul drumului, se adresă ironic unui locotenent care se aruncase pe burtă în clipa când o grenadă de 75 explodase pe drum:
— Ce cauți pe jos, locotenente? Ai pierdut ceva?
Locotenentul se ridică roșu de rușine și l urmă pe marele șef. După ce inspectă pozițiile pe care le critică de la un capăt la altul, generalul se angajă pe o porțiune de teren descoperit pe care noi o străbătuserăm câteva clipe mai devreme. Bucuria rușilor! În aceeași clipă, din înaltul colinei pârâi mitraliera. Trei ofițeri au fost răniți, dar generalul, țeapăn și nepăsător, a străbătut zona fără măcar să le arunce o privire. Pe drum am fost întâmpinați de o salvă de grenade dintre care una sfâșie abdomenul locotenentului Lüders, care muri imediat, iar alta smulse piciorul unui ofițer. Câteva zile mai târziu scăpasem din locul acela infernal și l regăseam bucuroși pe locotenentul Halter, fostul nostru comandant, de curând ieșit din spital.
Cincisprezece zile de așa zisă odihnă. Dar după prima noapte ne au trimis într un sătuc care fusese locul de odihnă al comisarilor ruși, apoi al aviatorilor germani. Ne au instalat, pe noi și armele noastre grele, în vreo zece vile frumoase, iar eu și Stege am luat în stăpânire un dormitor în care se simțea încă parfumul unei femei. Mitraliera grea, amplasată în firida ferestrei, acoperea calea ferată. Legionarul, Porta și Micuțul instalaseră altă mitralieră în pod și la etajul întâi stăteau locotenentul Halter și restul comandoului. Micuțul coborî la noi cu câțiva heringi și cu o sticlă de vodcă, se tăvăli în pat și mirosi cearșafurile ca un câine ce adulmecă o urmă.
— Nu se poate, miroase a levănțică! strigă el alunecând pe jos.
Deodată scoase un urlet, dispăru sub pat de unde se auzea un zgomot ciudat și, spre marea noastră mirare, izbucniră țipete de femeie. Vocea Micuțului ajunse la noi ca înăbușită de o palmă:
— Am agățat două târfe!
Proteste violente și în același timp apăru de sub pat o pereche de picioare de femeie. Stege se aplecă, trase afară o fată ce se zbătea și, la rândul lui, Micuțul ieși cu altă fată în brațe.
— Porcule! strigă ea Micuțului, care ne arăta încântat captura.
Amândouă aveau îmbrăcăminte în același timp civilă și militară, dar fără îndoială că aparțineau de „Blitz madels" ale forțelor aeriene.
Stege se uită la ele o clipă, bănuitor:
— Ați dezertat? spuse el ridicând o sprânceană.
— Nici gând! răspunse sigură pe ea femeia blondă.
— În cazul ăsta putem să l aducem pe comandant. Micuțule, cheamă l pe locotenentul Halter!
Micuțul căscă gura uimit:
— Te ai țicnit? Întâi să le luăm noi! Ceilalți la rând, de ce să i chemăm?
Blonda îi trase o palmă:
— Nu suntem deloc ce crezi tu! Suntem niște fete foarte respectabile.
— Sunteți niște fete care au dezertat, o corectă Stege. Dacă l chemăm pe locotenent și el își face datoria, vom vedea două fete legănându se la capătul unei funii.
— Aveți de gând să ne predați? întrebă neliniștită bruneta, care era cea mai tânără.
Stege începu să râdă:
— Hai, spuneți ne povestea voastră!
— Ei bine, noi am rămas aici când celelalte fete au plecat la drum.
— „Au plecat la drum" sună bine! râse Stege. Ce au luat? Rapidul sau avionul?
— Nu i momentul să te ții de glume, spuse blonda.
Stege ridică din umeri:
— Numele voastre.?
— Eu mă numesc Grete și prietena mea Trude.
Micuțul, nemaiputându se abține, se năpusti la Grete care sări într o parte.
— Ești o iapă frumoasă! zise el jubilând. Exact de gabaritul care i trebuie Micuțului.
— Lasă fata în pace! strigă Stege amenințător. Nu i o târfă.
Și dintr o dată smulse jumătate din fusta fetei înspăimântate. Fata scoase un țipăt pătrunzător, în vreme ce un zgomot de cizme se auzi pe scară.
— Ba bine că nu!
— Ascundeți vă, repede! ordonă Stege,
Cele două fete dispărură sub patul cel mare în clipa când Porta și Legionarul intrau pe ușă. Micuțul, așezat pe marginea patului, privea încăpățânat tavanul cu o asemenea înfățișare încât și un copil ar fi ghicit imediat că ascunde ceva. Porta fluieră lurig, se proțăpi în fața Micuțului și l apucă de bărbie.
— Ia zi, drăgălașule, e vreo fustă pe aici?
— Nu știu ce vrei să spui! răspunse Micuțul.
— Și asta ce i? spuse Porta, lovind cu piciorul un pantof de femeie aruncat pe jos.
— Nu i de mirare, spuse foarte încet Micuțul, cred că suntem într un fost bordel.
— Unde s târfele? urlă Porta.
Micuțul, înspăimântat, căzu pe spate în pat.
— Dedesubt? gemu el.
Un minut mai târziu cele două fete fuseseră scoase din ascunzătoarea lor în ciuda protestelor Micuțului, care, se jura furios, că Grete era proprietatea lui. Nimeni nu poate ști ce s ar fi întâmplat, căci în aceeași clipă o rafală a unei mitraliere rusești ne a aruncat în cap tencuiala tavanului. Am sărit la mitraliera noastră chiar când rușii se pregăteau să traverseze calea ferată.
— Aruncătorul de grenade! strigă locotenentul Halter prin fereastra closetelor.
Trei oameni se apucară imediat să pună pe poziție aruncătorul de grenade, în vreme ce noi încercam să i ținem la distanță pe ruși cu cele două mitraliere. Dar rușii mișunau în toate părțile și grenadele unei baterii de câmp au început să cadă pe case și pe drum. Disperat, locotenentul chemă batalionul și ceru ordinul de retragere.
— Trebuie să rezistați, răspunse von Baring. E ordin de la corpul de armată. Nici celelalte companii n o duc mai bine ca voi; compania a 3 a e deja fărâme.
Un soldat care străbătea alergând piața gării a fost aruncat în aer de explozia unui obuz.
— Suntem prinși în cursă ca niște șoareci, strigă Stege. Colegii au artilerie grea.
Venise deja rândul nostru: pietre, bulgări de pământ, bucăți de tencuială, schije zburau prin încăpere.
Ne am aruncat pe jos, dar înainte ca praful să fi avut timp să se aștearnă, eram iar cu armele în mâini. Am auzit vocea lui Porta și o clipă mai târziu l am văzut coborând ca un acrobat de a lungul burlanului, sărind în cealaltă parte a pieței, apucând o bazooka, îngenunchind și trimițând o rachetă în rușii care atacau. Rezultatul a fost extraordinar și arme, brațe și picioare au zburat în toate părțile. Atacul a slăbit o clipă dar rușii, îndemnați de comisarii lor, s au regrupat pentru un nou atac. A doua rachetă, bine țintită, explodă în mijlocul trupei și i spulberă ca pe niște paie. Porta ne făcu semne râzând, își scoase pălăria cu gesturi de clovn și alergă spre noi.
— Nu mai sunt bomboane! strigă el cățărându se cu ușurință de a lungul burlanului de tablă zincată.
Inamicul se retrăsese în spatele unor grămezi de pietriș și am profitat de răgaz ca să ne încărcăm pistoalele mitralieră așteptând următorul atac. Puțin după aceea împușcăturile izbucniră la celălalt capăt al satului, unde rușii încercau o străpungere. Cele două fete care se ascunseseră sub pat în timpul luptei ieșiră foarte surescitate:
— Ce să facem dacă vin rușii? întrebă Grete.
Stege izbucni în râs:
— Trebuia să vă gândiți la asta înainte să fi fugit!
— Așa este, dar acum ce i de făcut?
— Scoațeți vă chiloții, frumoaselor! spuse Porta care intrase în aceeași clipă.
— Nerușinatule! Sunteți mai răi decât rușii, se strâmbă Grete indignată.
— Așa i, fetițo! rânji Porta. De altfel, o să poți face curând comparație, fiindcă unchiul Ivan se pregătește pentru victorie.
Le întinse celor două femei o bucată de cârnat pe care l au mâncat cu lăcomie. Micuțul, așezat pe jos în poziție de tragere, bea vodcă. Scuipă pe fereastră, apoi se întoarse spre fete:
— Hai, care dintre voi vrea să se joace de a animalul cu două funduri cu Micuțul? Bineînțeles că plătesc, eu sunt un om cinstit!
Și aruncă o sută de mărci pe pat. Cele două fete roșiră și îl priviră furioase.
— Ești în formă? zise Porta.
— Nu ți face griji, cap sec, nu te bați în fiecare zi pentru un bordel! Hai, puicuțelor, sunteți gata? Se întoarse spre Porta: Dacă te tentează, poți să treci la aparat după mine!
O apucă pe Grete, încercă să o sărute, dar ea fugi țipând isteric.
— Exact ca rușii! Dar îi prefer pe ei decât pe fiara asta sălbatică!
— Þi s a împlinit dorința, uite l pe Ivan! spuse Stege și, în aceași clipă, aruncă o grenadă pe fereastră.
Izbucniră peste tot împușcături. Rușii se apropiau de casă și aruncătorul nostru de grenade sări în aer.
— Blindate! urla o voce în depărtare și de cealaltă parte a căii ferate apăru botul unui T34.
Locotenentul Halter strigă de jos:
— Ștergeți o! Șl încercați să ajungeți la faleză unde ne vom regrupa! Sunt patru răniți de transportat!
— Hai, puștoaicelor, trebuie să alergați. Sau vă duceți la Ivan, sau vă puneți cipicii de curse, fiindcă noi îi punem și încă repede!
Am ieșit din casă acoperiți de mitraliera Legionarului, scoțând prin fereastra closetelor răniții care ne stropeau cu sângele lor.
Stege se întoarse spre fetele descumpănite:
— Hai, ce faceți?
— Venim, spuseră ele încet.
S au cățărat pe fereastră și au fost prinse de Heide și Bătrânul.
— Iar fetele astea! zise Bătrânul.
— Da, strigă Stege. Se joacă de a v ați ascunselea cu jandarmii.
Porta și Micuțul dădură peste trei ruși pe care i făcură prizonieri după o luptă scrută, și unul dintre ei spuse:
— Voina nix harașo.
— Abia azi ți ai dat seama? zise Porta. Noi știm de mult!
— La naiba! înjură Legionarul, care încerca să și salveze mitraliera sub o ploaie de gloanțe.
Grete țipă, se opri și sângele țâșni dintr o gaură căscată în gâtul ei. Micuțul se întoarse:
— Gata, a încasat o!
O apucă pe Trude, o aruncă pe umăr și o luă la goană într un nor de praf.
— Nenorocire! strigă Legionarul cățărându se pe faleza verticală care se înălța deasupra unui sanatoriu.
Jos, rușii atacau urlând ca fiarele sălbatice. Porta, la jumătatea drumului spre creastă, ducea în brațe un rănit, ajutat de S.S. ist, dar tirul rușilor îl obligă să dea drumul soldatului care căzu pe șosea cu un zgomot înăbușit. Eu și Stege încercam să ținem în loc inamicul printr un foc infernal, până când Legionarul își va fi amplasat mitraliera grea pe creasta falezei. Secundele treceau... o eternitate... deasupra capetelor noastre răpăiau rafalele... Mulțumesc Domnului! Legionarul trage.
Stege se ridică și începu să se cațere. În aceeași clipă am simțit un șoc violent în abdomen și lumea s a întunecat în fața ochilor mei. Am putut să mai văd doar cum Micuțul i o întindea pe Trude lui Porta, apoi am căzut într o prăpastie adâncă. Lumina străluci din nou, în vreme ce dureri îngrozitoare mă străpungeau ca niște cuțite; cred că am țipat. Totul răsuna în auzul meu: explozia înăbușită a grenadelor de mână, zgomotul de viespi al gloanțelor, strigătele! Jos, un aruncător de flăcări înroșise strada.
Bătrânul se aplecă deasupra mea. Era acoperit de sânge și de noroi.
Mă aruncă pe umăr ca pe un sac și, sprijinit de Micuțul, începu din nou să urce panta. Alt șoc! Lovitură în plămâni... gândul acesta îmi fulgeră prin minte. Mă sufoc.