agonia
russkaia

v3
 

Agonia.Net | Правила | Mission Контакт | Зарегистрируйся
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Статья Общество Конкурс Эссе Multimedia Персональные Стихотворения Пресса Проза _QUOTE Сценарии

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Тексты того же автора


Переводы этого текста
0

 Комментарии членов сайта


print e-mail
Просмотревшие: 7350 .



Povestașul
проза [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
по [Mario_Vargas_Llosa ]

2010-10-17  | [Этот текст следует читать на // Русском romana]    |  Submited by NC






Pentru Luis Llosa Urda,
aflat acum în lumea tăcerii,
și pentru kenkitsatatsiria machiguengas.




I

Venisem la Florența ca să mai uit o vreme de Peru și de peruani, dar iată că nefericita mea țară mi a ieșit în cale, într o dimineață, în modul cel mai neașteptat. Vizita¬sem casa reconstruită a lui Dante, biserica San Martino del Vescovo și străduța unde, după legendă, Dante o vă¬zuse pentru prima oară pe Beatrice, când, deodată, în pa¬sajul Santa Margherita, mi a atras atenția o vitrină: arcuri, săgeți, o vâslă sculptată, un ulcior cu desene geometrice și un manechin îmbrăcat cu o cushma, bluză indiană de bumbac sălbatic. Dar ceea ce mi a evocat farmecul junglei peruane au fost trei sau patru fotografii: râuri largi, copaci masivi, canoe fragile, colibe șubrede ridicate pe piloni și roiurile de bărbați și femei, aproape dezbrăcați și cu pielea vopsită, care mă priveau fix de pe cartoanele lucioase.
Am intrat, firește. Cu ciudate furnicături în trup, cu pre¬sentimentul că fac o prostie, că din pricina unei curiozități deplasate risc să zădărnicesc într un fel sau altul un pro¬iect bine pus la punct și respectat cu strictețe până atunci — să citesc opera lui Dante și a lui Machiavelli și să văd pic¬tura renascentistă timp de câteva luni, într o totală singu¬rătate —, provocând una dintre hecatombele discrete care uneori îmi schimbă viața. Și totuși am intrat.
Galeria era minusculă. O singură încăpere, cu tavanul jos, în care, pentru a expune toate fotografiile, fuseseră adău¬gate două panouri încărcate de imagini pe ambele părți. O fată slabă cu ochelari, așezată la o măsuță, s a uitat la mine.
— Se poate vizita expoziția I nativi della foresta amazonica?
— Certo. Avanti, avanti.
Înăuntru nu mai erau alte obiecte, numai fotografii, cel puțin cincizeci, majoritatea destul de mari. Nu aveau le¬gende, însă cineva, poate chiar Gabriele Malfatti, scrisese câteva rânduri arătând că fotografiile fuseseră făcute în cursul unei călătorii de două săptămâni prin regiunea amazonică din departamentele Cusco și Madre de Dios din estul Pe¬rului. Artistul își propusese să descrie, „fără demagogie sau estetism”, existența cotidiană a unui trib care, până acum câțiva ani, trăise aproape lipsit de orice contact cu civili¬zația, risipit în grupuri formate dintr o familie sau două. De abia în zilele noastre începuse să se adune în locurile arătate de imagini, dar mulți mai rămâneau încă în pădure. Numele tribului era corect hispanizat: los machiguengas.
Fotografiile materializau destul de bine scopul urmărit de Malfatti. Îi surprindeau pe machiguengas aruncând harponul de pe malul râului sau, ascunși în bălării, pregătindu și arcul să vâneze un ronsoco sau o huangana sau strângându și recolta de manioc de pe ogoarele presărate în jurul satelor lor noi nouțe — probabil primele din îndelungata lor isto¬rie — defrișând pădurea cu securea ori culegând frunze de palmier pentru a și acoperi locuințele. Femeile, adunate în cerc, împleteau rogojini și coșuri; una dintre ele pregă¬tea cununi în care, cu ajutorul unor inele de lemn, prindea pene multicolore de papagal. Iată i, mânjindu și minuțios chipurile și trupurile cu vopsea roșie de achiote, aprinzând focul, tăbăcind piei, punând maniocul la fermentat în reci¬piente în formă de canoe, ca să facă din el băutura numită masato. Fotografiile grăiau elocvent despre cât de puțini erau în imensitatea formată de cerul, apa și vegetația care îi înconjurau, despre viața lor simplă și nesigură, despre izola¬rea, primitivismul și existența lor lipsită de apărare. Într a¬devăr, fără demagogie sau estetism.
Ceea ce urmează să vă spun nu este o invenție a pos¬teriori, nici o falsă amintire. Sunt sigur că am trecut de la o fotografie la alta cu o emoție care, la un moment dat, s a transformat în neliniște. Ce i cu tine? Ce oare din aceste imagini ți ar putea justifica neliniștea?
Chiar de la primele fotografii recunoscusem poienile în care se ridicau Nueva Luz și Nuevo Mundo — nu se îm¬pliniseră încă trei ani de când fusesem acolo — și, când am văzut o imagine panoramică a celei de a doua localități, memoria mi a redeșteptat îndată senzația de catastrofă pe care am trăit o la aterizarea acrobatică de care am avut parte în acel loc, într o dimineață, cu un Cessna al Institu¬tului de Lingvistică nevoit să ferească liota de copii machi¬guengas. Mi s a părut chiar că recunosc unele chipuri de bărbați și de femei cu care am stat de vorbă, ajutat de dom¬nul Schnell. Și totul a devenit certitudine când, într o altă fotografie, l am văzut, cu burta umflată și cu aceiași ochi vioi cu care îl păstrasem în amintire, pe copilul cu gura și cu nasul mâncate de uta, ulcerația facială atât de obișnuită în Peru. Arăta aparatului de fotografiat, cu aceeași inocen¬ță și naturalețe cu care o făcuse și în fața noastră, colții, cerul gurii și amigdalele care îi dădeau un aer de fiară mis¬terioasă.
Fotografia pe care o așteptam încă de la intrarea în gale¬rie a apărut printre ultimele. De la prima privire se putea observa că acea comunitate de femei și bărbați așezați în cerc, în stil amazonic — asemănător întrucâtva celui al orientalilor: cu picioarele încrucișate sub șezut și cu trun¬chiul drept — și scăldați într o lumină care începuse să sca¬dă, un amurg care se îngemăna cu noaptea, era într o stare de concentrare hipnotică. Nemișcarea era absolută. Toate privirile se orientau, ca razele unei circumferințe, spre punc¬tul central, o siluetă masculină care, stând în picioare în mij¬locul cercului de machiguengas magnetizați de ea, vorbea gesticulând. Am simțit cum mă trec fiorii. M am gândit atunci: „Cum a izbutit Malfatti ăsta, cum a făcut de l au lăsat să...?” M am aplecat și m am apropiat de fotografie cât mi a fost cu putință. M am uitat îndelung la ea, am mi¬rosit o, scrutând o cu privirea și cu imaginația până mi am dat seama că fata se ridicase de la măsuță și se îndrepta spre mine, intrigată.
Făcând un efort ca să mă liniștesc, am întrebat o dacă fotografiile sunt de vânzare. Nu, credea că nu. Erau ale edi¬turii Rizzoli, care, după cât se pare, urma să le publice într o carte. Am rugat o să mă pună în legătură cu fotograful. Din păcate, nu mai era posibil:
— Il signore Gabriele Malfatti e morto.
A murit? Da, de febră. Un virus contractat acolo, în jun¬glă, forse. Săracul de el! Fusese fotograf la reviste de modă, lucrase pentru Vogue și Uomo, fotografiind modele, mo¬bile, bijuterii, rochii. Își petrecuse viața visând să facă ceva deosebit, ceva original, cum a fost acea călătorie în Amazonia. Iar când, în cele din urmă, reușise s o facă și avea să apară și o carte cu rezultatul muncii lui, s a prăpădit! Și acum îi dispiaceva, dar e ora del pranzo și trebuie să închidă.
I am mulțumit. Înainte de a ieși ca să mă înfrunt cu mi¬nunile și cu hoardele de turiști din Florența, am mai arun¬cat o ultimă privire fotografiilor. Da. Nu e nici un dubiu.. Un povestaș!


II

Saul Zuratas avea o pată vineție, de culoarea vi¬nului oțetit, care îi acoperea în întregime partea dreaptă a feței, iar părul lui roșcat și zbârlit era ca firele unei perii de frecat pe jos. Pata nu ocolea nici urechea, buzele sau nasul, unde erupția provenea și de la o tumefiere a vene¬lor. Saul era cel mai urât băiat din lume, dar simpatic și foarte bun la suflet. N am mai cunoscut pe nimeni care, de la bun început, să mi facă o asemenea impresie de om deschis, fără ascunzișuri, degajat și blând, n am mai cunoscut vreodată pe cineva care să dea dovadă de atâta sim¬plitate și de atâta suflet în orice împrejurare. L am cunos¬cut în timpul examenelor de admitere la Universitate și am devenit apoi prieteni destul de apropiați — în măsura în care poți fi prieten cu un arhanghel —, mai ales în pri¬mii doi ani, când am urmat amândoi cursurile Facultății de Litere.
În ziua în care ne am cunoscut m a pus în gardă, prăpădindu se de râs și arătându mi pata de pe obraz:
— Mi se zice Mascarita , prietene. Fac pariu că nu în¬țelegi de ce.
Cu această poreclă îl strigam și noi, cei de la Universi¬tatea San Marcos.
Se născuse la Talara și li se adresa tuturor cu „prietene”, în fiecare frază pe care o rostea se strecurau cuvinte și expresii argotice, până și discuțiile intime pe care le aveam cu el căpătau o nuanță hazlie. Problema lui, spunea, era că taică său câștigase prea mulți bani cu magazinul din Talara, atât de mulți că într o bună zi se hotărâse să se mute la Lima. Iar de când veniseră în Capitală, bătrânului i se năzărise cu iudaismul. Din câte își aducea aminte Saul, în portul acela din departamentul Piura tată su nu se arătase prea credincios. Îl vedea uneori citind Biblia, desigur, dar niciodată nu și propusese să i vâre în cap lui Mascarita că aparține altei rase și altei religii decât ceilalți băieți. În schimb, aici, la Lima, se schimbase. Ce chestie! Să l apuce gărgă¬unii tocmai la bătrânețe! Sau mai bine zis, nu gărgăunii, ci religia lui Avraam și Moise. Ptiu! Noi eram norocoși că suntem catolici. Religia catolică era simplă ca bună ziua, o slujbuliță de o jumătate de oră duminica și niște comu¬niuni în prima vineri a fiecărei luni, care treceau cât ai clipi din ochi. El, în schimb, trebuia să se îngroape sâmbătă de sâmbătă în sinagogă, ceasuri întregi, stăpânindu se să nu caște și prefăcându se interesat de predicile rabinului — din care nu înțelegea o iotă —, ca să nu și dezamăgească tatăl, care, totuși, e un om bătrân și cumsecade. Dacă Mascarita i ar fi spus că de multă vreme încetase să mai creadă în Dumnezeu și că, ce mai, chestia asta cu poporul ales că¬ruia îi aparținea el îl lăsa rece, pe bietul don Salomon l ar fi apucat leșinul.
Nu mult după ce l cunoscusem pe Saul, într o dumini¬că am făcut cunoștință și cu don Salomon. Fiul mă invitase la prânz. Stăteau într o casă din cartierul Brena, în spatele colegiului „La Salle”, pe o stradă care pornea din bule¬vardul Arica. Era o locuință umilă, plină de mobile vechi și cu un papagal vorbitor, cu nume kafkian, care repeta întruna porecla lui Saul: „Mascarita! Mascarita!” Tatăl și fiul locuiau singuri, doar cu o servitoare care venise cu ei din Talara și care, în afară că le gătea, îl mai ajuta pe don Salomon în băcănia pe care o deschisese la Lima. „Aia, prietene, aia cu firmă metalică și cu o stea în șase colțuri pe ea. Îi zice «Steaua», după steaua lui David, îți dai seama?”
Am fost foarte impresionat de afecțiunea și de atenția cu care Mascarita îl răsfăța pe tată său, un bătrân cu ume¬rii plecați, neras, care își târa picioarele deformate de mon¬turi într o pereche de galoși ce semănau cu niște coturni romani. Vorbea spaniola cu un puternic accent rusesc sau polonez, cu toate că, după cum mi a spus chiar el, trăia de peste douăzeci de ani în Peru. Avea un aer viclean și sim¬patic: „Când eram copil, voiam să mă fac trapezist la circ, dar până la urmă viața a scos din mine un amărât de ne¬gustor, ca să vezi ce decepție.” Saul era singurul lui copil? Da, singurul.
Dar mama lui Mascarita? Murise la doi ani după ce se mutaseră la Lima. Domnule, ce păcat, judecând după foto¬grafia asta mamă ta trebuie să fi fost foarte tânără, nu i așa, Saul? Da, era tânără. Sigur, pe de o parte normal că l duruse moartea ei, dar pe de altă parte se gândea că poate pentru ea a fost mai bine așa. Pentru că sărmana suferea mult la Lima. Mi a făcut semn să mă apropii și a coborât glasul (precauție inutilă, deoarece pe don Salomon îl lăsa¬sem dormind adânc într un balansoar din sufragerie, iar noi stăteam de vorbă în camera lui), ca să mi spună:
— Mama era o creolă din Talara pe care bătrânul a luat o aproape imediat după ce a venit aici ca refugiat. Se pare c a trăit cu ea așa, fără să se însoare, până m am născut eu. De abia atunci s au căsătorit. Îți dai seama ce nseamnă pen¬tru un evreu să se însoare cu o creștină, cu una căreia prin¬tre noi i se zice goie? Nu, nu poți să ți dai seama.
Acolo, în Talara, acest lucru n a avut nici un fel de în¬semnătate, pentru că cele două familii de evrei din partea locului erau pe jumătate topite în societatea locală. Dar când s au instalat la Lima, mama lui Saul a avut nume¬roase probleme. Tânjea după satul natal, după căldura și cerul fără nori, după soarele care strălucea tot anul, îi era dor de rudele și de prietenele ei. Pe de altă parte, comuni¬tatea evreiască din Lima n a acceptat o niciodată, cu toate că ea, ca să i facă plăcere lui don Salomon, trecuse la iuda¬ism și învățase cu rabinul tot ce trebuia ca să respecte întocmai riturile convertirii. De fapt — și Saul mi a făcut ștren¬gărește cu ochiul — comunitatea n o accepta nu atât pen¬tru că era o goie, cât pentru că era o creolă din Talara, o femeie simplă, lipsită de educație, care de abia știa să ci¬tească. Pentru că evreii din Lima deveniseră niște bur¬ghezi, prietene.
Îmi spunea toate astea fără nici o urmă de obidă sau de dramatism, cu o acceptare firească a ceva ce, după cât se părea, n ar fi putut să se întâmple altfel. „Eu și bătrâna ne aveam ca frații. Și ea se plictisea de moarte la sinagogă și, ca sâmbăta sfântă să treacă mai repede, noi doi, fără ca don Salomon să observe, ne jucam de la distanță. Ea se așe¬za în primul rând de la galerie, iar eu jos, cu bărbații. Dă¬deam din mâini în același timp și uneori ne apuca un râs de băgăm groaza în credincioși. Se curățase în câteva săptămâni, din cauza unui cancer fulgerător. De la moartea ei, parcă se prăbușise cerul peste don Salomon.
— Bătrânelul ăsta, pe care l ai văzut făcându și siesta, era până acum câțiva ani un bărbat voinic, energic și cu dra¬goste de viață. Moartea bătrânei l a dărâmat.
Saul intrase la Universitatea San Marcos să urmeze Drep¬tul numai ca să i facă lui don Salomon pe plac. Dacă ar fi fost după el, mai degrabă l ar fi ajutat la „Steaua”, care îi dădea multă bătaie de cap lui tată său și îi cerea un efort prea mare pentru vârsta lui. Însă don Salomon a fost categoric. Saul nu va trece niciodată în spatele tejghelei. Saul nu va servi clienții. Saul nu va fi un negustor, ca el.
— Dar de ce, tată? Þi e teamă să nu bag groaza în clienți cu fața asta a mea? — Îmi povestea toate astea printre ho¬hote de râs. — Adevărul este că acum, după ce a reușit să pună ceva bănuți deoparte, don Salomon vrea ca familia să devină importantă. Mă și vede purtând numele de Zuratas în diplomație sau în parlament. Să le ia dracu'!
Să facă celebru numele familiei exercitând o profesiune liberală era ceva care nu l prea ispitea pe Saul. Ce l inte¬resa în viață? Desigur, pe atunci încă nu și dădea bine sea¬ma. A descoperit ce l interesează de abia mai târziu, în lunile și în anii prieteniei noastre din deceniul șase, când Perul trecea — în vreme ce eu, Mascarita și toți ceilalți din gene¬rația noastră deveneam adulți — de la liniștea mincinoasă a dictaturii generalului Odria la nesiguranța și noutatea regimului democratic, renăscut în 1956, pe când eu și Saul eram studenți în anul III.
Pe atunci descoperise, cu siguranță, ce îl interesează în viață. Nu deodată, nici cu siguranța căpătată mai târziu, însă, în orice caz, extraordinarul mecanism intrase deja în funcțiune și, încetul cu încetul, împingându l într o zi în¬colo, în alta dincolo, trasa labirintul în care Mascarita avea să intre ca să nu mai iasă niciodată. În 1956 urma în același timp și Etnologia și Dreptul și fusese de mai multe ori în junglă. Să fi simțit oare încă de pe atunci acea fascinație, să fi fost oare încă de pe atunci vrăjit de oamenii pădurii și de natura neîmblânzită, de culturile primitive, minuscule, risipite pe coastele împădurite ale munților și pe câmpiile Amazoniei? Să fi ars deja în el focul solidar care se aprin¬sese misterios în cele mai tainice colțuri ale personalității lui pentru acești compatrioți ai noștri care trăiau acolo din timpuri imemoriale, hăituiți și umiliți, printre râurile largi și leneșe, cu mici acoperitori peste sex și cu tatuaje, adorând spiritul copacului, al șarpelui, al norilor și al fulgeru¬lui? Da, toate acestea începuseră încă de pe atunci. Am înțeles acest lucru în urma unui incident petrecut la biliard, care a avut loc la vreo doi sau trei ani după ce ne am cu¬noscut.
Ne duceam uneori, între două cursuri, să facem câte o partidă într o sală prăpădită, care era și cârciumă, unde¬va pe strada Azângaro. Umblând prin oraș cu Saul, puteai constata cât de incomodă îi era viața din pricina obrăzni¬ciei și a răutății oamenilor. Întorceau capul sau se proțăpeau în fața lui, ca să l vadă mai bine, și deschideau larg ochii, fără a și ascunde uimirea sau repulsia produse de chipul lui, și nu rare erau cazurile când i se spuneau tot felul de nerozii, mai ales de către copii. Dar se pare că pe el toate astea nu l deranjau; întotdeauna reacționa la impertinențe cu câte o vorbă de haz. Incidentul, la intrarea în sala de biliard, n a fost stârnit de el, ci de mine, care n am nimic de arhanghel.
Bețivul stătea la tejghea. Cum ne a văzut, s a îndreptat spre noi clătinându se și s a postat în fața lui Saul, cu mâinile în șolduri.
— Ptiu, drace! Ce monstru! Ia spune, de la ce grădină zoologică ai șters o?
— Cum din care, prietene, dacă singura e aia din Barranco? i a răspuns Mascarita. Dacă dai o fugă până acolo, o să mi găsești cușca goală.
Și a încercat să treacă mai departe. Dar bețivul a întins mâinile spre el, împingându l cu degetele, cum fac copiii când îi înjuri de mamă.
— Tu n ai ce căuta aici, monstrule. Devenise brusc furios: Cu fața asta, n ar trebui să ieși pe stradă, că sperii lumea.
— Păi, dacă n am alta, ce vrei? i a zâmbit Saul. Lasă ne să trecem și nu ne mai plictisi.
Atunci, eu mi am pierdut răbdarea. L am luat pe beți¬van de reverele hainei și am început să l zgâlțâi. Cineva a încercat să dea cu pumnul în mine, lumea a început să se îmbulzească, ce mai, a ieșit un asemenea tămbălău, că eu și cu Mascarita a trebuit să ne luăm tălpășița fără să mai fi jucat obișnuita noastră partidă.
A doua zi am primit de la el un dar, însoțit de câteva rânduri. Era un mic os alb, în formă de romb, pe care erau gravate niște figuri geometrice de culoare cărămizie, bătând spre ocru. Figurile reprezentau două labirinturi para¬lele, alcătuite din bare de diferite mărimi, făcute la distan¬ță egală, dar cele mici se adăposteau parcă sub cele mari. În bilețelul lui, vesel și enigmatic, îmi scrisese cam așa:

Prietene,
Să vedem dacă acest os magic nu va avea cumva darul de a ți domoli avântul, făcându te să renunți la încăierările cu be¬țivii neajutorați. Osul este de tapir, iar desenul nu e o prostie, așa cum s ar părea, niște liniuțe primitive, cu o inscripție sim¬bolică. A fost dictată de Morenanchiite, stăpânul tunetului, unui tigru, iar acesta i a dictat o unui vrăjitor, un prieten de al meu din jungla din Alto Picha. Dacă tu crezi că ele simbolizează niște vârtejuri de ape sau doi șerpi boa făcându și siesta încolăciți, poa¬te că ai dreptate. Dar, mai ales, ele semnifică ordinea care guver¬nează lumea. Cel care se lasă cuprins de furie strâmbă aceste linii, iar ele, strâmbate, nu mai pot susține lumea. Nu cred c ai vrea ca din vina ta să se dezintegreze și să ne întoarcem astfel la haosul originar din care ne au scos, cu suflarea lor, Tasurinchi, zeul binelui, și Kientibakori, zeul răului, nu i așa, prietene? Prin urmare, să nu te mai înfurii și cu atât mai puțin din pricina mea. În orice caz, îți mulțumesc.
Cu bine, Saul.

I am cerut să mi mai povestească despre tunet, despre tigru, despre liniile răsucite, despre Tasurinchi și Kienti¬bakori și m a ținut o întreagă după amiază acasă la el, în Brena, vorbindu mi cu însuflețire despre credințele și obi¬ceiurile unui trib împrăștiat prin jungla din Cusco și din Madre de Dios.
Eu stăteam întins pe patul lui, iar el se așezase pe un sipet, cu papagalul pe umăr. Pasărea îl ciupea de părul roșcat și l întrerupea adesea, strigând strident și autoritar: „Mascarita!” „Stai cuminte, Gregor Samsa!” îl liniștea el.
Desenele de pe uneltele și de pe veșmintele lor, tatuajele de pe chipuri și de pe trupuri nu erau întâmplătoare, nici ornamentale, prietene. Ele reprezentau o scriere cifrată, care conținea numele secret al fiecărui ins și formule sacre care apărau obiectele de stricăciune și de vrăjile ce ar pu¬tea trece de la obiecte la stăpânii lor. Desenele erau dictate de o divinitate bărboasă și zgomotoasă, Morenanchiite, zeul tunetului, care, de pe culmea unui deal, pe timp de furtună, îi comunica mesajul unui tigru. Acesta îl trans¬mitea vraciului sau șamanului în timpul unei „beții” cu niște vrejuri halucinogene din care se făceau fierturile ce se beau la toate ceremoniile indigenilor. Vrăjitorul din Alto Picha — „un înțelept, de fapt, dar îi zic vrăjitor ca să mă înțelegi mai bine” — îi dezvăluise filozofia care îngăduise tribului să supraviețuiască până în prezent. Pentru ei, lu¬crul cel mai important era seninătatea. Să nu se înece nici¬odată într un pahar cu apă, nici în timpul unei inundații. Orice impuls pasional trebuie dominat, deoarece între spi¬ritul omului și cele ale naturii există o corespondență fati¬dică și orice tulburare violentă din om declanșează o ca¬tastrofă în natură.
— O criză de nervi a unui individ poate provoca revăr¬sarea unui fluviu, iar o crimă, pârjolirea satului de un trăs¬net. Poate că accidentul de mașină de azi dimineață de pe bulevardul Arequipa s a produs din cauza pumnului pe care i l ai dat bețivanului de ieri. Nu te mustră conștiința? Am rămas uimit văzând cât de multe știa despre acel trib. Dar și mai uimit am fost când mi am dat seama de simpatia care se revărsa din acele cunoștințe. Vorbea despre indieni, despre obiceiurile și despre miturile lor, despre peisajele și zeii lor cu respectul admirativ cu care eu mă refeream la Sartre, Malraux și Faulkner, autorii mei preferați din acel an. Nici măcar despre Kafka, pe care îl admira mult, nu l am auzit vorbind vreodată cu atâta emoție în glas.
Ar fi trebuit să bănuiesc încă de pe atunci că Saul n avea să devină avocat și că interesul lui pentru indienii din Amazonia era mai mult decât „etnologic”. Nu era un interes pro¬fesional, tehnic, ci mult mai intim, ceva greu de precizat. Era cu siguranță ceva mai degrabă emoțional decât rațional, un act de iubire care depășea în intensitate curiozita¬tea intelectuală sau apetitul pentru aventură, care părea să se ascundă în vocația multora dintre colegii lui de la secția de etnologie. Atitudinea lui Saul față de noua lui pro¬fesie, devoțiunea pe care o arăta față de lumea Amazoniei ne au făcut pe noi, prietenii și colegii lui, în discuțiile pe care le purtam în curtea Facultății de Litere a Universității San Marcos, să emitem tot felul de ipoteze.
Să fi aflat don Salomon că Saul studia etnologia, sau îl credea absorbit cu totul de studierea legilor? Adevărul este că, deși Mascarita mai era încă înscris la Facultatea de Drept, neglija cu torul cursurile. Exceptându l pe Kafka și îndeosebi Metamorfoza lui, pe care o recitise de nenumărate ori, încât ajunsese aproape s o știe pe de rost, toate lecturile lui erau acum numai din domeniul antropologiei. Îmi aduc aminte de consternarea lui când a constatat cât de puțin se scrisese despre triburi și de nemulțumirea că nu putea con¬sulta o bibliografie risipită prin reviste și extrase care nu ajungeau întotdeauna și la Biblioteca Națională sau la Uni¬versitatea San Marcos.
După cum mi a povestit chiar el la un moment dat, to¬tul începuse cu o călătorie la Quillabamba, de ziua noastră națională. Se dusese acolo invitat de un văr primar de al mamă sii, un țăran venit aici din ținutul Piura, care se ocu¬pa cu agricultura, dar și cu negoțul cu lemn. Omul se afun¬da în pădure căutând mahon sau lemn de trandafir și avea în acest scop călăuze și tăietori indigeni, care lucrau pen¬tru el. Mascarita se înțelesese bine cu acei indieni — cei mai mulți erau destul de occidentalizați —, care îl luaseră cu ei în incursiunile lor și l găzduiseră în adăposturile lor împrăștiate de a lungul întinsei regiuni scăldate de Alto Urubamba, de Alto Madre de Dios și de afluenții lor. Foar¬te entuziasmat, mi a vorbit o noapte întreagă ce a însem¬nat pentru el traversarea pe plută a râului la cazanele din Mainique, unde Urubamba, prins între două șiruri de munți, se transforma într un adevărat labirint de repezișuri și de vârtejuri.
— Spaima unor plutași e atât de mare încât trebuie le¬gați de plută, cum se face, de pildă, cu vacile. Nici nu ți poți închipui ce înseamnă toate astea, prietene!
Un misionar spaniol, de la Misiunea Dominicană din Quillabamba, îi arătase niște misterioase petroglife risi¬pite prin zonă. Mâncase carne de maimuță, broască țestoa¬să, viermi și trăsese o beție zdravănă cu masato de manioc.
— Indienii din regiune cred că lumea a fost creată la ca¬zanele de la Mainique. Și ți jur că prin locurile alea plu¬tește un fel de răsuflare sacră, ceva de ți se face părul mă¬ciucă. Nici nu ți poți închipui ce înseamnă toate astea, prietene! E de groază!
Experiența a avut urmări pe care nimeni nu le putea bă¬nui. Nici măcar el, sunt sigur.
S a întors la Quillabamba de Crăciun și a petrecut acolo toată vara. A revenit în vacanța din iulie și, din nou, în de¬cembrie. Ori de câte ori era vreo grevă la Universitate, chiar și de câteva zile, el o pornea spre junglă cu ce se nimerea: camion, tren, autobuz, autocar. Se întorcea din aceste călătorii exaltat și vorbăreț, cu privirea strălucind de admi¬rație pentru comorile pe care le descoperise. Tot ce vedea acolo îl interesa și îl stârnea peste măsură. Faptul că l cu¬noscuse pe legendarul Fidel Pereira, de exemplu. Fiul unui alb din Cusco și al unei machiguenga, el era un amestec de senior feudal și de cacique aborigen. Spre sfârșitul secolului al XIX lea, un tânăr dintr o familie bună din Cusco, fugind de justiție, s a refugiat în junglă, unde fusese primit de tri¬burile machiguengas. S a însurat cu o indigenă. Fiul său, Fidel, își dusese viața călare pe cele două culturi, făcând pe albul printre albi și pe machiguenga printre machiguengas. Avea mai multe neveste legitime, o mulțime de con¬cubine și o constelație de fii și fiice, cu care exploata toate plantațiile de cafea și fermele dintre Quillabamba și cazanele de la Mainique, unde lucrau aproape pe degeaba oa¬menii din tribul lui. Cu toate astea, Mascarita manifesta o oarecare bunăvoință față de el:
— Bineînțeles că profită de ei, dar cel puțin nu i dispre¬țuiește. Le cunoaște bine cultura și i mândru de ea. Iar când alții vor să i calce în picioare, el îi apără.
În întâmplările pe care mi le relata, Saul dădea până și celui mai banal episod — defrișarea unei păduri sau pes¬cuitul unei gamitane — contururi eroice. Dar ceea ce pă¬rea a l fi vrăjit cu deosebire era lumea indigenă, cu practi¬cile ei elementare și cu viața simplă, cu animismul și magia ei. Acum știu că acei indieni, a căror limbă începuse s o învețe cu ajutorul unor elevi indigeni de la Misiunea Do¬minicană de la Quillabamba — la un moment dat, mi a cântat un cântec trist, o melopee de neînțeles, acompaniindu se cu o tigvă plină de grăunțe —, erau machiguengas.
Acum știu că afișele cu desene care avertizau asupra pri¬mejdiilor pescuitului cu dinamită și pe care le am văzut îngrămădite în casa lui din Brena le făcuse chiar el, pentru a le distribui albilor și metișilor din Alto Urubamba — co¬pii, nepoți, bastarzi și fii vitregi ai lui Fidel Pereira —, cu gândul de a proteja speciile ce îi hrăneau chiar pe indienii pe care, un sfert de secol mai târziu, avea să i fotografieze defunctul Gabriele Malfatti.
Din perspectiva timpului, știind ce i s a întâmplat după aceea — m am gândit mult la asta —, pot spune că Saul a suferit o conversiune. În sens cultural și, poate, chiar reli¬gios. Este singura experiență concretă pe care mi a fost dat s o urmăresc îndeaproape și care părea să dea sens, să ma¬terializeze ceea ce profesorii de religie de la liceul unde am învățat eu voiau să ne spună la orele de catehism cu expresii de genul „a primi harul”, „a fi atins de har”, „a te lăsa cuprins de har”. Încă de la primul său contact cu Amazonia, Mascarita a căzut într o ambuscadă spirituală care a făcut din el alt om. Nu numai pentru că a lăsat baltă Dreptul și s a înscris la Etnologie sau datorită noii orien¬tări a lecturilor sale, în care, în afară de Gregor Samsa, n a mai supraviețuit nici un alt personaj literar, ci și pentru că de atunci a început să se intereseze, până la obsesie, doar de două lucruri, care în anii următori aveau să devină sin¬gurul lui subiect de conversație: starea culturilor amazonice și agonia pădurilor care le adăposteau.
— Ai căpătat o fixație, Mascarita. Nu se mai poate dis¬cuta cu tine nimic altceva.
— Ptiu, drăcie! Așa i bătrâne, nici măcar nu te am lăsat să deschizi gura. Dacă ai chef, zi mi ceva despre Tolstoi, despre lupta de clasă sau despre romanele cavalerești.
— Saul, nu le cam exagerezi?
— Da de unde, prietene, mai degrabă sunt zgârcit. Jur! Ceea ce se petrece acum în Amazonia e o crimă. Nejustifi¬cată, oricum ai suci lucrurile. Zău, nu mai râde atâta! Pune te în locul lor, măcar o clipă. Unde s ar mai putea duce? De secole sunt alungați de pe pământurile lor, sunt împinși tot mai înăuntru, și mai înăuntru. De mirare e că, în ciuda atâtor calamități, n au dispărut încă. Ei stau tot acolo, rezistând. N ar trebui să ți scoți pălăria în fața lor? Fir ar să fie, iar mi am dat drumul. Hai să vorbim de Sartre. Ce mă re¬voltă e că nimănui nu i pasă de ceea ce se întâmplă acolo.
Dar lui de ce i păsa atâta? În orice caz, nu din motive politice. Pentru Mascarita, politica era lucrul cel mai lipsit de interes de pe lume. Când discutam politică, îmi dădeam seama că se străduie să deschidă gura numai ca să mi facă mie plăcere, pentru că eu, pe atunci, eram stăpânit de ela¬nuri revoluționare, mă apucasem să l citesc pe Marx și să vorbesc despre relațiile sociale de producție. Toate astea îl plictiseau pe Saul la fel de tare ca și predicile rabinului. Și poate că aș greși spunând și că acele subiecte îl interesau dintr o preocupare generală pentru etică, pentru faptul că starea indigenilor din jungla amazonică ar fi reflectat in¬echitatea socială din țara noastră, fiindcă Saul nu reacțio¬na la fel în fața altor nedreptăți evidente, pe care nici mă¬car nu le observa. Situația indienilor din Anzi, de pildă — care erau câteva milioane, față de cele câteva mii de indigeni din Amazonia —, sau cum erau plătiți și tratați servitorii de către peruanii din înalta societate ori din clasa medie.
Nu, numai acea manifestare specifică a inconștienței, iresponsabilității și cruzimii umane, care se abătea peste oameni și peste copaci, peste animalele și râurile junglei l a schimbat pe Saul Zuratas, dintr un motiv pe care pe atunci îmi era greu să l înțeleg (probabil că și lui), scoțându i din cap orice altă preocupare și făcând din el un tip cu idei fixe. Atât de mult se schimbase, că dacă n ar fi fost un băiat bun, generos și amabil probabil că aș fi renunțat să l mai văd. Adevărul e că devenise monocord.
Uneori, numai ca să văd până unde îl poate duce „subiec¬tul”, îl provocam. La urma urmei, ce propunea el? Ca, pen¬tru a nu altera modul de viață și credințele unor triburi care trăiau, multe dintre ele, în epoca de piatră, restul Perului să se abțină să mai exploateze Amazonia? Ar fi trebuit ca șaisprezece milioane de peruani să renunțe la resursele naturale de pe trei sferturi din teritoriul lor pentru ca șaizeci sau optzeci de mii de indigeni amazonici să continue, ne¬tulburați de nimeni, să se vâneze cu săgeata unii pe alții, să și scurteze capetele și să adore șarpele boa constrictor? Ar trebui să ignorăm posibilitățile oferite de regiune pen¬tru agricultură, pentru creșterea vitelor și pentru activita¬tea comercială numai ca etnologii să se delecteze studi¬ind pe viu sacrificiile rituale, relațiile de rudenie, riturile pubertății, ale căsătoriei și ale morții pe care acele ciudățenii umane le practicau, aproape fără nici o schimbare, de mai multe sute de ani? Nu, Mascarita, țara trebuie să se dezvolte. N a spus oare Marx că drumul progresului e stropit cu sânge? Oricât de trist ar fi, trebuie să acceptăm asta. Nu avem de ales. Dacă prețul dezvoltării și al indus¬trializării, pentru cele șaisprezece milioane de peruani, e ca acele câteva mii de indigeni goi să trebuiască să se tun¬dă, să și spele tatuajele și să devină metiși — sau, folosind un termen detestat de etnologi: să se acultureze — ei, bine! nu există alt leac.
Mascarita nu se supăra pe mine, pentru că el nu se su¬păra niciodată pe nimeni, nici nu adopta un aer de supe¬rioritate de tipul te iert pentru că nu știi ce spui. Dar eu simțeam, când îi aruncam asemenea provocări, că îl dureau de parcă l aș fi vorbit de rău pe don Salomon Zuratas. Di¬simula perfect, asta da. Poate că atinsese deja idealul machiguenga de a nu se mânia niciodată, pentru ca liniile pa¬ralele care susțin lumea să nu cedeze. De altfel, nu accepta discuțiile în termeni generali, ideologici nici despre asta, nici despre alte subiecte. Opunea o rezistență congenitală la orice tip de abordare abstractă. Pentru el, problemele se puneau întotdeauna într un mod concret: ceea ce văzuse cu ochii lui și învățămintele pe care oricine cu ceva glagore la cap putea să le tragă pentru viitor.
— De exemplu, pescuitul cu explozibil. Bineînțeles că i interzis. Dar du te și vezi, prietene! Nu există râu sau gârlă în junglă unde muntenii și viracochas — așa ne zic ei nouă, albilor — să nu și cruțe timpul pescuind cu toptanul, cu dinamita. Să și cruțe timpul! Îți dai seama ce înseamnă asta? Cartușe de dinamită pulverizează zi și noapte bancu¬rile de pești. Speciile sunt pe cale de dispariție, bătrâne! Stăteam de vorbă la o masă din barul Palermo, de pe Colmena, și beam bere. Afară soarele strălucea, lumea tre¬cea grăbită, mașini hodorogite claxonau agresiv și eram înconjurați de o atmosferă plină de fum, de mirosul de pră¬jeală și de urină al cafenelelor din centrul Limei.
— Dar pescuitul cu otrăvuri, Mascarita? Cine l a inven¬tat, nu cumva indienii din triburile astea? Și ei sunt niște prădători ai Amazoniei!
I am zis o ca să l fac să și descarce artileria grea. Și, evi¬dent, și a descărcat o. Era fals, cât se poate de fals! Pescuiau cu lumânărică și cumo, dar numai pe canale și pe brațele râurilor sau în băltoacele care rămân pe insule după retra¬gerea apelor. Și doar în anumite perioade ale anului. Niciodată în vremea depunerii icrelor, pe care o cunosc foarte bine. În aceste perioade pescuiau cu plase, harpoane și capcane sau cu mâinile goale, rămâi crucit dacă i vezi, prie¬tene. În schimb, ceilalți folosesc lumânărică și cumo tot anul și peste tot. Ape înveninate de mii și mii de ori, decenii la rând. Îmi dam seama? Nu numai că lichidau puietul, în perioada de depunere a icrelor, ci distrugeau rădăcinile copacilor și ale plantelor de pe maluri.
Îi idealiza oare? Sunt convins că da. Și, de asemenea, poa¬te fără să vrea, exagera dezastrul ca să și întărească argu¬mentele. Era însă limpede că Mascarita suferea din pricina puietului de somn și biban otrăvit cu tulpini de lumână¬rică și de cumo sau a peștilor distruși cu explozibil de pes¬carii din Loreto, Madre de Dios, San Martin ori Amazonas, la fel de mult cât ar fi suferit dacă victima ar fi fost papa¬galul său vorbitor. Și la fel, desigur, când se referea la de¬frișarea masivă practicată de negustorii de lemn — „Un¬chiul meu Hipolito este unul dintre ei, deși nu mi face plăcere s o recunosc” —, care amenințau astfel cu dispa¬riția specii de mare preț. Mi a vorbit îndelung despre prac¬ticile albilor și ale indienilor coborâți din Anzi pentru a pune stăpânire pe junglă, care curățau terenul dând foc pădurii pe suprafețe imense care, după una sau două recolte, din cauza lipsei de humus vegetal și a eroziunii provocate de ape, deveneau sterpe. Ca să nu mai pomenim, prietene, de exterminarea animalelor, de setea de nepotolit de piei și blănuri care a făcut, de exemplu, din jaguari, din șopârle, din pume, din șerpi și din alte zeci de animale niște rarități biologice, pe cale de dispariție. A fost un discurs lung, de care mi aduc foarte bine aminte din cauza a ceva care s a ivit spre sfârșitul discuției noastre, după ce golisem mai multe sticle de bere și mâncasem niște pâine cu jumări (Saul se dădea în vânt după ele). De la copaci și pești, în perorația lui revenea mereu la motivul central al neliniștii sale: triburile. În ritmul ăsta, și ele erau amenințate să se stingă.
— Serios, Mascarita, chiar crezi că poligamia, animismul, tăierea capetelor și vrăjile cu decoct de tutun reprezintă o formă superioară de cultură?
Un băiețandru din Anzi arunca dintr o căldare rume¬guș peste scuipatul și mizeria de pe dalele roșietice ale ba¬rului Palermo, iar un chinez venea în urma lui măturând. Saul se uită la mine câteva clipe, fără să mi răspundă. În cele din urmă dădu din cap că nu.
— Superioară, nu. N am spus niciodată așa ceva, nici n am crezut, prietene. — Devenise brusc foarte serios. — Inferioară, poate, dacă ne gândim la mortalitatea infantilă, la condiția femeii, la monogamie sau poligamie, la mește¬șuguri și industrie. Să nu crezi că i idealizez. Deloc!
Tăcu, preocupat parcă de ceva anume, poate de disputa de la o masă din apropiere, care, de la intrarea noastră în bar, când se aprindea, când se potolea. Dar nu, nu era asta. Îl absorbiseră propriile lui amintiri. Și mi se păru că dintr o dată devine trist.
— La indienii nomazi și la cei din alte triburi sunt multe lucruri care te ar șoca, bătrâne. Asta n o pot nega.
De exemplu, că indienii aguarunas și huambisas din Alto Marafion smulg cu mâinile lor și mănâncă himenul fetelor aflate la prima menstruație, că la multe triburi există scla¬via și că în unele comunități bătrânii sunt lăsați să moară când dau primele semne de neputință, sub pretextul că su¬fletele le au fost chemate și că destinul lor s a împlinit. Dar lucrul cel mai rău, poate cel mai greu de acceptat din punc¬tul nostru de vedere, era ceea ce cu puțin umor negru se putea numi perfecționismul triburilor din familia arawak. Perfecționism, Saul? Da, ceva care mi se va părea, cum i se păruse și lui, o cruzime, prietene, o cruzime. Că pe co¬piii care se nășteau cu defecte fizice, șchiopi, ciungi, orbi, cu un deget mai mult sau mai puțin decât trebuie ori cu buză de iepure îi omorau chiar mamele lor, aruncându i în apa râului sau îngropându i de vii. Pe cine n ar șoca ase¬menea obiceiuri?
Mă scrută o vreme cu privirea, tăcut, gânditor, de parcă își căuta cuvintele pentru ceea ce voia să mi spună. Și deo¬dată își duse mâna la pata de pe obraz.
— Eu n aș fi trecut examenul, prietene. Pe mine m ar fi lichidat, murmură. Se spune că și spartanii făceau la fel, nu? Că pe micii monștri, pe toți Gregorii Samsa îi aruncau de pe culmile muntelui Tayget, nu i așa?
Izbucni în râs, izbucnii și eu, dar amândoi știam că nu glumește și că nu aveam nici un motiv să râdem. Apoi mi a explicat că, în mod cu totul ciudat, acești oameni nemi¬loși cu nou născuții care aveau defecte erau totuși foarte îngăduitori cu cei care, copii sau adulți, deveneau victime ale vreunui accident sau ale vreunei boli care îi afecta fizic. Cel puțin Saul nu observase vreo manifestare de ostilitate față de invalizii sau nebunii din triburi. Mâna lui rămăse¬se pe solzul vinețiu care îi acoperea jumătate din față.
— Dar așa sunt ei și trebuie să i respectăm. Asta i a aju¬tat să trăiască sute de ani, în armonie cu pădurile lor. Chiar dacă nu le înțelegem credințele, iar unele dintre obiceiu¬rile lor ne dor, n avem dreptul să i exterminăm.
Cred că în acea dimineață, la barul Palermo, a fost sin¬gura oară când a făcut aluzie, și nu în glumă, ci serios, chiar cu dramatism, la ceea ce — deși o ascundea cu atâta eleganță — trebuie să fi fost o tragedie în existența lui, excres¬cența care făcea din el un motiv ambulant de batjocură și de scârbă și care, probabil, i a afectat toate relațiile, mai ales cu femeile. (în prezența lor, era de o mare timiditate; observasem că, la Universitate, le evita și că vorbea cu vre¬una dintre colegele noastre numai dacă ea i se adresa di¬rect.) În cele din urmă își luă mâna de pe obraz, făcând un gest de lehamite, de parcă i ar fi părut rău că și atinsese pata, și se lansă într o nouă predică:
— Oare mașinile, tunurile, avioanele noastre și Coca Cola ne dau dreptul să i lichidăm pentru că ei n au nimic din toate astea? Sau tu, prietene, crezi în necesitatea de a i civiliza pe chunchos? Cum? Obligându i să și facă servi¬ciul militar? Punându i să muncească la ferme, ca sclavi ai unor corcituri de tipul Fidel Pereira? Împingându i să și schimbe limba, religia, obiceiurile, așa cum vor misiona¬rii? Și ce se câștigă cu asta? Doar că vor putea fi exploatați mai bine, atâta tot. Că vor deveni niște zombies, niște cari¬caturi de oameni, cum sunt toți indigenii semiaculturați de pe străzile Limei.
Băiețandrul care arunca rumeguș pe jos la Palermo pur¬ta încălțările — o talpă cu două fâșii de cauciuc — fabri¬cate de negustorii ambulanți și își încinsese pantalonii nu¬mai petice cu o bucată de sfoară. Era un copil cu o expresie de bătrân, cu părul sârmos, cu unghiile negre și cu o coajă roșiatică pe nas. Un zombie? O caricatură? Ar fi fost oare mai bine pentru el să rămână în satul lui din Anzi, purtând poncho, scufie cu urechi și opinci și să nu învețe niciodată să vorbească spaniola? Nu știam și încă mă mai îndoiesc. Dar Mascarita știa. Vorbea fără vehemență, fără mânie, pe un ton de o calmă fermitate. Mi a explicat pe îndelete care este cealaltă față a acelor acte de cruzime („care sunt, spu¬nea el, prețul plătit pentru supraviețuire”), ce i se părea admirabil la aceste culturi. Era ceva pe care, în ciuda dife¬rențelor existente, îl aveau toate în comun: buna înțelegere cu lumea în care trăiau cufundate, înțelepciunea — născută dintr o practică foarte veche — care le îngăduise, printr un sistem complex de rituri, de interdicții, de temeri, de obiș¬nuințe, repetate și transmise din tată în fiu, să apere natu¬ra aparent exuberantă, dar în realitate fragilă și perisabilă, de care depindea subzistența lor. Supraviețuiseră pentru că obiceiurile și datinile lor se pliaseră docil după ritmu¬rile și exigențele lumii naturale, fără a o viola sau stârni în profunzimea ei, ci doar atât cât trebuie pentru a nu fi dis¬truse. Exact contrariul a ceea ce făceam noi în numele ci¬vilizației, risipind tocmai elementele fără de care ne vom ofili ca florile lipsite de apă.
Eu îl ascultam și mă prefăceam interesat, dar în reali¬tate mă gândeam la nevul lui. De ce l atinsese brusc, în timp ce mi explica ce simțea pentru băștinașii din Amazonia? Aici să fi fost cheia conversiunii lui Mascarita? Acești schipibos, huambisas, aguarunas, yaguas, shapras, campas, mashcos reprezentau în societatea peruană ceva ce el putea înțe¬lege mai bine decât oricine altcineva: o oroare pitorească, o excepție care stârnea mila sau batjocura celorlalți, fără a li se acorda respectul și demnitatea pe care le meritau doar cei care, prin fizicul, obiceiurile și credințele lor, făceau parte din „normalitate”. Și el și ei erau o anomalie pentru restul peruanilor; nevul lui provoca în ei, în noi, un sentiment asemănător aceluia pe care îl nutream de fapt pentru ființele care trăiau acolo, departe, aproape dezbră¬cate, mâncându și păduchii și vorbind graiuri de neînțeles. Oare ăsta să fi fost motivul care stătea la originea dragostei subite a lui Mascarita pentru chunchos? Se identifica in¬conștient cu acele făpturi marginalizate, din cauza nevu¬lui care îl convertea și pe el într un marginalizat ori de câte ori punea piciorul în stradă?
I am propus interpretarea asta, să văd dacă nu i schimb cumva starea de spirit, și, într adevăr, a izbucnit în râs.
— Ai dat examenul de psihologie cu doctorul Guerrita? m a luat peste picior. Eu te aș fi picat!
Și, continuând să râdă, mi a povestit că don Salomon Zuratas, mai șiret decât mine, îi sugerase o lectură iudaică a întregii afaceri.
— Că eu i aș identifica pe indienii din Amazonia cu po¬porul evreu, întotdeauna minoritar și mereu persecutat din pricina religiei lui și a obiceiurilor diferite de ale restului societății. Tu ce crezi? O interpretare mai nobilă decât a ta, pe care am putea o numi sindromul Frankenstein. Fiecare cu păsărică lui, bătrâne.
I am răspuns că cele două interpretări nu se exclud, ceea ce l a amuzat și i a dat prilejul de a cădea în divagații.
— Da, aici ai dreptate. Uite, eu fiind pe jumătate evreu, pe jumătate monstru, asta m a făcut mai sensibil decât pe un om înspăimântător de normal, ca tine, la soarta sălba¬ticilor din Amazonia.
— Săracii sălbatici! Îi folosești ca sugativă pentru la¬crimi. După cum vezi, și tu te folosești de ei.
— Bine, s o lăsăm baltă, că am ore, și s a ridicat în pi¬cioare, luându și rămas bun fără cea mai mică urmă din indispoziția de mai înainte. Dar adu mi aminte ca data vi¬itoare să ți corectez expresia „săracii sălbatici”. O să ți po¬vestesc niște lucruri care or să te lase cu gura căscată, amice. De exemplu, cum au fost tratați în epoca de febră a cauciu¬cului. Dacă au fost în stare să treacă de asta, n ar mai tre¬bui să fie numiți „săraci”, ci mai degrabă supraoameni. O să vezi, o să vezi tu!
Vasăzică, vorbea despre „problema” lui cu don Salomon. Bătrânelul se va fi obișnuit cu gândul că, în loc s o facă în Palatul de Justiție, Saul avea să dea strălucire numelui Zu¬ratas în aulele universitare și în domeniul cercetării antro¬pologice. Asta hotărâse el să facă în viață? Să fie profesor? Cercetător? Că avea aptitudini pentru așa ceva am auzit într o seară de la unul dintre profesorii lui, dr. Jose Matos Mar, care conducea pe atunci Departamentul de etnologie de la Universitatea San Marcos.
— Băiatul ăsta, Zuratas, este extraordinar. Și a petrecut cele trei luni de vacanță în Urubamba, făcând muncă de teren la indienii machiguengas și a adus de acolo niște ma¬teriale excepționale.
Vorbea cu Raul Porras Barrenechea, un istoric cu care eu lucram după amiaza și care nutrea un sentiment de sfântă oroare pentru etnologie și antropologie, pe care le acuza că înlocuiesc omul, ca protagonist al culturii, cu o unealtă și că distrug proza spaniolă (În treacăt fie spus, cea pe care o scria el era minunată).
— Ah, da? Atunci, să facem din băiatul ăsta un istoric și nu un colecționar de pietricele, doctore Matos. Fiți altru¬ist, îndreptați l spre Departamentul de istorie.
Lucrarea pe care a elaborat o Saul în vara lui 1956 prin¬tre indienii machiguengas a fost mai târziu amplificată și pre¬zentată ca teză de licență, când eram în anul V de facultate, îmi amintesc foarte bine de expresia de mândrie, de bucu¬rie secretă a lui don Salomon. Îmbrăcat de sărbătoare, cu un plastron scrobit pe sub haină, a urmărit ceremonia din primul rând al sălii de festivități, iar ochii îi străluceau în timp ce Saul își citea concluziile, răspundea la întrebările comisiei — care îl avea ca președinte pe Matos Mar —, era felicitat și își primea diploma.
Don Salomon ne a invitat pe Saul și pe mine să luăm prânzul la Raimondi, în centrul Limei, pentru a sărbători evenimentul. Dar el n a pus gura pe nimic, poate pentru a nu încălca involuntar legile dietei iudaice. (Una dintre glumele lui Saul când comanda jumări sau moluște era: „Și, în plus, faptul că fac un păcat mâncându le dă un gust apar¬te, prietene, pe care tu niciodată n o să l cunoști.”) Don Salomon nu și mai încăpea în piele de mândrie pentru titlul obținut de fiu său. Pe la jumătatea mesei, adresându mi se într o spaniolă cu accent centro european, mă imploră:
— Convinge l pe prietenul tău să accepte bursa. Și, văzându mi mirarea de pe chip, îmi explică: Nu vrea să plece în Europa ca să nu mă lase singur, de parcă eu n aș fi des¬tul de mare ca să pot avea grijă de mine. I am spus că dacă se mai încăpățânează atâta, va trebui să mor ca să poată ple¬ca liniștit în Franța, la specializare.
Astfel am aflat că Matos Mar îi obținuse o bursă ca să și dea doctoratul la Universitatea din Bordeaux. Mascarita o refuzase, ca să nu și lase tatăl singur. Ãsta să fi fost mo¬tivul pentru care nu s a dus la Bordeaux? Atunci l am cre¬zut; acum, sunt sigur că mințea. Acum știu că, deși nu vor¬bise cu nimeni și își ținuse secretul închis cu șapte lacăte, conversiunea se tot dospise înlăuntrul lui, până a căpătat caracteristicile unui rapt mistic, poate ale căutării unui martirologiu. Acum sunt convins că își luase diploma în etno¬logie și că muncise la redactarea tezei, știind foarte bine că n o să fie niciodată etnolog, numai ca să i facă plăcere tatălui său. Eu, care în acele zile mă zbăteam să obțin o bur¬să care să mi permită să plec în Europa, am încercat de mai multe ori să l conving să nu scape o asemenea ocazie. „Mascarita, e ceva cu care nu te mai întâlnești. Europa! Franța! Nu fi prost, băiete!” Dar el a fost categoric: nu putea pleca, era singura persoană pe care don Salomon o avea pe lume și nu l putea părăsi pentru doi sau trei ani, știind cât de bătrân este.
Bineînțeles că l am crezut. Cel care nu l a crezut întru totul a fost tocmai cel care îi obținuse bursa și își făcuse mul¬te iluzii în legătură cu viitorul lui științific, profesorul Ma¬tos Mar. A apărut într o după amiază, după cum îi era obi¬ceiul, acasă la Porras Barrenechea, ca să mai stea de vorbă și să bea ceai cu fursecuri, și, mâhnit, își anunță gazda.
— Ați câștigat, domnule Porras. Bursa oferită de Uni¬versitatea din Bordeaux revine anul ăsta Departamentului de istorie. Candidatul nostru a refuzat o. Ce părere aveți?
— Știu eu? E pentru prima oară în istoria Universității San Marcos când cineva refuză o bursă în Franța, a spus Porras. Ce l a apucat pe băiatul ăsta?
Eu, care scoteam fișe cu miturile despre El Dorado și cele Șapte Cetăți din Cibola din cronicile despre descope¬rirea și cucerirea Lumii Noi, în aceeași încăpere unde se purta discuția, m am amestecat în vorbă spunând că moti¬vul este don Salomon, pe care Saul nu voia să l lase singur.
— Da, ăsta i motivul pe care l invocă Zuratas și deie Dumnezeu să fie adevărat, recunoscu Matos Mar, cu un aer de scepticism. Dar tare mă tem că e vorba de ceva mult mai profund, Saul a început să se îndoiască de rostul cer¬cetării științifice și de munca pe teren. Are îndoieli de na¬tură etică.
Porras Barrenechea și a împins bărbia înainte și a avut o sclipire vicleană în ochi, ca de fiecare dată când urma o înțepătură.
— Ei, bine, dacă Zuratas și a dat seama că etnologia este o pseudoștiință inventată de yankei ca să distrugă știin¬țele umaniste, atunci înseamnă că e mai inteligent decât ne așteptam.
Dar Matos Mar nu zâmbea.
— Vorbesc serios, doctore Porras. E mare păcat, pentru că băiatul e foarte înzestrat. Inteligent, intuitiv, un foarte bun cercetător, cu o enormă capacitate de lucru. Închipuiți vă, i a intrat în cap că munca pe care o desfășurăm e imorală.
— Imorală? În fine, iată pe cineva care știe ce faceți dum¬neavoastră cu acești chunchos cumsecade, sub pretextul că le studiați obiceiurile! spuse Porras râzând. În ce mă pri¬vește, desigur, n aș băga mâna în foc pentru virtutea etno¬logilor.
— Spune că i agresăm, că le violăm cultura, continuă Matos Mar, fără să l ia în seamă. Că noi, cu magnetofoa¬nele și stilourile noastre, suntem viermele care atacă fruc¬tul și l face să putrezească.
Și ne relată atunci o discuție pe care o avuseseră cu câteva zile în urmă la Departamentul de etnologie. Saul Zura¬tas îi surprinsese pe toți declarând că urmările activității etnologilor erau asemănătoare cu cele ale exploatatorilor de cauciuc și de lemn, ale celor care se ocupau cu recrutarea pentru armată și ale celorlalți metiși și albi care deci¬mau triburile.
— Pretinde că noi nu facem altceva decât să continuăm lucrul de unde l au lăsat misionarii din perioada colonială, adăugă el. Că noi, în numele științei, cum făceau și ăia, în numele Evangheliei, suntem vârful de lance al extermina¬torilor de indieni.
— Reînvie oare indigenismul fanatic din anii treizeci chiar în incinta Universității San Marcos? suspină Porras. Nu m ar mira, e ciclic, ca și guturaiul. Îl și văd pe Zuratas scriind pamflete împotriva lui Pizarro, a conchistei spa¬niole și a crimelor Inchiziției. Nu mi l doresc în Departamentul de istorie. Ar fi mai bine să accepte bursa, să devină francez și să facă o frumoasă carieră colportând legenda neagră despre cucerirea Americii.
N am dat prea multă importanță celor auzite în acea după amiază de la Matos Mar, în casa lui Barrenechea de pe strada Colina, printre rafturile pline de cărți prăfuite și de statuete cu Don Quijote și Sancho Panza. Nici nu cred să i fi pomenit ceva lui Saul. Dar acum, aici, în Florența, în timp ce mi aduc aminte de toate astea și mi fac însem¬nări, acest episod dobândește retrospectiv o semnificație deosebită. Acea simpatie, solidaritatea, vrajă sau ce o fi fost atinsese pe atunci un grad extrem și devenise altceva. Dacă îi punea sub semnul întrebării pe etnologi, despre care ul¬timul lucru care s ar putea spune este că, în ciuda miopiei lor, sunt totuși perfect conștienți de necesitatea de a înțe¬lege în propriii lor termeni modul de a vedea lumea al in¬digenilor din junglă, arunci ce mai apăra Mascarita? Himera că, recunoscându le dreptul inalienabil asupra pământurilor, restul Perului ar fi trebuit să pună jungla în caran¬tină? Oare nimeni n ar mai trebui să intre niciodată aici, ca să evite contaminarea acestor culturi cu miasmele degenerante ale civilizației noastre? Oare purismul amazoniac al lui Saul să fi ajuns până la asemenea extreme?
Adevărul e că nu ne am mai prea văzut în ultimele luni petrecute la Universitate. Și eu eram foarte ocupat, îmi scriam teza. Practic, el abandonase Dreptul. Îl mai întâlneam uneori, în rarele prilejuri când mai dădea pe la De¬partamentul de literatură, vecin pe atunci cu cel de etnologie. Luam o cafea sau fumam o țigară, stând de vorbă sub palmierii îngălbeniți din campusul universitar. Cu timpul, ne am îndreptat fiecare spre activități și obiective diferite, iar prietenia noastră, destul de strânsă în primii ani, se transformase într o relație sporadică și superficială. Eu îl întrebam despre hoinărelile lui, pentru că întotdea¬una sau se întorcea sau era gata de plecare în junglă, iar eu puneam toate astea — până la comentariul lui Matos Mar din casa profesorului Porras — pe seama muncii lui universitare, a specializării lui în culturile amazonice. E drept însă că, exceptând ultima noastră discuție — cea a catilinarei lui contra Institutului de Lingvistică și a soților Schnell, când ne am și luat rămas bun —, cred că în ulti¬mele luni n am mai avut cu el dialogurile interminabile, confidențele nestânjenite, cu inima deschisă, pe care le avuseserăm deseori între 1953 și 1956.
Dacă le am fi continuat, și ar fi deschis oare sufletul în fața mea, lăsându mă să întrevăd ceea ce avea să facă? Pro¬babil că nu. Asemenea hotărâri, ale sfinților și nebunilor, nu se fac publice. Ele se zămislesc încetul cu încetul, în as¬cunzișurile spiritului, împotriva propriei rațiuni și la adă¬post de privirile indiscrete, fără a le supune aprobării ce¬lorlalți — care n ar acorda o niciodată —, până la punerea lor în practică. Îmi închipui că în cursul acestui proces — maturizarea proiectului și punerea lui în faptă —, sfântul, iluminatul sau nebunul se izolează, învăluit de o singu¬rătate pe care ceilalți n o pot străpunge. Cât despre mine, n am bănuit nici o clipă că Mascarita ar fi putut să trăiască în ultimele luni ale vieții noastre la San Marco — doar amândoi eram deja bărbați — o asemenea revoluție internă. Ob¬servasem doar că era o persoană mai însingurată decât res¬tul muritorilor sau mai degrabă că devenise mai rezervat după ce lăsase în urmă adolescența. Dar atribuiam acest lucru exclusiv feței lui, îngrozitoarei lui urâțenii, care se interpunea între el și lume și care făcea dificile relațiile cu cei din jur. Rămăsese oare aceeași ființă jovială, simpatică, cumsecade din anii anteriori? Nu, cred că devenise mai serios și mai laconic, mai puțin dezinvolt decât înainte. Deși, în această problemă nu prea am mare încredere în memo¬ria mea. Poate că rămăsese același Mascarita zâmbitor și vorbăreț pe care l am cunoscut în 1953, iar fantezia mea îl schimbă ca să semene mai bine cu celălalt, cu cel din anii care aveau să vină, pe care nu l am mai cunoscut și pe care — dat fiind că am cedat blestematei ispite de a scrie despre el — trebuie să l inventez.
Și totuși memoria nu mă înșeală, sunt sigur, în ceea ce privește înfățișarea și modul lui de a se îmbrăca. Părul roș¬cat și cu un vârtej în creștetul capului, refractar la pieptene, pletele legănându se, mișcându se încontinuu, fluturând peste fața i bifrontală, care, pe partea sănătoasă, avea un ten palid, cu pistrui. Avea o privire luminoasă și dinți regu¬lați. Era înalt, slab și sunt sigur că, exceptând ziua în care și a susținut lucrarea de diplomă, nu l am văzut niciodată purtând cravată. Se îmbrăca numai cu cămăși sport ieftine, de bumbac, peste care, iarna, își punea un pulover de ori¬ce culoare, și cu blugi decolorați și șifonați. Peste pantofii lui probabil că n a trecut niciodată peria. Nu cred să fi avut confidenți sau prieteni apropiați. Probabil că și celelalte relații de prietenie pe care le a avut au fost asemănătoare celei care ne a legat, cordiale, dar destul de superficiale. Cunoscuți a avut însă mulți la Universitate și, desigur, în cartierul lui, dar aș fi gata să jur că nimeni n a aflat din gura lui ce i se întâmplă sau ce avea de gând să facă. Asta, presupunând că ar fi plănuit totul cu grijă și că lucrurile nu s au desfășurat mai degrabă treptat, pe nesimțite, împinse mai mult de împrejurări decât de propria lui opțiune. Ori¬cum, e ceva la care m am gândit mult în ultimii ani și, to¬tuși, n o să aflu niciodată răspunsul.


III

Pe urmă, oamenii pământului au început să mear¬gă drept spre soarele care cădea. Înainte, și ei stăteau liniș¬tiți. Soarele, ochiul lor din cer, era nemișcat. Treaz, mereu deschis, privindu ne, încălzea lumea. Lumina lui, deși pu¬ternică, Tasurinchi putea s o suporte. Nu existau rele, nu exista vânt, nu exista ploaie. Femeile nășteau prunci cu¬rați. Dacă Tasurinchi avea chef să mănânce, își băga mâna în apa râului și scotea un biban zbătându se; sau, trăgând cu săgeata fără să ochească, făcea câțiva pași prin pădure și curând dădea de o curcă, o potârniche sau altă pasăre stră¬punsă. Niciodată n a lipsit mâncarea. Nu erau războaie. Râurile erau pline de pește, iar pădurile de animale. Los mashcos nu existau. Oamenii pământului erau puternici, înțelepți, senini și uniți. Erau pașnici și nu se mâniau. Asta era înainte. Cei care plecau se întorceau, intrând în sufletul celor mai buni. Așa, nimeni nu murea niciodată. „E rândul meu să plec”, spunea Tasurinchi. Cobora pe malul râului și își fă¬cea patul din frunze și crengi uscate și un acoperiș de ungurabi. Ridica de jur împrejur o palisadă din bambus as¬cuțit la capăt, pentru ca el ronsoco, când prăda pe mal, să nu i mănânce cadavrul. Se culca, pleca și, în scurt timp, se întorcea, adăpostindu se în cel care vânase cel mai mult, luptase mai bine și respectase datinile. Oamenii pămân¬tului trăiau laolaltă. În pace. Moartea nu era moarte. În¬semna să pleci și să te întorci. În loc să i slăbească, îi întă¬rea, adăugându le celor rămași înțelepciunea și puterea celor plecați. „Suntem și vom fi, spunea Tasurinchi. Se zice că n o să murim. Cei care pleacă s au întors. Sunt aici. Ei suntem noi.”
Atunci de ce, dacă erau curați, au început să umble oa¬menii pământului? Pentru că, într o bună zi, soarele a în¬ceput să cadă. Ca să nu mai cadă, ca să l ajute să se ridice. Așa zice Tasurinchi.
Cel puțin asta i ce am aflat eu.
Soarele se războise deja cu Kashiri, luna? Poate. A în¬ceput să clipească, să se clatine, lumina i s a stins și de abia mai putea fi văzut. Oamenii au început să se frece, tremurând. Ãsta era frigul. Se zice că așa a început după aceea. Atunci, în semiobscuritate, neobișnuiți, speriați, oamenii cădeau în propriile lor capcane, mâncau carne de cerb crezând că i de tapir și nu mai recunoșteau drumul când se în¬torceau de la plantația de manioc la casele lor. Unde mă aflu? Erau disperați, umblau orbește, se poticneau, unde or fi ai mei? Ce se întâmplă pe lume? Începuse să bată vântul. Urlând, izbind, lua cu el coroanele palmierilor și smul¬gea copacii din rădăcini. Ploaia cădea cu zgomot, provocând inundații. Se vedeau turme de huanganas, înecate, plutind cu gaidele în sus, duse de curent. Râurile își schimbau cursul, apele surpau zăgazurile, câmpiile deveneau râuri. Sufletele și au pierdut tihna. Asta nu mai era plecare, era moarte. Trebuie făcut ceva, ziceau. Și, uitându se în dreapta și în stânga, ce anume? ce să facem? ziceau. „S o porniți la drum”, a poruncit Tasurinchi. Se aflau în plină beznă, înconjurați de râu. Maniocul începuse să se împuțineze, apa puțea. Cei care plecau nu se mai întorceau, alungați de dezastru, rătăcind între lumea norilor și a noastră. Pe sub pământul pe care călcau îl auzeau alergând, năvalnic, pe Kamabiria, râul celor morți. Apropiindu se parcă, chemându i parcă. S o pornească la drum? „Da, a zis el seripigari înecându se cu tutun în timpul căpielii. La drum, la drum! Și nu uitați, în ziua când n o să mai umblați o să plecați de tot. Și o să trageți și soarele în jos.”
Așa a început. Mișcarea, mersul. Înaintând, pe ploaie sau nu, pe pământ ori pe apă, urcând muntele și coborând la trecători. Prin pădurile atât de dese era noapte în timpul zilei, iar câmpiile semănau cu niște lacuri, pentru că n aveau nici măcar un tufiș, ca un cap de om pe care drăcușorul de kamagarini l a lăsat chel. „Soarele n a căzut încă, îi încu¬raja Tasurinchi. Se împiedică și se ridică. Atenție, doar¬me! Să l trezim, să l ajutăm.” Am îndurat greutăți și am cunoscut moartea, însă am continuat să umblăm. Or fi de ajuns scânteile cerului pentru a socoti de câte ori a trecut luna pe boltă? Nu. Suntem vii. Ne mișcăm.
Ca să trăiască umblând, ei, înainte, au trebuit să devină mai sprinteni și să scape de ce aveau. Ei. Case, animale, semănături, belșugul care îi înconjura. Micuța plajă unde culcau pe spate broaște cu carnea sălcie la gust; muntele — plin de păsări cântătoare. Și au păstrat strictul necesar și au pornit o la drum. Fost a oare o pedeapsă mersul prin păduri? Mai degrabă celebrare, ca mersul la pescuit sau la vânătoare în sezonul uscat. Și au păstrat arcurile și săge¬țile, cornurile pline cu otrăvuri vegetale, tijele cu vopsea de achiote, cuțitele, tobele, cushmas pe care le aveau pe ei, săcoteii de piele și fâșiile de pânză în care își purtau copiii. Nou născuții vedeau lumina zilei mergând, bătrânii se pră¬pădeau mergând. Când se revărsau zorile, crengile se miș¬cau deja împinse de trupurile lor, ei mergeau deja, înșirați unul în spatele celuilalt, mergeau, mergeau, bărbații cu ar¬mele deja pregătite, femeile cărând străchini și papornițe, toți cu ochii ațintiți asupra soarelui. N am pierdut încă di¬recția. Deci încăpățânarea ne o fi menținut puri. Soarele n a căzut, nu și isprăvește căderea. Pleacă și vine, ca sufle¬tele norocoase. Încălzește lumea. Nici oamenii pământului n au căzut. Suntem aici. Eu în mijloc, voi în jurul meu. Eu vorbind, voi ascultându mă. Trăim în mijloc, voi în jurul meu. Eu vorbind, voi ascultându mă. Trăim, umblăm. Se pare că asta i fericirea.
Dar ei, înainte, au trebuit să se sacrifice pentru lumea de aici. Să îndure catastrofe, suferințe și năpaste care ar fi dus la pieire orice alt popor.
De data asta, oamenii care umblă au făcut un popas ca să se odihnească. Tigrul a început să ragă în noapte, iar stăpânul tunetului urla cu glas răgușit. Erau semne rele. Flu¬turii pătrundeau în locuințe, iar femeile trebuiau să i înde¬părteze de tăvile cu mâncare, scuturând rogojinile. Au auzit cucuveaua și la chicua țipând. Oare ce o să se întâmple? se întrebau, speriați. În timpul nopții râul crescuse așa de mult că dimineața s au pomenit înconjurați de ape învolburate, ducând bucăți de lemn, arbuști, bălării și cadavre care se izbeau de maluri și se desfăceau în bucăți. Au tăiat repede scânduri, improvizând plute și canoe, înainte ca inundația să înghită insulița în care se transformase pământul. A tre¬buit să pornească pe apele nămoloase și să înceapă să vâslească. Vâsleau și tot vâsleau și, în timp ce unii mânuiau pră¬jinile, ceilalți strigau, semnalând la dreapta zăplazurile, la stânga un vârtej, și colo, colo, vacumana lovește apa cu coa¬da, așteaptă, vicleană, liniștită, sub apă, momentul de a răsturna canoea, pentru a i înghiți pe vâslași. În pădure, stăpânul duhurilor rele, Kientibakori, nebun de bucurie, bea masato, dansând prin mulțimea de kamagarinis. Mulți s au înecat în apele învolburate, când vreun trunchi de co¬pac scufundat, nevăzut, rupea pluta și răpea astfel familii întregi.
Aceștia nu se mai întorceau. Trupurile lor, umflate, muș¬cate de peștii piranha, apăreau uneori pe plajă sau agățate ca niște zdrențe de rădăcinile vreunui copac de pe mal. Ni¬meni nu trebuie să se lase înșelat de aparențe. Cei care plea¬că așa pleacă de tot. Oare los seripigaris știau acest lucru încă de pe atunci? Cine știe dacă venise deja înțelepciunea. O dată ce păsările și lighioanele îi mănâncă învelișul, su¬fletul nu mai găsește drumul de întoarcere, se pare. Rămâne, pierdut, în altă lume, devine drăcușor kamagarini și co¬boară la cei de jos sau ajunge zeișor saankante și urcă în lumile de sus. De aceea ei, înainte, se fereau de râu, de mlaș¬tini, chiar și de râurile puțin adânci. Le socoteau dușmanii lor. De aceea nu brăzdau râurile decât dacă toate drumurile erau închise. Probabil pentru că nu voiau să moară. Apele sunt trădătoare, se zice. Să mergi pe apă înseamnă, poate, să mergi spre moarte.
Cel puțin asta i ce am aflat eu.
Fundul râului, la Gran Pongo, e plin de cadavrele noas¬tre. Or fi multe, probabil. Aici au fost suflate și aici se vor întoarce ca să moară. Aici or fi, jos, ascultând tânguirea apei care se leagănă printre pietre și își sparge valurile de stâncile ascuțite. De aceea nu sunt broaște dincolo de Pongo, pe pământul din munți. Sunt bune înotătoare și totuși nici una nu a putut traversa aceste ape. Cele care au încercat s au înecat. Acum zac și ele pe fundul apei, ascultând freamă¬tul lumii de deasupra. Aici începem și aici ne avem sfârșitul noi, los machiguengas, se pare. În Gran Pongo, la Cazane.
Alții s au luptat. Sunt mai multe feluri de luptă. De data asta, oamenii care umblă făcuseră un popas ca să mai prin¬dă putere. Erau atât de obosiți, că de abia mai puteau vorbi. Se adunaseră într un colț de pădure, care părea mai sigur. L au curățat și și au înălțat case, cu acoperiș din împle¬tituri. Era un loc mai înalt și credeau că apele trimise de Kientibakori ca să i înece n or să ajungă până acolo sau că, dacă aveau să vină, or să le vadă la timp și vor putea astfel să scape. După ce au defrișat și au ars terenul, au plantat manioc, au semănat porumb și banani. Aveau bumbac săl¬batic din care să și țeasă cushmas și răsaduri pentru tutun, care îndepărtau viperele. Los huacamayos veneau pe umă¬rul oamenilor. Puii de tigru sugeau din țâțele femeilor. Ma¬mele se duceau în adâncul pădurii ca să nască, se scăldau și se întorceau cu pruncii lor, care dădeau din mâini și din picioare și scânceau, feriți în căldura binefăcătoare a soare¬lui. Pe atunci nu existau mashcos. Kashiri, luna, nu făcea încă nici un rău; fusese pe pământ, unde îi învățase pe oa¬meni să cultive maniocul. Dar își lăsase, probabil, sămânța răului. Ei nu știau. Totul părea să fie bine.
Atunci, într o noapte, un vampir l a mușcat pe Tasurinchi, în timp ce dormea. I a înfipt doi colți în obraz și, deși el l a lovit cu pumnii, n a vrut să i dea drumul. A trebuit să l facă bucăți, mânjindu se cu oasele lui moi și lipicioase ca rahatul. „E un semn”, a zis Tasurinchi. Ce însemna acest semn? Nimeni nu l a înțeles. Se pierduse înțelepciunea sau poate că nici nu venise. N au plecat. Au rămas pe loc, te¬mători, așteptând. Înainte ca maniocul și porumbul să creas¬că, înainte ca bananele să se coacă, au sosit los mashcos. Nu i au simțit venind, n au auzit muzica darabanelor lor din piele de maimuță. S au trezit deodată sub o ploaie de să¬geți, de darde și de pietre. Pe neașteptate, limbi mari de foc le cuprinseseră casele. Înainte ca ei să poată face vreun gest de apărare, dușmanii tăiaseră deja o mulțime de ca¬pete și furaseră nenumărate femei. Și le au luat toate coșu¬rile cu sare, pe care ei le umpluseră la munte. Cei care ple¬cau astfel se mai întorceau sau mureau? Cine știe! Poate că mureau. Sau poate că duhurile lor aveau să dea mai mul¬tă furie și mai multă tărie celor care le furaseră. Sau poate că mai dau încă târcoale prin pădure, singuratice.
Cine știe câți nu s au mai întors! Cei răpuși de săgeți sau cu pietre, cei căzuți în dârdâială de veninul dardelor sau de amețeli cumplite. De fiecare dată când atacau los mashcos și își vedea poporul împuținat, Tasurinchi arăta spre cer: „Soarele se prăbușește, s ar zice. Înseamnă c am făcut ceva rău. Ne om fi stricat stând prea mult timp în același loc. Obiceiul trebuie respectat. Trebuie să redevenim puri. Să ne continuăm drumul.” Iar înțelepciunea revenea, din fe¬ricire, când ei erau amenințați să dispară. Arunci uitau de semănături, de case, de tot ceea ce nu puteau duce în trais¬tele lor de piele. Își puneau șiragurile, cununile, ardeau restul și, bătând în darabane, cântând, dansând, o porneau la drum. Iar și iar. Atunci soarele se oprea din coborârea lui prin lumile din cer. Curând îl simțeau cum se trezește și se înfurie. „Iată l încălzind din nou pământul, își spuneau ei. Suntem vii”, ziceau. Și continuau să meargă.
Așa au ajuns atunci până pe munte oamenii care umblă. Era acolo. Foarte înalt, curat și urând, urcând până la Menkoripatsa, lumea albă a norilor. Cinci fluvii curgeau zburdând printre pietrele sărate. Muntele era înconjurat de pădurici cu tulpini galbene, cu porumbei și potârnichi, cu șoricei jucăuși și furnici cu gust de miere. Stâncile erau de sare, pământul era de sare, fundul râurilor era tot de sare. Oamenii pământului își umpleau coșurile, traistele, plasele, liniștiți, știind că sarea niciodată nu se va termina. Erau mulțumiți, se pare. Plecau, se întorceau, iar sarea se înmulțise. Întot¬deauna se găsea sare pentru cel care urca în căutarea ei. Și urcau mulți: ashaninkas, amueshas, piros, vaminahuas. Și los mashcos urcau. Toți cunoșteau muntele. Când noi so¬seam, dușmanii erau deja aici. Nu ne luptam cu ei. Nu erau războaie, nici vânătoare, ci doar respect, se zice. Cel puțin asta i ce am aflat eu. Poate că așa o fi fost. La fel era și la sărării, la fel era și la adăpătoare. Oare în aceste locuri as¬cunse de pe munte, unde pământul e sărat și vin să l lingă, animalele se luptă între ele? Cine a văzut într o collpa un sajino atacând un majaz, sau vreun ronsoco mușcând un shimbillo? Nu și fac nimic. Se întâlnesc aici și aici rămân, fiecare la locul său, lingând în liniște pământul sărat sau apa izvorâtă din el, până se satură. Nu i oare la fel de bine dacă descoperi o collpa sau o adăpătoare? Ce ușor se vânează animalele atunci! Stau acolo, lingând nepăsătoare, încre¬zătoare. Nu simt piatra, n o iau la fugă când șuieră săgeata. Cad ușor. Muntele era collpa oamenilor, era marea lor adăpătoare. Poate că avea vraja lui. Los ashaninkas spun că i sfânt, că, înăuntrul pietrei, stau de vorbă duhurile. Poate că așa e, poate că stau de vorbă. Ei soseau cu coșurile și cu traistele și nimeni nu i vâna. Se uitau unii la alții, atâta doar. Era sare și numai respect pentru toți.
După, nu se mai puteau sui pe munte. După, ei au ră¬mas fără sare. După, cel care urca era vânat. Legat bine, era dus în tabere. Asta era sângerarea copacilor. Mai cu putere, la dracu! Apoi, pământul s a umplut de viracochas care scotoceau peste tot și vânau oameni. Îi luau pe oameni, iar ei însângerau copacul și cărau cauciucul. Mai cu pu¬tere, la dracu! Taberele au fost mai rău decât întunericul și ploile, se pare, mai rău decât cu bolile și cu los mashcos. Am avut tare mult noroc. Oare nu suntem noi oamenii care umblă? Los viracochas erau vicleni, se zice. Știau că oamenii urmau să urce pe munte, cu coșuri și cu plase, ca să adu¬ne sare. Îi așteptau cu capcane și cu împușcături. Și i luau pe toți care cădeau. Ashaninka, piro, amahuaca, yaminahua, niashco. N aveau preferințe. Pe cel care cădea, numai să aibă mâini ca să rănească arborele de cauciuc, să i pună cutia și să i adune laptele, umeri ca să care și picioare ca să aler¬ge cu bulgării de cauciuc în tabără. Unii mai scăpau, poate. Foarte puțini, se zice. Nu era o treabă ușoară. Mai mult decât să fugă, trebuiau să zboare. Să crapi, la dracu! Cine fugea era doborât de împușcătură. La dracu, un machiguenga mort! „N are rost să fugiți din tabere, zicea Tasurinchi. Los viracochas au vrăjile lor. Se petrece ceva cu noi. Om fi făcut ceva. Pe ei îi apără duhurile, iar pe noi ne părăsesc. Suntem vinovați de ceva. Mai bine ne înfigem un spin de chambira sau înghițim suc de cumo. Plecând așa, de spin sau de venin, din voința noastră, mai e speranță să ne în¬toarcem. Cel care pleacă lovit de pușcă nu se mai întoarce, rămâne plutind pe apele râului Kamabiria, mort printre morți, pentru totdeauna.” Se părea că oamenii aveau să dispară. Dar oare nu suntem noi niște norocoși? Suntem aici. Mergând încă. Mereu fericiți. De atunci nu s au mai dus să ia sare de pe munte. El e tot acolo, înalt, înalt, cu sufletul curat, privind soarele drept în față. Cel puțin asta i ce am aflat eu.
Tasurinchi, cel care trăiește la cotul râului, cel care înain¬te trăia la laguna unde, când se scurge apa, în sezonul us¬cat, rămân pe fund o groază de broaște pe jumătate moarte, umblă. M am dus să l văd. Am suflat în corn de departe, ca să l vestesc că vin să l vizitez, și când m am apropiat, am strigat: „Am venit, am venit!” Papagalul meu repeta: „Am venit, am venit!” N a ieșit să mă întâmpine și am cre¬zut că s o fi dus să trăiască în altă parte și că făcusem dru¬mul degeaba. Dar nu. Casa lui era tot acolo, lângă cotul râu¬lui. Am stat cu spatele la ea, așteptând să mă primească. A trebuit să aștept cam mult. El era undeva în josul râului, scobind un trunchi, ca să și facă o canoe.
În timp ce l așteptam, mă tot uitam la femeia lui. Acolo, nu departe, stând lângă războiul de țesut, vopsea niște fire de bumbac cu rădăcini pisate de palillo. Nu s a sculat în pi¬cioare, nici nu m a privit. A continuat să lucreze, ca și când eu nici n aș fi venit sau aș fi fost invizibil. Își pusese mai multe șiraguri decât ultima oară. „Porți atâtea șiraguri ca să nu se apropie drăcușorii kamagarini sau ca să nu ți poată face farmece vrăjitorul machikanari?” am întrebat o. Dar ea nu mi a răspuns și și a văzut mai departe de vopsit firele, ca și cum nici nu m ar fi auzit. Purta multe podoabe pe bra¬țe, la glezne, pe umeri și la pieptul cushmei. Cununa de pe capul ei era un curcubeu din pene de huacamayo, de tucan, de papagal, de păun și de curcan kanari.
În sfârșit, a sosit și Tasurinchi. „Am venit”, i am zis. „Ești aici?” „Aici sunt”, mi a răspuns el, fericit că mă vede, iar papagalul meu tot repeta: „Aici, aici.” Atunci, femeia lui s a sculat în picioare și a desfăcut două rogojini, ca să stăm jos. A adus o oală cu cartofi de manioc proaspăt copți, pe care i a răsturnat pe niște frunze de banan, și un urcior cu masato. Și ea părea fericită că mă vede. Am stat de vorbă până a mai răsărit o dată luna, fără să ne oprim.
Femeia lui e cu burta mare și de data asta copilul se va naște la soroc și n o să mai plece. Așa i a zis un zeu lui seripigari în timpul căpielii. Și i a spus că dacă și de data asta copilul moare înainte de a se naște, cum s a mai întâmplat, vina va fi a femeii și nu a unui kamagarini. În timpul acelei căpieli, seripigari a dezvăluit mai multe lucruri. În celelal¬te rânduri, copiii s au născut morți pentru că ea băuse fier¬turi ca să i omoare în pântece și să i lepede înainte de vreme. „Așa i?” am întrebat o pe femeia lui. Iar ea mi a răspuns: „Nu mai țin minte. Așa o fi. Cine știe.” „Da, așa e”, m a încredințat Tasurinchi. A prevenit o că dacă și de data asta face un copil mort, o s o omoare. „Dacă se naște mort, o să mă înțepe cu un ac otrăvit și o să mă arunce lângă râu, ca să mă mănânce los ronsocos”, mi a confirmat femeia. Râdea, nu i era frică, parcă își bătea joc de noi.
L am întrebat pe Tasurinchi de ce dorea atâta ca nevas¬tă sa să nască. Nu copilul îl neliniștea, ci nevastă sa. „Nu i ciudat că toți copiii i se nasc morți?” spune. A întrebat o din nou, în fața mea: „I ai lepădat fiindcă ai băut fierturi de buruieni?” Iar ea i a repetat ceea ce mi spusese mie: „Nu mai țin minte.” „Uneori mă gândesc că asta nu i femeie, ci o drăcoaică, o sopai”, mi a mărturisit Tasurinchi. Nu nu¬mai povestea cu copiii l a făcut să se întrebe dacă nu cum¬va o fi având un alt fel de suflet. Ci și brățările alea, șira¬gurile, cununile și podoabele pe care și le pune. Și, e drept, niciodată n am mai văzut pe cineva care să poarte atâtea lucruri pe trup și pe cushma. Cum o fi putând să mai și um¬ble cu atâta greutate pe ea? „Uită te numai ce are acum”, mi a spus Tasurinchi. A chemat o pe femeie lângă noi și mi a arătat: clopoței din semințe, șiruri de mărgele din oase de potârniche, dinți de ronsoco, oscioare de maimuță, colți de majaz, coji de gângănii și multe altele, de care nu mi mai aduc aminte. „Spune că toate șiragurile astea o apără de vrăjitorul cel rău, de machikanari, mi a zis Tasurinchi. Dar uneori, văzând o, ai zice mai degrabă că ea e un machikanari care face farmece.” Râzând, ea ne a spus că nu crede să fie vrăjitoare, nici drăcoaică, ci o femeie ca toate celelalte.
Lui Tasurinchi nu i pasă că rămâne singur, dacă și omoa¬ră nevasta. „Mai bine așa, decât să trăiesc cu cineva care e în stare să mi fure toate bucățelele sufletului”, m a lămu¬rit. Dar credea că nu se va întâmpla așa ceva, pentru că, după cum l a încredințat seripigari în timpul căpielii, de data asta copilul se va naște viu. „Așa o fi”, am auzit o pe nevastă sa zicând și apoi râzând în hohote, fără să și ridice privirea din maldărul de fire de bumbac. Sunt bine, amândoi. Umblă. Tasurinchi mi a dăruit plasa asta din fire. „Ca să pescuiești și tu ceva”, mi a zis. Mi a mai dat manioc și porumb. „Nu ți e teamă să călătorești singur? m a întrebat. Noi, los machiguengas, traversăm pădurea numai însoțiți, cine știe ce poți întâlni pe drum.” „Și eu călătoresc însoțit, i am răspuns. Chiar nu mi ai văzut papagalul?” „Papagal, papagal”, a repetat papagalul.
I am povestit toate astea lui Tasurinchi, ăl de trăia îna¬inte pe râul Mitaya, iar acum trăiește în adâncul pădurii, pe râul Yavero. S a gândit, a cugetat și mi a zis: „Nu l înțe¬leg. I e teamă ca nu cumva lui să fie o sopai, fiindcă leapă¬dă copii morți? Atunci și astea or fi drăcoaice, pentru că nasc nu numai copii fără viață, ci, uneori, și broaște râioase și șopârle. Cine a zis că o femeie e o vrăjitoare rea dacă poar¬tă mai multe șiraguri? Eu nu cunosc învățătura asta. Machikanari ul este vrăjitor rău pentru că l slujește pe Kientibakori, cel ce suflă demonii, și pentru că los kamagarinis, drăcușorii lui, îl ajută să și pregătească fierturile de buru¬ieni, așa cum micii zei ieșiți din răsuflarea lui Tasurinchi îl ajută pe seripigari, vrăjitorul cel bun, să tămăduiască re¬lele, să desfacă farmecele și să descopere adevărul. Dar, din câte știu, și machikanari, și seripigari poartă șiraguri.”
Auzindu l, femeile au început să râdă. Nu poate fi ade¬vărat că nasc copii morți, pentru că acolo, în casa de la Ya¬vero, era un furnicar de copii. „Sunt multe guri de hrănit”, se tânguia Tasurinchi. Înainte, pe râul Mitaya, cădeau me¬reu pești în plasă, deși pământul nu era prielnic pentru manioc. Dar unde s a așezat acum, urcând pe un râu care se varsă în Yavero, nu sunt pești. E un loc întunecos, plin de broaște râioase și de tatu. Un pământ umed, care putrezeș¬te plantele.
Dintotdeauna am știut că nu trebuie să mănânci carne de tatu, pentru că tatu are mamă necurată, aduce boli, iar trupul celui care îl mănâncă se umple de pete. Dar aici, ei mâncau. Femeile au jupuit un tatu și apoi au fript carnea, tăiată în felioare. Tasurinchi mi a băgat o bucată în gură cu degetele lui. Mi a fost greu s o înghit, din cauza silei. Se pare că nu mi s a întâmplat nimic. Dacă mi s ar fi întâmplat ceva, poate că n aș fi aici, umblând.
„De ce te ai dus așa departe, Tasurinchi? l am întrebat. Am rătăcit mult până te am găsit. În plus, prin regiunea asta, nu departe, sălășluiesc los mashcos.” „Ai fost la casa mea din Mitaya și n ai dat ochi cu viracochas? s a minunat el. Sunt peste tot acolo, mai ales pe celălalt mal de unde locuiam eu.”
Străinii au început să treacă pe râu, urcau și coborau, coborau și urcau; de atunci, luna a răsărit de mai multe ori. Erau mulți punarunas, veniți din munți, dar și mai mulți viracochas. Nu erau în trecere. Au rămas. Și au făcut case, au doborât copaci. Vânează animale cu puști care bubuie, în pădure. Veneau cu ei și câțiva bărbați care umblă. Din ăia care trăiesc mai sus, dincolo de Gran Pongo, din ăia care au încetat să mai fie bărbați și au ajuns să semene cu viracochas, după felul cum se îmbracă și vorbesc. Veneau pe acolo, în Mitaya, ca să i ajute. L au vizitat și pe Tasurinchi. Voiau să l convingă să meargă să lucreze cu ei, să taie pădurea și să care piatră pentru un drum pe care îl fac de a lungul râului. „N or să ți facă nimic, îi spuneau, încurajându l. Adu ți și femeile, ca să ți facă de mâncare. Uită te la noi: ne au făcut ceva? Nu mai e ca pe vremea când sângerau copacii. Atuncea, da, viracochas ăștia erau ca niște diavoli, voiau să sângerăm și noi ca arborii, voiau să ne fure sufletele. Acum e altceva. Cu ăștia muncești cât ai chef. Îți dau mâncare, îți dau cuțit, îți dau macete, îți dau harpon ca să pescuiești. Dacă rămâi, poți să te alegi și cu o pușcă.”
Cei care au fost bărbați păreau fericiți. „Suntem niște oameni norocoși, ziceau. Uită te la noi, atinge ne. Nu vrei să fii și tu la fel? Hai, învață! Fă ca noi!” Tasurinchi s a lă¬sat convins. „Bine, le a spus, vin și eu, ca să văd.” Și, trecând râul Mitaya, s a dus cu ei în tabăra viracocha. Cum a ajuns, și a dat seama că a căzut într o cursă. Era încon¬jurat de draci. Dar cum ți ai dat seama, Tasurinchi? Un viracocha, care îi explica, într un fel greu de înțeles, ce voia de la el să facă, și a arătat toată murdăria din suflet. Cum, Tasurinchi? Ce s a întâmplat? L a întrebat: „Știi să te folosești de macetă?...” și a tăcut brusc, cu chipul desfigurat, încruntat. A deschis larg gura și hapciu! hapciu! hapciu! De trei ori la rând, se pare. Ochii i s au umezit, roșii ca fla¬căra. Lui Tasurinchi niciodată nu i fusese așa de frică, înainte. „Ceea ce văd e un kamagarini, se gândea el. Fața asta i fața lui, ăsta i zgomotul lui. O să mor chiar astăzi.” Gândindu se „ăsta i dracu, e dracu”, simțea cum i se acoperă pielea cu broboane de sudoare, de parcă ieșea din apă. L a trecut cu rece prin oase și s a văzut pe dinăuntru, ca în timpul căpielii. A trebuit să facă cel mai mare efort din via¬ța lui, zice, ca să se poată mișca. De atâta tremur, picioarele nu l mai ascultau. In cele din urmă a reușit. Viracocha în¬cepuse din nou să vorbească, fără să și dea seama că se trădase. Din nas i se scurgeau muci verzi. Vorbea ca și când nu s ar fi întâmplat nimic, vorbea cum vorbesc eu acuma. S a mirat, sigur, când a văzut că Tasurinchi a plecat fugind și l a lăsat cu vorbele neterminate. Cei care au fost bărbați și se găseau pe acolo au încercat să i taie drumul. „Nu ți fie teamă, nu ți se întâmplă nimic, îl amăgeau ei. N a fost decât un strănut, atâta tot. Pe ei nu i omoară. Au leacurile lor.” Tasurinchi s a urcat în canoea lui, prefăcându se: „Da, desigur, o să mă întorc, vin imediat, așteptați mă aici.” Încă îi mai clănțăneau dinții în gură, se pare. „Sunt diavoli, se gândea el. Probabil c o să mor chiar astăzi.”
Cum a ajuns pe malul celălalt, și a chemat femeile și co¬piii. „A venit răul, suntem înconjurați de kamagarinis, i a înștiințat. Trebuie să plecăm cât mai departe. Haideți, poa¬te că nu i încă târziu, poate că mai putem merge.” Așa au făcut, și acum trăiesc pe malul ăla, în adâncul pădurii, pe râul Yavero. După părerea lui, los viracochas n or să ajungă până acolo. Nici los mashcos, nici măcar ei n ar putea să se obișnuiască într un asemenea loc. „Numai oamenii care umblă pot trăi în locuri ca ăsta”, îmi zicea cu mândrie. Era bucuros că mă vede. „Mi a fost teamă că n o să mai vii nici¬odată până aici, să ne vizitezi”, spunea. Femeile, în timp ce și despăducheau una alteia părul, tot repetau: „Noroc c am scăpat, că altfel cine știe ce se alegea de sufletele noas¬tre.” Și ele păreau fericite că mă văd. Am mâncat, am băut și am stat de vorbă mai multe răsărituri de lună. Nu voiau să mă mai lase să plec. „Păi, cum să pleci, zicea Tasurinchi, doar n ai terminat de povestit. Povestește, povestește, că mai ai multe de zis.” Dacă ar fi fost după el, aș fi fost și acum la Yavero, povestind.
Încă nu și a terminat casa de ridicat. Dar a curățat tere¬nul și a tăiat parii și frunzele și a pregătit mănunchiurile de paie pentru acoperiș. A trebuit să se ducă să le aducă mai din vale, pentru că acolo unde este el nu sunt palmieri, nici paie. Un băiat care vrea să se însoare cu una dintre fetele lui trăiește pe acolo, pe aproape, și l a ajutat pe Ta¬surinchi să caute un loc undeva mai sus, să semene manioc. Sunt mulți scorpioni, îi alungă afumându le intrările în ascunzători. Noaptea sunt și mulți lilieci; au și mușcat un copil care, în somn, s a îndepărtat de foc. Zice că liliecii de aici ies să și caute hrana chiar și pe ploaie, lucru care nu s a mai pomenit prin alte părți. Pământul ăsta din Ya¬vero e un loc unde și animalele au alte obiceiuri. „Încă le mai învăț”, mi a spus Tasurinchi. „E grea viața când schimbi locul”, i am zis eu. „Așa i! mi a răspuns. Bine că știm să umblăm. Bine că am tot mers atâta vreme. Bine că ne am tot schimbat locul, dintotdeauna. Ce s ar fi ales din noi dacă am fi fost din ăia care nu se clintesc din loc! Am fi dispărut cine știe pe unde. Așa s a întâmplat cu mulți, în timpul sângerării copacilor. Nu sunt cuvinte ca să spunem cât de no¬rocoși suntem!”
„Când o să l mai vizitezi pe Tasurinchi, adu i aminte că e drac ăla care face «hapciu!» și nu femeia care naște copii morți sau își pune șiraguri”, a glumit Tasurinchi, făcându le pe femei să râdă. Și mi a povestit atunci povestea pe care v o spun vouă acum. S a petrecut cu multe, multe ră¬sărituri de lună în urmă, când au început să apară primii Părinți Albi prin părțile astea din Gran Pongo. Ei locuiau deja în partea ailaltă, ceva mai sus. Aveau case în Koribeni și în Chirumbia, dar nu veniseră încă și încoace, în josul râului. Primul care a trecut Gran Pongo a ajuns până la râul Timpia, știind că pe acolo sunt oameni care umblă. Învă¬țase să vorbească. Vorbea, se pare. Se înțelegea ce voia să zică. Punea multe întrebări. A rămas acolo. L au ajutat să și curețe terenul, să și înalțe casa și să și pună ferma pe picioare. Pleca și venea. Aducea mâncare, cârlige de pescuit, macete. Oamenii care umblă se aveau bine cu el. Păreau mulțumiți. Soarele stătea la locul lui, liniștit. Dar după unul din drumurile lui, Părintele Alb s a întors cu sufletul schim¬bat, deși chipul îi rămăsese la fel. Devenise un kamagarini și aducea numai rău. Dar nimeni nu și dădea seama și de aceea nimeni n a pornit o la drum. Își pierduseră înțelep¬ciunea, cine știe. Cel puțin asta i ce am aflat eu.
Părintele Alb sta trântit pe rogojina lui și l au văzut strâmbându se. Hapciu! Hapciu! Când s au apropiat să l întrebe „Ce ai? De ce ți schimonosești așa chipul? Ce i cu zgomo¬tele astea?”, le a răspuns: „Nu i nimic, o să mi treacă.” Răul a pătruns în sufletele tuturor. Copii, femei, bătrâni. Și, se zice, în huacamayos, tatu, porci sălbatici, potârnichi, în toate animalele pe care le aveau. Făceau și ei: hapciu! hapciu! La început, râdeau. Credeau că i ca o căpială mai veselă. Se loveau peste piept și se împingeau, în joacă. Și schimonosindu se: hapciu! Le curgeau muci din nas, iar din gură le ieșeau bale. Scuipau și râdeau. Dar nu mai puteau să umble. Trecuse vremea. Iar sufletele lor, rupte în bucăți, începuseră să le părăsească trupurile prin creștetul capu¬lui. Nu le mai rămânea decât să aștepte ce avea să urmeze.
Se simțeau de parcă aveau ruguri aprinse pe dinăuntru. Ardeau, cuprinși de flăcări. Se scăldau în râu, dar apa, în loc să stingă focul, îl întețea. Apoi îi lua cu frig, de parcă ar fi stat o noapte întreagă în ploaie. Deși soarele era acolo, privind cu ochiu i galben, ei tremurau, amețiți, speriați, nevăzând ceea ce vedeau, fără să mai recunoască ceea ce cunoșteau. Erau turbați de mânie, ghicind că răul îi pătrun¬sese până în străfunduri, ca râia sub piele. Nu înțeleseseră prevestirea, n o luaseră din loc la primul hapciu al Părin¬telui Alb. Au murit până și păduchii, se zice. Furnicile, sca¬rabeii și păianjenii care treceau pe acolo, și ei au murit, se spune. Nimeni nu s a mai întors vreodată să trăiască în ținutul ăla de pe lângă râul Timpia. Deși nu se știe prea bine care este, pentru că pădurea s a întins iar peste tot. Nu i bine să treci pe acolo, mai bine dai un ocol, ca să te ferești. Se poate recunoaște după un fum alb, subțire, care mi¬roase urât, și după niște șuiere ascuțite. Oare sufletele celor care pleacă așa se mai întorc? Cine știe! Poate că da. Sau poate rămân să plutească pe Kamabiria, drumul de apă al morților.
Eu sunt bine. Umblu. Acuma sunt bine. Mi a fost rău acum câtăva vreme și am crezut că sosise ceasul să mi pregătesc adăpostul de crengi pe malul râului. Mergeam spre casa lui Tasurinchi cel orb, ăla de trăiește pe drumul spre Cashiriari. Pe neașteptate, mi a ieșit ceva pe tot trupul, în timp ce umblam. Mi am dat seama de abia când mi am văzut picioarele pătate. Ce rău mai e și ăsta? Ce o fi pătruns în trupul meu? Am continuat să umblu, dar mai aveam mult până să ajung la Cashiriari. Când m am pus jos ca să mă odihnesc, m a apucat tremuratul. M am uitat în jurul meu, întrebându mă ce aș putea face. În cele din urmă, am găsit un arbore de floripondio și i am smuls câte frunze am pu¬tut. Mi am făcut o fiertură și m am uns pe tot trupul. Am încălzit iar apa din urcior și am pus în ea, încălzită până la roșu, piatra pe care mi o dăduse seripigari. Am respirat aburii până m a apucat somnul. Am stat așa timp de mai multe răsărituri de lună, întins pe rogojină, fără vlagă să pot umbla. N aveam putere nici ca să stau așezat. Furni¬cile se plimbau pe trupul meu, iar eu nu puteam să le alung; când se apropia vreuna de gura mea, o înghițeam și asta mi a fost toată hrana. Auzeam în somn papagalul strigându mă: „Tasurinchi! Tasurinchi!” între somn și veghe și tot timpul mort de frig, așa am zăcut. Mă năpădise o mare tristețe, poate.
Între timp au apărut niște oameni. Le am văzut fețele deasupra mea, aplecându se ca să mă vadă. Unul m a miș¬cat cu piciorul, dar eu nu i puteam vorbi. Nu erau oameni care umblă. Din fericire nu erau nici mashcos. Mai degrabă din neamul ashaninka, cred, pentru că am putut pricepe câte ceva din ce vorbeau. M au cercetat, mi au pus între¬bări la care nu aveam putere să răspund, deși le auzeam, venind parcă de departe. Cred că discutau dacă nu cumva oi fi vreun kamagarini. Și ce ar trebui să faci când dai peste un drăcușor în pădure. Stăteau de vorbă. Unul zicea că e de rău să vezi pe cineva ca mine în drum și că mai prudent ar fi să mă omoare. Dar nu cădeau de acord. Au stat mult timp de vorbă și au cugetat. Spre norocul meu, în cele din urmă s au hotărât să se poarte frumos. Mi au lăsat manioc și cum au văzut că nu sunt în stare să iau din el, unul din¬tre ei mi a băgat o bucată în gură. Nu era otravă. Era ma¬nioc. Au învelit restul într o frunză de banan și mi l au pus în mâna asta. Poate că toate astea le oi fi visat. Nu știu. Însă după aceea, când m am simțit mai bine și mi am recăpătat puterile, maniocul era acolo, lângă mine. L am mâncat și a mâncat și papagalul. Așa am putut porni din nou la drum. Mergeam încet, oprindu mă la tot pasul să mă odihnesc. Când am sosit la Tasurinchi, orbul, ăla de pe râul Cashiriari, i am povestit ce mi s a întâmplat. M a afumat și mi a pregătit o fiertură de tutun. „Ce ți s a întâmplat e că sufle¬tul tău s a împărțit în mai multe, mi a explicat. Răul a in¬trat în trupul tău fiindcă l a trimis vreun machikanari sau fiindcă, din neatenție, i ai ieșit în drum. Trupul tău e cushma sufletului, nimic mai mult. Învelișul lui, ca la vierme. O dată ajuns răul înăuntru, sufletul a încercat să se apere. A încetat să mai fie unul singur și s a rupt în mai multe, ca să păcălească răul. Iar răul a furat câte a putut. Unul, două, mai multe. Dar n a luat prea multe, că altfel te ai fi dus de¬finitiv. Ai făcut bine că te ai îmbăiat cu apă de tohe și că i ai aspirat aburul. Dar ar fi trebuit să mai faci un lucru mai viclean. Să ți freci bine creștetul capului, până se face roșu, cu boia de achiote. Atunci răul n ar mai fi putut să ți pără¬sească trupul cu prada de suflete. Pe acolo iese el, asta i ușa lui. Iar boiaua de achiote îi închide drumul. Simțindu se prizonier, înăuntru, își pierde tăria și moare. În trup, lucrurile se petrec ca și în case. Diavolii care intră în case nu fură suflete și nu scapă tot prin partea de sus, adică prin vârful acoperișului? De ce împletim noi cu atâta grijă ra¬murile pe acoperiș? Ca diavolul să nu poată fugi pe acolo, ducând cu el sufletele celor care dorm. La fel e și trupul.
Te ai simțit slăbit din cauza sufletelor pe care le ai pierdut, dar ele s au întors din nou la tine și de aceea ai putut ajun¬ge până aici. Au fugit de la Kientibakori, profitând de un moment de neatenție al kamagarinis ilor lui. S au întors ca să te caute, nu ești tu casa lor? Și te au găsit tot acolo, în același loc, sfârșindu te, muribund. Au intrat în trupul tău și ai renăscut. Acum, înăuntrul tău, toate sufletele s au unit deja. Acum sunt iarăși unul singur.” Cel puțin, asta i ceea ce am aflat eu. Tasurinchi, orbul, ăla de trăiește pe malul râului Cashiriari, e bine. Deși nu vede mai nimic în cea mai mare parte a timpului, poate să și vadă de fermă. Umblă. Zice că acum vede mai multe lucruri în timpul căpielii decât înainte. Zău așa! Ce i s a întâmplat o fi mai degrabă un noroc. Așa cre¬de el. Aranjează lucrurile în așa fel ca orbia să le facă, și lui, și a lor săi, cât mai puțin rău. Fiul său cel mic, care mer¬gea de a bușilea când m am dus ultima oară să l văd, a ple¬cat. L a mușcat o viperă de picior. Când și a dat seama, Ta¬surinchi a pregătit o fiertură și a făcut tot ce a putut să l salveze, dar trecuse deja prea mult timp. Și a schimbat cu¬loarea, a devenit negru ca un huito și s a dus.
Dar părinții lui au avut bucuria de a l mai vedea o dată. S a întâmplat așa.
S au dus la seripigari și i au spus că sunt foarte amărâți din pricina plecării copilului. L au rugat: „Cercetează ce i cu el, în ce lume se află, ziceau. Și cere i să vină să ne vizi¬teze măcar o dată.” Iar seripigari așa a făcut. Sufletul lui, în timpul căpielii, condus de un saankarite, a călătorit până la râul duhurilor curate, Meshiareni. Acolo l a găsit pe co¬pil. Los saankarites îl îmbăiaseră, crescuse, avea o casă și curând urma să aibă și o soață. Povestindu i cât de triști rămăseseră părinții lui, seripigari l a convins să se întoarcă pe pământul ăsta ca să le facă o ultimă vizită. A promis și s a ținut de cuvânt.
Tasurinchi, orbul, zice că peste puțin timp, în casa de pe Cashiriari s a prezentat un tânăr, îmbrăcat cu o cushma nouă. Toți l au recunoscut, deși nu mai era copil, ci un tânăr.
Tasurinchi, orbul, și a dat seama că el este după parfumul pe care îl degaja. S a așezat între ei și a luat o gură de manioc și un pic de masato. Le a povestit călătoria lui, de când sufletul a scăpat de trup prin creștetul capului. Era întu¬neric, dar el a putut recunoaște intrarea în peștera pe unde se coboară la fluviul sufletelor moarte. S a aruncat în Kamabiria și a plutit în apa groasă, fără să se scufunde. Nu trebuia să și miște nici mâinile, nici picioarele. Curentul, argintiu ca o pânză de păianjen, îl purta încetișor. În jurul lui, călătoreau și alte suflete pe Kamabiria, râu lat, pe ale cărui maluri sunt probabil roci mai povârnite decât la Gran Pongo. În cele din urmă a ajuns în locul unde apele se des¬part, târându i în prăpastia lor de cascade și de vârtejuri pe cei care coboară în Gamaironi, să sufere. Același curent al râului îi separa pe unii de ceilalți. Ușurat, fiul lui Tasurin¬chi cel orb simțea cum apele îl îndepărtau de prăpastie; fericit, și a dat seama că el își va continua călătoria pe Ka¬mabiria, cu cei care urmau să urce, prin fluviul Meshiareni, spre lumea cea mai de sus, lumea soarelui, Inkite. Ca să ajungă acolo, a mai călătorit multă vreme. A trebuit să treacă pe la capătul acestui pământ, Ostiake, unde se varsă toate râurile. E o regiune mlăștinoasă, plină de monștri; Kashiri, luna, coboară uneori până aici și și pune la cale isprăvile.
Au așteptat până când cerul s a curățat de nori, iar ste¬lele s au reflectat în apă, limpezi. De abia atunci fiul lui Tasurinchi a putut urca, împreună cu tovarășii lui de călă¬torie, pe Meshiareni, care i o scară de luceferi, până la In¬kite. Los saankarites l au întâmpinat cu o petrecere. A mâncat un fruct dulce la gust, care l a făcut să crească, și i au arătat casa unde avea să locuiască. Acum, la întoarcere, i or fi pregătit o nevastă. Era fericit, s ar zice, în lumea cea mai de sus. Nu și mai aducea aminte de mușcătura viperei.
„Nu ți pare rău după nimic de pe acest pământ?” l au întrebat rudele lui. Ba da. După fericirea pe care o simțea când mamă sa îi dădea să sugă. Și atunci, mi a povestit or¬bul de pe Cashiriari, cerându și voie, tânărul s a apropiat de maică sa, i a descheiat cushma și, cu multă delicatețe, i a supt sânii, cum făcea când de abia se născuse. Dar ea mai avea lapte? Cine știe! Însă el s a simțit fericit, probabil. S a despărțit de ei, mulțumit.
S au mai dus și cele două surori mai tinere ale nevestei lui Tasurinchi. Pe una au prins o niște punarunas care i au apărut în cale pe drumul dinspre Cashiriari și au pus o să le gătească și au folosit o ca femeie timp de mai multe ră¬sărituri de lună. Era în perioada când ea trebuia să rămână pură, să și țină părul tăiat, să nu mănânce, să nu stea de vorbă cu nimeni și să n o atingă bărbatul. Tasurinchi spu¬ne că el n a certat o pentru rușinea prin care a trecut. Dar ea se tot frământa din cauza sorții ei. „Nu merit să mai vor¬bească nimeni cu mine, zicea. Nu știu dacă mai merit să trăiesc.” La căderea nopții, s a îndreptat încet spre malul râului, și a făcut patul de ramuri și și a înfipt un spin de chambim. „Era atât de tristă, că bănuiam c o să facă așa ceva”, mi a spus Tasurinchi, orbul. Au înfășurat o în două cushmas, ca să n o ciugulească vulturii, și, în loc să i dea drumul pe mijlocul râului, într o canoe, sau s o îngroape, au atârnat o de vârful unui copac. Într un mod foarte înțelept, ca oasele ei să fie mângâiate de razele soarelui de dimineață până seara. Tasurinchi mi a arătat unde, iar eu m am mirat. „Ce sus! Cum ai putut ajunge până acolo?” „N oi fi având eu vedere, dar pentru a te cățăra într un copac nu ți trebuie ochi, ci picioare și brațe, iar ale mele sunt încă puternice”, mi a răspuns el.
Cealaltă soră a femeii lui Tasurinchi, orbul de pe Cashi¬riari, a căzut într o râpă pe când se întorcea de la plantația de manioc. Tasurinchi o trimisese să controleze capcanele pe care le pune în jurul plantației și în care, zice el, se prind mereu agutis. Dimineața era pe sfârșite, iar ea nu mai apă¬rea. Au plecat în căutarea ei și au descoperit o în fundul prăpastiei. Se rostogolise, alunecând poate, sau pentru că se surpase pământul sub picioarele ei. Dar pe mine m a mi¬rat. Nu i o râpă prea adâncă. Oricine ar putea sări sau s ar putea rostogoli până în fundul ei, fără să moară. Probabil că ea murise mai dinainte, iar trupul ei gol, lipsit de suflet, s o fi rostogolit jos, în prăpastie. Tasurinchi, orbul de pe Cashiriari, spune: „Mereu m am gândit că fata asta o să ple¬ce fără nici o explicație.” Își petrecea timpul fredonând niște cântece pe care nimeni nu le mai auzise. Avea niște izbuc¬niri ciudate, vorbea de locuri necunoscute și, după cât se pare, animalele îi povesteau tainele lor când nu era nimeni prin apropiere ca să le audă. Astea sunt semne că cineva o să plece în curând, așa crede Tasurinchi. „Acum, că au ple¬cat astea două, avem mai multă mâncare de împărțit, ce noroc pe noi!” glumea el.
I a învățat pe fiii lui mai mici să vâneze. Îi pune să exer¬seze toată ziua, că nu se știe ce i se poate întâmpla. Le a ce¬rut să mi arate ce știau. Într adevăr, mânuiau deja arcul și cuțitul, chiar și cei care de abia au învățat să umble. Sunt îndemânatici și la pregătirea capcanelor și la pescuit. „După cum vezi, n or să ducă lipsă de mâncare”, mi a spus Tasurinchi. Îmi place curajul lui. E un bărbat pe care nimic nu l întristează. Am stat mai multe zile cu el, însoțindu l când punea cârligele, la întinsul capcanelor și l am ajutat să și plivească plantația. Muncea aplecat, smulgând iarba de par¬că ochii lui ar avea încă lumină. Am fost și la o mlaștină cu sungaros, dar n am pescuit nimic. Nu se mai sătura ascultându mă. Mă punea să repet aceleași lucruri: „Așa, când o să pleci, o să mi pot povesti eu însumi ce mi poves¬tești tu acum”, zicea.
„Ce urâtă trebuie să fie viața ălora care n au, ca noi, oa¬meni care să vorbească, cugeta. Dacă povestești, e ca și când ce s a întâmplat se petrece de mai multe ori.” Pe una din¬tre fetele lui, care adormise în timp ce eu vorbeam, a tre¬zit o cu un brânci: „Ascultă, fetițo, nu pierde ce povestește, îi zicea. Trebuie să cunoști fărădelegile lui Kientibakori. Să știi relele pe care ni le a făcut și ni le mai poate face oastea lui de kamagarinis.”
Acum știm multe lucruri despre Kientibakori, pe care ei, înainte, nu le știau. Știm că are multe mațe, ca mormo¬locul inkiro. Știm că îi urăște pe cei din neamul machiguenga. A încercat de mai multe ori să ne distrugă. Știm că el a su¬flat tot răul care există, de la mashcos până la molime. Stâncile ascuțite, norii întunecoși, ploaia, noroiul, curcubeul, el le a suflat. Și păduchii, puricii, căpușele, năpârcile, vipe¬rele veninoase, șoarecii și broaștele râioase. El a suflat muș¬tele, țânțarii, liliecii și vampirii, furnicile și vulturii. Tot el a suflat buruienile care bășică pielea și pe cele care nu se pot mânca; pământul roșu din care se fac urcioare, dar unde nu se poate pune manioc. Toate astea le am aflat pe râul Shivankoreni, din gura unui seripigari. Poate că ăsta i omul care știe cele mai multe despre lucrurile și ființele suflate de Kientibakori.
Când a fost cel mai aproape să ne distrugă a fost atunci. Nu mai era o vreme de belșug. Nu era nici timpul sângerării copacilor. Se pare că între cele două vremuri. A venit un kamagarini cu înfățișare de om și le a zis oamenilor care um¬blă: „Cel care are într adevăr nevoie de ajutor nu este soa¬rele, ci Kashiri, luna, care e tatăl soarelui.” Și le a spus de ce, în cuvinte care i au pus pe gânduri. Oare soarele, care i atât de puternic, nu i face să lăcrimeze pe cei care se încu¬metă să l privească fix, fără să clipească? Deci ce nevoie de ajutor poate el să aibă? Povestea cu căzutul și cu ridi¬catul nu i decât un șiretlic. În schimb luna, cu lumina ei plăpândă, blândă, luptă mereu împotriva întunericului în condiții foarte grele. Dacă luna n ar fi acolo, noaptea, pândind pe cer, bezna ar fi desăvârșită, un întuneric adânc: omul ar cădea în prăpastie, ar călca peste viperă și nu și ar mai putea nimeri canoea, nici să iasă să planteze manioc sau să vâneze. Ar trăi ca un prizonier în același loc, iar los mash¬cos ar putea să l încercuiască, să l săgeteze, să i taie capul și să i fure sufletul. Dacă soarele ar cădea de tot, poate c ar fi numai noapte. Dar atâta timp cât va fi luna, noaptea nici¬odată n o să fie noapte cu adevărat, ci doar întuneric pe jumătate, și viața ar continua, poate. Oare oamenii n ar tre¬bui s o ajute mai degrabă pe Kashiri? Nu i oare mai bine așa pentru ei? Dacă o fac, lumina lunii va străluci mai tare, iar noaptea ar fi mai puțin noapte, o penumbră tocmai bună pentru umblat.
Cel care le spunea toate astea părea un om, dar era un kamagarini. Unul dintre aceia pe care Kientibakori i a su¬flat ca să bântuie prin lumea asta numai ca să semene ne¬norociri. Ei, înainte, nu l au cunoscut. Deși a sosit în toiul unei mari furtuni, cum sosesc mereu drăcușorii prin sate. Ei, înainte, nu l înțelegeau, poate. Dacă apare cineva când stăpânul tunetului rage și cad trombe de apă, acela nu i om, ci un kamagarini. Acuma știm. Ei nu aflaseră încă. S au lăsat convinși. Și, schimbându și obiceiurile, au început să facă noaptea ceea ce făceau înainte ziua, iar ziua ceea ce făceau înainte noaptea. Crezând că astfel Kashiri, luna, o să strălucească mai tare.
Îndată ce se ivea ochiul soarelui pe cer, ei se retrăgeau sub acoperiș, spunându și unii altora: „E ceasul să ne odih¬nim.” „E momentul să ne aprindem focurile.” „E vremea să ne așezăm ca să l ascultăm pe cel care vorbește.” Și așa făceau: se odihneau pe soare sau se adunau ca să l asculte pe povestaș până ce începea să se întunece. Atunci, dezmorțindu se, ziceau: „A venit clipa să trăim.” Noaptea că¬lătoreau, noaptea vânau, noaptea își ridicau locuințele și noaptea defrișau pădurea ori smulgeau iarba și bălăriile de pe plantațiile de manioc. S au obișnuit cu noul mod de viață până într atât încât nu mai suportau să stea sub cerul liber în ceasurile cu lumină. Căldura soarelui le ardea pie¬lea, iar focul din ochiul lui îi orbea. Frecându se, ziceau: „Nu vedem, ce cumplită e lumina asta, o urâm.” În schimb noaptea, ochii lor se obișnuiseră cu întunericul și vedeau ca mine și ca voi în timpul zilei. Spuneau: „E adevărat, Ka¬shiri, luna, ne mulțumește pentru ajutorul pe care i l dăm.” Începuseră să se numească nu oameni ai pământului, nu oameni care umblă, nu oameni care vorbesc, ci oameni ai beznei.
Totul mergea foarte bine, probabil. Erau fericiți, se pare. Viața se scurgea fără necazuri. Se simțeau senini. Cei care plecau se întorceau și, de bine, de rău, nu le lipsea mâncarea: „Am fost înțelepți făcând ce am făcut”, ziceau. Dar se înșelau, se pare. Își pierduseră înțelepciunea. Începuseră să devină toți niște kamagarinis, dar nu bănuiau nimic. Până când au început să li se întâmple anumite lucruri. Într o bună zi, Tasurinchi s a trezit dimineața cu solzi și cu coadă în loc de picioare. Părea o carachama uriașă. Da, peștele ăla care trăiește în apă și pe uscat, peștele ăla care înoată și umblă. Târându se cu greu, s a dus și s a băgat într o baltă, șop¬tind plin de mâhnire că nu mai poate îndura viața pe pământ, că i e dor de apă. După câteva răsărituri de lună, când s a trezit, lui Tasurinchi îi crescuseră aripi în locul brațelor. A făcut un mic salt și l au văzut cu toții cum se înalță și dispare pe deasupra capetelor, dând din aripi ca un colibri. Lui Tasurinchi i a crescut o trompă, iar copiii lui, nerecunoscându l, au strigat fără rușine: „Un pecari, să l mâncăm!” Când a încercat să le spună cine e, a scos un sforăit și a mârâit. A trebuit s o ia din loc, la trap. Dar mergea greoi, pe patru labe pe care nu prea știa să le folosească, urmărit de lumea înfometată, care arunca în el cu pietre și cu săgeți. „Să l prindem, să l prindem”, ziceau.
Pământul ăsta a rămas fără oameni. Unii deveneau pă¬sări, alții pești, alții broaște țestoase, alții păianjeni, și du¬ceau viața diavolilor kamagarinis. „Ce i cu noi, ce nenoro¬cire o mai fi și asta?”, se întrebau, năuciți, supraviețuitorii. Erau înfricoșați și orbi, nu pricepeau. Încă o dată se pier¬duse înțelepciunea. „O să dispărem”, se tânguiau. Triști, probabil. Atunci, în toiul confuziei, le au căzut pe cap și los mashcos, care au făcut omor mare. Le au tăiat capul mul¬tora și le au luat femeile. Se părea că nenorocirea n avea să se mai termine vreodată. Atunci, în disperarea lor, unuia i a trecut prin minte: „Hai să mergem la Tasurinchi.”
Era un seripigari deja bătrân, care trăia singur pe râul Timpia, în spatele unei cascade. I a ascultat fără să scoată o vorbă. A mers cu ei până la locul unde trăiau. Cu ochii plini de urdori, a privit pustiul și dezordinea care domneau în lume. A postit mai multe răsărituri de lună, mut, adunându și gândurile. A pregătit o fiertură pentru căpială. A pisat tutun verde într o piuă, a stors frunzele într o sită, le a pus la fiert într un vas cu apă până ce fiertura s a îngroșat și a făcut bășici. A pisat rădăcini de ayahuasca, a stors un suc cenușiu, l a fiert și l a lăsat să se răcească. Au stins focul și au înconjurat casa cu frunze de banan, ca să facă un întuneric deplin. Seripigari i a afumat pe toți rând pe rând și a cântat, iar ei i au răspuns tot cântând. Apoi și a luat fier¬turile, cântând mai departe. Ei așteptau, neliniștiți. El con¬tinua să agite mănunchiul de frunze și să cânte. Nu în¬țelegeau ce zice. În sfârșit, devenit duh, i au văzut umbra cățărându se pe stâlpul din mijlocul colibei și dispărând pe acoperiș, prin același loc pe unde dracul duce sufletele. După puțină vreme, s a întors. Avea același trup, dar nu mai era el, ci un saankarite. I a certat, mânios. Le a adus amin¬te ce au fost, ce au făcut și toate sacrificiile de când au început să umble. Cum de s au putut lăsa păcăliți de vicle¬șugurile dușmanilor lor dintotdeauna? Cum de au putut trăda soarele pentru Kashiri, luna? Schimbându și modul de viață, au tulburat ordinea lumii, derutând sufletele ce¬lor plecați. În întunericul în care se mișcau, sufletele nu i mai recunoșteau, nu știau dacă s au rătăcit. De aceea se întâmplau nenorocirile, poate! Duhurile celor care plecau și se întorceau, zăpăcite de schimbare, plecau din nou. Ră¬tăceau prin pădure, orfane, gemând în vânt. În trupurile părăsite, fără sprijinul sufletelor, intra câte un kamagarini ca să le corupă; de asta le ieșeau pene, solzi, boturi, gheare, ace. Dar mai aveau încă vreme. Descompunerea și necurăția le adusese un diavol care trăia printre ei îmbrăcat ca un om. Au plecat în căutarea lui, hotărâți să l omoare. Dar kamagarini fugise deja în adâncul pădurii. Atunci au înțe¬les. Rușinați, au început iar să facă ce făceau înainte, până ce lumea, viața au redevenit ce erau și ce trebuiau să fie. Mâhniți și căindu se, s au pornit să umble. Nu trebuie să facă fiecare ce i dator? Nu erau ei datori să umble, ajutând astfel soarele să se ridice? Ei și au îndeplinit obligația, se pare. Dar noi ne o îndeplinim? Umblăm? Trăim?
Dintre toate felurile de kamagarinis pe care i a suflat Kientibakori, cel mai rău dintre drăcușori este kasibarenini, se pare. Mititel, ca un copilaș, dacă se ivește pe undeva înfă¬șurat în cushma lui de culoarea pământului înseamnă că pe acolo e vreun bolnav. Vrea să i ia sufletul în stăpânire, ca să l îndemne să facă lucruri rele. De aia bolnavii nu tre¬buie lăsați nici o clipă singuri. E de ajuns o mică neatenție pentru ca un kasibarenini să facă vreo năzbâtie. Tasurinchi zice că așa i s a întâmplat lui. Ãla care s a întors, ăla care trăiește acum pe râul Camisea. Tasurinchi. După părerea lui, un kasibarenini e vinovat de ceea ce i s a întâmplat aco¬lo la Shivankoreni, unde lumea, când își aduce aminte, încă mai spumegă de mânie. M am dus să l văd pe mica plajă de pe malul râului Camisea, unde și a făcut casa. S a spe¬riat când m a văzut apărând. Și a luat pușca. „Ai venit să mă omori? a zis. Ai grijă, uite ce am în mână!” Nu era fu¬rios, ci trist. „Am venit în vizită, l am liniștit eu. Și ca să ți vorbesc, dacă vrei să m asculți. Dacă preferi să mă duc, mă duc.” „Cum să nu vreau să mi vorbești, mi a răspuns, întinzând două rogojini. Vino, vino! Mănâncă mi toată mâncarea, ia mi tot maniocul pe care îl am. Totul e al tău.” Plângea amar că nu i se mai îngăduie să se întoarcă la Shi¬vankoreni. Cum se apropie, fostele lui rude îi ies în întâmpinare cu săgeți și cu pietre, strigând la el: „Drace, drac blestemat!”
În plus, au cerut unui vrăjitor rău, un machikanari, să i facă rău. Tasurinchi l a surprins furișându se noaptea în casa lui, ca să i fure o șuviță de păr sau altceva de al lui, ca să l îmbolnăvească și să moară de o moarte groaznică. Ar fi putut să l omoare pe machikanari, dar n a făcut decât să l pună pe fugă, trăgând un foc în aer. Asta dovedește, crede el, că sufletul lui este iarăși curat. „Nu i drept să mă urască atâta”, spune. Mi a povestit că a fost la Tasurinchi, pe râu în sus, ca să i ducă mâncare și daruri. Oferindu se să i defrișeze o bucată de pământ în pădure, i a cerut în schimb să i dea de nevastă pe oricare dintre fetele lui. Ta¬surinchi l a jignit: „Păduche ce ești, rahat, vicleanule, cum de îndrăznești să te arăți pe aici, am să te omor chiar acum!” Și a vrut să l despice cu maceta.
S a tânguit, plângându și soarta. Zicea că nu i adevărat că el a fost diavol kasibarenini deghizat în om. O fi fost o vreme, poate, înainte. Dar acum este ca oricare machiguenga de pe Shivankoreni, care nu l lasă să se apropie. Neferi¬cirea lui a început când s a stârnit capia. Era atât de slab și de vlăguit, că nu se mai putea ridica de pe rogojină; nici să vorbească nu mai putea: deschidea gura și nu i ieșea glasul. „M oi fi transformat în pește”, se pare că așa cre¬dea. Dar vedea și înțelegea ce se petrece în jurul lui, în ce¬lelalte locuințe din Shivankoreni. S a speriat tare când a băgat de seamă că toți din casă își scoteau brățările și po¬doabele de la încheieturi, de pe brațe și de la glezne. Îi au¬zea spunând: „O să moară curând. Dar înainte de a pleca, duhul lui o să și scoată venele și cu ele, când dormim, o să ne lege de părțile trupului unde avem podoabe.” El voia să i liniștească, să le spună că niciodată n o să le facă așa ceva și că nici nu e pe moarte. Dar nu putea vorbi. Și atunci l a zărit, în ploaie. Dădea târcoale prin sat, făcând pe nevi¬novatul. Era un copil cu o cushma de culoarea pământului și părea că se distrează jucându se cu niște boabe de floripondio și imitând cu mâinile zborul unui colibri. Lui Tasurinchi nu i a trecut prin minte că ăla ar putea fi un drăcușor. De aia nu s a îngrijorat când rudele lui au plecat la baltă să pescuiască. Atunci, văzându l singur, kasibarenini s a transformat în furnică și s a strecurat în trupul lui Tasurinchi printr o nară, pe unde se aspiră sucul de tutun. El s a simțit imediat lecuit de răul de care suferea, i au reve¬nit puterile pe loc și s a îngrășat. Dar a simțit și un im¬bold să facă ce a făcut. Și fără să mai zăbovească, alergând, urlând, lovindu și pieptul ca o maimuță, a început să pună foc la locuințele din Shivankoreni. Spune că nu el, ci dia¬volul aprindea paiele și arunca torțe peste tot, răcnind și țopăind fericit. Tasurinchi își mai aduce aminte de strigă¬tele papagalilor, că se sufoca printre norii de fum, în timp ce în jurul lui, în față și în spate, la dreapta și la stânga, totul era în flăcări. Dacă n ar fi sosit ceilalți, Shivankoreni n ar mai fi existat astăzi. Zice că îndată ce a văzut lumea venind, s a și căit de ceea ce a făcut. A trebuit să fugă, îngrozit și spunându și: „Ce i cu mine?” Voiau să l omoare, l au ur¬mărit strigându i: „Drace! drace!”
Dar, crede Tasurinchi, asta i o poveste veche. Drăcușorul care l a pus să dea foc locuințelor de pe Shivankoreni a fost supt de un seripigari din Koribeni: i l a scos pe la sub¬suoară și apoi l a vomitat. Tasurinchi l a văzut: avea for¬ma unui oscior alb. Zice că de atunci el e iarăși ca mine sau ca oricare dintre voi. „De ce crezi că nu mă lasă să tră¬iesc în Shivankoreni?” m a întrebat. „Pentru că n au încre¬dere în tine, l am lămurit. Toți țin minte că în ziua aia te ai făcut bine numai ca să le arzi casele. Și, în plus, știu că ai trăit acolo, dincolo de Gran Pongo, printre viracochas.” Pen¬tru că Tasurinchi nu era îmbrăcat cu cushma, ci cu pantaloni și cămașă. „Acolo, printre ei, mă simțeam ca un orfan, mi a spus. Visam să mă întorc la Shivankoreni. Iar acum, când sunt aici, rudele mele mă fac să mă simt tot orfan. Oare mereu o să trăiesc așa, în singurătate, fără familie? Singu¬rul lucru pe care îl vreau este o femeie care să mi prăjească maniocul și să mi facă prunci.”
Am stat cu el timp de trei răsărituri de lună. E un bărbat neprietenos și distrat, care uneori vorbește singur. Cine a trăit cu un drac kasibarenini înlăuntrul trupului nu mai poate fi ce era, probabil. „Poate faptul c ai venit să mă vezi este începutul unei schimbări, mi a zis. Crezi că peste ceva vreme oamenii care umblă mă vor lăsa să merg și eu cu ei?” „Cine știe!” i am răspuns. „Nu e nimic mai trist decât să simți că nu mai ești om”, mi a zis la despărțire. Când mer¬geam pe râul Camisea, l am zărit în depărtare. Se urcase pe un deal și mă urmărea cu privirea. Îmi aduceam aminte de chipul lui întunecos, de singuratic, dar nu i l mai ve¬deam.
Cel puțin asta i ce am aflat eu.


IV

Am cunoscut jungla amazonică în cursul anului 1958, grație prietenei mele Rosita Corpancho. Atribuțiile ei la Universitatea San Marcos erau vagi; puterea ei, inco¬mensurabilă. Bântuia printre profesori, fără să fie unul din¬tre ei, și toți făceau ceea ce le cerea Rosita. Datorită dibă¬ciei sale, greoaiele uși ale administrației se deschideau, iar demersurile deveneau mai ușoare.
— E un loc în expediția pe Alto Maranon, organizată de Institutul de Lingvistică pentru un antropolog mexican, mi a zis ea într o zi când ne am întâlnit în curtea Facultății de Litere. Vrei să te duci?
Eu tocmai obținusem mult râvnita bursă în Europa și trebuia să plec în Spania luna următoare. Dar, fără să șo¬văi, am acceptat.
Rosita este din Loreto și dacă ești atent, mai poți sesiza la ea urme ale încântătorului accent melodios al peruani¬lor orientali. Era — și mai este încă, probabil — protec¬toarea și promotoarea Institutului Lingvistic de Vară, o instituție care, în cei patruzeci de ani de existență în Peru, a fost obiectul unor virulente controverse. Înțeleg că acum, când scriu aceste rânduri, își face bagajele pentru a părăsi țara. Nu pentru că ar fi fost alungat (era cât pe ce să se întâmple și asta, în timpul dictaturii generalului Velasco), ci de motu proprio, considerând că și a îndeplinit misiunea pentru care a ajuns la Yarinacocha, baza lui de operații, pe malul fluviului Ucayali, la circa zece kilometri de Pucallpa, de unde activitatea i s a extins practic în toate col¬turile și colțișoarele Amazoniei.
În ce constă misiunea Institutului? După dușmanii lui, este un braț al imperialismului nord american care, sub pretextul cercetării științifice, face spionaj și desfășoară o muncă de infiltrare culturală neocolonialistă printre indi¬genii Amazoniei. Aceste acuzații provin mai ales de la for¬țele de stânga. Dar adversare ale Institutului sunt și unele sectoare ale Bisericii catolice — îndeosebi misionarii din junglă —, care îl acuză că nu este altceva decât o falangă de evanghelizatori protestanți deghizați în lingviști. Unii antropologi îi reproșează pervertirea culturilor aborigene, încercarea de occidentalizare și încorporare a lor într o eco¬nomie de piață. Anumiți conservatori critică prezența Insti¬tutului în Peru din rațiuni naționaliste și hispanice. Printre aceștia se numără și maestrul și șeful meu de atunci, isto¬ricul Porras Barrenechea, care, aflând că plec în acea expe¬diție, m a dojenit: „Ai grijă, yankeii or să încerce să te cum¬pere.” Din punctul lui de vedere, era intolerabil faptul că, din cauza Institutului, indigenii sălbatici aveau să învețe probabil să vorbească mai degrabă engleza decât spaniola.
Prietenii lui, ca Rosita Corpancho, apărau Institutul cu argumente pragmatice. Munca lingviștilor — studiul lim¬bilor și al dialectelor amazonice, stabilirea de vocabulare și gramatici pentru diferitele triburi — servea țării și, în plus, era garantată de Ministerul învățământului, care tre¬buia să și dea avizul pentru proiectele sale și primea copii după tot materialul adunat de membrii Institutului. Atâta timp cât însuși Ministerul sau universitățile peruane nu și asumau răspunderea de a face această muncă, e bine că s a găsit totuși cineva care să o facă în Peru. Pe de altă parte, infrastructura Institutului în Amazonia, cu flotila de hidro avioane și cu sistemul de comunicații prin radio între baza din Yarinacocha și rețeaua de lingviști care trăiau în mij¬locul diverselor triburi, era și ea folositoare țării, dacă ne gândim la faptul că învățătorii, funcționarii și militarii din cele mai îndepărtate localități din junglă apelau de obicei tot la ea, și nu numai în cazuri de urgență.
Controversa n a luat și, bineînțeles, nici nu va lua sfârșit.
Această expediție de câteva săptămâni la care am avut norocul să particip mi a produs o impresie atât de puter¬nică, încât, după douăzeci de ani, o mai țin încă minte și pot să scriu despre ea cu lux de amănunte. Ca acum, la Flo¬rența. Am fost mai întâi la Yarinacocha, unde am stat de vorbă cu lingviștii, și apoi, la mare distanță de acolo, în re¬giunea Alto Maranon, unde am străbătut o serie de cătune și sate locuite de două triburi de origine jibaro: aguarunas și huambisas. După aceea am urcat până la lacul Morona, ca să vizităm triburile shapras.
Călătoream cu un mic hidroavion și, în unele locuri, cu canoe indigene, de a lungul unor canale înguste, cu apa nă¬pădită de o vegetație atât de bogată, încât, deși eram în pli¬nă zi, părea noapte. Forța și singurătatea naturii — copacii înalți, lagunele netede, râurile încremenite — sugerau o lume proaspăt creată, necălcată de oameni, un paradis vegetal și animal. În schimb, când ajungeam la triburi, atin¬geam preistoria. Aici era existența elementară și primordi¬ală a îndepărtaților strămoși: vânători, culegători, arcași, nomazi, magicieni, animiști. Și aici eram tot în Peru, dar eu de abia atunci luam cunoștință deplină de acest fapt: o lume încă neîmblânzită, epoca de piatră, culturile magico religioase, poligamia, scurtarea capului (într un sat shapra, din Moronacocha, cacique-le Tariri ne a explicat, prin intermediul unui interpret, complicata tehnică pe care o cerea această operație), adică începutul istoriei umane.
De a lungul întregului traseu, sunt sigur că m am gândit permanent la Saul Zuratas. Și că am vorbit mult despre el cu profesorul lui, dr. Matos Mar, care făcea parte din ex¬pediție și cu care, de la această călătorie, am devenit prie¬ten. Matos Mar mi a povestit că l invitase pe Saul să vină cu noi, dar că el refuzase, fiindcă nu era deloc de acord cu munca institutului.
Călătoria mi a permis să înțeleg mai bine fascinația lui Mascarita pentru aceste ținuturi și pentru oamenii lor, să ghicesc forța impactului care le schimbase cursul vieții. Dar, în plus, mi a oferit și prilejul unor experiențe concrete care justificau acum multe dintre opiniile discrepante care, mai mult din intuiție decât din cunoașterea reală a problemei, mă despărțiseră de Saul în legătură cu culturile amazonice. Ce iluzie să vrei să aperi acele triburi, așa cum erau ele, așa cum trăiau! În primul rând, acest lucru nu era po¬sibil. Unele mai încet, altele mai repede, toate se contaminau însă de influențe occidentale și metise. În plus, era oare de dorit o asemenea himerică prezervare? La ce le ar servi triburilor să continue să mai trăiască așa cum trăiau și cum unii antropologi puriști, precum Saul, voiau să trăiască și pe mai departe? Primitivismul lor îi făcea mai degrabă vic¬time ale celor mai cumplite jafuri și cruzimi.
În satul aguaruna Urakusa, unde am sosit pe înserate, am văzut, prin ferestrele hidroavionului, obișnuitul spec¬tacol la aterizarea în apropierea vreunui trib: întregul sat, bărbați și femei pe jumătate îmbrăcați și pictați, atrași de zgomotul motorului, urmărea evoluțiile aeroplanului, în vreme ce toți își loveau fața și pieptul cu ambele mâini (pen¬tru a speria insectele). Dar în Urakusa, în afară de trupuri arămii, mamele atârnând, copii cu pântecele umflat de para¬ziți, piei cu dungi roșii sau negre, ne mai aștepta un specta¬col pe care nu l am mai uitat niciodată: acela al unui bărbat de curând torturat. Era vorba de cacique le locului, numit Jum.
O expediție de albi și de metiși din Santa Maria de Nieva — o agenție comercială de pe malul râului Nieva, unde am fost și noi găzduiți la o misiune catolică — sosise la Urakusa cu o săptămână înaintea noastră. Făceau parte din ea toate autoritățile civile ale zonei, plus un militar dintr o garnizoană de frontieră. Jum le a ieșit în întâmpinare, dar ei i au spart fruntea pocnindu l cu o lanternă. Apoi au dat foc la colibele din Urakusa, i au bătut pe indigenii pe care au putut pune mâna și au violat mai multe femei. Pe Jum l au luat cu ei la Santa Maria de Nieva, unde l au umilit răzându i părul din cap. Apoi l au torturat în public. L au biciuit, i au ars subsuorile cu ouă fierbinți și în cele din urmă l au atârnat într un pom, cum se face cu los paiches pescuiți din fluviu ca să se scurgă de apă. După ce l au ți¬nut acolo câteva ceasuri, i au dat drumul și i au îngăduit să se întoarcă în sat.
Cauza imediată a acestei sălbăticii era un incident mi¬nor petrecut în Urakusa între aguarunas și un grup de sol¬dați care trecuse pe acolo. Însă cauza profundă era faptul că Jum încercase să organizeze o cooperativă în satele agua¬runas din Alto Maranon. Cacique le era un bărbat perse¬verent, isteț, iar lingvistul Institutului care lucra printre aguarunas l a încurajat să se ducă la Yarinacocha ca să ur¬meze un curs pentru a deveni învățător bilingv. Era vorba de un program elaborat de Ministerul învățământului cu ajutorul Institutului de Lingvistică. Erau aduși la Yarina¬cocha oameni din diverse triburi care, ca și Jum, păreau în stare să desfășoare o activitate pedagogică în satul lor. În Yarinacocha primeau o învățătură — destul de sumară, îmi închipui — predată de lingviștii și învățătorii peruani, care le permitea să i alfabetizeze pe ai lor în propria limbă. Apoi erau trimiși la locurile lor de origine, cu material didac¬tic și cu titlul, cam pompos, de învățător bilingv.
Programul nu și a atins obiectivul propus — adică alfa¬betizarea indigenilor din Amazonia —, însă, în ceea ce l privește pe Jum, a avut consecințe imprevizibile. Trecerea lui prin Yarinacocha, contactul cu „civilizația” l au ajutat pe cacique le din Urakusa să descopere — singur sau aju¬tat de dascălii săi — că el și ai săi erau pe nedrept exploa¬tați de patronii cu care făceau negoț. Patronii, albi sau me¬tiși din Amazonia, străbăteau periodic zona triburilor ca să cumpere cauciuc și blănuri. Ei înșiși fixau prețul celor cumpărate și plăteau în natură — cu macete, cârlige de pes¬cuit, îmbrăcăminte, puști —, la un preț stabilit tot de ei, după chef și interese. Șederea la Yarinacocha l a ajutat pe Jum să înțeleagă faptul că, dacă, în loc să facă negoț cu patronii, los aguarunas s ar osteni să se ducă să și vândă cau¬ciucul și blănurile în orașe — la birourile Băncii Hipotecario, de exemplu —, ar primi pentru aceste mărfuri un preț mult mai mare. Iar de aici ar putea cumpăra mai ief¬tin produsele pe care le vindeau patronii.
Descoperirea valorii banului a fost o tragedie pentru urakusas. Jum i a înștiințat pe patroni că nu va mai face comerț cu ei. Această hotărâre însemna pur și simplu ruinarea ace¬lor viracochas din Santa Maria de Nieva, care ne primiseră cu o căldură deosebită. Niște albi și niște metiși mizeri, de altfel, semianalfabeți și desculți, care trăiau în condiții aproape la fel de nesigure ca și victimele lor. Excesele cum¬plite pe care le săvârșeau asupra triburilor aguarunas nu i făceau mai bogați, ci de abia le asigurau supraviețuirea, în acest colț de lume, exploatarea era practicată la un nivel aproape infrauman. De aceea fusese organizată expediția punitivă împotriva Urakusei și de aceea, în timp ce l tor¬turau pe Jum, îi tot repetau: „Scoate ți din cap chestia cu cooperativa.”
Aceasta se întâmplase nu cu mult timp în urmă. Rănile lui Jum mai supurau încă. Părul nu i crescuse. În tihna po¬ienii din Urakusa, în timp ce ni se traducea această relata¬re — Jum bâiguia cu greu câte o propoziție în spaniolă —, eu mă gândeam: „Trebuie să vorbesc despre asta cu Saul. Oare ce mi va mai zice Mascarita? Va recunoaște că, într un asemenea caz, se vedea cât se poate de limpede că ceea ce era bine pentru Urakusa, pentru Jum, nu era mișcarea îna¬poi, ci înainte? Adică să și pună pe picioare cooperativa, să facă negoț cu orașele, să prospere economic și social, încât «civilizații» din Santa Maria de Nieva să nu mai poa¬tă face cu ei ceea ce făcuseră. Sau Saul îmi va spune, com¬plet rupt de realitate, că nu, că adevărata soluție este ca acești viracochas să se care de aici și să i lase pe urakusas să și reia viața tradițională?”
Acea noapte, eu și cu Matos Mar am petrecut o stând de vorbă despre pățania lui Jum și despre oroarea pe care ea o dezvăluia în legătură cu condiția celui slab și a celui sărac în țara noastră. Invizibilă și mută, a luat parte la dis¬cuție și fantasma lui Saul Zuratas, pe care amândoi am fi vrut să l avem acolo, spunându și părerea și discutând. Matos Mar credea că Mascarita ar extrage din nenorocirea lui Jum argumente pentru a și susține tezele. Nu rămânea oare dovedit că e imposibilă coexistența, care se transforma fa¬talmente într o hegemonie a albilor viracochas asupra indi¬genilor, într o treptată și sistematică distrugere a culturii mai slabe? Acești bețivi sălbatici din Santa Maria de Nieva nu le vor deschide niciodată, în nici un caz, celor din tribu¬rile urakusas, drumul spre modernitate, ci doar spre dispa¬riție; „cultura” lor nu era mai îndreptățită să domine decât cea a aguarunas ilor, care, oricât de primitivi ar fi, își dezvoltaseră cunoștințele și meșteșugurile suficient pentru a coexista — ei, da! — cu Amazonia. Din motive istorice, morale și de vechime, trebuia să le recunoaștem suvera¬nitatea asupra acestui teritoriu și faptul că se impunea ex¬pulzarea de aici a străinilor și a intrușilor din Santa Maria de Nieva.
Eu nu eram de acord cu Matos Mar; mă gândeam că po¬vestea cu Jum îl va conduce pe Saul la considerații mai prac¬tice, că îl va face să aleagă răul cel mai mic. Exista oare vreo posibilitate, oricât de plăpândă, ca vreun guvern, de orice culoare ar fi el, să acorde triburilor drepturi extrateritoriale în junglă? Era clar că nu. Atunci, de ce să nu i schim¬băm mai degrabă pe viracochas, pentru ca modul de a i trata pe indigeni să fie altul?
Dormeam pe jos, împărțind o plasă de țânțari într o co¬libă impregnată de mirosul de cauciuc (era depozitul din Urakusa), înconjurați de respirația colegilor noștri și de zgo¬motele necunoscute ale junglei. Matos Mar și cu mine am împărțit în acea vreme și entuziasmul și ideile socialiste, iar în cursul taifasului nostru se strecura, desigur, și pro¬blema faimoaselor relații sociale de producție, care, ca o baghetă magică, serveau pentru rezolvarea și explicarea tuturor chestiunilor sociale. Cea a neamului urakusa — cea a tuturor triburilor — trebuia înțeleasă ca o parte a problemei generale derivată din structura de clasă a societății pe¬ruane. Socialismul, substituind obsesia profitului econo¬mic — câștigul individual — prin noțiunea de serviciu în slujba colectivității ca mobil al muncii și reintroducând un sentiment solidar și uman în relațiile sociale, ar permite coexistența Perului modern cu Perul primitiv, pe care Mascarita o considera imposibilă și de nedorit. În noul Peru, inspirat de știința lui Marx și a lui Mariategui, triburile amazonice ar putea să se modernizeze și, în același timp, să conserve ceea ce este esențial în tradiția și obiceiurile lor, într un mozaic de culturi care ar constitui viitoarea civili¬zație peruană. Credeam noi, într adevăr, că socialismul va garanta integritatea culturilor noastre magico religioase? Nu erau deja destule dovezi că dezvoltarea industrială, fie capitalistă, fie comunistă, însemna fatidic anihilarea acestora? Exista în lume măcar o singură excepție de la aceas¬tă cumplită, inexorabilă lege? Gândindu mă bine — din perspectiva anilor scurși și a punctului de observație ofe¬rit de această Florență estivală —, eram la fel de nerealiști și de romantici ca și Mascarita, cu utopia lui arhaică și antiistorică.
Lunga discuție cu Matos Mar, sub plasa de țânțari, pri¬vind cum se leagănă pungi întunecoase agățate de acope¬rișul din frunze de palmier și care au dispărut misterios în zori — erau sute de păianjeni, am aflat pe urmă, care veneau să se adune astfel, noaptea, la căldura focului din colibă —, este una dintre imaginile de neuitat din acea că¬lătorie. O alta este amintirea unui prizonier de la un trib dușman, pe care indienii shapras de pe lacul Morona îl ți¬neau în libertate, permițându i să se miște în voie prin sat. În schimb, câinele său era închis într o cușcă și constituia obiectul unei supravegheri foarte atente. Și captivul și cei care îl țineau captiv erau evident de acord asupra sensului acestei metafore; și pentru ei, și pentru el, animalul din cuș¬că era cel care îl împiedica pe prizonier să fugă, îl lega pe captiv de răpitori cu mai multă putere — puterea ritului, a credinței, a magiei — decât un lanț de fier. Și o ultimă imagine: pălăvrăgeala și fanteziile care ne au urmărit tot timpul călătoriei în legătură cu un aventurier, un pungaș și un stăpân feudal, un japonez numit Tushia, despre care se spunea că trăiește pe o insulă de pe fluviul Pastaza cu un harem de copile furate din toate ungherele Amazoniei.
Dar, cu timpul, amintirea cea mai puternică și persisten¬tă din acea călătorie — o amintire care, în această după amiază florentină, arde aproape la fel de violent ca și razele soarelui de vară al Toscanei — avea să fie spusele perechii de lingviști din Yarinacocha, soții Schnell. La început, mi s a părut că auzeam pentru prima oară pomenindu se nu¬mele acelui trib. Dar curând mi am dat seama că era același despre care îl ascultasem povestind de nenumărate ori pe Saul, tribul cu care intrase în contact de la prima lui călă¬torie la Quillabamba: los machiguengas. Și totuși, exceptând numele, cele două surse nu păreau să aibă prea multe în comun.
Încetul cu încetul, aveam să pricep care era motivul aces¬tei nepotriviri a imaginilor. Cu toate că era vorba despre același trib, los machiguengas — al căror număr era estimat, pe nevăzute, între patru și cinci mii de suflete — erau di¬ferit legați de restul Perului și chiar ei între ei. Era un popor divizat. O linie de departajare care avea ca piatră de hotar Pongo de Mainiqui îi separa pe machiguengas ii răspândiți pe înălțimile învecinate cu cordiliera — zonă muntoasă, unde prezența albilor și a metișilor era abundentă —, de machiguengas ii din zona orientală, dincolo de Pongo, unde începe câmpia amazonică. Accidentul geografic, acel pas îngust dintre munți, unde Urubamba devenea furios și și înspuma apele, curgând zgomotos printre vârtejuri, îi des¬părțea de cei de sus, care aveau contacte cu lumea albilor și a metișilor și intraseră într un proces de aculturație, de ceilalți, risipiți prin pădurile din câmpie, care trăiau într o izolare aproape totală și își păstrau, mai mult sau mai pu¬țin intacte, formele de viață tradițională. Dominicanii ridi¬caseră câteva misiuni printre machiguengas ii de sus — la Chirumbia, Koribeni și Panticollo —; în această zonă se mai găseau de asemenea terenuri cultivate de viracochas, pe care lucrau și unii machiguengas. Acestea erau dome¬niile celebrului Fidel Pereira și lumea machiguenga la care se refereau evocările lui Saul: cea mai occidentalizată și ex¬pusă influenței din afară.
Celălalt sector al comunității — dar se poate oare vorbi, în aceste condiții, de o comunitate? —, răspândit pe un foar¬te întins teritoriu străjuit de bazinele râurilor Urubamba și Madre de Dios, se menținea încă, la sfârșitul anilor '50, izolat și refuza cu încăpățânare orice comunicare cu albii. La ei nu ajunseseră încă misionarii albi, iar în această zonă nu exista nimic, deocamdată, care să i atragă pe viracochas. Dar nici măcar acest sector nu era omogen. Printre machi¬guengas ii mai primitivi, era un mic grup sau fracțiune încă și mai arhaică, vrăjmășită cu restul: așa zișii kogapakori. Concentrați în zona scăldată de cei doi afluenți ai Urubambei — Timpia și Tikompinia —, kogapakori i umblau complet goi, cu excepția câtorva bărbați care purtau niște teci falice făcute din bambus, și atacau pe oricine pătrun¬dea pe domeniile lor, chiar dacă era de același neam. Cazul lor era ieșit din comun, deoarece, comparați cu orice alt trib, machiguengas fuseseră întotdeauna pașnici. Caracte¬rul blând, docil a făcut din ei victimele predilecte ale epocii cauciucului, când indienii au fost vânați în masă pentru a asigura brațele de muncă pe plantațiile de cauciuc — pe¬rioadă în care tribul a fost literalmente decimat și a fost pe punctul de a se stinge —, și de aceea au fost mereu în dez¬avantaj în hărțuiala cu dușmanii lor înveterați, yaminahuas și mashcos, dar mai ales cu ultimii, faimoși pentru ca¬racterul lor războinic. Aceștia erau machiguengas ii despre care ne vorbeau soții Schnell. Trecuseră deja doi ani și ju¬mătate de când făceau eforturi ca să fie admiși de ei și încă mai erau întâmpinați cu neîncredere și uneori cu ostilitate de grupurile cu care reușiseră să intre în contact.
În ceasul amurgului, când discul roșu al soarelui începe să se lase pe după coroanele copacilor, iar laguna cu ape verzi sclipește sub cerul albastru indigo, pe care se aprind primele stele, Yarinacocha este unul dintre spectacolele cele mai frumoase pe care le am văzut vreodată. Stăteam pe te¬rasa unei case de lemn și contemplam, peste umerii soților Schnell, orizontul junglei întunecându se. Viziunea era se¬ducătoare. Dar toți, cred, ne simțeam stânjeniți și deprimați. Pentru că ceea ce ne istorisea cuplul Schnell — amândoi destul de tineri și cu aerul sportiv, candid, puritan și dili¬gent care îi caracterizează, ca o uniformă, pe toți lingviș¬tii — era o poveste lugubră. Până și cei doi antropologi din grup — Matos Mar și mexicanul Juan Comas — erau sur¬prinși de gradul de prostrație și de pesimism în care, după soții Schnell, se găsea falimentara societate machiguenga. Judecind după ceea ce auzeam, se părea că se dezinte¬grează vertiginos.
Aproape că nu fuseseră studiați. Cu excepția unei căr¬țulii publicate în 1943 de un dominican, părintele Vicente de Cenitagoya, și a câtorva articole ale altor misionari de¬spre folclorul și limba lor, publicate în reviste ale Ordinu¬lui, nu exista încă o lucrare etnografică serioasă despre ei. Aparțineau familiei aravoak și se confundau întrucâtva cu neamul campa de pe râurile Ene, Perene și Gran Pajonal, pentru că idiomurile lor aveau rădăcini asemănătoare. Dar originea lor era un mister total; identitatea lor plutește în ceață. Vag denumiți antis de către incași, care i au alungat din ținuturile aflate la est de Cusco, dar n au reușit să le invadeze și domeniile din junglă, nici să i supună, figu¬rează în cronici și în rapoartele din perioada colonială cu apelative arbitrare — manaries, opataris, pilocozones —, până ce, în sfârșit, în secolul al XIX lea, călătorii au început să le spună pe nume. Unul dintre primii care au făcut o a fost francezul Charles Wiener, care, în 1860, a dat de „două ca¬davre machiguengas abandonate, potrivit ritului, pe malul râului”; le a decapitat și le a inclus în colecția sa de curiozi¬tăți culese din jungla peruană. Erau în mișcare din vremuri imemoriale și probabil că nu au trăit niciodată în mod gre¬gar, în colectivități. Faptul că au fost împinși, periodic, de triburile mai războinice și de albi — în perioadele de „febră” a cauciucului, a aurului, a lemnului de trandafir, a colonizării agricole — către regiuni tot mai insalubre și sterile, unde era imposibilă supraviețuirea unor grupuri nu¬meroase, accentuase fracționarea lor și le dezvoltase un individualism aproape anarhic. Nu exista nici măcar un sat machiguenga. Nu aveau cacique și se părea că nu cunosc altă autoritate decât pe aceea a tatălui în propria i familie. Erau pulverizați în minuscule unități de cel mult zece persoa¬ne, pe un vast perimetru care cuprindea jungla de la Cusco la Madre de Dios. Sărăcia zonei obliga aceste celule uma¬ne să se miște continuu, păstrând o considerabilă distanță unele față de altele, ca să nu împuțineze prea tare vânatul. Datorită eroziunii și sărăcirii pământului, trebuiau să și tot mute semănăturile de manioc după cel mult doi ani.
Ceea ce soții Schnell putuseră cerceta din mitologia, din credințele și din obiceiurile lor lăsa să transpară asprimea existenței pe care o duseseră și permitea să se întrevadă câteva crâmpeie din istoria lor. Fuseseră suflați de zeul Tasurinchi, creatorul a tot ce există, și nu aveau nume proprii. Numele lor era totdeauna provizoriu, relativ și trecător: cel care sosește sau cel care pleacă, soțul celei care tocmai a murit ori cel care coboară din canoe, cel care s a născut sau cel care a tras cu arcul. Limba lor admitea doar aceste cantități: unu, doi, trei și patru. Toate celelalte se exprimau cu adjectivul „mult”. Concepția lor despre paradis era mo¬destă: un loc unde râurile aveau pește, iar pădurile, animale de vânat. Asociau viața lor nomadă cu trecerea aștrilor pe bolta cerească. Indicele morților voluntare era la ei foarte ridicat. Soții Schnell ne relatau câteva cazuri la care au fost martori, cu machiguengas — bărbați și femei, dar mai ales femei — care își puneau capăt zilelor înfigându și un ghim¬pe de chambira în inimă sau în tâmplă sau înghițind fierturi otrăvitoare, din motive neînsemnate, cum ar fi o discuție mai aprinsă, o săgeată care nu și atinge ținta sau un reproș făcut de un membru al familiei. O supărare oarecare îl pu¬tea împinge pe un machiguenga să se omoare. Parcă voința lor de a trăi, instinctul lor de supraviețuire s ar fi redus la minima expresie.
Cea mai banală boală le era fatală. Le era o teamă îngro¬zitoare de gripă, ca multor altor triburi din Amazonia — să strănuți în fața lor însemna, întotdeauna, să i sperii —, dar, spre deosebire de alții, refuzau să se îngrijească atunci când cădeau bolnavi. La prima durere de cap, hemoragie sau accident, se pregăteau de moarte. Refuzau să ia medicamente sau să se lase îngrijiți. „La ce bun, dacă tot o să plecăm”, răspundeau ei. Vrăjitorii lor ori vracii — seripigaris — erau consultați și chemați să exorcizeze duhurile rele și bolile sufletului; dar îndată ce acestea începeau să se manifeste ca maladii ale trupului, le considerau irepa¬rabile. Să vezi bolnavul ducându se să se întindă lângă râu, ca să și aștepte moartea, era la ei un spectacol obișnuit.
Susceptibilitatea lor și neîncrederea față de străini erau extreme, ca și fatalismul sau timiditatea lor. Suferințele în¬durate de comunitate în epoca de febră a cauciucului, când erau vânați de „împuterniciții” plantațiilor sau de indienii din alte triburi care, în acest fel, își plăteau datoriile față de patroni, puseseră o amprentă de teroare asupra mitu¬rilor și a legendelor lor referitoare la acea perioadă, pe care o numeau „sângerarea copacilor”. Poate că era adevărat, după cum susținea un misionar dominican, părintele Jose Pio Aza — primul care le a studiat limba —, că ei erau ultimele vestigii ale unei civilizații panamazonice (atestată de misterioasele petroglife risipite prin Alto Urubamba), care, de la ciocnirile cu incașii, avea să sufere înfrângere după înfrângere și, treptat, să se stingă.
Soților Schnell le a fost foarte greu să stabilească pri¬mele contacte. De abia după un an de la primele tentative reușise — el — să fie găzduit de o familie machiguenga. Ne a relatat această experiență delicată, zbuciumul și aș¬teptarea din acea dimineață când, la unul dintre izvoarele râului Timpia, s a îndreptat, gol pușcă, spre coliba sin¬guratică, cu pereți din scoarță de copac și un acoperiș de paie, unde mai fusese înainte de trei ori, lăsând daruri — fără a se întâlni cu cineva, dar simțind în spate privirile machiguengas care l pândeau din pădure — și a văzut că, de data asta, jumătatea de duzină de locuitori n a mai rupt o la fugă.
De atunci, soții Schnell au petrecut scurte perioade — separat sau împreună — cu această familie machiguenga sau cu altele de pe Alto Urubamba sau de pe afluenții aces¬tuia. S au însoțit în sezonul uscat, când plecau la pescuit sau la vânat și au făcut înregistrări pe care ni le au pus să le ascultăm. O crepitație sonoră, cu neașteptate note ascu¬țite, și, uneori, o harababură guturală care, ne au expli¬cat, erau cântece. Aveau transcrierea și traducerea unuia dintre acele cântece, făcută de un misionar dominican în anii '30; după un sfert de veac, soții Schnell au avut prile¬jul să audă și ei același cântec, pe malul râului Sepahua. Tex¬tul ilustra admirabil starea de spirit a comunității care ne fusese descrisă. Atât de bine, încât l am copiat. De atunci, l am purtat cu mine pe fundul genții, împăturit, ca amu¬letă, încă mai poate fi descifrat:

Opampogyakyena shinoshinonkarintsi
Se uită la mine tristețea opampogyakyena shinoshinonkarintsi
Se uită la mine tristețea ogakyena kabako shinoshinonkarintsi
Se uită bine la mine tristețea ogakyena kabako shinoshinonkarintsi
Se uită bine la mine tristețea okisabintsatana shinoshinonkarintsi
Mult mă apasă tristețea okisabintsatana shinoshinonkarintsi
Mult mă apasă tristețea amakyena tampia tampia tampia
Mi a adus boare, vânt ogaratinganaa tampia tampia
Mi a luat boarea okisabintsatana shinoshinonkarintsi
Mult mă apasă tristețea

Okisabintsatana shinoshinonkarintsi
Mult mă apasă tristețea amaanatyomba tarnpia tampia
Mi a adus boarea, vântul onkisabintsatenatyo shinonka
Mult mă apasă tristețea shinoshinonkarintsi
Tristețea amakyena popyenti pogyentima pogyenti
Mi a adus viermișor vierme viermișor iampia tampia tampia
Boarea, vântul, boarea.

Deși aveau suficiente cunoștințe de limbă machiguenga, soții Schnell mai aveau până să stăpânească secretele struc¬turii ei. Era o limbă arhaică, cu o sonoritate vibrantă. O lim¬bă aglutinantă, în care un singur cuvânt compus putea ex¬prima o vastă gândire.
Doamna Schnell era însărcinată. Acesta era motivul pen¬tru care ambii soți se aflau la baza de la Yarinacocha. Îndată ce va da naștere primului ei copil, se va întoarce cu soțul pe Urubamba. Băiatul sau fata, spuneau ei, va crește acolo și va stăpâni machiguenga mai bine și, poate, înaintea lor.
Soții Schnell își luaseră licența, ca și ceilalți lingviști, la Universitatea din Oklahoma, dar erau, înainte de orice, ca și colegii lor, ființe animate de un proiect spiritual; răspândirea Bibliei. Nu știu precis de ce Biserică țineau, pentru că lingviștii Institutului reprezentau diverse culte. Inten¬ția care îi îndemna să studieze culturile primitive era reli¬gioasă: să traducă Biblia în acele limbi, pentru ca și aceste popoare să poată asculta cuvântul Domnului în ritmul și cu inflexiunile propriei lor muzici. Acesta a fost gândul care l a determinat pe dr. Peter Townsend — un personaj interesant, amestec de misionar și pionier, prieten al președin¬telui mexican Lazaro Cardenas și autor al unei cărți despre acesta — să întemeieze Institutul, acesta este imboldul care i animă pe lingviști să facă migăloasa lor muncă. Spectaco¬lul credinței solide, de neclintit, care îl face pe om să i dedice viața și să accepte, în numele ei, orice sacrificiu m a mișcat dintotdeauna și m a speriat, pentru că din această atitudine rezultă și eroismul, și fanatismul, și fapte altru¬iste, și crime. Dar, în cazul lingviștilor Institutului, credința lor mi s a părut, în acea călătorie, benignă. Îmi mai aduc aminte de o femeie — aproape o copilă — care trăia de mai mulți ani printre shapras ii de pe Morona, și de o familie stabilită printre huambisas, ai cărei fii — mici yankei roș¬cați — se bălăceau dezbrăcați lângă malul râului, împre¬ună cu puștii tuciurii din sat, vorbind și scuipând ca și aceș¬tia. (Indienii huambisa scuipă în timp ce vorbesc, ca să arate că spun adevărul. Cine nu scuipă când vorbește este pen¬tru ei un mincinos.)
Bineînțeles că, oricât de primitive ar fi fost condițiile în care trăiau printre triburile amazonice, lingviștii se bucu¬rau de o infrastructură care îi proteja: avioane, aparate de radio, medici și medicamente. Dar, chiar și așa, aveau în ei o convingere profundă și o capacitate de adaptare deloc obișnuită. Lingviștii pe care i am văzut instalați la triburi, cu diferența că ei umblau îmbrăcați, iar gazdele lor mai mult goale, trăiau aproape la fel cu indienii: în colibe identice sau chiar în aer liber, sub un pamacari nesigur, împărțind dieta frugală și regimul spartan al băștinașilor. Mai aveau de asemenea o predispoziție pentru aventură — spiritul frontierei —, frecventă în mentalitatea nord americană și care e numitorul comun al unor oameni de cele mai dife¬rite profesiuni și de condiție socială diferită. Soții Schnell erau foarte tineri, de abia își începuseră viața conjugală și, din ce ne au dat de înțeles în cursul acelei discuții, nu con¬siderau prezența lor în Amazonia ca pe ceva tranzitoriu, ci ca pe un angajament vital și pe termen lung.
Ceea ce ne au povestit despre machiguengas m a stăpânit tot timpul călătoriei noastre prin Alto Maranon. Era o problemă pe care voiam s o discut cu Saul; simțeam ne¬voia să i aud criticile și observațiile în legătură cu mărtu¬ria soților Schnell. În plus, i aș fi făcut și o surpriză. Pentru că învățasem pe de rost textul acelui cântec și aveam să i l recit în machiguenga. Îmi și închipuiam privirea lui, hoho¬tul de râs cordial...
Triburile pe care le am vizitat pe Alto Maranon și pe Moronacocha erau foarte diferite de cele de pe Urubamba și Madre de Dios. Indienii aguarunas întrețineau relații cu restul Perului, iar câteva dintre satele lor treceau printr un proces de metisaj, evident de la prima vedere. Triburile shapras erau ceva mai izolate și, până nu de mult — mai ales pentru că scurtau capete —, avuseseră faimă de oa¬meni violenți, dar nu se remarca la ei nici unul dintre simptomele de descurajare, de prăbușire morală pe care soții Schnell ni le descriseseră la machiguengas.
Revenind la Yarinacocha, ca s o pornim înapoi spre Lima, am petrecut o ultimă noapte cu lingviștii. A avut loc și o ședință de lucru, în care aceștia i au descusut pe Matos Mar și pe Juan Comas despre impresiile de călătorie. La termi¬narea reuniunii m am adresat lui Edwin Schnell cu rugă¬mintea să mai stăm puțin de vorbă, dacă nu l deranjează. M a dus la el acasă. Soția lui ne a făcut câte un ceai. Locu¬iau într una dintre ultimele colibe, unde se termina Institu¬tul și începea jungla. Þârâitul regulat, armonios, simetric al insectelor de afară a servit drept muzică de fond pentru discuția noastră, care a durat foarte mult și la care, din când în când, a participat și doamna Schnell. Ea a fost cea care mi a vorbit despre cosmogonia fluvială machiguenga, în care Calea Lactee era râul Meshiareni, pe unde coborau din panteonul lor, pe pământ, numeroșii lor zei și zeișori și pe unde urcau în paradis sufletele morților. I am întrebat dacă au fotografii cu familiile la care au locuit. Mi au spus că nu. Dar mi au arătat mai multe obiecte machiguengas. Tam¬burine și tobe din piele de maimuță, fluiere din trestie și un fel de nai alcătuit din mici tuburi de liane, legate între ele cu fibre vegetale, din care, sprijinindu l de buza inferioară și suflând, ieșea o bogată gamă de sunete, de la foar¬te ascuțite până la foarte grave. Site din frunze de bambus tăiate în fâșii foarte subțiri și apoi împletite, ca niște mici panere, pentru a cerne maniocul din care făceau masato. Șiraguri și clopoței din semințe, dinți și oase. Brățări și inele pentru glezne. Coroane din pene de papagal, huacamayo, tucân și paujil, prinse cu inele de lemn. Arcuri, vârfuri de săgeți șlefuite cu piatra, niște coarne în care păstrau curare pentru a și învenina săgețile și vopsele pentru tatuaje. Soții Schnell făcuseră niște desene, pe mici bucăți de carton, cu figurile pe care indienii machiguengas și le pictau pe chipuri și pe trupuri. Erau geometrice, unele foarte simple, iar al¬tele ca niște complicate labirinturi; mi au explicat că și le desenau în funcție de împrejurări și de condiția persoanei. Rolul lor era să atragă norocul și să îndepărteze răul. As¬tea erau pentru holtei, astea pentru cei căsătoriți, astea erau pentru cei care plecau la vânătoare, iar despre celelalte nu reușiseră să și facă o idee prea limpede. Simbolistica ma¬chiguenga era extrem de subtilă. Mai era o figură — două bare încrucișate, ca o aripă de moară de vânt, în mijlocul unei semicircumferințe —, pe care și o pictau, se pare, cei care urmau să moară.
Abia spre sfârșit, când căutam în conversația noastră un pretext pentru a mi lua rămas bun, abia atunci, pe neaș¬teptate, s a strecurat în discuție subiectul care, după atâta timp, le umbrește pe toate celelalte din acea noapte și care este, fără îndoială, motivul pentru care acum îmi dedic zi¬lele petrecute la Florența nu atât lui Dante, Machiavelli și artei renascentiste, cât asamblării amintirilor și imaginilor legate de povestirea de față. Nu știu cum s a ivit. Eu le pu¬neam întrebări peste întrebări, iar câteva dintre ele s au re¬ferit probabil la vracii și vrăjitorii machiguengas (aceștia erau de două feluri: cei benefici, seripigaris, și cei răi, adică machikanaris). Probabil că de aici a pornit totul. Sau poate că asociația de idei s a produs când i am întrebat despre miturile, legendele și poveștile pe care le putuseră culege. Nu știau mare lucru despre practicile lor vrăjitorești, în afa¬ră de faptul că amândouă categoriile, seripigaris și machika¬naris, foloseau tutunul, ayahuasca și alte plante halucino¬gene — coajă de kabuiniri, de pildă — în cursul ședințelor, pe care le numeau „căpieli”, pur și simplu ca pe beția cu masato. Machiguengas erau foarte vorbăreți din fire, minu¬nați informatori, dar soții Schnell nu doriseră să insiste prea mult asupra problemei vrăjitorilor, de teamă să nu le tre¬zească susceptibilitatea.
— Ei, în afară de seripigari și machikanari, mai e printre ei un personaj ciudat, care nu pare a fi nici vraci, nici preot, a spus deodată doamna Schnell. Apoi s a întors spre soțul ei, șovăind. Poate că e câte ceva din fiecare, nu i așa, Edwin?
— Ah, te referi la..., a spus domnul Schnell, șovăind și el. A scos pe urmă un sunet puternic, lung, gutural și șuie¬rător. A tăcut o vreme, căutându și cuvintele: Cum s ar pu¬tea traduce?
Ea și a mijit ochii și a dus un deget la gură. Era blondă, cu ochii foarte albaștri și cu buzele foarte fine și avea un zâmbet copilăros.
— Vorbitor, poate, cel care vorbește. Sau mai degrabă po¬vestitor, povestaș, a spus ea într un târziu. Și a scos iarăși același sunet gros, șuierător, foarte lung.
— Da, a zâmbit el. Cred că i cel mai potrivit.
Povestaș. Nu văzuseră niciodată vreunul. Din cauza discreției lor exagerate — de teamă să nu i irite —, nu le ceruseră nici¬odată gazdelor explicații detaliate despre funcțiile pe care le îndeplinea povestașul printre machiguengas, nici să le pre¬cizeze dacă e vorba despre unul sau despre mai mulți ori chiar, deși înlăturau această ipoteză, dacă, în loc de ființe concrete și contemporane, nu e vorba cumva de vreo făp¬tură fabuloasă, cum e Kientibakori, stăpânul demonilor și creatorul a tot ce este otrăvit și necomestibil. Singurul lu¬cru sigur este că toți indienii machiguengas pronunțau cuvântul „povestaș” cu dovezi extraordinare de respect și că, de fiecare dată când cineva îl rostea în fața soților Schnell, ceilalți schimbau îndată subiectul. Dar nu credeau să fie vorba de vreun tabu. Fapt este însă că faimosul cuvânt le scăpa deseori, ceea ce părea să indice că povestașul era me¬reu prezent în mintea lor. Era oare un șef ori un mentor al întregii comunități? Nu, nu părea să exercite vreo pu¬tere anume asupra acestui arhipelag în derivă și atât de dispersat, care era societatea machiguenga, de altfel, lipsită de autorități. În această privință, cuplul Schnell nu avea nici o îndoială. Avuseseră șefi, curacas, doar când le fuseseră impuși de viracochas, ca în micile aglomerații de la Koribeni și Chirumbia, organizate de dominicani, sau în perioada fermelor și a febrei cauciucului, când patronii desemnau pe unul dintre ei ca șef pentru a i controla mai bine. Poate că povestașul exercita un fel de putere spirituală, poate că realiza anumite practici religioase. Dar, din aluziile surprin¬se ici și colo, dintr o frază scăpată de unul sau dintr o re¬plică a altuia, funcția povestașului părea să fie îndeosebi aceea care și era înscrisă în numele său: să povestească. Doamnei Schnell îi fusese dat, cu câteva luni mai înain¬te, pe malul râului Kompiroshiato, să trăiască o experien¬ță ciudată. Pe neașteptate, familia machiguenga la care lo¬cuia — opt persoane: doi bărbați în vârstă, un adult, patru femei și o fetiță — dispăruse fără a i da nici o explicație. A fost foarte mirată, deoarece înainte nu mai făcuseră nici¬odată așa ceva. Cei opt s au întors după câteva zile, la fel de misterios cum plecaseră. Unde se duseseră așa, fără ur¬mă? „Să l ascultăm pe povestaș”, i a spus fetița. Sensul frazei era limpede, dar doamna Schnell nu putuse afla mai mult, pentru că nimeni n a mai adăugat vreun detaliu, nici ea n a mai insistat. Totuși, în zilele următoare, cei opt ma¬chiguengas au fost extrem de excitați și au șușotit între ei aproape tot timpul. Iar doamna Schnell, văzându i cufun¬dați în interminabile conciliabule, și a dat seama că reme¬morau episodul cu povestașul.
Soții Schnell formulaseră tot felul de ipoteze, încerca¬seră să înțeleagă. Povestașul sau povestașii trebuie să fie un fel de poștași ai comunității. Personaje care mergeau de la un cătun la altul, pe întinsul teritoriu pe care se risi¬piseră indienii machiguengas, povestind unora ce făceau alții, informându i reciproc despre evenimentele, întâmplările sau nenorocirile acestor frați pe care îi vedeau rareori sau poate niciodată. Însuși numele îi definea. Povesteau. Gura lor era liantul acestei societăți pe care lupta pentru supraviețuire o obligase să se fărâmițeze și să se risipească în cele patru zări. Grație povestașilor, părinții aflau vești despre copii, frații despre surori și tot datorită lor erau la curent cu morțile, nașterile și celelalte întâmplări din viața tribului.
— Și mai e ceva, a spus domnul Schnell. Am impresia că povestașul nu aduce numai știri actuale, ci și despre tre¬cut. Probabil că e și un fel de memorie a colectivității, că îndeplinește un rol asemănător celui jucat de trubadurii și de jonglerii medievali.
Doamna Schnell l a întrerupt ca să precizeze că acest lu¬cru e greu de stabilit. Sistemul verbal machiguenga este com¬plicat și derutant, printre altele pentru simplul motiv că trecutul și prezentul se confundă cu ușurință. Așa cum cuvântul tobaiti „mulți” servea pentru a exprima toate canti¬tățile mai mari de patru, „acum” însemna deseori „ieri” și „azi”, iar verbul la timpul prezent era frecvent folosit pentru a se referi la acțiuni petrecute în trecutul recent. Pen¬tru ei, numai viitorul părea net delimitat. Discuția s a abă¬tut apoi spre probleme lingvistice și s a terminat cu o mulțime de exemple în legătură cu implicațiile amuzante și neliniștitoare ale unui fel de a vorbi în care „înainte” și „acum” erau cuvinte greu diferențiabile.
Am fost foarte mișcat de gândul că această făptură, aces¬te făpturi din pădurile nesănătoase de la est de Cusco și din Madre de Dios, care făceau drumuri lungi, de zile și săptămâni întregi, ducând și aducând indienilor machiguengas vești de la alți machiguengas, amintindu i fiecărui mem¬bru al tribului că ceilalți trăiau, că, în ciuda distanțelor mari care îi separau, formau o comunitate și că împărțeau ace¬eași tradiție, aceleași credințe și aceiași străbuni, aceleași nenorociri și că aveau aceleași puține bucurii; am fost foar¬te mișcat de imaginea trainică, poate chiar legendară, a acestor povestași care, prin simplul și străvechiul obicei — ocupație, necesitate, manie omenească — de a istorisi în¬tâmplări, erau seva și liantul care făceau din indienii machi¬guengas o societate, un popor de ființe solidare, care comunică între ele. Toate aceste gânduri mă mai mișcă încă și, chiar și acum, aici, în timp ce scriu aceste rânduri în cafe¬neaua Strozzi din vechea Florența, pe o căldură toridă de iulie, mă trec fiori.
— Și de ce, mă rog, te trec fiorii? a spus Mascarita. Ce te a impresionat așa de tare? Ce au deosebit acești po¬vestași?
Într adevăr, oare de ce nu mi i mai puteam scoate din minte, din acea noapte?
— Sunt o dovadă palpabilă a faptului că a istorisi dife¬rite întâmplări poate constitui ceva mai mult decât o sim¬plă distracție, i am zis eu. Ceva primordial, de care depinde existența însăși a unui popor. Poate că asta m a impresio¬nat atât. Mascarita, nu poți ști întotdeauna de ce te cople¬șesc anumite lucruri. Te ating la coarda sensibilă și gata!
Saul a râs, lovindu mă cu palma pe umăr. Eu îi vorbi¬sem serios, dar el a luat o în glumă.
— Ah! Problema te interesează sub aspect literar, a ex¬clamat el, dezamăgit, de parcă această apropiere mi ar fi devalorizat curiozitatea. Bine, nu ți face iluzii. Probabil că ăia care ți au spus povestea cu povestitorii de povești sunt yankei. Lucrurile nu stau așa cum cred ei. Pot să te asigur că yankeii îi înțeleg pe machiguengas mai puțin chiar decât misionarii.
Ne aflam într o modestă cafenea de pe bulevardul Espana și mâncam pâine cu jumări. Trecuseră mai multe zile de la întoarcerea mea din Amazonia. Cum m am întors, l am tot căutat la Universitate și i am lăsat mesaje la „Steaua”, dar n am putut da de el. Chiar începusem să mă tem c o să plec în Europa fără a mi lua rămas bun de la Saul, când, în ajunul plecării mele la Madrid, m am întâlnit cu el la coborârea din omnibuz, la un colț al bulevardului Espana. Ne am dus la cafenea, unde, mi a zis el, voia să mi ofere o masă de rămas bun, cu sandvișuri cu jumări și cu bere rece, a căror amintire să mi rămână în minte cât voi sta în Europa. Dar ce mi a rămas gravat în memorie au fost mai degrabă răspunsurile lui evazive și dezinteresul de neînțeles față de o problemă — povestașii machiguengas — care crezusem că avea să l entuziasmeze. Oare era un dezinte¬res real? Firește că nu. Acum știu că se prefăcea că nu l inte¬resează subiectul și că m a mințit când, încolțit de întrebările mele, m a încredințat că nu auzise niciodată despre ase¬menea povestași.
Memoria este o adevărată capcană: îndreaptă și potri¬vește trecutul în funcție de prezent. Am încercat de atâtea ori să reconstitui discuția cu prietenul meu Saul Zuratas, avută în august 1958 în cârciumioara cu scaune descleiate și cu mese șchioape de pe bulevardul Espana, încât acum nu mai sunt sigur de nimic, în afară, poate, de pata lui mare, de culoarea oțelului, care atrăgea irezistibil privirile clien¬ților, de părul lui roșcat și ciufulit, de bluza din flanel, în carouri roșii și albastre, și de pantofii mari, de drumeț ne¬obosit.
Dar nu cred ca memoria mea să fi fabricat în întregime înverșunata catilinară a lui Mascarita împotriva Institutu¬lui Lingvistic de Vară, încât să mi se pară că l mai aud și acum, după douăzeci și șapte de ani, nici uimirea mea când am văzut cu câtă mânie vorbește. A fost singura oară când l am văzut astfel, livid de furie. În acea zi am aflat că și ar¬hanghelul Saul este în stare, ca toți muritorii, să se lase pra¬dă mâniei care, după cum spun prietenii lui, machiguengas, destabilizează universul. I am și spus o, de altfel, încercând să i distrag atenția:
— Mascarita, o să provoci un apocalips cu criza asta de nervi a ta.
Dar el nu m a auzit.
— Ãștia s cei mai cumpliți, lingviștii tăi apostolici. Se infiltrează în triburi ca să le distrugă dinăuntru, ca niște căpușe. Se insinuează în spiritul lor, în credințele lor, în subconștientul lor, în temelia felului lor de a fi. Ceilalți le iau spațiul vital și îi exploatează sau îi împing în adâncurile pădurii. În cel mai rău caz, îi distrug fizic. Lingviștii tăi sunt mai rafinați, vor să i omoare altfel: traducând Biblia în machiguenga. Ce mai ai de zis?
Văzându l atât de stârnit, n am mai zis nimic. Auzindu l ce spune, mi am mușcat limba de mai multe ori, ca să nu l contrazic. Știam că în cazul lui Saul Zuratas obiecțiile în legătură cu Institutul nu erau superficiale, nici inspirate de prejudecăți politice; că, oricât de discutabile ar fi, reflec¬tau un punct de vedere profund gândit și simțit. Dar de ce activitatea Institutului i se părea și mai nocivă decât aceea a bărboșilor dominicani și a călugărițelor spaniole de la Quillabamba, Koribeni și Chirumbia?
A trebuit să și întârzie răspunsul, pentru că ospătărița se apropia chiar atunci de masa noastră cu încă un rând de pâine cu jumări. După ce a lăsat farfuria pe masă, a rămas o vreme uitându se fascinată la nevul lui Saul. Am văzut o, în timp ce se retrăgea spre plită, făcându și semnul crucii.
— Nu mi se pare nocivă, te înșeli, mi a răspuns într un târziu, cu sarcasm și tot frenetic. Și ei vor să le fure sufletul, bineînțeles. Dar pe misionari îi înghite jungla, ca pe Arturo Cova din Vîltoarea lui Jose Eustasio Rivera. Nu i ai văzut, în călătoria ta? Pe jumătate morți de foame și, în plus, foar¬te puțini la număr. Trăiesc într o asemenea stare de părăsire, că, din fericire, nu mai sunt capabili să evanghelizeze pe nimeni. Izolarea a triumfat asupra catehismului. Nu fac decât să supraviețuiască. Jungla le a ros ghearele, prietene. Și în ritmul în care merg lucrurile cu Biserica Catolică, în curând n or să mai fie preoți nici pentru Lima, darămite pentru Amazonia.
Lingviștii erau ceva cu totul diferit. Aveau în spatele lor o putere economică și o mașinărie foarte eficientă care le va permite, probabil, să și implanteze progresul, religia, valorile și cultura. Să învețe limbile aborigenilor, ce escro¬cherie! Pentru ce? Ca să faci din indienii amazonici niște buni occidentali, niște buni oameni moderni, buni capi¬taliști, buni creștini reformați? Nici măcar pentru asta. Nu¬mai ca să le șteargă de pe hartă culturile, zeii, instituțiile și să le falsifice până și visele. Cum făcuseră și cu pieile roșii și cu alții de acolo, din țara lor. Asta voiam eu pentru com¬patrioții noștri din junglă? Să se convertească în ceea ce erau acum aborigenii nord americani? Să devină servitorii și lustragiii albilor viracochas?
A făcut o pauză, dându și seama că cei trei bărbați de la masa alăturată își întrerupseseră discuția ca să l asculte, atrași de pata și de furia lui. Jumătatea sănătoasă a feței îi era congestionată; avea gura întredeschisă, iar buza de jos îi tremura. M am ridicat să mă duc la closet, deși n aveam nici un chef să urinez, gândindu mă că absența mea îl va calma. Doamna de la plita de gătit m a întrebat coborând glasul, când am trecut pe lângă ea, dacă ceea ce avea priete¬nul meu pe față e ceva foarte grav. I am murmurat că nu, doar un nev, cum aveți și dumneavoastră pe braț, doam¬nă. „Săracu' de el, îți face rău să l vezi”, a șoptit ea. M am înapoiat la masă, iar Mascarita a încercat să zâmbească, în timp ce și ridica paharul:
— În sănătatea ta, prietene, și iartă mă că mi a cam sărit muștarul.
În realitate nu se calmase, se vedea bine că e încordat și gata să izbucnească din nou. I am spus că expresia lui îmi aduce aminte de un poem și i am recitat, în machiguenga, versurile pe care le mai țineam minte din cântecul despre tristețe.
L am făcut să zâmbească.
— Vorbești machiguenga cu un ușor accent californian, mă luă el peste picior. Oare de ce?
După o vreme și a reluat însă șarja asupra subiectului care îl făcea să fiarbă. Fără să vreau, atinsesem ceva profund, care îl frământa și l rănea. A vorbit fără pauză, ținându și parcă respirația.
Până atunci nimeni nu reușise, dar se putea ca lingviș¬tii să aibă sorți de izbândă. În patru sute, cinci sute de ani de încercări, toți ceilalți eșuaseră. N au putut niciodată supune aceste mici triburi pe care le disprețuiau. Trebuie să fi citit aceste lucruri în cronicile pe care le fișam pentru Porras Barrenechea, nu, amice? Ce li s a întâmplat inca¬șilor, de fiecare dată când s au trimis oști în Antisuyo. Mai ales lui Tupac Yupanqui, nu citisem despre asta? Cum războinicii lui s au împrăștiat prin junglă, cum cei din nea¬mul antis le au scăpat printre degete. N au reușit să înro¬bească nici măcar pe unul singur și atunci, de ciudă, civilizații din Cusco au început să i disprețuiască. De aceea au inventat toate acele cuvinte peiorative în quechua la adre¬sa indienilor amazonici: sălbatici, depravați. Și totuși ce s a întâmplat cu Tahuantinsuyo când a trebuit să facă față unei civilizații mai puternice? Cel puțin, barbarii lui Anti¬suyo continuau să rămână ce erau, nu? Și oare spaniolii avuseseră mai mult succes decât incașii? Oare nu s au sol¬dat cu un eșec absolut toate expedițiile lor în pădurile Amazoniei? Îi omorau când puneau mâna pe ei, dar asta se întâmpla rareori. Miile de soldați, aventurieri, fugari, misionari care s au pogorât în Orientul peruan între 1500 și 1800 au putut încorpora măcar un trib în ilustra civilizație creștină și occidentală? Toate astea nu mi spuneau oare nimic?
— Spune mi mai bine ce înseamnă pentru tine, Mascarita, i am răspuns eu.
— Că aceste culturi trebuie respectate, a spus el cu blândețe, de parcă, în sfârșit!, avea să se liniștească. Iar singurul mod de a le respecta este să nu te apropii de ele. Să nu le atingi. Cultura noastră e prea puternică, prea agresivă. De¬vorează tot ce atinge. Trebuie lăsate în pace. N au dovedit și răzdovedit că au dreptul să rămână ceea ce sunt?
— Ești un indigenist la pătrat, Mascarita, i am zis eu, în bășcălie. Exact ca ăia din anii '30. Ca dr. Luis Valcarcel, când era tânăr și cerea demolarea tuturor bisericilor și a mânăstirilor coloniale, pe motiv că reprezentau anti Perul. Sau trebuie să reînviem Tahuantinsuyo? Poate și sacrificiile umane, los quipus, trepanarea de cranii cu cuțite de piatră? E chiar nostim că ultimul indigenist din Peru e un evreu, Mascarita.
— Ei, bine, un evreu e mai bine pregătit decât alții ca să apere dreptul la existență ai culturilor minoritare, mi a răs¬puns el. La urma urmei, cum spune și bătrânul meu, pro¬blema indienilor boras, shapras și piros este și problema noastră, de peste trei mii de ani.
Chiar așa să fi zis? Din ce mi a spus, se putea desprinde măcar o idee de acest fel? Nu sunt prea sigur. Poate că i o simplă elucubrație de a mea a posteriori. Saul nu era prac¬ticant, nici măcar credincios, l am auzit de multe ori spunând că se ducea la sinagogă numai ca să nu l amărască pe don Salomon. Pe de altă parte, această apropiere, ușoa¬ră sau profundă, trebuie să fi existat. Faptul că a auzit aca¬să, la școală, la sinagogă, la inevitabilele contacte cu ceilalți membri ai comunității atâtea povestiri despre persecuție și diasporă, despre tentativele de înăbușire a credinței, a limbii și a obiceiurilor evreiești de către culturi mai puter¬nice, încercări la care poporul evreu rezistase cu prețul unor mari sacrificii, păstrându și identitatea, nu explica oare, cel puțin în parte, apărarea recalcitrantă pe care o lua Saul vie¬ții duse de peruanii din epoca de piatră?
— Nu, nu sunt un indigenist cum au fost cei din anii '30. Ei voiau o reîntoarcere la Tahuantinsuyo, să l restabileas¬că, iar eu știu foarte bine că pentru urmașii incașilor nu mai există cale de întoarcere. Că lor nu le mai rămâne decât să se integreze. Că occidentalizarea lor, înfăptuită doar pe jumătate, se va accelera, și cu cât se va termina mai repede, cu atât mai bine. Pentru ei, acum, ăsta i răul cel mai mic posibil. După cum vezi, nu sunt utopic. În Amazonia to¬tuși lucrurile stau altfel. Nu s a produs încă marele trauma¬tism care i a convertit pe incași într un popor de somnambuli și de vasali. I am hărțuit destul, dar nu i am învins. Acuma știm ce înseamnă atrocitatea de a aduce progresul unui popor, de a dori să l modernizăm. Pur și simplu, asta înseamnă să terminăm cu el. Să ne ferim de o asemenea crimă! Să i lăsăm cu săgețile, cu penele și cu goliciunea lor! Când te apropii de ei și îi cercetezi cu respect, cu puțină sim¬patie, îți dai seama că nu e drept să i numești barbari, nici înapoiați. Pentru mediul în care locuiesc, pentru împreju¬rările în care trăiesc, cultura lor e suficientă. Și, în plus, po¬sedă o cunoaștere profundă și subtilă a lucrurilor, pe care noi am uitat o. Relația dintre om și natură, de exemplu. Din¬tre om și pădure, dintre om și păsări, dintre om și fluviu, dintre om și pământ, dintre om și cer. Chiar și dintre om și Dumnezeu. Noi nu știm ce înseamnă această armonie care există între ei și asemenea lucruri, pentru că noi am rupt o definitiv.
Asta da, a spus o. Nu cu aceste cuvinte, desigur. Dar într o formă care s ar putea transcrie astfel. A pomenit de Dumnezeu? Da, sunt sigur că a vorbit de Dumnezeu, pen¬tru că îmi aduc aminte că l am întrebat — surprins de ceea ce spunea, încercând să iau în glumă ceva care părea extrem de grav — dacă trebuie să ne apucăm acum să cre¬dem și în Dumnezeu.
Stătea tăcut, cu capul plecat. Un viespoi căzuse în cafea și se lovea de pereții negricioși ai ceștii. De la tejgheaua ba¬rului, ospătărița nu și mai dezlipea privirea de pe Mascarita. Când Saul și a ridicat capul, părea stânjenit:
— Vezi, prietene, nu știu dacă eu mai cred sau nu în Dumnezeu. Iar asta este una dintre problemele culturii noastre bine dezvoltate, care a făcut din Dumnezeu ceva superfluu. Pentru ei, Dumnezeu este aerul, apa, hrana, o necesitate vitală, ceva fără de care viața n ar fi posibilă. Ei sunt mai spirituali decât noi, deși nu ți vine să crezi. Chiar și indienii machiguengas care, comparați cu ceilalți, sunt des¬tul de materialiști. De aceea este atât de mare răul pe care îl fac cei de la Institut, luându le zeii, ca să i înlocuiască cu al lor, un Dumnezeu abstract, care lor nu le e de nici un ajutor în viața cotidiană. Lingviștii sunt distrugătorii de ido¬latrii din vremea noastră. Cu avioane, penicilină, vacci¬nuri și cu tot ce mai trebuie pentru a îngenunchea jungla. Și cum ei sunt fanatici, când li se întâmplă ce li s a întâmplat yankeilor din Ecuador, se simt și mai inspirați. Nu există nimic mai bun decât martiriul pentru a i stimula pe fana¬tici, nu i așa, prietene?
Ceea ce se întâmplase în Ecuador, cu câteva săptămâni mai înainte, era că trei misionari nord americani, aparținând unei biserici protestante, fuseseră omorâți de un trib jibaro, în mijlocul căruia trăia unul dintre cei trei. Ceilalți doi erau în trecere. Nu se cunoșteau detalii despre acest episod. Cadavrele, decapitate și străpunse de săgeți, fuse¬seră descoperite de o patrulă militară. Cum indienii jibaros practicau scurtarea capului, motivul decapitării era evi¬dent. Acest fapt provocase un mare scandal în presă. Vic¬timele nu aparțineau Institutului de Lingvistică. Intuind ce avea să mi răspundă, l am întrebat pe Saul ce credea el despre cele trei cadavre.
— Pot să te asigur cel puțin de un lucru, mi a zis el. Au fost decapitați fără cruzime. Nu râde, că așa a fost, crede mă. Fără dorința de a i face să sufere. În privința asta, oricât de diferite ar fi triburile între ele, toate se aseamănă. Ei nu ucid decât de nevoie. Când se simt amenințați. Când au de ales între a ucide sau a muri. Sau când le e foame. Dar in¬dienii jibaros nu sunt canibali, nu i au omorât ca să i mănânce. Misionarii trebuie să fi zis sau făcut ceva care i a făcut brusc pe indienii jibaros să se simtă într o mare primejdie. E o poveste tristă, firește. Dar nu trage concluzii pripite. Nimic din ea nu se compară cu camerele de gazare ale na¬ziștilor sau cu bomba atomică aruncată asupra Hiroshimei.
Am stat mult timp împreună, poate trei sau patru cea¬suri. Am mâncat o groază de sandvișuri cu jumări și, la sfârșit, patroana cafenelei ne a oferit câte o bere de porumb, „cadoul casei”. La plecare, neputându se stăpâni, ospătă¬rița l a întrebat pe Saul, cu degetul îndreptat spre nevul lui, „dacă nenorocirea aia îl durea tare”.
— Nu, doamnă, din fericire nu doare deloc. Nici măcar nu mi dau seama că am așa ceva, i a răspuns Saul, zâmbind.
Sunt sigur că am mai făcut o bucată de drum împreună, discutând tot despre unicul subiect din acea după amiază. La despărțire, la colțul dintre Piața Bolognesi și Paseo Colon, ne am îmbrățișat.
— Trebuie să ți cer scuze, mi a zis el pe neașteptate, ru¬șinat. Am flecărit tot timpul și nu te am lăsat barem să des¬chizi gura. Nici măcar n ai putut să mi spui care ți sunt pla¬nurile pentru Europa.
Ne am înțeles să ne scriem, măcar câte o vedere din când în când, ca să nu pierdem legătura. Eu am făcut o de trei ori în anii care au urmat, dar el nu mi a răspuns niciodată.
Atunci l am văzut ultima oară pe Saul Zuratas. Imagi¬nea a supraviețuit însă intactă trecerii anilor. Cu atmosfe¬ra cenușie, cu cerul acoperit și cu umiditatea corozivă a iernii din Lima servind drept fundal. Iar în spatele lui, în¬vălmășeala de mașini, camioane și omnibuze încolăcite în jurul monumentului lui Bolognesi, și Mascarita, cu marea lui pată întunecată pe față, cu părul ca o pălălaie și cu că¬mașa în carouri, făcându mi semn de rămas bun cu mâna și strigând:
— Să vedem dacă nu te întorci și tu ca un madrilean sa¬dea, vorbind cu s și cu z! Drum bun și să ți meargă din plin pe acolo, amice!
Au trecut patru ani fără să mai știu ceva despre el. Din¬tre peruanii în trecere prin Madrid sau prin Paris, unde m am mutat după ce mi am terminat doctoratul, nimeni n a putut să mi dea vreodată vești despre Saul. Eu mă gândeam deseori la el, mai ales în Spania, și nu numai datorită afecțiunii pe care o nutream pentru el, ci și din pricina indienilor machiguengas. Episodul cu povestașii despre care auzisem de la soții Schnell îmi tot revenea în minte, ațâțându mă. Îmi excita imaginația și dorințele, ca o fată frumoasă. Mă duceam la Universitate numai dimineața; după amiaza, petreceam de obicei câteva ceasuri la Biblioteca Națională de pe Castellana, citind romane cavalerești. Într o bună zi mi am amintit numele misionarului dominican care scri¬sese despre triburile machiguengas: Fray Vicente de Cenitagoya. Am căutat în fișier și i am găsit cartea.
Am citit o pe nerăsuflate. Era scurtă și naivă, iar indi¬enii machiguengas, pe care bunul dominican îi numea dese¬ori „sălbatici” și îi dojenea patern pentru infantilismul, indolența, bețiile și practicile lor vrăjitorești — pe care Fray Vicente le califica drept „sabaturi nocturne” —, apăreau prezentați din afară și cam de departe, cu toate că misiona¬rul trăise printre ei peste douăzeci de ani. Dar Fray Vicente le elogia onestitatea, respectul pentru cuvântul dat și delicatețea manierelor. În plus, cartea lui corobora unele informații care m au determinat să iau o hotărâre. Astfel, spune, el, indienii machiguengas aveau înclinația aproape bolnăvicioasă de a asculta și a spune povești, erau niște flecari incorigibili. Nu puteau sta liniștiți, nu simțeau nici un atașa¬ment pentru locul unde trăiau și s ar putea chiar spune că erau posedați de demonul neastâmpărului. Pădurea exer¬cita asupra lor un fel de fascinație. Misionarii, recurgând la tot felul de momeli, îi atrăgeau spre centrele din Chirumbia, Koribeni și Panticollo. Încercau să i facă să prindă ră¬dăcini. Le dăruiau oglinzi, mâncare, semințe, lăudau avan¬tajele vieții comunitare din punctul de vedere al sănătății, educației, chiar al supraviețuirii lor. Păreau convinși. Își ridicau case, își făceau ferme, erau de acord cu trimiterea copiilor la școala misiunii și uneori apăreau ei înșiși, pic¬tați și punctuali, la vecernie sau la mesa de dimineață. Pu¬teau fi considerați deja angajați pe calea civilizației creș¬tine. Și deodată, într o bună zi, fără să spună mulțumesc sau la revedere, se topeau în pădure. Era o chemare mai puternică decât ei, un instinct ancestral îi împingea irezis¬tibil spre viața nomadă, împrăștiindu i prin desișurile pă¬durii virgine.
Chiar în acea noapte i am scris lui Mascarita, comentându i cartea părintelui Cenitagoya. Îi spuneam că mă hotărâsem să scriu o carte despre povestașii machiguenga. Mă va ajuta? Aici, în Madrid, poate din cauza dorului ori pen¬tru că m am tot gândit și răzgândit la discuțiile noastre, ideile lui nu mi se mai păreau atât de extravagante, nici lipsite de realism. În orice caz, în povestirea mea, aveam să mă străduiesc pentru a înfățișa intimitatea machiguenga cât mai aproape de adevăr. O să mi dai o mână de ajutor, prietene?
M am apucat de lucru, plin de entuziasm. Dar rezul¬tatul a fost foarte palid. Cum să poți scrie o narațiune de¬spre povestași, când nu ai cunoștințe, nici măcar sumare, despre credințele, miturile, obiceiurile și istoria lor? Mânăstirea dominicană de pe strada Claudio Coello mi a oferit un sprijin foarte util. Păstrau o colecție completă din Misiones Dominicanas, organ al misionarilor din Peru ai aces¬tui ordin, și aici am găsit numeroase articole despre indi¬enii machiguenga, cât și studii de mare valoare despre limba și folclorul tribului, semnate de părintele Jose Pio Aza.
Dar colaborarea cea mai instructivă a fost, poate, dis¬cuția purtată în imensa sală, cu o rezonanță deosebită, a bibliotecii mânăstirii — avea pereții foarte înalți, iar ecoul ne întorcea fiecare cuvânt —, cu un misionar bărbos: Fray Elicerio Maluenda trăise mai mulți ani în Alto Urubamba și se ocupase de mitologia machiguenga. Era un bătrân vioi și erudit, cu maniere cam sălbatice, de om care și a dus zilele în aer liber, trăind viața aspră din junglă. Poate ca să mă impresioneze, strecura frecvent în spaniola lui nea¬oșă cuvinte machiguenga.
Am fost foarte încântat de informațiile despre cosmo¬gonia tribului, foarte bogată în simetrii și — asta o desco¬păr de abia acum, la Florența, când citesc pentru prima oară Commedia în italiană — cu rezonanțe dantești. Pământul era centrul universului, iar deasupra și dedesubtul lui erau câte două regiuni. Fiecare își avea soarele său, luna sa și un hățiș propriu de râuri. În cea mai de sus, Inkite, trăia Tasurinchi, cel atotputernic, cel care prin răsuflarea lui a creat omenirea, și aici curgea, scăldând pământuri fertile, cu pomi aplecându se sub greutatea roadelor, Meshiareni sau fluviul nemuririi, care se putea zări de pe pământ, pen¬tru că el era Calea Lactee. Sub Inkite, plutea plăpândul tărâm al norilor sau Menkoripatsa, cu fluviul ei transparent, Manaironchaari. Pământul, Kipacha, era locuința indieni¬lor machiguenga, popor peripatetic. Dedesubt se afla tene¬broasa regiune a morților, acoperită aproape în întregime de râul Kamabiria, pe unde navigau sufletele decedaților înainte de a se instala în noul lor sălaș. Și, în sfârșit, regi¬unea cea mai de jos și mai de temut, aceea a lui Gamaironi, râul cu ape negre, fără pește și cu pământuri pustii, unde nu se găsea nimic de mâncat. Acestea erau domeniile lui Kientibakori, necuratul, duhul răului și starostele unei legiuni de demoni: kamagarinis. Soarele fiecărei regiuni era mai puțin tare, strălucea mai slab decât cel al regiunii ante¬rioare. Cel din Inkite era fix și radios, alb la culoare. Cel din Gamaironi, un soare întunecos și înghețat. Soarele nesigur de pe pământ pleca și se întorcea: supraviețuirea lui era mitic legată de comportamentul indienilor machiguenga.
Cât or fi fost de sigure aceste date, ca și celelalte pe care mi le a oferit Fray Maluenda? Nu cumva amabilul misio¬nar făcuse cam multe adaptări și adăugiri la materialul pe care îl culesese? L am întrebat pe Mascarita despre asta în cea de a doua mea scrisoare. Dar nici la asta n am primit răspuns.
Cam după un an de zile, i am trimis o și pe a treia, de data asta din Paris. ÎI certam că se încăpățânează să tacă și îi mărturiseam că renunțasem să mai scriu narațiunea despre povestași. Mâzgălisem mai multe caiete și petre¬cusem ceasuri întregi în Piața Trocadero, în bibliotecă și în fața vitrinelor de la Muzeul Omului, încercând zadar¬nic să i înțeleg și să i ghicesc. Inventate de mine, glasurile povestașilor sunau fals. Așa că m am mulțumit să scriu alte povestiri. Dar el ce face, cum îi merge, ce făcuse în toa¬tă vremea asta, ce proiecte mai are?
De abia la sfârșitul anului 1963, când Matos Mar a apă¬rut la Paris, invitat la un congres de antropologie, am aflat ceva despre el. Ceea ce am auzit m a uluit.
— Saul Zuratas a plecat în Israel?
Eram la Old Navy, pe Saint Germain des Pres, unde beam grog ca să facem față frigului și unei foarte triste și cenușii după amieze de decembrie. Fumam și l asaltam cu întrebări despre prietenii și despre evenimentele din îndepărtata mea țară.
— Din pricina lui tată său, se pare, mi a explicat Matos Mar, încotoșmănat cum era cu un palton și înfășurat până la urechi cu un fular, aducând mai degrabă a eschimos. Don Salomon, l ai cunoscut, nu i așa? Saul ținea tare mult la el. Mai ții minte că a refuzat o bursă la Bordeaux numai ca să nu l lase singur? Se pare că bătrânului îi intrase în cap că trebuie să și dea duhul în Israel. Și, iubindu l, după cum bine știi, sigur că Mascarita i a făcut pe plac. S au hotărât foarte repede, de pe o zi pe alta. Pentru că atunci când Saul m a pus la curent cu toate astea, deja vânduseră prăvălia pe care o aveau în Brena, „Steaua”, și își făcuseră bagajele. Și lui Saul i a surâs ideea de a trăi în Israel? Pentru că acolo trebuia să învețe ebraica, să și facă serviciul militar, să ia viața de la capăt. Matos Mar credea că poate fusese scutit de armată, din cauza nevului. Am scotocit prin me¬morie, încercând să mi aduc aminte dacă l auzisem vreo¬dată vorbind despre sionism sau făcând vreun alya. Niciodată!
— Bine, poate că nu i rău pentru Saul să o ia de la zero, se avântă Matos Mar. Probabil că s a și adaptat la viața din Israel, fiindcă au trecut deja patru ani și, din câte știu eu, n a mai revenit în Peru. Mi l închipui trăind foarte bine într un kibbutz. Adevărul este că Saul nu făcea nimic la Lima. Fusese dezamăgit de etnologie și de Universitate dintr un motiv pe care n am să l înțeleg niciodată. Nu și a terminat teza de doctorat. Cred că s a potolit chiar și dra¬gostea lui pentru indienii machiguenga. „N o să ți fie dor de dezbrăcații tăi de pe Urubamba?”, l am întrebat eu la despărțire. „Sigur că nu, mi a răspuns el, eu mă pot adap¬ta la orice. Probabil că și acolo, în Israel, sunt destui dez¬brăcați.”
Contrar lui Matos Mar, m am gândit că nu i a fost prea ușor lui Saul să facă alya. Pentru că el era visceral legat de Peru, prea sfâșiat și frământat de problemele peruane — cel puțin de una dintre ele — ca să se desprindă de toate de pe o zi pe alta, de parcă și ar fi schimbat cămașa. Am încercat de mai multe ori să mi l imaginez în Orientul Mij¬lociu. Cunoscându l, se putea presupune că cetățeanul israelian Saul Zuratas trebuise să înfrunte în noua lui patrie tot felul de dileme morale în legătură cu chestiunea pales¬tiniană și cu teritoriile ocupate. M am lăsat purtat de imaginație, încercând să l văd în noul său mediu de viață, vorbind stâlcit noua lui limbă, practicând o nouă meserie — care anume? — și l am rugat pe Tasurinchi să l ferească pe Mascarita de gloanțe în războaiele și în conflictele de la frontiera Israelului.


V

Un kamagarini cam zburdalnic, deghizat în vies¬pe, l a înțepat pe Tasurinchi în capul puței, în timp ce uri¬na. El acum umblă. Cum? Nu știu. Dar de umblat, umblă, l am văzut eu. Nu l au omorât. Ar fi putut să și piardă ochii și capul, sufletul ar fi putut să i părăsească trupul fiindcă a făcut ce a făcut pe acolo, printre yaminahuas. Dar nu i s a întâmplat nimic, se pare. E bine și umblă fericit. Fără mânie și râzând, se pare. „La ce atâta larmă?” zice. În timp ce mă îndreptam spre râul Mishahua să i fac o vizită, mă tot gândeam: „N o să dau de el. Dacă i adevărat că a făcut așa ceva, s o fi dus departe, unde indienii yaminahua nu i mai dau de urmă. Sau poate că l or fi omorât, și pe el și pe ru¬dele lui.” Dar el era acolo, cu familia lui și cu femeia pe care a răpit o. „Aici erai, Tasurinchi?” „Ei, da, aici eram!”
Ea învață să vorbească. „Hai, fă o, să vadă povestașul că și tu știi să vorbești”, i a poruncit. Cu greu se putea pri¬cepe ceva din ce spunea femeia yaminahua, iar celelalte fe¬mei rânjeau, „ce i cu grohăitul ăsta care se aude pe aici?” ziceau, făcându se că se uită prin jur, „ce animal ne o fi in¬trat în casă?” spuneau, ridicând rogojinile. O pun la mun¬că și se poartă urât cu ea. „Când își desface picioarele, or ieși din ea pești ca din Pareni”, ziceau. Și chiar lucruri mai urâte. Dar, de învățat să vorbească, învață. Câte ceva din ce spunea am înțeles. „Omul umblă”, am auzit o.
„Deci, e adevărat, ai furat o yaminahua”, i am spus lui Tasurinchi. El zice că n a furat o, c a schimbat o pe o sachavaca, un sac de porumb și altul de manioc. „Indienii yaminahua ar trebui să se bucure, ce le am dat eu face mai mult decât ea”, m a încredințat. A întrebat o pe yaminahua în fața mea: „Nu i așa?” Iar ea a recunoscut: „Da, așa i.” Și pe asta am auzit o.
De când nebunaticul de kamagarini l a ciupit de pută, Tasurinchi trebuie să facă lucruri care i se năzar pe neaștep¬tate, fără să știe cum, nici de ce. „E un ordin pe care îl aud și de care trebuie să ascult, spune. O fi venind de la vreun zeișor sau de la un drăcușor, de la ceva care mi a pătruns adânc în puță, cine știe.” Se pare că și răpirea acelei femei a fost unul dintre acele ordine.
Puța lui e acum ca înainte. Dar i a rămas în suflet un duh care i cere să fie altfel și să facă lucruri pe care ceilalți nu le înțeleg. Mi a arătat unde urina când l a pișcat kama¬garini. Au! au! a țipat, a sărit în sus, de n a mai putut uri¬na. A îndepărtat viespea cu mâna și atunci a auzit o râzând. După o clipă, puța a început să i crească. În fiecare noapte se umfla și mai mult, dimineața și mai mult. Râdeau toți de el. Rușinat, a cerut să i se țeasă o cushma mai mare. O ascundea sub cushma cea nouă. Dar puța continua să creas¬că și a tot crescut, până n a mai putut s o ascundă. Îl jena când mergea, o târa cum își târăsc animalele coada. Uneori lumea i o călca cu piciorul, numai ca să l audă urlând: „Au! ooh!” A trebuit să și o înfășoare și s o pună pe umăr, cum fac eu cu papagalul. Și așa o porneau la drum, cap la cap, însoțindu se. Tasurinchi îi vorbea, ca să se distreze. Ce¬lălalt cap îl asculta tăcut și atent, cum mă ascultați și voi pe mine, uitându se la el cu singurul lui ochi. Chiorule! Chiorică! Fiindcă se uita țintă la el. Crescuse enorm. Crezând o pom, păsările se așezau pe ea ca să ciripească. Când Tasurinchi urina, pe gura ei țâșneau cascade de apă caldă și cu spumă, de jurai că s cascadele de pe Gran Pongo. Ta¬surinchi ar fi putut să se scalde și poate și familia lui. Îi servea drept reazem când se oprea să și mai tragă sufletul. Iar noaptea, drept pat. La vânătoare, o folosea ca praștie și lance. Putea s o arunce până în vârful copacilor ca să doboare shimbillos sau, întrebuințând o ca proiectil, să omoa¬re cu ea o puma.
Ca să l curețe, seripigari i a înfășurat puța cu frunze de ferigă încălzite pe jar. L a pus să bea o fiertură, cu înghi¬țituri mici, cântând toată noaptea, în timp ce el bea tutun și ayahuasca, dansa, dispărea prin tavan și se întorcea, pre¬făcut în saankarite. De abia atunci a putut să i sugă răul și apoi să l scuipe. Era galben, gros și mirosea a borâtură de bețivan. Dimineața, puța a început să se dezumfle, iar după câteva răsărituri de lună a redevenit ca mai înainte, pitică. Dar de atunci Tasurinchi a început să audă ordinele alea. „În unele din sufletele mele e o mamă năzuroasă, zice. De aia mi am adus o pe yaminahua asta.”
Se pare că s a obișnuit cu noul ei bărbat. Stă acolo la Mishauha, liniștită, de parcă ar fi fost dintotdeauna femeia lui Tasurinchi. În schimb celelalte umblă tunând și fulgerând, o beștelesc și una două o iau la bătaie. Le am văzut și le am auzit. „Asta nu i ca noi, zic, nu i făptură umană, dar ce o fi? Poate maimuță, poate peștele care i s a oprit în gât lui Kashiri.” Dar ea își mesteca maniocul, de parcă nu le auzea.
Altă dată aducea un ulcior cu apă și, fără să bage de seamă, a dat peste un copil, l a trântit la pământ. Atunci, s au repezit toate la ea: „Ai făcut o dinadins, ai vrut să l omori”, ziceau. Nu era adevărat, dar așa ziceau. Ea a luat un par și le a înfruntat, fără mânie. „Or s o omoare într o bună zi”, i am spus lui Tasurinchi. „Știe să se apere, mi a răspuns. Vânează animale, lucru pe care nu știu să l fi fă¬cut femeile. Și duce povara cea mai grea în spinare, când aducem maniocul de la câmp. Mie mi e teamă mai degra¬bă să nu le omoare ea pe celelalte. Ãștia din neamul yaminahua sunt bătăuși, ca și ăia din neamul mashco. Poate că și femeile lor sunt la fel.”
I am zis că tocmai de aia ar trebui să fie neliniștit și să se mute în altă parte cât mai repede. Cei din neamul yami¬nahua or fi turbați de furie pentru ce le a făcut. Și dacă vin să se răzbune? Tasurinchi a început să râdă. Totul s a aranjat, se pare. Bărbatul femeii yaminahua a venit să l vadă, cu încă doi după el. Au stat de vorbă, au băut masato. Se înțelegeau, ce mai! Nu voiau să ia femeia înapoi, ci o puș¬că, pește sachavaca, porumbul și maniocul pe care li le dă¬duse. Părinții albi le spuseseră că are o pușcă. „Căutați o, i a îndemnat. Dacă o găsiți, e a voastră.” În cele din urmă au plecat. Mulțumiți, se pare. Tasurinchi n o s o dea îna¬poi pe femeia yaminahua. Fiindcă ea învață să vorbească. „Când o să aibă un copil, or să se obișnuiască și celelalte cu ea”, zice Tasurinchi. Copiii s au și învățat cu ea. Se poar¬tă cu ea de parcă ar fi om, femeie care umblă, îi zic „mamă”.
Cel puțin asta i ce am aflat eu.
Cine știe dacă femeia asta o să l facă fericit pe Tasurin¬chi de pe Mishahua. Poate să i aducă și nenoroc. Pe Kashiri, luna, faptul că a coborât în lumea asta ca să se însoare cu o machiguenga l a nenorocit. Cel puțin, așa se zice. Poate că n ar trebui să ne plângem. Nenorocul lui Kashiri ne dă de mâncat și ne îngăduie să ne încălzim. Nu e luna tatăl soarelui, făcut cu o machiguenga?
Dar asta era înainte.
Tânăr, puternic, senin, Kashiri se plictisea în cerul cel mai de sus, Inkite, unde nu erau încă stele. Oamenii, în loc de manioc și banane, mâncau pământ. Era singura lor hrană. Kashiri a coborât pe râul Meshiareni, vâslind cu brațele, fără vâsle. Canoea ocolea vârtejurile și pietrele. Cobora, plu¬tind. Lumea era încă în beznă și vântul bătea cu putere. Ploua cu găleata. La Oskiaje, unde pământul ăsta se întâlnește cu lumile din cer, unde trăiesc monștrii și unde toate fluviile se duc să moară, Kashiri a sărit pe mal. A privit în jur. Nu știa unde se află, dar era mulțumit. A început să meargă. După câtăva vreme a văzut o, stând jos și împle¬tind o rogojină, cântând încetișor un cântec ca să alunge năpârca, pe machiguenga care avea să i aducă fericirea și neferi¬cirea. Avea fruntea și obrajii pictați; două dungi roșii urcau de la gură spre tâmple. Era așadar nemăritată; deci trebuia să învețe să gătească și să facă masato.
Ca să i fie pe plac, Kashiri, luna, i a arătat ce este ma¬niocul, ce este banana. I a arătat cum se cultivă, cum se culeg și cum se mănâncă. De atunci avem pe lume mâncare și masato. Așa a început după, se pare. Apoi Kashiri s a în¬fățișat în casa tatălui fetei. Avea brațele încărcate cu ani¬male pe care le pescuise și le vânase pentru el. În cele din urmă s a oferit să i facă o plantație în partea cea mai înaltă a muntelui și să muncească, semănând pământul și smulgând buruienile, până ce va crește maniocul. Tasurinchi a fost de acord să o ia pe fie sa. A trebuit să aștepte prima sângerare a fetei. Dar întârzia să vină și, între timp, luna a desțelenit, a ars și a curățat locul din pădure, a pus banani, porumb și manioc pentru viitoarea lui familie. Totul mer¬gea foarte bine.
Atunci, fata a început să sângereze. A stat tot timpul în¬chisă, fără să schimbe un cuvânt cu rudele ei. Bătrâna care o păzea nu s a dezlipit de ea nici ziua, nici noaptea. Fata torcea bumbac, torcea fără odihnă. Nu s a apropiat nici o clipă de foc, nici n a mâncat ardei iute, ca să nu aducă vreo nenorocire familiei sau chiar ei. Nu s a uitat nici măcar o dată spre cel care avea să i fie bărbat, nici nu i a vorbit. Așa a stat până n a mai sângerat. Apoi și a tăiat părul, iar bătrâna a ajutat o să se îmbăieze cu apă călduță; îi stro¬pea trupul cu apă din ulcior. În sfârșit, tânăra a putut pleca să trăiască alături de Kashiri. În sfârșit, a putut deveni fe¬meia lui.
Totul continua să meargă înainte. Lumea era liniștită. Cârduri de papagali zburau pe deasupra lor, zgomotoși și veseli. Dar în cătun mai era o fată care, probabil, nu era femeie, ci un itoni, adică un drăcușor pervers. Acum se îm¬bracă în porumbiță, dar pe atunci se îmbrăca în femeie. S a mâniat tare când a văzut darurile lui Kashiri pentru no¬ile sale rude. Ar fi vrut să i fie ei bărbat, să dea ea naștere soarelui. Fiindcă femeia lunii l a născut pe copilul voinic care, crescând, avea să dea lumină și căldură lumii noastre. Ca să afle toți de mânia ei, și a dat fața cu roșu, cu vopsea de achiote. Și s a așezat la o cotitură a drumului pe unde trebuia să treacă luna, Kashiri, când se întorcea de la plan¬tația de manioc. S a așezat pe vine, și a golit trupul. Se scre¬mea, umflându se toată. Pe urmă și a înfundat mâinile în scârnăvie și a așteptat, spumegând de furie. Când l a văzut că se apropie, s a aruncat asupra lui Kashiri, dintre copaci. Și înainte ca luna să poată scăpa, i a frecat fața cu căcatul pe care tocmai îl făcuse.
Kashiri și a dat imediat seama că niciodată n or să i se mai șteargă petele alea. Ce să mai facă pe lumea asta după o asemenea rușine? Plin de tristețe, s a întors în Inkite, ce¬rul cel mai de sus. Și a rămas acolo. Din cauza petelor, lu¬mina i a devenit mai plăpândă. În schimb, fiul lui strălucește. Nu scânteiază soarele? Nu încălzește? Noi îl ajutăm, mergând. Ridică te, îi spuneam, în fiecare noapte când cade. Prin urmare, maică sa a fost o machiguenga.
Cel puțin asta i ce știu ei.
Dar seripigari din Segakiato povestește asta altfel.
Kashiri a coborât pe pământ și a zărit o pe fată în apele râului. Se scălda și cânta. S a apropiat de ea și a azvârlit în ea cu un pumn de pământ care a nimerit o în burtă. Supă¬rată, ea a început să arunce cu pietre în el. Deodată, înce¬puse să plouă. Kientibakori o fi fost prin pădure, dansând, sătul de masato. „Femeie proastă, i a zis luna tinerei, am aruncat cu nămol în tine ca să ai un fiu.” Printre copaci, toți drăcușorii țopăiau de bucurie, care mai de care trăgând bășini. Și chiar așa s a întâmplat. Fata a rămas gra¬vidă. Dar când i a venit sorocul, a murit. A murit și copi¬lul. Atunci, cei din neamul machiguenga s or fi mâniat tare. Și or fi luat săgețile și cuțitele și s or fi dus la Kashiri să i zică: „Trebuie să mănânci leșul ăsta”, stând toți în jurul lui. L or fi amenințat cu arcurile lor și i or fi arătat pietrele. Luna s o fi împotrivit, tremurând. Iar ei: „Mănânc o, tre¬buie să mănânci moarta asta!”
Până la urmă, plângând, o fi deschis burta femeii lui cu un cuțit. Copilul era acolo, înăuntru, strălucind. L a scos, iar el ar fi înviat, se zice. Se mișca și țipa, vesel. Era viu. Stând în genunchi, Kashiri a început să înghită trupul nevesti sii, de la picioare. „Bine, acum poți să pleci”, i au zis cei din neamul machiguenga, când ajunsese la burtă. Atunci luna, aruncându și resturile pe umeri, s a întors în cerul cel mai de sus, mergând. Acolo o fi și acum, uitându se la noi. O fi stând să mă asculte. Petele ei sunt bucățile pe care nu le a mâncat.
Mâniat de cele ce i au făcut lui Kashiri, tatăl lui, soarele s a oprit în loc, arzându ne. Seca râurile, pârjolea câmpurile și pădurile. Omora animalele de sete. „N o să se mai miș¬te niciodată”, spuneau indienii machiguenga, smulgându și părul din cap. Le era teamă. „Va trebui să murim”, cântau cu tristețe. Atunci, seripigari s a urcat în Inkite. A vorbit cu soarele. Se pare că l a convins. Se va mișca din nou, deci. „Vom merge împreună”, se zice că i a zis. Și așa a fost via¬ța de atunci și este cum este. Aici s a terminat înainte și a început după. De aia continuăm să umblăm.
„De atunci e așa de slabă lumina lui Kashiri?” l am în¬trebat eu pe seripigari ul de pe râul Segakiato. „Da, mi a răspuns. Luna este bărbat numai pe jumătate. Alții spun că, mâncând un pește, i s ar fi înfipt un os în gât. Și că de atunci s a stins.”
Cel puțin asta i ce am aflat eu.
Când veneam încoace, deși știam drumul, m am rătă¬cit. O fi din vina lui Kientibakori, a drăcușorilor lui sau a vreunui machikanari cu multe puteri. Ploaia s a stârnit pe neașteptate, fără semne, fără să se întunece cerul mai îna¬inte și fără ca aerul să devină saramură. Eu treceam vadul unui râu, iar ploaia bătea așa de tare, că nu mă lăsa să urc malul. Făceam doi sau trei pași, alunecam, pământul îmi fugea de sub picioare și ajungeam iar pe fundul albiei. Spe¬riat, papagalul a început să dea din aripi și, țipând, a luat o din loc. Peste puțin timp, panta s a transformat în șuvoi. Nămol și apă, pietre, crengi, tufișuri, copaci smulși de fur¬tună, stârvuri de păsări și insecte. Toate se prăvăleau peste mine. Cerul s a întunecat; din când în când, era luminat de fulgere. Tuna de parcă toate animalele din pădure începu¬seră a rage. Când stăpânul tunetului se înfurie așa înseamnă că se petrece ceva grav. Eu tot mă chinuiam să urc coas¬ta. O să pot? Dacă nu mă agăț de un copac foarte înalt, mă curăț, mă gândeam... În curând, aici o să fie un cazan cu apă din cer, clocotind. Nu mai aveam putere să mă lupt; picioarele și brațele îmi erau pline de răni, de la loviturile pe care le primeam în cădere. Înghițeam apă și pe nas și pe gură. Cred că până și pe cur, și prin ochi mi a intrat apă. Asta ți e sfârșitul, Tasurinchi, sufletul tău o să plece cine știe unde. Și tot duceam mâna la creștet, ca să l simt ieșind.
Nu știu cât timp am petrecut așa. Cățărându mă, rostogolindu mă, iar cățărându mă și iar căzând. Albia devenise un râu lat, după ce acoperise malurile. Până ce, de obosit ce eram, m am lăsat să mă scufund. „Să mă odihnesc, zi¬ceam, gata cu lupta zadarnică.” Dar oare cei care pleacă așa se odihnesc? Să te îneci nu e oare cel mai rău mod de a pleca? În curând aveam să plutesc pe râul morților, Kamabiria, spre hăul fără soare și fără pești, lumea cea mai de jos, tărâmul întunecos al lui Kientibakori. Iar între timp, fără să mi dau seama, mâinile mi se prinseseră de un trunchi pe care furtuna îl aruncase în râu, se pare. Nu știu cum de am reușit să mă cocoț deasupra lui. Nici dacă imediat după aceea am ațipit. Soarele căzuse. Noaptea era rece. Pe spatele meu, picăturile de apă păreau pietre.
În somn, am descoperit capcana. Ce credeam eu că i un trunchi era o șopârlă. Coaja dură, înțepătoare, ce fel de scoar¬ță o fi? E spinarea caimanului, Tasurinchi. Oare și o fi dat seama caimanul că stăteam pe el? Poate că ar fi început să dea din coadă. S au s ar fi scufundat, ca să mă oblige să i dau drumul și să mă muște pe sub apă, cum fac întot¬deauna caimanii. Să fi murit, oare? Dacă ar fi murit ar fi trebuit să plutească cu picioarele în sus. Ce te faci, Tasu¬rinchi? Să ți dai drumul ușurel în apă și să înoți până la mal? N aș fi ajuns niciodată, pe o asemenea furtună. Nici măcar copacii nu se mai vedeau. Poate că nici nu mai este pământ pe lumea asta. Să încerc să omor caimanul? N aveam cu ce. Acolo, pe albia râului, când mă luptam cu panta, îmi pierdusem traista, cuțitul și săgețile. Mai bine stăteam cuminte, călare pe caiman. Mai bine să aștept să hotărască altcineva sau ceva.
Am tot plutit, în voia apelor. Mi era tare frig, tremuram și mi clănțăneau dinții. „Unde mi o fi papagalul?” mă gân¬deam. Caimanul nu și mișca picioarele, nici coada, se lăsa dus de râu. Încetul cu încetul, cerul s a limpezit. Ape nă¬moloase, leșuri de animale, bucăți de acoperiș, de case, de crengi, de canoe. Din când în când, oameni pe jumătate mâncați de peștii piranha și de alte fiare de apă. Nori uriași de țânțari zburau prin aer și păianjeni de apă se plimbau pe trupul meu. Îi simțeam cum mă pișcă. Mi era tare foa¬me și aș fi putut probabil să iau unul dintre peștii morți pe care îi târa apa, dar dacă atrăgeam astfel atenția caima¬nului? Beam, atâta doar. Ca să mi potolesc setea nu trebuia să mă mișc, ci numai să deschid gura. Ploaia mi o umplea cu apă rece.
Atunci, mi s a oprit pe umăr o păsărică. După creasta roșie și galbenă, după pene, după pieptul auriu și după ciocul deosebit de ascuțit, părea un kirigueti. Dar poate că era un kamagarini sau un saankarite. Fiindcă cine a mai po¬menit păsărele care să vorbească? „Ești într o situație foarte grea, a zis glăsciorul șuierător. Dacă ți dai drumul, caimanul te descoperă. Ochii lui mici și sașii văd până departe. Te năucește cu o lovitură de coadă, te apucă de pântece cu gura lui cu dinți puternici și te mănâncă. Cu oase și cu păr te mănâncă, pentru că îi e la fel de foame ca și ție. Dar poți rămâne agățat de caimanul ăsta toată viața?”
„Și la ce mi ajută că mi spui ce știu și eu? i am răspuns. N ai putea mai bine să mi dai un sfat? Zi mi cum să fac să ies din apă.”
„Zboară, a piuit pasărea, zburătăcindu și creasta roșie galbenă. Nu e altă cale, Tasurinchi. Cum a făcut și papaga¬lul tău pe coastă sau așa, ca mine.” Și, făcând un salt și rotindu se de câteva ori, a dispărut.
O fi chiar așa de simplu de zburat? Seripigari ii, machikanaris ii zboară, în căpială. Dar ei au înțelepciune; fierturile, zeișorii sau drăcușorii îi ajută. Eu, ce am eu? Lucrurile care mi se povestesc și pe care le povestesc, atâta doar. Asta se pare că n a făcut încă pe nimeni să zboare. Tocmai îl bles¬temam pe acel kamagarini îmbrăcat în kirigueti, când am simțit o mâncărime în tălpile picioarelor.
Pe coada caimanului se așezase un bâtlan. I am văzut picioarele lungi și rozalii, i am văzut ciocul răsucit. Îmi cu¬răța picioarele, căutând viermi sau crezând poate că erau de mâncare. Și el era înfometat. Deși mi era teamă, mi a venit să râd. Nu m am putut abține, ce mai! Am început să râd. Râdeam așa ca voi acum. Mă prăpădeam de râs. La fel ca tine, Tasurinchi. Și caimanul s a trezit. Și a dat sea¬ma imediat că pe spatele lui se petreceau lucruri pe care nu le vedea și nici nu le înțelegea. Și a deschis larg gura, a scos un fel de mârâit, a dat furios din coadă, iar eu, fără să știu ce fac, mă și agățasem de bâtlan. Ca un pui de mai¬muță de mama lui, ca un nou născut de mama care i dă să sugă. Speriat de loviturile de coadă, bâtlanul încerca să plece în zbor. Și cum nu putea, pentru că eu mă țineam de el, țipa. Þipetele lui l au speriat și mai tare pe caiman, dar și pe mine. Se pare că toți trei țipam, care mai de care mai tare.
Și deodată am văzut dedesubt caimanul îndepărtându se, și râul, și noroiul, iar un vânt foarte puternic de abia mă mai lăsa să respir. Iar eu eram acolo. Da, acolo sus, în aer. Așa pleca Tasurinchi, povestașul, zburând. Bâtlanul zbura, iar eu, agățat de gâtul lui, cu picioarele încolăcite pe picioarele lui, zburam cu el. Dedesubt, se vedea pămân¬tul în revărsarea zorilor. Pretutindeni strălucea apa. Petele alea întunecoase or fi copaci; iar șerpii ăia, râuri. Era mai frig ca niciodată. Să fi plecat de pe pământ? Asta trebuie să fie așadar Menkoripatsa, lumea norilor. Nu se vedea râul ei. Unde se afla oare Manaironchaari, cu ape de bum¬bac? O fi adevărat că zbor? Bâtlanul o fi crescut ca să mă poată ține. Sau poate că eu oi fi devenit de mărimea unui șoarece. Cine știe cum oi fi. El zbura liniștit, dând din aripi și lăsându se purtat de vânt. Parcă nici nu l supăra greu¬tatea mea. Am închis ochii, să nu mai văd cât de departe rămăsese pământul. Ce adânc, ce jos e! Gândindu mă la pă¬mânt, m a cuprins tristețea. Când i am deschis, i am văzut aripile albe, marginile rozalii, bătaia ritmică. Căldura din puful lui mă mai apăra de frig. Din când în când, scotea câte un cârâit, întinzându și gâtul, ridicându și pliscul, de par¬că își vorbea. Deci ăsta era Menkiropatsa. Seripigari ii ur¬cau până în lumea asta, la vreme de căpială; printre norii ăștia se sfătuiau cu îngerii saankarites despre relele și cap¬canele duhurilor rele. Cât de mult aș fi vrut să văd un seripigari plutind pe acolo. Să i spun: „Ajută mă, scoate mă din încurcătura asta, Tasurinchi.” Pentru că acolo sus, zburând printre nori, nu era oare mai rău decât călare pe caiman? Cine știe cât oi fi zburat cu bâtlanul! Și acum, Tasurin¬chi? N o să mai reziști prea mult. Brațele și picioarele ți au ostenit. O să ți dai drumul, trupul tău o să se facă fărâme în aer, iar când o să ajungi pe pământ, o să fii zeamă. Ploaia se oprise. Se ridica soarele. Asta mi a mai dat curaj. Hai, Tasurinchi! Am început să dau cu picioarele, să lovesc cu capul și chiar l am mușcat pe bâtlan, ca să l conving să co¬boare. Dar nu pricepea. De frică, nu mai cârâia; dar a început să scâncească și să lovească cu ciocul ici, colo. Și să facă piruete, așa, așa, ca să mi dau drumul. Ce mai, gata gata să mi vină de hac. De câteva ori era să mi desfac mâinile. Și deodată mi am dat seama că dacă îl strângeam de aripă, coboram de parcă bâtlanul se împiedica de aer. Poate că asta m a salvat. Cu ultimele puteri, mi am înfășurat picio¬rul pe o aripă, punându i astfel piedică. De abia mai putea să dea din aripa aia. Hai, Tasurinchi! S a întâmplat cum vo¬iam, atunci. Mișcând o numai pe cealaltă, oricât de repede, nu mai zbura ca înainte. A obosit și a început să coboare. Și cobora, a tot coborât, printre țipete; disperat, poate. În schimb eu eram fericit. Pământul se apropia. Tot mai mult, și mai mult. Ce norocos ești, Tasurinchi! Gata, ai ajuns! Când m a atins coroana copacilor, mi am dat drumul. În cădere, am văzut bâtlanul, dând fericit din aripi, din nou cu amândouă, și ridicându se. Iar eu mă loveam și mă alegeam cu zgârieturi peste tot. Mă rostogoleam printre crengi, le rupeam, jupuiam trunchiurile copacilor de coajă și simțeam cum și eu mă fac fărâme și fărâmele. Încercam să mă prind cu mâinile, cu picioarele. „Ce noroc au maimuțele, care au o coadă ca să se agate”, mă gândeam. Frunzele, crengile, lianele, rămurelele, plantele agățătoare, pânzele de păian¬jen mi or mai fi amortizat căderea. Când m am izbit de pământ, lovitura nu m a omorât, cred. Ce bucurie, când am simțit pământul sub picioare! Era moale, călduț. Și umed. Hei, iată mă, am sosit! Asta i lumea mea. Asta i casa mea. Cel mai bun lucru care mi s a întâmplat este că trăiesc aici, pe acest pământ, nu în apă, nici în văzduh.
Când am deschis ochii, Tasurinchi, seripigari, era aco¬lo, se uita la mine. „Papagalul tău te a așteptat cam mult”, mi a zis. Și era și el acolo, răgușit. „De unde știi că i al meu? l am luat eu. Sunt mulți papagali în pădure.” „Ca să vezi! Dar ăsta seamănă cu tine”, mi a răspuns. Da, el era, papa¬galul meu. Trăncănea, bucuros că mă vede. „Ai dormit nu știu câte răsărituri de lună”, mi a zis seripigari.
„Mi s au întâmplat multe lucruri în călătoria asta, ve¬nind să te văd, Tasurinchi. A fost greu să ajung până aici. N aș mai fi ajuns dacă n ar fi fost un caiman, un kirigueti și un bâtlan. Să vedem dacă tu poți să mi explici cum de a fost posibil așa ceva.”
„Te a salvat faptul că nu te ai mâniat nici o clipă”, mi a spus, după ce i am povestit ce v am povestit. Așa o fi. Mânia e o neorânduială a lumii, se pare. Dacă oamenii nu s ar înfuria, viața ar fi mai bună decât e. „Ea e vinovată că sunt comete — kachiborerine — pe cer, m a încredințat. Cu cozile lor de foc și cu goana lor nebunească, ele sunt o ame¬nințare cu dezordinea pentru cele patru lumi ale Uni¬versului.”
Asta i povestea lui Kachiborerine.
Asta era înainte.
La început, cometa era un machiguenga. Tânăr și senin. Umbla. O fi fost fericit. I a murit femeia, lăsându i un fe¬cior care a crescut sănătos și puternic. El l a crescut și și a luat altă nevastă, sora mai mică a celei pe care o pierduse.
Într o zi, când se întorcea de la pescuit, l a găsit pe băiat călare pe cea de a doua nevastă. Amândoi gâfâiau, mul¬țumiți unul de celălalt. Kachiborerine s a îndepărtat de colibă, îngândurat. „Trebuie să i fac băiatului rost de o fe¬meie, se gândea el. Are nevoie de o nevastă.”
S a dus să se sfătuiască cu seripigari. Acesta a vorbit cu saankarite și s a înapoiat: „Singurul loc unde poți găsi o ne¬vastă pentru fiul tău este în regiunea unde trăiesc chonchoites, i a zis. Dar ia seama, știi de ce.”
Kachiborerine s a dus acolo, știind foarte bine că cei din neamul chonchoite își ascut dinții cu cuțitul și că mănâncă oameni. Îndată ce a pătruns pe teritoriul lor, de abia a apu¬cat să treacă mlaștina de la graniță, că a și simțit că l în¬ghite pământul. Vedea numai negru în jur. „Am căzut într o tseibarintsi”, se gândea. Da, așa era, într o groapă ascunsă în pământ de frunze și crengi, în care erau pari ascuțiți ca să străpungă tapiri și sajinos. Chonchoites l au scos de acolo zdrobit și îngrozit. Purtau măști de drac, prin care li se putea vedea botul înfometat. Erau fericiți, îl miroseau și l lin¬geau, își plimbau nasul și limbile peste tot. I au scos iute mațele, ca la pește. Și chiar acolo le au pus la fript, pe niște pietre fierbinți. Și în timp ce, fericiți, îi mâncau mărunta¬iele, pielea golită pe jumătate a lui Kachiborerine a luat o la fugă și a trecut mlaștina înapoi.
Pe drumul de întoarcere spre casă, a pregătit o fiertură de tutun. Era și seripigari, se pare. Fiind în căpială, a aflat că nevastă sa îi încălzea o băutură cu venin de cumo, ca să l omoare. Nelăsându se încă pradă mâniei, Kachiborerine i a trimis un mesager, sfătuind o. „De ce vrei să ți omori bărbatul? i a zis. Nu face asta. A suferit mult. Mai bine pregătește i o fiertură ca să i crească mațele pe care i le au mâncat chonchoites.” Ea asculta fără să scoată o vorbă, privind cu coada ochiului la băiatul care era de a cum bărbatul ei. Se bucurau că trăiesc împreună.
După câtăva vreme, Kachiborerine a ajuns acasă. Sleit de oboseala drumului lung, trist din cauza eșecului. Fe¬meia i a întins un urcior. Lichidul gălbui părea masato, dar era chicha, bere de porumb. Suflând în spuma de deasu¬pra, el a băut cu lăcomie. Dar lichidul s a scurs din trupul lui, care era numai piele, amestecat cu sânge. Plângând, Ka¬chiborerine a înțeles că e gol; plângea, pentru că era un om fără măruntaie, fără inimă.
Atunci s a mâniat.
A plouat, s au pornit fulgerele. Toți dracii or fi ieșit în pădure să țopăie. Speriată, nevastă sa a rupt o la fugă. A luat o spre plantație, pe munte în sus; alerga poticnindu se. Acolo, s a ascuns într un trunchi de copac, pe care bărbatul ei îl scobise ca să și facă o canoe. Kachiborerine o căuta, strigând furios: „O s o rup în bucăți.” La plantație, întreba maniocul unde i este ascunzătoarea, și cum nu știa să i răspundă, a început să l smulgă cu mâna. A întrebat apoi maguna și floripondio ul: nu știm. Nici plantele, nici co¬pacii nu i au spus unde este. Atunci i a tăiat folosindu se de macete și i a călcat în picioare. În adâncul pădurii, bând masato, Kientibakori dansa fericit.
Într un târziu, scârbit de atâta căutat, orbit de atâta mânie, Kachiborerine s a întors acasă. A luat o trestie de bambus, a spart o la un capăt, pe care l a îmbibat bine cu rășină de copac ojee și i a dat foc. Când flacăra s a ridicat, a apucat trestia de celălalt capăt și și a băgat o adânc în fund. Privea pământul, se uita la pădurea din jur, sărind în sus și răcnind, în cele din urmă, sufocându se de furie, arătând spre cer, a exclamat: „Unde să mă duc, numai să scap de lumea asta blestemată? Acolo sus o să mă duc, acolo poate o să mi fie mai bine.” Devenit diavol, a început să urce și să tot urce. Și, de atunci, stă acolo. De atunci este ceea ce vedem, din când în când, în Inkite: Kachiborerine, cometa. Nu i se vede fața. Nu i se vede trupul. Numai trestia în flăcări pe care o ține în fund. Va umbla mereu spumegând de furie, se pare.
„Bine că nu te ai întâlnit cu ea când zburai agățat de bâtlan, așa își bătea joc de mine Tasurinchi, seripigari ul. Pen¬tru că altfel te ar fi ars cu coada ei.” După părerea lui, Ka¬chiborerine coboară uneori pe lumea asta ca să culeagă leșuri de machiguengas de pe malurile râurilor. Le ia în cârcă și le urcă acolo sus, ca să le facă apoi stele căzătoare, se spune.
Cel puțin asta i ce am aflat eu.
Stăteam de vorbă în ținutul unde sunt o mulțime de licu¬rici, în timp ce vorbeam cu Tasurinchi, seripigari ul, se fă¬cuse noapte. Pădurea se lumina ici, se stingea colo, se aprin¬dea mai încolo. Parcă ne făcea cu ochiul. „Tasurinchi, nu știu cum de poți trăi în locul ăsta. Eu n aș trăi aici. Mergând dintr o parte în alta, am văzut multe lucruri printre oamenii care umblă. Dar te asigur că nicăieri n am mai vă¬zut atâția licurici. Toți copacii au început să scânteieze. N o fi vreun semn rău? De fiecare dată când vin să te vizitez, mă apucă tremuratul când mă gândesc la licuricii ăștia. Parcă ar sta cu ochii pe noi, ascultând ce ți spun.”
„Sigur că se uită la noi, m a asigurat seripigari ul. Firește că ascultă cu atenție ce povestești. Ca și mine, și ei așteap¬tă venirea ta. Se bucură când te văd sosind și când îți aud povestirile. Au o ținere de minte grozavă, spre deosebire de mine. Eu îmi pierd înțelepciunea o data cu puterile. Ei se mențin tineri, se pare. Când pleci, ei mă distrează amintindu mi ce te au auzit povestind.”
„Îți bați joc de mine, Tasurinchi? Am vizitat mulți seripigari și de la toți am auzit câte ceva extraordinar. Dar nici¬odată că ar sta cineva de vorbă cu licuricii.”
„Păi, vezi aici pe cineva, mi a zis Tasurinchi, râzând de uluiala mea. Ca să auzi, trebuie să știi să asculți. Eu am în¬vățat. Altfel, ar fi trebuit de mult să renunț să mai umblu. Adu ți aminte, aveam și eu o familie. Toți s au dus, omorâți de boli, de apă, de fulger și de tigru. Cum crezi că aș fi putut rezista la atâtea nenorociri? Ascultând, povestașule. Aici, în fundătura asta de pădure, nu vine nimeni nici¬odată. Foarte, foarte rar, câte un machiguenga de pe povârnișurile dinspre vale, în căutare de ajutor. Vine, pleacă și mă trezesc din nou singur. N o să vină nimeni să mă omoa¬re aici; nu există viracocha, nici mashco, nici punaruna sau drac care să urce muntele până aici. Dar viața unui om atât de singur se termină repede.
Ce puteam să fac? Să mă înfurii? Să mi pierd speranța? Să mă duc pe malul râului și să mi înfig un spin de chambira? Am început să cuget și mi am adus aminte de licu¬rici. Și pe mine mă cam îngrijorau, ca și pe tine. De ce oare erau atâția? De ce în alte părți ale muntelui nu se adunau așa de mulți ca aici? În vreme de căpială, am reușit să aflu. Am întrebat duhul unui saankarite, colo, pe acoperișul ca¬sei mele. «N or fi venind pentru tine? mi a răspuns. N or fi venit ca să ți țină de urât? Ca să umble, un om are nevoie de familie.» M a pus pe gânduri. Și atunci, le am vorbit. Mă simțeam ciudat, stând de vorbă cu niște luminițe care se stingeau și se aprindeau, fără să mi răspundă. «Am aflat că stați aici ca să mi țineți de urât. Zeișorul mi a explicat asta. Prost am fost că n am bănuit mai dinainte. Vă mulțu¬mesc c ați venit, că stați în jurul meu.» A trecut o noapte, pe urmă alta, și iar una. De fiecare dată când muntele se întuneca și se umplea de luminițe, eu mă purificam cu apă, îmi pregăteam tutunul, fierturile și le vorbeam, cântându le. Le cântam toată noaptea. Și, deși nu mi răspundeau, eu îi ascultam. Cu atenție. Cu respect. Curând am fost sigur că mă înțelegeau. „Înțeleg, înțeleg. Puneți la încercare răbda¬rea lui Tasurinchi”. Tăcut, nemișcat, senin, închizând ochii, așteptând. Îi ascultam, fără să aud. Și, în sfârșit, într o noap¬te, după multe alte nopți, s a întâmplat. Niște zgomote di¬ferite de zgomotele muntelui când se lasă seara. Le auzi? Murmure, foșnete, gemete. O cascadă de glasuri șoptite. Vălmășag de glasuri, glasuri care se întretaie, glasuri care de abia se pot auzi. Ascultă, ascultă, povestașule. Totdeauna i așa, la început. Ca un amestec de glasuri. Apoi, se înțelege. Poate le câștigasem încrederea. În curând, am pu¬tut sta de vorbă. Iar acum ei sunt rudele mele.”
Așa a fost, se pare. S au obișnuit cu Tasurinchi, iar el s a obișnuit cu ei. Acum își petrec noaptea stând de vorbă. Seripigari le povestește despre oamenii care umblă, iar ei spun povestea lor dintotdeauna. Nu s prea fericiți licu¬ricii ăștia. Or fi fost, înainte. Și au pierdut fericirea cu foar¬te multe răsărituri de lună în urmă, deși scânteiază și astăzi. Pentru că toți licuricii de aici sunt masculi. Asta i nenoro¬cirea lor. Femelele lor sunt luminițele de acolo de sus. Da, stelele din Inkite. Ce fac ele în lumea de sus, iar ei în asta de aici? Asta i istoria pe care o tot povestesc ei, după păre¬rea lui Tasurinchi. Uite, uită te le ei. Luminițele care apar și dispar? Poate că s chiar vorbele lor! Acum, aici, în jurul nostru, și or fi povestind cum și au pierdut femeile. Nu se mai satură vorbind despre asta, așa spune el. Trăiesc reamintindu și nenorocirea și blestemându l pe Kashiri, luna.
Asta i povestea licuricilor.
Asta era înainte.
Pe vremea aceea formau o singură familie, fiecare mas¬cul își avea femela lui, fiecare femelă masculul ei. Erau tim¬puri de tihnă, era hrană, iar cele care plecau se întorceau suflate de Tasurinchi.
Cei din neamul machiguenga nu începuseră încă să um¬ble. Luna trăia printre noi, însurat cu o machiguenga. Nesă¬țios, stătea tot timpul călare pe ea. A lăsat o gravidă și s a născut soarele. Kashiri o tot călărea întruna. Seripigari l a prevenit: „Dacă o să continui tot așa, se va întâmpla o nenorocire, și în lumea asta, și în cele de sus. Lasă ți femeia să se odihnească, nu mai fi așa de lacom.” Kashiri n a ți¬nut seamă de sfat, dar cei din neamul machiguenga s au speriat, se pare. Soarele o să și piardă lumina, poate. Pământul va fi cuprins de beznă și de frig; viața o să dispară. Și așa s a întâmplat. Nu peste multă vreme, s au produs tulburări grozave. Lumea s a cutremurat, râurile și au pă¬răsit matca, din Gran Pongo s au ivit ființe monstruoase care au pustiit ținuturile. Dezorientați, prost sfătuiți, oa¬menii care umblă trăiau noaptea, evitau ziua, ca să i facă plăcere lui Kashiri. Pentru că luna, gelos pe fiul său, dispre¬țuia soarele. Aveam să murim cu toții? Așa se părea. Atunci, Tasurinchi s a pus pe suflat. Și a mai suflat o dată. A conti¬nuat să sufle. Nu l a omorât pe Kashiri, dar l a stins, lăsându l cu o lumină plăpândă, pe care o are și acum. Și l a trimis înapoi în Inkite, de unde coborâse ca să și caute fe¬meie. Astfel a început apoi.
Însă ca luna să nu se simtă singură, „Ia ți o soață, pe care o vrei”, i a zis soarele, tatăl său. Atunci Kashiri le a arătat pe femelele acestor licurici. Fiindcă străluceau cu lu¬mină proprie? I or fi amintit poate de lumina pe care a pierdut o. În Inkite, unde a fost expulzat, va fi noapte. Ste¬lele de acolo, de sus, femelele acestor licurici. Acolo or fi ele, sus, lăsându se călărite de lună, mascul nesătul. Iar ei, aici, fără neveste, așteptându le. De asta oare, când cade o stea, rostogolindu se, sunt așa de înnebuniți licuricii? De aceea s or fi izbind unii de alții, de copaci, zburătăcindu se? „E una dintre femeile noastre”, s or fi gândind. „A fugit de la Kashiri”, și or fi spunând. Și toți masculii visea¬ză: „Aia care țâșnește, aia care vine e nevastă mea.”
Probabil că așa a început apoi. Soarele trăiește și el sin¬gur; luminează și dă căldură. Noaptea s a făcut din cauza lui Kashiri. Uneori, soarele ar vrea să aibă familia lui. Să fie aproape de tatăl lui, oricât de rău a fost. O să pornească în căutarea lui. Și atunci cade, o dată, și încă o dată. Astea, se pare, sunt căderile soarelui. De aceea a trebuit să înce¬pem să umblăm. Pentru a pune lumea în ordine și a evita neorânduiala. Tasurinchi, seripigari, e bine. Mulțumit. Um¬blă, înconjurat de licurici.
Cel puțin asta i ce am aflat eu.
Ascultând, aflu multe la fiecare călătorie. De ce bărba¬ții pot pune manioc și l pot culege de pe plantații, și nu femeile? De ce femeile pot planta bumbac și l pot smulge de pe câmpuri, și nu bărbații? Până când, odată, undeva pe râul Poguintinari, ascultându i pe machiguengas, am înțe¬les. „Pentru că maniocul este mascul, iar bumbacul femelă, Tasurinchi. Fiecărei plante îi place să aibă a face cu seamă¬nul ei, se pare.” Femela cu femelă, masculul cu mascul. Asta este înțelepciunea, se pare. Nu i așa, papagalule?
De ce femeia care și a pierdut bărbatul se poate duce la pescuit, dar nu poate vâna fără să pună în primejdie lumea? Când săgetează vreun animal, maica lucrurilor suferă, se zice. O fi suferind. Când veneam încoace, mă tot gândeam la opreliști și la primejdii. „Nu ți e frică să călătorești sin¬gur, povestașule? mă tot întreabă lumea. Mai bine însoțește te cu cineva.” Uneori, da, mă însoțesc. Dacă e careva care are același drum cu mine, mergem împreună. Dacă văd vreo familie umblând, umblu și eu cu ea. Dar nu întotdea¬una e ușor să ți găsești tovărășie. „Nu ți e frică, povesta¬șule?” Nu mi era înainte, pentru că nu știam. Acuma mi e. Acuma știu că mi s ar putea întâmpla pe o coastă, pe un mal, să dau peste un kamagarini sau peste vreunul dintre monștrii lui Kientibakori. Ce să mă fac atunci? Nu știu. Uneori, după ce mi am ridicat adăpostul, după ce am în¬fipt țărușii pe malul râului, după ce am pus frunzele de palmier deasupra, începe să plouă. Și dacă apare vreun diavol, ce te faci? mă gândesc, și mi petrec noaptea treaz. Până acum nu s a arătat. Poate că l sperie buruienile din desaga mea; sau poate șiragul pe care mi l a agățat seripi¬gari, spunându mi: „Te va apăra de demoni și de șiretlicu¬rile vreunui machikanari.” De atunci, nu l am mai scos nici¬odată de la gât. Cine vede un kamagarini rătăcit prin pădure moare pe loc, se zice. Încă n am văzut vreunul. Probabil. Nu i bine să călătorești singur prin pădure și din cauza opreliștilor la vânt, mi a explicat seripigari. „Cum faci când vânezi o maimuță sau străpungi cu săgeata o curcă? îmi zicea. Cine oare va culege de pe jos prada? Dacă atingi ani¬malul pe care l ai omorât, o să te strici.” E periculos, se zice. Ascultând, am învățat cum trebuie să faci. Mai întâi să cu¬reți sângele, cu ierburi sau cu apă. „Îl speli bine de sânge și pe urmă poți să l atingi. Pentru că nu în carne sau în oase e murdăria, ci în sângele celui care a murit.” Așa fac și de aia sunt aici. Povestind. Umblând.
Mulțumită lui Tasurinchi, seripigari ul cu licuricii, nu mă plictisesc niciodată când călătoresc. Nici trist nu sunt. „Câte răsărituri de lună îmi mai trebuie până să dau de primul om care umblă”, mă gândesc. Sau mai bine mă pun pe as¬cultat. Și învăț. Ascult cu atenție, cum făcea el. Ascult cu grijă, cu respect. Apoi după o vreme, pământul își dă drumul la gură. Așa cum la căpială se dezleagă limba tuturor. Lucrurile la care te aștepți cel mai puțin vorbesc. Uite le, vorbesc. Oasele, țepii. Pietricelele, lianele. Tufișurile și frun¬zele care de abia înmuguresc. Scorpionul. Șirul de furnici care cară tăunele la mușuroi. Fluturele cu aripi de culoa¬rea curcubeului. Pasărea muscă. Vorbește șoricelul căță¬rat pe crengi, vorbesc și ochiurile de apă. Liniștit, întins, cu ochii închiși, povestașul stă și ascultă. Ca toți să uite de mine, mă gândesc. Atunci, unul dintre sufletele mele se duce. Și vine să mă viziteze maica unui lucru din jurul meu. Aud, încep să aud. Deja înțeleg. Fiecare are câte ceva de povestit. Asta, poate, am învățat ascultând. Și scarabeul. Și pietricelele care se zăresc în noroi. Până și păduchele din păr, pe care îl strivești cu unghia are o istorie de povestit. Numai de aș putea ține minte tot ce aud. Nu v ați sătura auzindu mă, probabil.
Unele lucruri își știu povestea lor, și știu povestea celor¬lalte; altele, numai pe a lor. Cel care știe toate poveștile va avea, firește, înțelepciunea. Înainte, toți au fost bărbați. S au născut vorbind, sau, mai bine zis, din vorbit. Cuvântul a existat înainte de ei. Apoi, ceea ce spunea cuvântul. Băr¬batul vorbea, iar ceea ce spunea apărea. Asta era înainte. Acum, povestașul povestește, atâta doar. Animalele și lu¬crurile există deja. Asta a fost apoi.
Primul povestitor o fi fost Pachakamue, atunci. Tasurinchi a suflat o pe Pareni. Era prima femeie. S a îmbăiat în Gran Pongo și și a pus o cushma albă. Era ea, Pareni. Exis¬ta. Apoi, Tasurinchi l a suflat pe fratele lui Pareni: Pacha¬kamue. S a îmbăiat în Gran Pongo și și a pus o cushma de culoarea argilei. Era el, Pachakamue. Cel care, vorbind, avea să dea naștere atâtor animale. Fără să și dea seama, se pare. Le punea numele, rostea cuvântul, iar bărbații și femeile deveneau ceea ce spunea Pachakamue. Nu voia să o facă. Dar avea această putere.
Asta i povestea lui Pachakamue, din ale cărui cuvinte se nășteau animale, copaci și stânci.
Asta era înainte.
S a dus odată în vizită la sora lui, Pareni. Când au în¬ceput să bea masato, așezați pe rogojini, el a întrebat o de copiii ei: „Se joacă pe acolo, cățărați prin copaci”, i a spus ea. „Vezi să nu devină maimuțe”, i a zis Pachakamue râzând. Și cum a zis asta, cei care fuseseră copii aveau deja păr și coadă și le luau auzul cu țipetele lor. Agățați de crengi cu coada, se legănau veseli.
Altă dată, tot în vizită la soră sa, Pachakamue a între¬bat o pe Pareni: „Dar fie ta?” Fata tocmai avusese prima sângerare și se curăța într un adăpost din frunze și bam¬bus, în spatele casei. „O ții închisă ca pe o sachavaca”, a spus Pachakamue... „Ce înseamnă sachavaca? a exclamat Pa¬reni. Și imediat au auzit un muget și un râcâit de copite în pământ. Și de acolo a țâșnit sachavaca, speriată, adulmecând aerul, apucând o înspre pădure. „Asta o fi însemnând, poa¬te”, a murmurat Pachakamue, arătând spre ea.
Atunci Pareni și bărbatul ei Yagontoro s au speriat. Prin cuvintele pe care le rostea, Pachakamue nu tulbura oare echilibrul lumii? Era mai prudent să l omoare. Ce neno¬rociri s ar mai întâmpla dacă mai continua să vorbească! L au îmbiat să bea masato. Când s a îmbătat, l au dus cu vicleșuguri pe marginea unei prăpăstii. „Uite, uite”, i au zis. El s a uitat, și atunci l au îmbrâncit. Pachakamue s a rostogolit, s a rostogolit. Când a ajuns în fundul prăpastiei, nici măcar nu se trezise. Continua să doarmă și să râgâie, iar pe cushma vomitase masato.
Tare s a mai mirat când a deschis ochii. Pareni îl pândea de pe margine. „Ajută mă să ies de aici”, i a cerut el. „Prefă te în animal și cațără te pe peretele prăpastiei, l a luat ea peste picior. Nu faci tu așa cu cei din neamul machiguenga?” Urmându i sfatul, Pachakamue a rostit cuvântul „sankori”. Și imediat s a transformat într o furnică sankori, cea care sapă galerii suspendate în trunchiuri și în stânci. Dar, de data asta, construcțiile furnicii erau vrăjite: se stri¬cau de fiecare dată când se apropia de marginea prăpas¬tiei. „Ce fac acum?” a gemut vorbărețul, disperat. Pareni l a sfătuit: „Vorbind, fă să crească ceva printre pietre. Și urcă pe el.” Pachakamue a zis „rogoz” și atunci a apărut un rogoz și a crescut. Dar îndată ce el se ridica, trestia se frângea în două, iar vorbărețul se rostogolea până în fun¬dul prăpastiei.
Atunci, Pachakamue s a îndreptat într o altă direcție, urmând curba prăpastiei. Era mânios. „O să pricinuiesc ne¬norociri”, spunea el. Yagontoro îl urmărea, ca să l omoa¬re. A fost o urmărire grea, nesfârșită. Treceau răsărituri de lună după alte răsărituri, iar urma lui Pachakamue se pierdea, într o dimineață, Yagontoro a găsit o tulpină de po¬rumb, în căpială, Yagontoro a aflat că planta crescuse din niște boabe de porumb copt pe care Pachakamue le ducea în traista lui; or fi căzut pe jos fără ca el să și dea seama. În sfârșit, dăduse de el. Și, într adevăr, l a zărit nu după mul¬tă vreme. Pachakamue stăvilea un râu, rostogolind pietre și copaci. Voia să l devieze, ca să inunde un cătun și să i înece pe cei din neamul machiguenga. De furie, umplea văz¬duhul cu bășini. Acolo, în pădure, Kientibakori și kamagarini ii lui or fi țopăit, beți de fericire.
Atunci, Yagontoro i a vorbit. L a făcut să și vină în fire și se pare că l a convins. L a invitat să se întoarcă împre¬ună la Pareni. Dar, puțin după ce s au așternut drumului, l a omorât. Atunci s a stârnit o furtună care a dezlănțuit râurile și a smuls copacii din rădăcini. A plouat cu găleata și a fulgerat și a tunat. Nepăsător, Yagontoro continua să taie capul cadavrului lui Pachakamue. Apoi, a străpuns capul cu doi spini de chonta, unul vertical și altul orizontal, și l a îngropat într un loc tainic. A uitat însă să i taie și limba, iar greșeala asta o mai plătim încă și noi. Până nu i o vom tăia, se pare că vom continua să fim în primejdie. Pentru că limba aia mai vorbește uneori, zăpăcind lucrurile. Unde o fi îngropat capul ăla — nu se știe. Locul pute a pește pu¬tred, se zice. Iar ferigile din împrejurimi fumegă întruna, ca o vâlvătaie care se stinge.
După ce l a decapitat de Pachakamue, Yagontoro se pre¬gătea să se întoarcă la Pareni. Era mulțumit, credea că sal¬vase lumea de la dezordine. De acuma, toți or să trăiască liniștiți, așa o fi crezut el. Dar, de abia începuse să meargă, că s a simțit mai greu. Și, în plus, de ce era atât de stângaci? Îngrozit, a băgat de seamă că picioarele lui deveniseră labe, iar mâinile — antene; brațele — aripi. În loc de om care um¬blă, acum era o insectă sorbitoare, un yagontoro. Sub pă¬dure, înăbușindu se cu pământ, printre cei doi spini, limba lui Pachakamue o fi zis: „Yagontoro”. Iar Yagontoro se transformase în yagontoro.
Mort și decapitat, Pachakamue continua să transforme lucrurile, ca să semene cu cuvintele lui. Ce avea să se alea¬gă de lumea asta? În acea vreme, Pareni avea alt bărbat și umbla liniștită. Într o dimineață, în timp ce țesea o cushma, împletind și despletind firele de bumbac, bărbatul s a apro¬piat de ea ca să i lingă sudoarea care i curgea pe spinare. „Semeni cu o albină care suge flori”, a zis un glas din adâncul pământului. Dar el nu l mai putea auzi, pentru că zbu¬ra și bâzâia prin aer, ușor, era o albină fericită.
La scurt timp, Pareni s a măritat cu Tzonkiri, care mai era încă bărbat. El a băgat de seamă că, de fiecare dată când se întorcea de la plantația de manioc, unde smulsese bu¬ruienile, nevastă sa îi dădea să mănânce niște pești necu¬noscuți: bocjuichicos. Din ce râu, din ce baltă veneau? Pareni nu punea niciodată gura pe ei. Tzonkiri a bănuit că se petrece ceva grav. În loc să se ducă la plantația de manioc, s a ascuns într un tufiș și a stat la pândă. Ceea ce a văzut l a îngrozit peste măsură: peștii boquichicos ieșeau dintre picioarele lui Pareni. Îi făta, ca pe copii. Tzonkiri s a mâniat. S a repezit la ea, ca s o omoare. Dar n a putut s o facă, pentru că un glas de departe, venind din străfundurile pă¬mântului, i a rostit imediat numele. Și oare de când păsările muscă pot ucide o femeie? „N o să mai mănânci nici¬odată boquichicos, a rânjit Pareni. De acuma o să umbli din floare în floare ca să le sorbi polenul.” Și de atunci, Tzon¬kiri este ceea ce este: tzonkiri.
Pareni n a mai vrut să și ia alt bărbat. Însoțită de fiica ei s a apucat să umble. S a urcat într o canoe și a plutit Pe râuri, a străbătut desișuri de pădure, s a cățărat pe povârnișuri. După mai multe răsărituri de lună, au ajuns la Muntele de Sare. Aici, amândouă au auzit, rostite de de¬parte, de foarte departe, cuvintele capului îngropat, care le au împietrit. Acum, sunt două stânci uriașe, cenușii, aco¬perite de mușchi. Poate c or mai fi și acum acolo. Se pare că la umbra lor se așezau cei din neamul machiguenga, să bea masato și să stea de vorbă. Când urcau să ia sare.
Cel puțin asta i ce am aflat eu.
Tasurinchi, ierbagiul, care trăiește pe râul Tikompinia, umblă. Ierburile pe care le duc în traista mea mi le a dat chiar el, explicându mi la ce folosește fiecare frunzuliță și fiecare mănunchi. Asta, cu marginile arse, taie mirosul ti¬grului și nu i mai poate lua urma omului care umblă. Astalaltă, galbenă, te apără de viperă. Sunt atâtea, că le încurc. Fiecare servește pentru câte ceva deosebit. Împotriva boli¬lor și a străinilor. Pentru ca peștii din baltă să cadă în pla¬să. Pentru ca săgeata să nu greșească ținta. Iar asta, ca să nu te împiedici și să nu cazi în prăpastie.
M am dus să l văd pe ierbagiu, știind că ținutul ăsta e bântuit de viracochas. Și așa este, încă mai sunt acolo. Și sunt mulți. Când mă apropiam pe cărare, am văzut bărci pe râu, vuind, urcând și coborând pline de viracochas. Pe bancurile de nisip, unde veneau noaptea broaștele charapas să și de¬pună ouăle și unde se duceau oamenii ca să le răstoarne cu gaidele în sus, acuma trăiesc cei din neamul viracocha. Și de asemenea unde era casa ierbagiului. Ãștia n au venit aici nici pentru broaștele țestoase, nici ca să planteze yuca, nici să taie copaci, se pare, ci ca să care pietricelele și nisipul din râu. Caută aur, se pare. Nu m am apropiat, nu m am lăsat văzut. Dar, deși de departe, mi am dat seama că sunt mulți. Și au făcut și case. Probabil că stau acolo ca să rămână.
N am găsit nici o urmă a lui Tasurinchi, ierbagiul, nici a rudelor lui, nici a altui om care umblă, nici acolo, nici prin împrejurimi. „Am făcut un drum degeaba”, mă gândeam. Eram neliniștit cu atâția viracochas în apropiere. Și dacă mă ciocneam cu vreunul dintre ei, ce s ar întâmpla? Așa că m am ascuns până s a făcut noapte, ca să mă îndepărtez de Tikompinia. M am cățărat într un copac și, ascuns prin¬tre crengi, am început să i pândesc. De pe cele două ma¬luri ale râului, scoteau pământ și pietre, cu mâinile, cu lopeți și cu târnăcoape. Și le cerneau cu niște site mari, cum se cerne maniocul pentru masato. Pietrele le măcinau într o copaie. Alți viracochas pătrundeau în pădure ca să vâneze și se auzeau focurile trase cu pușca. Zgomotul zguduia co¬pacii, iar păsările se speriau și țipau. Cu atâta zgomot, în curând n o să mai rămână nici un animal pe acolo. Or s o ia din loc, ca Tasurinchi, ierbagiul. Când s a lăsat întunericul, am coborât din copac și m am îndepărtat în grabă. Când am fost destul de departe, mi am făcut un adăpost din frunze de ungurabi și m am culcat.
Când m am trezit, l am văzut chircit pe unul dintre fiii ierbagiului. „Ce faci acolo?” l am întrebat. „Așteptam să te scoli”, mi a zis. Mă urmărise de când, în ajun, mă zărise pe cărare, apropiindu mă de râul plin de viracochas. Fami¬lia lui s a mutat la o distanță de trei răsărituri de lună, spre izvoarele unui afluent al râului Tikompinia. Am făcut drumul fără grabă, ca să nu ne întâlnim cu străini. Pe aco¬lo, pădurea e greu de trecut. Nu sunt cărări. Copacii sunt lipiți, intră unii într alții, de parcă s ar lua la harță. La un moment dat brațele ostenesc tot tăind crengi și tufișuri care blochează drumul, parcă spunând „n o să treci pe aici”. Eram plin de noroi din cap până n picioare. Pe pante, alu¬necoase din cauza ploii, ne scufundam și ne rostogoleam. Ne pufnea râsul când ne vedeam așa murdari și zgâriați. În cele din urmă, am ajuns. Deci aici e Tasurinchi. „Aici ești?” „Ehei, aici sunt.” Femeia lui a scos imediat rogojinile, ca să ne așezăm. Am mâncat manioc și am băut masato.
„Te ai băgat în străfundurile pădurii, aici chiar că n or să mai ajungă viracochas”, i am zis. „Or să ajungă”, mi a răspuns. „Poate că mai întârzie, dar or să apară și pe aici. Să înveți asta, Tasurinchi. Întotdeauna ajung unde suntem noi. Așa a fost de la început. De câte ori n a trebuit să plec pentru că veneau ei? Dinainte de a mă naște, se pare. Și așa va fi și când voi pleca și mă voi întoarce, dacă sufletul meu nu va rămâne în lumile celelalte. Mereu a trebuit să plecăm pentru că venea câte cineva. În câte locuri am trăit? Cine știe, dar au fost multe. «Hai să căutăm un loc atât de ascuns, atât de încurcat, încât să nu ne mai ajungă niciodată, ziceau. Sau dacă ajung până acolo, să nu vrea să rămână.» Iar ei veneau mereu și mereu doreau să rămână. E un lu¬cru știut. Nu e păcăleală. Vor veni, iar eu voi pleca. E rău așa? Mai degrabă bine. Ãsta o fi destinul nostru, Tasurinchi. Nu suntem noi cei care umblăm? Atunci ar trebui să le mulțumim celor din neamurile mashco și punaruna. Și celor din neamul viracocha. Dau năvală peste locurile unde trăim? Ne obligă să ne îndeplinim datoria. Fără ei ne am corupe. Poate că soarele ar cădea. Lumea ar deveni întuneric; pământul ar fi al lui Kashiri. N ar mai fi oameni, în schimb ar fi foarte frig.”
Tasurinchi, ierbagiul, vorbește ca un povestaș.
Cel mai greu a fost când cu sângerarea copacilor, asta i părerea lui. El n a apucat o, dar au trăit o tatăl și mamele lui. Și a auzit atâtea povestiri, încât este ca și când ar fi trăit o. „Atâtea, că uneori mi se pare că și eu am vătămat trunchiu¬rile, ca să le scot laptele, și că am fost vânat ca un sajino ca să fiu dus în tabără.” Când se întâmplă asemenea lucruri, nu dispar așa, dintr o dată. Rămân în vreuna dintre cele patru lumi, iar seripigari se poate duce să le vadă în timpul căpielii. Cei care le văd se vor întoarce tulburați, cu dinții clănțănind de scârbă. Teama era atât de mare și atât de mare era dezordinea, încât încrederea a fost pierdută. Nimeni nu mai credea în nimeni, fiii își bănuiau părinții că vor să i vâneze, iar părinții se așteptau ca, la cea mai mică neatenție, copiii să i ducă legați în tabere. „N aveau nevoie de vrăji ca să fure lumea care le trebuia. Era de ajuns puțină șire¬tenie ca să obțină tot ce doreau. Cei din neamul viracocha or fi niște înțelepți”, spune Tasurinchi, mirat.
La început, străbăteau pământul ca să vâneze oameni. Pătrundeau în cătune și trăgeau cu pușca. Câinii lor lătrau și mușcau: și ei erau vânători. Oamenii care umblă se spe¬riau de zgomot, ca păsările pe care le am văzut pe râu. Dar ei nu o puteau porni în zbor. Erau prinși cu arcanul în case; erau prinși cu lasoul pe cărări, și chiar în canoe, dacă fugeau pe râu. Mai repede, ce dracu'! Mai repede, machiguenga! Pe cei care aveau mâini cu care să scoată sânge din arbori îi luau. Dar pe nou născuți și pe bătrâni, nu. „Ãștia nu s buni”, ziceau. Și pe femei le luau, ca să vadă de plantații și să gă¬tească. Mai repede, mai repede! Intrau în tabere legați de gât. Erau acolo toți cei care căzuseră. Mai repede, machi¬guenga! Mai repede, piro! Mai repede, yaminahua! Mai re¬pede, ashaninkal Rămâneau aici, înghesuiți unii într alții. Îi slujeau bine, se pare. Cei din neamul viracocha erau mul¬țumiți. Puțini scăpau din tabere. Aveau să plece curând, și atât de mânioși și de supărați, încât sufletele lor probabil că n aveau să se mai întoarcă. Cel mai rău, povestește Ta¬surinchi, ierbagiul, a fost când au început să lipsească oa¬meni, atât de mulți se duceau. Mai cu putere, la dracu! Dar nu mai aveau. Li se terminase puterea. Mureau fără să mai poată ridica brațele. Cei din neamul viracocha erau turbați de furie. „Ce ne facem fără brațe? ziceau. Ce trebuie să fa¬cem?” Atunci au început să i trimită pe cei înlănțuiți să vâneze oameni. „Cumpără ți libertatea, le ziceau. Și, în plus, uite și daruri. Ai aici mâncare. Ai aici haine. Uite și o puș¬că, îți convine?” Tuturor le convenea, se pare. Celui din neamul piro îi ziceau: „Vânează trei machiguengas și poți ple¬ca pentru totdeauna. Ia pușca.” Celui din neamul mashco îi spuneau: „Prinde câțiva piros și te poți întoarce acasă; să ți iei și nevasta, și darurile astea. Uite și câinele, ia l să te aju¬te.” Erau fericiți, poate. Ca să scape din tabără, deveneau vânători de oameni. Asemenea arborilor, familiile au în¬ceput să sângereze. Fiecare vâna pe fiecare. Cu pușca, cu săgeata, cu cursa, cu lasoul, cu cuțitul. Mai cu putere, ce dracu! Și apoi apăreau în tabere. „Uite, ți i am prins. Dă mi nevasta. Dă mi pușca. Dă mi darul. Acum plec.”
S a pierdut încrederea, ce mai. Atunci toți au devenit dușmanii tuturor. Kientibakori țopăia oare fericit? Se va cutremura pământul? Apele râurilor or să ia casele? Cine Știe. „Trebuie să plecăm cu toții”, ziceau ei, speriați. Își pierduseră și cunoașterea. „Oare ce am făcut de am decă¬zut într atâta?” se văicăreau. În fiecare zi aveau loc masa¬cre. Fluviile erau roșii, iar copacii stropiți de sânge. Femeile nășteau prunci morți; plecau înainte de a se naște, nemai-vrând să trăiască unde totul era răutate și dezordine. Îna¬inte erau mulți oameni care umblă; apoi, puțini. Asta era sângerarea arborilor. „Lumea a devenit o dezordine, spu¬neau, ca turbați. A căzut soarele.”
Se mai pot întâmplă lucrurile care s au întâmplat? Ierbagiul spune că da. „Stau acolo, într una dintre lumi, și se pot întoarce, ca și sufletele. Dacă se mai întâmplă, o fi vina noastră.” Mai bine să fii prudent și să ai amintirile treze.
Trei dintre fiii lui Tasurinchi, ierbagiul, s au dus numai de când trăiește acolo, sus. Văzând că i pleacă unul după altul, s a gândit: „O fi revenind boala care lua familii în¬tregi?” N a putut să verifice dacă li se mai întorc sufletele. „Cum o fi?” mi a zis. Încă nu cunoaște bine locul în care trăiește și nu știe de ce se întâmplă anumite lucruri. Totul este încă misterios acolo, pentru el. Dar sunt și multe ier¬buri. Pe unele le știa, pe altele, nu. Dar începe să le cunoas¬că. Le culege și își petrece mult timp cercetându le, comparându le, mirosindu le și uneori le bagă în gură. Le mestecă și le scuipă sau le înghite. „Asta i bună”, zice.
Cei trei fii au plecat la fel. Se trezeau năuci, tremurând și transpirând. Și atât de slăbiți, de parcă ar fi fost beți. Nu se puteau ține pe picioare. Încercau să umble, să danseze, dar cădeau. Nici măcar nu puteau să vorbească, se pare. Când i s a întâmplat asta celui mare, Tasurinchi a crezut că e un semn s o pornească la drum. Poate că locul n o fi bun să trăiești acolo. „N am putut să aflu, spune. Era o boală diferită de celelalte, nu erau ierburi contra ei.” Vicle¬șuguri de ale kamagarinilor, poate. Drăcușorii ăștia ies în¬totdeauna să facă rău când plouă. Kientibakori îi pândește de la marginea pădurii, râzând. Fuseseră tunete și căzuse multă apă în ajun, și se știe că atunci când se întâmplă așa ceva înseamnă că e vreun kamagarini prin apropiere.
Când acest fiu s a dus, Tasurinchi a urcat ceva mai sus, în pădure. La scurt timp a început să i se facă rău și celui de al doilea și să cadă. La fel ca și primul, ce mai. Când a murit și ăsta, au schimbat iar locul. Și atunci i s a întâmplat la fel și celui de al treilea. A hotărât să nu se mai miște din loc. „Cei care s au dus vor avea grijă să ne apere de kama¬garini, care vrea să ne alunge și de aici”, zicea el. Așa o fi fost. De atunci, nimeni n a mai amețit, nici n a mai căzut.
„Asta are o explicație, spune ierbagiul. Fiecare lucru o are. Și prinderea oamenilor pe vremea sângerării arborilor. Dar nu i ușor s o afli. Nici seripigari n o află întotdeauna. Poate că cei trei au plecat să stea de vorbă, acolo, cu mai¬cile acestui loc. Cu trei morți aici, n o să mai fim priviți ca intruși. Acuma suntem de aici. Nu ne cunosc copacii, pă¬sările de aici? Nu ne cunosc apa și aerul de aici? Poate că asta i explicația. De când au plecat, n am mai simțit duș¬mănie. De parcă am fi fost acceptați aici.”
Am petrecut multe răsărituri de lună cu el. Era cât pe ce să rămân să trăiesc acolo, aproape de ierbagiu. Îl ajutam să pună curse pentru curci și mergeam cu el la baltă, să pescuim boquichicos. Am muncit cu Tasurinchi, desțelenind pădurea în locul unde își va face o nouă plantație când va trebui să se odihnească aia pe care o are acum. După amiaza stăteam de vorbă. În vreme ce femeile își omorau lindinele, torceau, împleteau rogojini și cushmas, mestecau și scuipau manioc, pregătind masato, noi vorbeam.
Ierbagiul mă punea să i povestesc despre oamenii care umblă. Despre cei pe care i am cunoscut, dar și despre cei pe care nu i am văzut niciodată. I am povestit despre voi, așa cum vă povestesc vouă despre el. Trecea și venea luna, iar eu nu mă mai înduram să plec. Mi se întâmplă ceva care nu mi se mai întâmplase înainte. „Te ai săturat de umblat? m a întrebat el. Asta li se întâmplă multora. Nu trebuie să te neliniștești, povestașule. Dacă i așa, schimbă ți obice¬iurile. Stai într un loc și fă ți o familie. Ridică ți o casă, cu¬răță pădurea, îngrijește ți plantația. O să ai fii. Lasă te de umblat și de povestit. Aici nu poți rămâne, în familia mea suntem mulți. Dar te poți duce acolo, în susul râului, cale de două sau trei răsărituri de lună. E un ponor care te așteaptă, cred. Pot să te însoțesc până acolo. Vrei o familie? Pot să te ajut, dacă vrei. Ia ți femeia asta. E bătrână și liniș¬tită și o să ți fie de mare ajutor, pentru că știe să gătească și să țeasă cum puține știu. Sau, dac o preferi, uite o pe fata mea mai mică. N o poți atinge încă, pentru că n a sângerat. Dacă te urci pe ea acum, să nu se întâmple vreo neno¬rocire. Dar mai așteaptă o vreme, iar între timp ea o să învețe să ți fie femeie. Mamele ei o învață. După ce sângerează, îmi aduci un sajino, niște pește, niște fructe, arătându mi recunoștință și respect. Asta vrei, Tasurinchi?”
M am gândit la propunerea lui. Îmi venea să primesc. Ba chiar am visat că primisem și că mi schimbam viața. Asta pe care o duc e o viață bună, o știu bine. Oamenii care um¬blă mă primesc cu bucurie, îmi dau să mănânc și mă răs¬față. Dar eu trăiesc călătorind, și cât timp voi mai putea s o fac? Distanțele dintre familii sunt tot mai mari. În ultima vreme mă tot gândesc, în timp ce umblu, că într o bună zi puterile mă vor părăsi. Nu i așa, papagalule? Și o să rămân acolo, pe cărare, răpus de oboseală. Și poate nu va trece nici un machiguenga pe acolo. Sufletul meu va pleca, iar trupul meu, gol, va începe să putrezească, ciugulit de pă¬sări și cutreierat de furnici. Printre oasele mele vor crește buruieni, poate. Un ronsoco va devora veșmântul sufletului meu. Când te apucă asemenea temeri, trebuie să ți schimbi obiceiul? Așa crede Tasurinchi, ierbagiul.
„Primesc târgul tău”, i am zis. El m a însoțit până la lo¬cul care mă aștepta. Am făcut până acolo două răsărituri de lună. Trebuia să urcăm și să coborâm prin niște păduri în care se pierdea cărarea, și urcând un povârniș, de pe niș¬te crengi, de sus, niște maimuțe shimbillos, care făceau gă¬lăgie mare, ne au atacat cu coajă de copac. Lângă râu, am dat peste un pui de tigru, care se încurcase într un hățiș de spini. „Puiul ăsta de tigru înseamnă ceva”, a zis ierba¬giul, îngrijorat. Dar n a putut să afle ce anume. De aceea, în loc să l omoare și să l jupoaie de piele, i a dat drumul în pădure. „Nu i ăsta un loc bun să trăiești? m a întrebat, arătându mi l. Poți să ți faci o plantație de manioc pe dea¬lul ăla. Acolo n o să fie niciodată inundație. Sunt mulți co¬paci, iarba e puțină, pământul e taman bun și maniocul o să crească bine.” Da, era un loc unde se putea trăi. Cu toa¬te că noaptea se făcea mai frig decât am simțit în alte părți. „Înainte să iei o hotărâre, hai să vedem dacă sunt animale de vânat”, a zis Tasurinchi. Am pus capcane. Au căzut în cursă un ronsoco și un majaz. Apoi, din adăpostul făcut în coroana unui pom, a ochit cu săgeata o curcă kanari. M am hotărât să mă stabilesc acolo și să mi fac casă.
Dar înainte de a începe să dobor copacii, a apărut fiul ierbagiului, același care mă condusese la noua lor locu¬ință. „S a întâmplat ceva”, ne a spus. Ne am întors. Bătrâna pe care Tasurinchi urma să mi o dea de nevastă mu¬rise. Tocase niște buruieni veninoase și și făcuse o fiertură, murmurând: „Nu vreau ca lumea să se înfurie pe mine, zicând: «Din cauza ei, am rămas fără povestaș.» Or să spu¬nă că i am făcut farmece, că i am dat cine știe ce licoare ca să mă ia de nevastă. Mai bine să plec.”
L am ajutat pe ierbagiu să ardă casa, cushma, oalele, șiragurile și celelalte lucruri care aparținuseră femeii. Am înfășurat o în mai multe rogojini și am pus o pe o plută din fire de chonta. Am împins o, până ce curentul a început s o poarte pe firul apei, în jos.
„Ãsta i un semn pe care trebuie să l primești sau să l refuzi, mi a zis Tasurinchi. Dacă aș fi în locul tău, nu l aș refuza. Fiecare om are obligațiile lui, ce mai. De ce um¬blăm? Ca să avem lumină și căldură, pentru ca peste tot să fie liniște. Asta i ordinea lumii. Cel care a stat de vorbă cu licuricii face ce trebuie să facă. Eu îmi schimb locul când apar cei din neamul viracocha. Poate că asta mi o fi soarta. Dar a ta? Să mergi în vizită la oameni, să le povestești. Nu i bine să nu ți asculți soarta. Uite, a și plecat cea care trebuia să ți fie femeie. Dacă aș fi în locul tău, m aș așterne la drum cât mai repede. Ce hotărâre iei?”
Am hotărât ce m a sfătuit Tasurinchi, ierbagiul. Și a doua zi dimineața, când ochiul soarelui a început să se uite din Inkite la lumea asta, eu eram deja pe drum. Acuma mă tot gândesc la machiguenga aia care a plecat ca să nu mi fie femeie. Acum vă povestesc vouă. Ce va mai fi mâine?
Cel puțin asta i ce am aflat eu.


VI

În 1981 am avut, timp de șase luni, la televizi¬unea peruană, o emisiune intitulată „Turnul Babel”. Pro¬prietarul Canalului, Genaro Delgado, un vechi prieten, m a ispitit în această aventură, făcând să strălucească în fața ochilor mei trei șiraguri de mărgele: necesitatea de a ridica nivelul programelor, care, în cei doisprezece ani an¬teriori, când televiziunea fusese etatizată de dictatura mili¬tară, se scufundaseră în stupiditate și vulgaritate; expe¬riența excitantă a unui mijloc de comunicare, singurul, într o țară ca Peru, care putea ajunge simultan la publi¬cul cel mai divers; și un bun salariu.
Pentru mine a fost, într adevăr, o experiență extraordi¬nară, dar totodată și cea mai obositoare și enervantă din câte am cunoscut vreodată. „Dacă te organizezi bine și re¬zervi jumătate de zi emisiunii e de ajuns”, îmi prezisese Genaro. „Iar după masă poți să ți vezi de scris.” Dar nici în acest caz practica n a funcționat în acord cu teoria. În realitate, a trebuit să dedic „Turnului Babel” toate dimine¬țile, după amiezele și serile acelor luni și, mai ales, ceasu¬rile în care aparent nu făceam nimic concret, ci doar mă frământam aducându mi aminte ceea ce ieșise pe dos în emisiunea anterioară și încercând să anticipez ce va ieși și mai prost în următoarea.
Eram patru persoane care făceam „Turnul Babel”: Luis Llosa, care se ocupa de producție și conducea serviciul de operatorie; Moshe dan Furgang, care era editorul; opera¬torul Alejandro Perez și eu. Pe Lucho și pe Moshe eu i am adus la acest canal TV. Amândoi aveau experiență în cinematografie — amândoi făcuseră scurt metraje —, însă, ca și mine, nici ei nu lucraseră la televiziune. Titlul emisiu¬nii sublinia ambițiile ei naive: să intre în ea câte ceva din toate, să ofere un caleidoscop de teme. Încercam să dove¬dim telespectatorilor că un program cultural nu trebuie să fie obligatoriu anestezic, ezoteric sau pedant, ci că poa¬te fi amuzant și accesibil oricui, întrucât „cultură” nu e si¬nonim cu „știință”, „literatură” sau orice altă formă de cu¬noaștere specializată, ci mai degrabă un mod de a te apropia de lucruri, un punct de vedere susceptibil de a aborda aspectele vieții umane. Noi intenționam ca în ora noastră săptămânală — care deseori se prelungea la o oră și jumă¬tate — să abordăm două sau trei subiecte de fiecare dată, cât mai opuse între ele, ca să arătăm publicului că un pro¬gram cultural nu i certat cu, să zicem, fotbalul sau boxul, nici cu muzica salsa sau cu umorul și că un documentar despre triburile din Amazonia poate fi atât plăcut, cât și instructiv.
Când, împreună cu Lucho și Moshe, făceam liste de su¬biecte, de persoane și de locuri de care urma să se ocupe „Turnul Babel” și stabileam modul cel mai potrivit de a le prezenta, totul mergea ca pe roate. Eram plini de idei și foarte doritori să descoperim posibilitățile creative ale celui mai popular mijloc de comunicare al timpului nostru.
Ceea ce am descoperit au fost mai curând servituțile sub¬dezvoltării, modul subtil în care el denaturează cele mai bune intenții și sortește eșecului eforturile cele mai anevo¬ioase. Pot spune, fără exagerare, că cea mai mare parte a timpului pe care Lucho, Moshe și cu mine am consacrat o „Turnului Babel” s a irosit — s a pierdut — nu într o mun¬că de creație, încercând să îmbogățim intelectual și artistic emisiunea, ci chinuindu ne să rezolvăm probleme nesem¬nificative la prima vedere, nedemne de a fi luate în consi¬derație. Cum să facem, de pildă, ca furgoneta canalului să ne ia la ora stabilită și să nu pierdem avionul sau să ra¬tăm întâlnirile și interviurile? Soluția a fost să mergem personal acasă la șoferi, să i trezim și să i însoțim la televi¬ziune, ca să luăm echipamentul de înregistrare, iar apoi să ne îndreptăm spre aeroport sau mai știu eu unde. Dar era o soluție care ne răpea ore de somn și nici nu funcționa întotdeauna, deoarece se putea întâmpla ca faimoasele furgonete să nu aibă baterie sau ca administrația să nu fi dat la timp dispoziții de schimbare a carterului, a țevii de eșa¬pament sau ca roata să se fi făcut zob în ajun prin hârtoapele ucigașe de pe bulevardul Arequipa.
Încă de la primul reportaj pe care l am înregistrat, am observat că imaginile erau sluțite de niște pete ciudate. Ce erau semilunile alea murdare? Alejandro Perez ne a expli¬cat că e vorba de o problemă de filtru de la cameră. Era uzat și trebuia schimbat. Bun, păi atunci să l schimbe. Dar ce arme trebuie folosite pentru a reuși? În afară de asasi¬nat, le am încercat pe toate, dar nici una cu folos. Am tri¬mis rapoarte la serviciul de aprovizionare, am implorat, am făcut demersuri telefonice și directe la ingineri, la teh¬nicieni, la administrație și am ajuns, cred, chiar și la proprietarul Canalului. Toți ne au dat dreptate, toți au fost indignați, toți au dat ordine ferme de schimbare a filtrelor. Poate că au și fost schimbate. Dar semilunile cenușii ne au maculat toate emisiunile, de la prima până la ultima. Încă mai văd, uneori, cu oarecare melancolie, când deschid televizorul, acele umbre intruse și mă gândesc: „Ah! camera lui Alejandro Perez!”
Nu știu cine de la Canal a luat hotărârea ca Alejandro Perez să lucreze cu noi. S a dovedit a fi o decizie bună, de¬oarece — ținând cont, desigur, de servituțile subdezvol¬tării pe care el o accepta cu o imperturbabilă filozofie — Alejandro este un om foarte priceput când are o cameră în mână. Talentul lui e totalmente intuitiv, are un simț în¬născut al compoziției, al mișcării, al unghiului, al distan¬ței. Pentru că Alejandro a ajuns operator din întâmplare. Era zugrav, venit din Huánuco, iar cineva i a propus într o zi să câștige niște soli în plus, ajutându l să ducă la stadion camerele de televiziune, când se transmiteau meciuri de fotbal. Tot cărându le, a învățat să le mânuiască. Într o zi l a înlocuit pe operatorul absent, într altă zi pe altul și, fără să vrea, s a pomenit operatorul vedetă al Canalului.
La început, mutismul lui mă scotea din sărite. Numai Lucho reușea să stea de vorbă cu el. Sau, în orice caz, se înțelegeau în mod subliminal, fiindcă nu mi aduc aminte să l fi auzit pe Alejandro, în cele șase luni, rostind o pro¬poziție întreagă, cu subiect, predicat și, eventual, complement. Doar câte un mârâit de aprobare sau de descurajare și vreo exclamație, de care eu mă temeam ca de ciuma bubonică, pentru că asta însemna că fuseserăm — încă o dată — zdrobiți de imponderabilul, atotputernicul și omnipre¬zentul: „S a dus dracului!” De câte ori „s a dus dracului” înregistrarea, sau pelicula, sau bateria, sau monitorul? To¬tul se putea „duce dracului” de nenumărate ori: era o pro¬prietate a lucrurilor cu care lucram, poate singura căreia toți i au arătat o fidelitate de câine. De câte ori, proiecte mi¬nuțios puse la punct și examinate pe toate părțile, inter¬viuri angajate după epuizante demersuri nu s au irosit doar pentru că Alejandro a rostit fatidicul mormăit „Gata, s a dus dracului”?
Îmi amintesc în mod deosebit ce ni s a întâmplat în Puerto Maldonado, un oraș din Amazonia, unde ne duseserăm să facem un scurt documentar despre moartea poetului și luptătorului de gherilă Javier Heraud. Alain Elias, tova¬răș al lui Heraud și șeful detașamentului de gherilă care fusese înfrânt și prins în ziua în care Heraud fusese ucis, acceptase să povestească în fața camerelor de luat vederi tot ce se petrecuse cu acel prilej. Mărturia lui a fost intere¬santă și emoționantă — Alain se afla cu Javier în aceeași canoe în care poetul fusese secerat de gloanțe și el însuși fusese rănit în timpul tirului — și hotărâserăm să o com¬pletăm cu imagini luate din locurile în care s au întâmplat faptele și, dacă izbuteam, chiar cu mărturii ale locuitorilor din Puerto Maldonado, care mai țineau minte episodul petrecut cu douăzeci de ani în urmă.
În afară de Lucho, de Alejandro Perez și de mine, a mai călătorit cu noi în junglă până și Moshe, care întotdeauna rămânea la Lima, ca să avansăm cu lucrul la pregătirea emi¬siunilor, în Puerto Maldonado, mai mulți martori au accep¬tat să fie intervievați. Marea noastră găselniță a fost unul dintre polițiștii care participaseră, mai întâi la incidentul inițial, din centrul orașului, care le a dezvăluit autorități¬lor prezența în Puerto Maldonado a gherilelor — episod în care a murit cineva din garda civilă —, și, apoi, la urmă¬rirea și împușcarea lui Javier Heraud. Era un bărbat care ieșise la pensie și lucra la o fermă. A fost foarte greu să l conving să se lase intervievat, pentru că ex polițistul era plin de reticențe și temeri. În cele din urmă l am convins. Și am reușit chiar să obținem autorizația de a realiza inter¬viul în comisariatul de poliție de unde plecaseră patrulele atunci.
Dar chiar în clipa în care începeam interviul cu ex poli¬țistul, reflectoarele lui Alejandro Perez s au pornit să ex¬plodeze, ca niște baloane de carnaval. Și după ce au pocnit toate, ca să nu mai rămână vreo îndoială asupra dezacor¬dului zeilor din Amazonia în privința „Turnului Babel”, a căzut bateria motorașului nostru portabil, iar banda de sunet a devenit afonă. S a dus dracului! Da, dar cu asta s a dus și una dintre bombele emisiunii. A trebuit să ne întoar¬cem la Lima cu mâinile goale.
Oare îngroș lucrurile pentru a le face mai vizibile? Poa¬te că da. Dar nu cred că prea tare. Aș putea povesti zeci de întâmplări ca asta. Dar și altele, ca să ilustrez ceea ce repre¬zintă poate emblema subdezvoltării: divorțul dintre teorie și practică, dintre hotărâri și fapte. În cele șase luni de zile, noi am cunoscut această distanță în toate fazele muncii noastre. Exista un orar care distribuia echitabil cabinele de montaj și studiourile de înregistrare între diferiții realiza¬tori de emisiuni. În realitate, nu acele orare, ci spiritul prac¬tic sau șmecheria fiecărui producător sau tehnician hotă¬rau cine anume dispune de mai mult sau mai puțin timp pentru editare și înregistrare și de cea mai bună echipă tehnică.
Am învățat repede, firește, toate vicleșugurile, potlogă¬riile sau ochii dulci pe care trebuia să i facem pentru a izbândi; și nu era vorba de vreun privilegiu, ci doar de a face cu un minim respect treaba pentru care eram plătiți. Nu erau decât mici tertipuri, dar aveau defectul de a ne priva de un timp prețios pe care ar fi trebuit să l dedicăm mun¬cii noastre creatoare. După ce am trecut prin acea expe¬riență, când mi se mai întâmplă — uneori — să văd la tele¬vizor o emisiune bine înregistrată, făcută cu abilitate și originală, admirația mea nu are limite. Pentru că acum știu că în spatele ei nu se ascund doar încăpățânarea și talentul, ci și vrăjitoria, miracolul. În unele săptămâni, după ce ve¬deam viitoarea emisiune pentru ultima oară, căutând să facem retușurile finale, ne spuneam: „Bun, în sfârșit a ieșit ceva ca lumea.” Și totuși duminica, pe ecranul televizo¬rului dispărea sunetul, imaginea se rostogolea rapid, apă¬reau petele... Ce s o mai fi „dus dracului” de data asta? Ei, bine, tehnicianul de serviciu care trebuia să asigure transmisia se îmbătase sau adormise, apăsa pe alt buton sau pregătise rolele pe dos... Pentru cel care are mania per¬fecțiunii în munca sa, televiziunea e plină de riscuri, cau¬zează nenumărate insomnii, tahicardie, ulcer, atac de inimă...
Și totuși, făcând bilanțul, acele șase luni au fost pasio¬nante, intense. Îmi aduc aminte de interviul cu Borges, în apartamentul lui din centrul orașului Buenos Aires — nu m a iertat niciodată, se pare, pentru afirmația că locuința lui e modestă și cu beteșuguri —, unde camera mamei lui se păstra exact cum o lăsase ea în ziua morții (o rochie vio¬letă, de doamnă în vârstă, desfăcută pe pat), și de portre¬tele de scriitori pictate de Sábato, pe care acesta ne a per¬mis să le filmăm, în căsuța lui din Santos Lugares, unde ne am dus să l vizităm. Încă de pe vremea când trăiam în Spania, la începutul anilor '70, doream să realizez un in¬terviu cu o autoare de melodrame și de romane siropoase, Corin Tellado, ale cărei povestiri erau devorate sub formă de cărți, teatru radiofonic în serial, benzi desenate și se¬riale TV de un numeros public din Spania și din Hispano america. A acceptat să apară în „Turnul Babei” și am pe¬trecut o după amiază cu ea, în împrejurimile Gijon ului, în Asturias — mi a arătat pivnița ei, cu mii de mici ro¬mane aruncate: termina unul la două zile, fiecare de câte o sută de pagini —, unde trăia în recluziune deoarece, pe atunci, era victima unei încercări de extorsiune, nu era prea clar dacă din pricina unei grupări politice ori a unor de¬lincvenți ordinari.
Din casele scriitorilor, ne duceam cu camerele de luat vederi pe stadioane — am făcut o emisiune despre unul dintre cele mai bune cluburi de fotbal din Brazilia, Flamengo, și i am luat un interviu lui Zico, steaua momen¬tului, la Rio de Janeiro — sau în Panama, unde am încercat să aflăm, colindând ringurile de amatori sau de profesio¬niști, cum și de ce o țară atât de mică din America Centrală fusese leagănul atâtor campioni latinoamericani și mon¬diali la aproape toate categoriile. În Brazilia, ne am ocupat în exclusivitate de clinica atleticului doctor Pitangui, ale cărui bisturie le făceau frumoase și tinere pe toate femeile din lume care puteau să i plătească serviciile, iar în San¬tiago de Chile am stat de vorbă cu Chicago Boys ai lui Pinochet și cu opoziția democrat creștină, care, în condițiile unei foarte dure represiuni, rezista dictaturii.
Am fost și în Nicaragua, ca să facem un reportaj despre sandiniști și despre adversarii lor, cu ocazia celei de a doua aniversări a revoluției, și la Universitatea Berkeley în San Francisco, unde, într un mic birou al Departamentului de Limbi Slave, lucra un mare poet, Czeslaw Milosz, noul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Am fost la Coclecito, în Panama, în casa pe care o avea acolo genera¬lul Omar Torrijos, care, deși teoretic îndepărtat de la pu¬tere, continua să fie domnul și stăpânul țării. Am stat toată ziua cu el și cu toate că s a purtat foarte amabil cu mine, nu mi a lăsat aceeași impresie plăcută cu care plecaseră alți scriitori ce i au fost oaspeți. Eu n am văzut în el decât un tipic caudillo latinoamerican de tristă amintire, „omul forte” providențial, autoritar și mascul, adulat, cu un ser¬vilism care mi făcea greață, de un întreg alai de civili si de militari (care au defilat toată ziua prin casa lui). Perso¬najul cel mai bătător la ochi din casa din Coclecito era una dintre amantele generalului, o blondă cu linii curbe pe care am descoperit o întinsă într un hamac. Stătea acolo ca o piesă de mobilier, întrucât generalul nu i adresa nici un cuvânt, nici n o prezenta vreunuia dintre invitații care tot intrau și ieșeau...
La două zile după ce ne am întors din Panama la Lima, Lucho Llosa, Alejandro Perez și cu mine am înghețat la aflarea veștii: Torrijos tocmai murise în micul avion care ne dusese și pe noi de la Coclecito la Ciudad de Panama. Pilotul era același cu care călătoriserăm și noi.
Într o zi, la Porto Rico, după ce am terminat de înregis¬trat un mic reportaj despre miraculoasa reconstrucție a vechiului San Juan, conduși de omul care fusese sufletul acestei acțiuni, Richard Alegria, am căzut jos leșinat. Eram deshidratat din cauza unei intoxicații alimentare contrac¬tate într o prăvălie de chicha dintr un sătuc din nordul Perului, Catacaos, unde ne duseserăm să facem o emi¬siune despre țesătorii de pălării de paie — o artă pe care cei din Catacaos o practicau de secole —, despre secre¬tele tondero ului, un dans regional, precum și despre chicha și mâncărurile picante (cu cele din urmă m am intoxicat, bineînțeles). Nu am cuvinte pentru a le mulțumi tuturor prietenilor din Porto Rico, care practic i au amenințat pe medicii de la Spitalul San Jorge să mă facă bine la timp, pentru ca „Turnul Babel” să poată fi transmis duminică la ora cuvenită.
Emisiunea noastră a fost difuzată regulat, în fiecare săptămână; având însă în vedere condițiile în care lucram, a fost o ispravă notabilă. Scriam textele în furgonetă sau în avion, de la aeroport mă duceam direct la studiourile de înregistrare sau la cabinele de montaj, iar de aici plecam să iau avionul și să fac sute de kilometri, ca să ajung în¬tr un oraș sau într o țară unde, uneori, stăteam mai puține ceasuri decât îmi trebuiseră ca să sosesc acolo. În cele șase luni am uitat să mai dorm, să mănânc, să citesc și, bineînțeles, să scriu. Cum bugetul de care dispunea Canalul era limitat, procedam astfel încât multe dintre aceste călătorii să coincidă cu invitația de a asista la vreun congres literar sau de a ține conferințe, despovărând astfel Canalul de chel¬tuiala deplasărilor și a șederilor mele. Problema era că acest sistem mă obliga la o scindare schizofrenică a personali¬tății, pentru că, în câteva secunde, trebuia să schimb rolul de conferențiar cu cel de ziarist, scriitorul care primea mi¬crofonul ca să vorbească în calitate de intervievat intervievându și, drept represalii, intervievatorii.
Deși am făcut un mare număr de emisiuni despre străi¬nătate, majoritatea au fost pe teme peruane. Jocuri și săr¬bători populare, probleme universitare, centre de arheo¬logie prehispanică, un bătrân vânzător de înghețată al cărui triciclu străbătea, de o jumătate de veac, străzile din Miraflores, legenda unui bordel din Piura, lumea subumană a pușcăriilor. Am descoperit că „Turnul Babel” ajunsese să aibă o mare popularitate după recomandările și presi¬unile unor personalități și instituții, care ne propuneau să ne ocupăm de anumite subiecte. Cea mai neașteptată a fost poate cea a Poliției de Investigații (PIP). Un colonel a apărut într o zi în biroul meu ca să mi propună să dedic PIP ului o emisiune a „Turnului Babel”, cu prilejul nu știu cărei aniversări: pentru ca emisiunea să aibă sare și piper, instituția urma să simuleze o acțiune operativă de captu¬rare a unor traficanți de cocaină, cu împușcături și tot tacâmul...
Unul dintre telefoanele pe care le am primit, când ter¬menul de șase luni, cât era angajamentul față de Canal, era deja pe sfârșite, a fost de la o prietenă pe care n o mai vă¬zusem de un amar de ani: Rosita Corpancho. Glasul ei cald, cu vorba tărăgănată, era exact ca în anii studenției mele. Zelul și entuziasmul Rositei Corpancho față de Institutul Lingvistic de Vară nu scăzuseră cu nimic, ci, dimpotrivă, sporiseră. Îmi mai aduceam aminte de Institut, nu i așa? Dar, Rosita... Ei bine, Institutul urma să împlinească nu știu câți ani de activitate în Peru și, în plus, în curând avea să și facă bagajele, pentru că și terminase misiunea în Amazonia. Nu s ar putea ca „Turnul Babel”...? Am întrerupt o ca să i spun că da. O să fac cu multă plăcere un documen¬tar despre munca lingviștilor misionari. Și aveam să profit de drumul în junglă pentru a face un reportaj despre vre¬unul dintre triburile mai puțin cunoscute, lucru care fi¬gura în planurile noastre încă de la început. Fericită, Rosita mi a spus că va ține legătura cu Institutul, ca să ne putem mișca în interiorul junglei. Mă gândeam la vreun trib anume? I am răspuns fără să stau pe gânduri: „Machiguenga”.
De la încercările mele nereușite, de la începutul anilor '60, de a scrie o povestire despre povestașii machiguengas, subiectul nu mi mai ieșise din minte. Revenea după oare¬care timp, ca o veche dragoste încă nestinsă de tot, al cărei jar devine iute vâlvătaie. Continuasem să mi iau note și mi tot făceam schițe pe care, invariabil, le rupeam. De fiecare dată când îmi cădeau în mână, citeam studii și articole de¬spre machiguengas, care apăreau ici, colo, în diferite reviste științifice. Ignoranței căreia aceștia îi fuseseră victime îi lua locul o vie curiozitate. O antropologă franceză, France Marie Casevitz Renard, și un nord american, Johnson Allen, petrecuseră lungi perioade printre ei și le descriseseră or¬ganizarea socială, metodele de lucru, sistemul de înru¬dire, simbolurile, simțul timpului. Un etnolog elvețian, Gerhard Baer, care și el a trăit printre ei, le studiase temei¬nic religia, iar părintele Joaquin Barriales începuse să pu¬blice, tradusă în spaniolă, bogata lui compilație de mituri și cântece machiguengas. De asemenea, câțiva antropologi peruani, colegi ai lui Mascarita, ca Victor J. Guevara și Camino Diez Canseco, cercetaseră datinile și credințele tribului.
Dar niciodată, în nici una dintre aceste lucrări contem¬porane, n am găsit nici cea mai mică informație despre povestași. Foarte ciudat, referirile la ei se opreau prin anii '50. Oare instituția povestașului lâncezise și apoi dispăruse tocmai în epoca în care soții Schnell o descoperiseră? În textele misionarilor dominicani care au scris despre ei în anii '30 și '40 — părinții Pio Aza, Vicente de Cenitagoya și Andres Ferrero — erau numeroase aluzii la povestaș. Fuseseră și mai înainte, în notele unor călători din seco¬lul al XIX lea. Una dintre primele mențiuni figura în car¬tea exploratorului Paul Marcoy, care, pe malul fluviului Urubamba, a dat peste un orateur, pe care călătorul francez l a văzut literalmente hipnotizându și ascultătorii „antis” timp de ceasuri întregi. „Crezi că acești antis erau de fapt machiguengas?” m a întrebat antropologul Luis Roman, arătându mi citatul. Eu eram sigur că da. De ce etnologii moderni nu i au menționat niciodată pe povestași? Aceas¬tă întrebare mi o puneam de fiecare dată când îmi cădea în mână câte un studiu sau lucrare despre cercetările pe te¬ren și descopeream că nici de data asta, măcar în treacăt, nu erau menționați acei povestitori ambulanți, care mie mi se păreau aspectul cel mai delicat și cel mai prețios al acestui mic popor și care, oricum, crease o ciudată legătu¬ră sentimentală între indienii machiguenga și propria mea vocație (ca să nu spun, chiar propria mea viață).
De ce oare, de a lungul atâtor ani, n am fost în stare să mi scriu narațiunea despre povestași? Răspunsul pe care mi l dădeam de obicei, de fiecare dată când aruncam la coș ma¬nuscrisul neterminat despre acel alunecos subiect, era di¬ficultatea pe care o presupunea inventarea, în spaniolă și în limitele unei scheme intelectuale logice, a unei forme literare care să sugereze verosimil felul în care povestește un om primitiv, cu o mentalitate magico religioasă. Toate încercările mele se sfârșeau prin adoptarea unui stil care mi se părea evident fals și la fel de neconvingător ca și scri¬erile în care, în secolul al XVIII lea, când în Europa era la modă „bunul sălbatic”, personajele exotice vorbeau cu fi¬lozofii și romancierii din epoca luminilor. Dar, în ciuda eșecurilor, sau poate tocmai din cauza lor, tentația era mereu vie și periodic ațâțată de o întâmplare oarecare, căpăta putere, iar silueta cețoasă, fugară, sălbatică a povestașului punea stăpânire pe visurile mele. În asemenea condiții, cum să nu mi se pară emoționantă perspectiva de a vedea, în sfârșit, chipurile indienilor machiguengas?
De la călătoria din 1958, când descoperisem jungla pe¬ruană, mă dusesem de mai multe ori în Amazonia: la Iquitos, la San Martin, pe Alto Maranon, la Madre de Dios, în Tingo Maria. Dar nu mă mai întorsesem la Pucallpa. În cei douăzeci de ani scurși de atunci, acea mică localitate acoperită de praf, pe care eu o țineam minte plină de case funerare și de biserici evanghelice, cunoscuse un boom in¬dustrial și comercial, apoi o criză, iar în acea amiază de septembrie a anului 1981, în care Lucho Llosa, Alejandro Perez și cu mine am aterizat acolo pentru a realiza penul¬tima ediție a emisiunii „Turnul Babel”, începea să trăiască un nou boom, dar de data asta din rațiuni nefaste: traficul de cocaină. Valul de căldură și lumina de foc în a căror îm¬brățișare oamenii și lucrurile se profilează cu limpezime (spre deosebire de Lima, unde până și soarele strălucitor are ceva cenușiu), reprezintă ceva care, de îndată ce pășesc prin Amazonia, are asupra mea efectul unei infuzii de entuziasm.
Dar mai mult decât peisajul amazonic și temperatura lui, am fost impresionat descoperind în acea zi, pe aeroportul din Pucallpa, persoanele pe care Institutul le trimisese să ne aștepte: soții Schnell. Chiar ei, în persoană! Trecuse un sfert de veac de când trăiau în Amazonia și lucrau numai printre indienii machiguengas. Au fost surprinși de faptul că mi aduceam aminte de ei — mă îndoiesc că ei mă mai țineau minte — și că mai păstrez în memorie atâtea detalii din ceea ce mi relataseră atunci, în cele două discuții de la baza din Yarinacocha. Pe drum, zgâlțâiți de jeepul care ne ducea la Institut, mi au arătat poze cu fiii lor, un grup de tineri, unii deja licențiați, care trăiau în Statele Unite. Vorbeau toți machiguenga? Bineînțeles, doar este a doua limbă a familiei, chiar înainte de spaniolă. M am bucurat când am aflat că soții Schnell aveau să fie ghizii și interpreții noștri prin cătunele pe care urma să le vizităm.
Lacul Yarina continua să fie ca o carte poștală, iar asfin¬țitul era încă și mai frumos. Pe malurile lui, bungalourile institutului se înmulțiseră. Imediat ce am coborât din jeep, eu, Lucho și Alejandro ne am apucat de lucru și ne am înțeles ca, la căderea serii, ca un avans la călătoria prin jun¬gla de pe Alto Urubamba, soții Schnell să ne ofere anticipat câteva informații despre locurile și oamenii pe care aveam să i vedem acolo.
În afară de soții Schnell, nu mai rămăsese la Yarinacocha nici unul dintre lingviștii pe care îi cunoscusem în timpul călătoriei anterioare. Unii se întorseseră în Statele Unite, alții desfășurau o activitate de teren în alte jungle din lume, iar unul dintre ei, dr. Townsend, fondatorul Institutului, murise. Dar lingviștii pe care i am cunoscut și intervievat și care ne au servit drept ghizi în timp ce luam diferite ima¬gini din partea locului păreau frați gemeni cu cei de care mi aduceam aminte. Ei, cu părul tuns foarte scurt și cu un aer atletic și sănătos, de oameni care fac zilnic gimnastică, mănâncă potrivit rețetelor dietetice, nu fumează, nu beau al¬cool, nici cafea; iar ele, înfășurate în rochii pe cât de simple, pe atât de pudice, fără urmă de machiaj sau urmă de coche¬tărie, păreau de o eficiență uluitoare. Atât ei, cât și ele aveau privirea mereu veselă și neumbrită a celor care cred, fac ceea ce cred și știu că adevărul e de partea lor, o specie uma¬nă care pe mine m a fascinat și m a speriat întotdeauna.
Tot timpul cât ne au îngăduit lumina și echipamentul lui Alejandro Perez, am strâns material pentru emisiunea despre Institut. Un seminar pentru învățătorii bilingvi din diferite sate care se ținea în acele zile; abecedarele și gra¬maticile elaborate de lingviști; mărturii ale acestora și o panoramă a adevăratului orășel care era baza de la Yarina¬cocha, cu școală, spital, terenuri de sport, bibliotecă, bise¬rici, centru de telecomunicații și aeroport.
Seara, după o cină tot de lucru, în care am pus punct fi¬nal părții din emisiune dedicate Institutului, am început s o pregătim pe cealaltă, care urma să fie înregistrată în zilele următoare: indienii machiguengas. La Lima, dezgropasem și consultasem toată documentația pe care o strânsesem despre ei timp de mai mulți ani. Dar tot discuțiile cu soții Schnell — iarăși în coliba lor, iarăși la o ceașcă de ceai cu biscuiți făcuți de doamna Schnell — au fost cele care ne au oferit un material de primă mână despre starea acestei comunități pe care ei o cunoșteau pe dinafară, pen¬tru că fusese căminul lor în ultimii douăzeci și cinci de ani.
Lucrurile se schimbaseră mult pentru indienii machi¬guengas de pe Alto Urubamba și din Madre de Dios, din ziua în care, dezbrăcat, Edwin Schnell se apropiase de o familie, iar ea n o mai rupsese la fugă. Schimbările erau în bine? Erau ferm convinși că da. Deocamdată, și pentru indienii machiguengas de dincolo de Pongo de Mainique încetase în bună parte dispersia în care trăiau înainte, diaspora în mici grupuri rătăcitoare, risipite ici și colo, aproa¬pe fără contact între ele, luptând fiecare cu înverșunare pen¬tru supraviețuire și care, dacă ar fi continuat tot așa, ar fi însemnat pur și simplu dezintegrarea comunității, delicvescența idiomului lor, asimilarea membrilor ei de către alte grupuri și culturi. După eforturi îndelungate depuse de autorități, de misionarii catolici, de antropologi și etno¬logi, și chiar de Institut, indienii machiguengas acceptaseră ideea de a întemeia sate, de a se aduna în locuri adecvate pentru a lucra pământul, pentru a crește animale și a dez¬volta comerțul cu restul Perului. Lucrurile evoluau cu ra¬piditate. Existau deja șase localități dintre care unele re¬cent întemeiate. Urma ca noi să vizităm două dintre ele: Nuevo Mundo și Nueva Luz.
Dintre cei cinci mii de machiguengas — după un calcul aproximativ — aproape jumătate trăiau deja în acele sate. De altfel, unul dintre sate era pe jumătate machiguenga și pe jumătate campa (ashaninka), iar până acum conviețuirea indigenilor din cele două triburi nu ridica nici cea mai mică problemă. Soții Schnell erau optimiști și credeau că și ceilalți machiguen¬gas, chiar și cei mai sălbatici — kogapakori —, pe măsură ce vor vedea că formarea de comunități le adu¬cea fraților lor o serie de beneficii — o viață mai puțin nesi¬gură, posibilitatea de a primi ajutor în caz de urgență —, își vor părăsi refugiile din adâncul pădurilor ca să pună, și ei, bazele unor noi așezări. Cu un entuziasm nedisimu¬lat, soții Schnell ne au relatat pașii concreți care se făcuseră deja pentru a integra localitățile respective în restul țării. Școlile și cooperativele agricole, de pildă. Atât în Nuevo Mundo, cât și în Nueva Luz funcționau școli bilingve, cu învățători indigeni. Aveam să i vedem și noi.
Să fi însemnat asta că indienii machiguengas începuseră să nu mai fie poporul primitiv, închis în sine, pesimist, ră¬pus, pe care mi l descriseseră în 1958? Într un anumit sens, da. Se putea observa la ei, cel puțin la aceia care trăiau acum în comunități, o mai mică reticență față de nou, de progres și poate chiar o mai mare dragoste de viață. În ceea ce pri¬vește izolarea, nu se putea încă vorbi de schimbări radi¬cale. Pentru că, dacă noi aveam să ajungem la așezările lor în două sau în trei ore cu avioanele Institutului, o călătorie pe apă până la acele cătune, din orice localitate importantă a Amazoniei cerea zile, iar uneori chiar săptămâni de mers. Astfel că integrarea lor în Peru era acum mai puțin înde¬părtată decât în trecut, dar nu era încă o realitate.
Aș putea intervieva câțiva machiguengas în spaniolă? Da, câțiva, dar puțini. De exemplu, cacique le sau guvernatorul din Nueva Luz vorbea fluent. Ceee? Indienii machiguengas aveau caciques? Nu fusese cumva trăsătura distinctivă a tri¬bului tocmai faptul că nu avuseseră niciodată o organizare politică ierarhizată, cu șefi și subordonați? Ba da, desigur, înainte. Dar acest sistem anarhic se explica prin disper¬sia tribului; acum, adunați în sate, aveau nevoie de autori¬tăți. Administratorul sau șeful din Nueva Luz era un băr¬bat tânăr și un lider comunitar, absolvent al Școlii biblice din Mazamari. Deci, un pastor protestant? Într un anume sens, da. Exista deja o traducere a Bibliei în machiguenga? Bineînțeles, și era opera lor. În Nuevo Mundo și Nueva Luz vom putea filma exemplarele din Noul Testament în machiguenga.
Mi am adus aminte de Mascarita, de ultima noastră dis¬cuție în cafeneaua de pe bulevardul Espana. Îi auzeam din nou acuzațiile și profețiile. Din cele povestite de soții Schnell, temerile lui Saul Zuratas din acea după amiazâ se confirmau. Aidoma altor triburi, indienii machiguengas se găseau în plin proces de aculturație: Biblia, școlile bilingve, un lider evanghelist, proprietatea privată, valoarea banului, comerțul, neîndoielnic haine occidentale... Toate acestea erau oare spre binele lor? Le aduseseră foloase con¬crete, ca indivizi și ca popor, după cum asigurau cu emfa¬ză soții Schnell? Sau, mai degrabă, din „sălbatici” liberi începuseră să se convertească în zombies, niște caricaturi de occidentali, după cum spunea Mascarita? Îmi va fi de ajuns o vizită de două zile ca să mi dau seama de asta? Nu, firește că nu mi va fi de ajuns.
În acea noapte, în bungaloul din Yarinacocha am stat multă vreme treaz, meditând. Prin sita metalică de la fereas¬tră vedeam o parte din lac, cu apele lui aurii, însă luna — pe care mi o închipuiam rotundă și strălucitoare — era aco¬perită de un desiș de copaci. Era oare un semn rău sau bun faptul că luna, Kashiri, astrul masculin, malign uneori, iar alteori benefic, din mitologia machiguenga, nu mi arăta fața i cu pete? Trecuseră douăzeci și trei de ani de când dormisem pentru prima oară într unul din aceste bungalouri și în tot acest răstimp nu numai eu mă schimbasem, nu nu¬mai eu trăisem nenumărate experiențe, nu numai eu îmbătrânisem, ci și acești machiguengas — pe care de abia îi cunoșteam din două scurte mărturii ale acestui cuplu de nord americani, din discuția mea cu un dominican la Ma¬drid și din câteva lucrări de etnologie — trecuseră prin mari prefaceri. Se pare că nu se mai potriveau cu imaginea pe care mi o făcusem despre ei. Nu mai erau o mână de ființe neîmblânzite și tragice, — nu mai formau o societate frag¬mentată în minuscule familii, fugind, fugind întruna, de omul alb, de metis, de munteanul din Anzi, de alte triburi, așteptând și împăcându se cu stoicism cu gândul fatidicei extincții individuale și comunitare fără să renunțe însă la limba lor, la zeii și la obiceiurile lor. O irepresibilă melan¬colie m a apucat la gândul că această societate pulverizată prin pădurile enorme și umede, căreia niște povestitori transhumanți îi serveau drept sevă, avea să dispară.
De câte ori oare, în cei douăzeci și trei de ani, mă gândisem la indienii machiguengas? De câte ori încercasem să i pricep, să i descriu, câte proiecte făcusem ca să călătoresc pe pământurile lor? Din cauza lor, toate personajele sau instituțiile care ar fi putut semăna sau s ar fi putut compara într o oarecare măsură cu povestașul machiguenga exerci¬taseră imediat asupra mea o fascinație deosebită. Ca truba¬durii ambulanți din sertonul bahian, care, acompaniindu se la chitară, străbăteau cătunele prăfoase din nord estul Bra¬ziliei, amestecând vechi romanțe medievale cu bârfele din zonă. Mi a fost de ajuns să l văd pe unul dintre ei într o după amiază, în piața din Uauâ, pentru a ghici suprapunându se peste silueta acelui caboclo cu vestă și pălărie de piele care povestea cântând, în fața unui public zeflemist, pățaniile prințesei Maguelone și ale celor doisprezece pairi ai Franței, pielea gălbui verzuie, împodobită cu linii roșiatice simetrice și cu pete întunecate a povestașului mai mult dezbrăcat, care, undeva foarte departe, pe o mică plajă de pe Madre de Dios, ascunsă sub frunzișul copacilor, relata unei familii așezate pe vine și care i sorbea cuvintele, due¬lul dintre răsuflarea lui Tasurinchi și cea a lui Kientibakori, din care au ieșit toate ființele bune și rele din această lume.
Dar cel care mi i a evocat — și cu câtă forță! — pe poves¬tașii machiguengas mai mult chiar decât trubadurul din sertăo a fost seanchai ul irlandez. Seanchai: „cel care spune povești de demult”, „cel care știe lucruri”, mi a tradus ne¬atent în engleză cineva, într un bar din Dublin. Cum să mi explic altfel, dacă nu datorită indienilor machiguengas, emo¬ția, accelerarea bruscă a bătăilor din piept, care m a făcut să mă înflăcărez, să întreb în stânga și n dreapta, iar mai târziu să i pisez și să i înnebunesc pe cunoscuții și prietenii mei irlandezi, până m au dus în fața unui seanchai. Relicvă vie a vechilor aezi din Hibernia, care, ca și acei strămoși ai lui, ale căror siluete se confundă, în noaptea timpului, cu miturile și cu legendele celtice care sunt fundamentul cultural al Irlandei, seanchai ul mai povestește încă, în zi¬lele noastre, în căldura plină de fum a unui pub, la o petre¬cere întreruptă de farmecul cuvântului, sau într un cămin familial, lângă șemineu, în vreme ce afară picură ploaia sau urlă furtuna, fabule străvechi, povestiri epice, iubiri teri¬bile, miracole îngrijorătoare. Seanchai ul este un patron de bar, un șofer de camioane, un pastor, un cerșetor, cineva misterios atins de bagheta magică a științei și a artei po¬vestitului, a aducerii aminte, a renăscocirii și îmbogățirii a ceea ce a tot fost povestit de a lungul secolelor, un mesa¬ger al vremurilor mitului și ale magiei, anterioare istoriei, pe care irlandezii contemporani îl mai ascultă încă, ceasuri întregi, ca vrăjiți. Am fost tot timpul conștient că emoția intensă datorată seanchai ului cu care am trăit acea călăto¬rie în Irlanda era metaforică, un mod de a l asculta, prin seanchai, pe povestaș și de a trăi cu iluzia că fac parte, în¬ghesuit printre ascultători, dintr un auditoriu machiguenga.
Și iată că, în sfârșit, a doua zi, într un mod deloc preme¬ditat și condus chiar de soții Schnell, aveam să i cunosc pe indienii machiguengas. Viața seamănă cu un roman, nu i așa? Cum să nu! „Alejandro, ți am spus doar că vreau să termin cu un travelling, ce dracu'!” în patul de alături, răsucindu se sub plasa de țânțari, Lucho Llosa delira.
Am plecat în zori, cu două monomotoare Cessna ale Institutului, cu câte trei pasageri fiecare. Pilotul micului avion în care mergeam eu, în ciuda chipului său de ado¬lescent, petrecuse mai mulți ani cu lingviștii misionari și, înainte de a pilota avioanele din Amazonia, o făcuse în junglele din America Centrală și din Borneo. Era o dimineață diafană, în care, din aer, se puteau urmări în amănunt toa¬te meandrele, mai întâi ale râului Ucayali, și apoi ale Urubambei — cu insulițele lor, cu bărcile sforăitoare cu motor în afara bordului sau peque peques cu canoele, cu brațele de apă, cu trecătorile și cu afluenții lor —, și micile sate care, din loc în loc, deschideau un luminiș de colibe și de pământ roșiatic în nesfârșita întindere verde. Am trecut pe deasupra coloniei penitenciare de la Sepa și pe deasupra misiunii dominicane din Sepahua, apoi am părăsit cursul râului Alto Urubamba, pentru a urma traiectoria întorto¬cheată a râului Mipaya, un șarpe argilos pe ale cărui ma¬luri, pe la zece dimineața, am zărit prima noastră țintă: Nuevo Mundo.
Numele Mipaya avea rezonanțe istorice. Sub acest pă¬ienjeniș vegetal proliferaseră, în urmă cu un secol, exploa¬tările de cauciuc. După cumplitele pierderi suferite — cu pasivitate — de trib în anii febrei cauciucului, foștii pro¬prietari de exploatări, între timp ruinați, au încercat în anii '20 să deschidă ferme agricole în zonă și să și asigure brațe de muncă folosindu se de vechiul sistem al vânătorii de indigeni. Și atunci, aici, pe malurile râului Mipaya, s a produs singurul caz cunoscut în istorie de rezistență machiguenga. Când un fermier din regiune a venit, însoțit, să ia tinerii și femeile, indienii machiguengas i au întâmpinat cu săgeți, omorând și rănind mai mulți viracochas, îna¬inte de a fi exterminați. Jungla acoperise scena acestei dra¬me cu hățișul ei de trunchiuri, crengi și frunze, iar acum nu mai rămăsese nici urmă din acele ticăloșii. Înainte de a ateriza, pilotul s a rotit de câteva ori pe deasupra celor douăzeci de colibe cu acoperișuri conice, ca indienii machi¬guengas din Nuevo Mundo să aibă timp să și adune copiii de pe singura uliță a așezării, care servea drept pistă de aterizare.
Soții Schnell veneau în același avion cu mine și, de cum i au văzut coborând din aparat, aproape o sută de indigeni s au repezit spre ei, înconjurându i, dând semne de o mare excitație și bucurie. Care mai de care se străduia să i atin¬gă, să i bată cu palma pe umăr, vorbind toți, în același timp, într un limbaj cadențat, aspru, plin de modulații extreme. Cu excepția învățătoarei, care purta fustă și bluză, iar în picioare avea sandale, toți indienii machiguengas umblau desculți, bărbații cu un scurt șorț sau cu o cushma, iar fe¬meile îmbrăcate cu aceleași tunici de bumbac, ocru sau gri, comune mai multor triburi. Numai câteva bătrâne purtau pampanilla, o bucată de pânză subțire legată la brâu, care le lăsa sânii neacoperiți. Aproape toți, și bărbați și femei, aveau tatuaje roșiatice sau negre.
Iată i deci! Aceștia erau machiguengas!
N am avut timp să mă emoționez. Pentru a profita la maximum de lumina zilei, ne am apucat imediat de lucru și, din fericire, nici o catastrofă nu ne a împiedicat să luăm imagini dinăuntrul colibelor — toate erau identice: o sim¬plă platformă din trunchiuri de copac sprijinită pe piloni, niște pereți subțiri din trestie care se ridicau numai până la jumătate, pe laturi, un mănunchi de frunze de palmier care constituia acoperișul și niște interioare austere, care nu adăposteau decât rogojini făcute sul, copai, plase de pes¬cuit, arcuri și săgeți, câțiva pumni de manioc, de porumb și niște tigve —, nici s o intervievăm pe învățătoare, sin¬gura care se putea exprima în spaniolă, și ea cu greutate. Ea era și administratoarea prăvăliei din sat, unde sosea, de două ori pe lună, o șalupă cu provizii. Încercările mele de a scoate de la ea vreo informație despre povestași au fost zadarnice. Reușise să înțeleagă la cine mă refeream? Se pare că nu. Se uita la mine cu un aer surprins, ușor îngrijorat, rugându se parcă să mă fac înțeles.
Cu toate că nu puteam sta de vorbă cu ei direct, ci nu¬mai prin intermediul soților Schnell, ceilalți machiguen¬gas s au arătat destul de binevoitori și am putut înregis¬tra câteva cântece și dansuri ca și rafinata operație prin care o bătrână își picta fața, cu desene geometrice, folosind tinctură de achiote. Am mai filmat câmpurile proaspăt culti¬vate, cotețele de păsări, școala, iar învățătoarea a ținut să i ascultăm pe elevi cântând imnul național în machiguenga. Unul dintre copii avea fața mâncată de un fel de lepră, nu¬mită uta — indienii machiguengas o atribuie pișcăturii unui licurici de culoare roz și cu abdomenul plin de punctișoare strălucitoare —, iar din felul natural și lipsit de complexe în care se purta și alerga printre ceilalți copii, nu părea, cel puțin la prima vedere, să fi fost obiect de discriminare sau de batjocură din cauza diformității sale.
Puțin după amiază, pe când ne strângeam lucrurile ca s o pornim spre Nueva Luz, satul unde urma să înnop¬tăm, am aflat că Nuevo Mundo va trebui probabil să se mute în curând. Ce se întâmplase? Unul dintre capriciile geografice care marchează viața de fiecare zi în junglă. În ultimul sezon ploios, din cauza unei mari creșteri a debi¬tului, râul Mipaya își schimbase radical albia, îndepărtându se atât de mult de Nuevo Mundo încât, acum, când apele coborâseră la nivelul obișnuit iarna, sătenii trebuiau să facă un drum lung până la malurile lui. Erau deci în căutarea altui loc, mai puțin supus riscurilor de acest fel, ca să și instaleze satul. Nu era ceva complicat pentru ei, care își petrecuseră viața tot mutându se din loc în loc — orașele lor, se pare, se nășteau tot sub semnul atavic al marșului, al destinului peripatetic —, iar pe de altă parte, acele co¬libe din trunchiuri, trestie și frunze de palmier erau mai ușor de desfăcut și de refăcut decât căsuțele civilizației.
Ni s a explicat că cele douăzeci de minute de zbor, cât ne a luat ca să ajungem de la Nuevo Mundo la Nueva Luz, erau înșelătoare, deoarece, mergând prin junglă, acea dis¬tanță cerea pe puțin o săptămână de mers, iar cu canoea, câteva zile.
Nueva Luz era cea mai veche dintre așezările machiguen¬gas — tocmai sărbătorise a doua sa aniversare — și avea puțin peste dublul numărului de colibe și de locuitori din Nuevo Mundo. Și aici, doar curaca Martin, guvernator și învățător la școala bilingvă, purta cămașă, pantaloni și pantofi și avea părul tuns după moda occidentală. Era destul de tânăr, scund, de o seriozitate funebră și vorbea o spani¬olă fluentă, fără poticneli, sincopată și plină de apocope. Ca și în satul anterior, indienii machiguengas din Nueva Luz i au primit pe soții Schnell cu exuberanță și tot restul zilei și o bună parte din noapte am tot văzut grupuri și indivizi așteptând răbdători până când ceilalți își luau rămas bun, ca apoi să se apropie și să înceapă cu ei o discu¬ție crepitantă, însoțită de gesturi și de strâmbături.
Și în Nueva Luz am înregistrat dansuri, cântece, solo la tobă, școala, prăvălia, semănăturile, războaiele de țesut, tatuajele și un interviu cu conducătorul, absolvent al școlii biblice din Mazamari, un bărbat tânăr, foarte slab, cu părul tuns aproape la zero, cu gesturi ceremonioase. Era un dis¬cipol sârguincios, cu care profesorii lui se puteau mândri, pentru că, decât despre machiguengas, prefera să vorbească despre Cuvânt, despre Verb și despre Sfântul Duh. Avea o manieră posacă de a se opri la fleacuri și a se pierde în di¬vagații biblice de fiecare dată când nu voia să răspundă la o întrebare. De două ori am încercat să l trag de limbă de¬spre povestași și în amândouă rândurile, privindu mă fără să înțeleagă, a început să mi explice iar că acea carte pe care o ținea pe genunchi era cuvântul lui Dumnezeu și al apos¬tolilor în limba machiguenga.
După ce ne am terminat munca, ne am dus să facem baie într un braț al râului Mipaya, la circa cincisprezece mi¬nute de mers din sat, conduși de cei doi aviatori ai Institu¬tului. Era începutul amurgului, ceasul cel mai frumos și mai misterios din Amazonia, cu condiția să nu plouă. Locul era o adevărată minune. Din cauza unui recif natural de roci, un braț al râului își deviase cursul, formând un fel de golf unde se putea înota, într o apă liniștită și călduță, iar cine era amator putea primi, apărat de rocile dispuse în formă de grătar, impactul curentului. Până și laconicul Alejandro Perez începuse să se bălăcească și să râdă, ne¬bun de fericire în acel jacuzzi amazonic.
Când ne am întors în Nueva Luz, tânărul Martin (poli¬tețea lui era desăvârșită, iar gesturile de o eleganță auten¬tică) m a invitat la o infuzie de lămâiță în coliba lui, vecină cu școala și cu prăvălia din sat. Avea un radioemițător, prin care ținea legătura cu cei de la baza din Yarinacocha. Eram singuri în camera lui, de o ordine la fel de meticuloasă ca și Martin însuși; Lucho Llosa și Alejandro Perez se duseseră cu piloții, să i ajute să descarce hamacurile și plasele de țânțari ca să ne putem culca. Lumina scădea cu rapidi¬tate și creșteau pete de umbră în jurul nostru. Întreaga jun¬glă începuse să țârâie sincron, ca întotdeauna la acea oră, amintindu ne că, sub desișul verde, miriade de insecte do¬minau lumea. În curând, cerul avea să se încarce de stele. Credeau într adevăr indienii machiguengas că stelele erau străluciri care emanau din cununa duhurilor? Netulburat, Martin a confirmat. Că stelele căzătoare erau săgețile de foc ale zeilor copii, Ananeriite, iar roua dimineții, urina lor? De data asta Martin a izbucnit în râs: da, așa i, așa credeau. Iar acum, când indienii machiguengas încetaseră să mai um¬ble prinzând rădăcini în sate, avea să cadă soarele? Bineînțeles că nu: Dumnezeu va avea grijă să l sprijine. M a scrutat o clipă cu privirea, amuzat: cum de aflasem eu de aceste credințe? I am spus că tribul machiguenga mă inte¬resa de aproape un sfert de veac; că de atunci încercam să citesc tot ceea ce se scria despre ei. Și i am povestit de ce. În timp ce vorbeam, chipul lui, la început binevoitor și zâmbăreț, a devenit grav, neîncrezător. M a ascultat cu o atenție severă, fără să i se clintească vreun mușchi pe față. — După cum vezi, întrebările mele despre povestași nu erau o simplă curiozitate, ci ascund ceva mult mai serios. Ei sunt foarte importanți pentru mine. Poate la fel de im¬portanți ca și pentru machiguengas, Martin. — El rămânea mut și liniștit, cu o scânteiere vigilentă în fundul pupile¬lor. — De ce n ai vrut să mi spui nimic despre ei? Nici în¬vățătoarea din Nuevo Mundo n a vrut să mi spună o vor¬bă. De ce atâta mister în jurul povestașilor, Martin?
M a asigurat că nu înțelege despre ce vorbesc. Ce s ăia „povestași”? Nu auzise niciodată vorbindu se despre ei, nici în acest sat, nici în celelalte ale comunității. Poate că existau în alte triburi, dar nu printre machiguengas. Îmi spu¬nea toate astea, când au intrat soții Schnell. N om fi băut toată lămâița, care i cea mai parfumată din toată Amazo¬nia? Martin a schimbat subiectul, iar mie mi s a părut pru¬dent să nu mai insist.
Dar, o oră mai târziu, după ce ne am despărțit de Martin și după ce mi am instalat hamacul și plasa de țânțari în co¬liba care ne fusese pusă la dispoziție, ieșind cu soții Schnell să ne plimbăm prin răcoarea nopții subiectul mi a venit iar pe buze, irezistibil.
— În cele câteva ceasuri cât am fost printre machiguengas, n am putut să înțeleg multe lucruri, le am zis eu. Dar un lucru, cel puțin, l am înțeles. Și încă unul foarte important.
Cerul era o pădure de stele, iar o pată de nori acoperise luna, pe care o puteam ghici doar după lumina estompată pe care o răspândea. În Nueva Luz fusese aprins un rug la marginea satului, iar de jur împrejur se zăreau bruște siluete mișcătoare. Toate colibele erau cufundate în întuneric, cu excepția celei care ne fusese rezervată, iluminată, la cincizeci de metri de noi, de lumina verzuie a unei lămpi portabile. Soții Schnell așteptau ca eu să mi duc ideea mai departe. Mergeam încet, pe un pământ afânat, cu iarbă înal¬tă. Cu toate că aveam cizme în picioare, începusem să simt, pe la glezne, înțepăturile țânțarilor jejenes.
— Și care este acel lucru important? a întrebat, în cele din urmă, doamna Schnell.
— Că totul este foarte relativ, am continuat eu, buimac. Adică botezarea acestui sat cu numele de Noua Lumină, Nueva Luz, iar a conducătorului, curaca, cu numele de Mar¬tin. Povestea cu Noul Testament publicat în machiguenga, povestea cu trimiterea indigenilor la școlile biblice și reve¬nirea lor ca pastori. Trecerea violentă de la viața nomadă la cea sedentară. Occidentalizarea și creștinarea accelerată. Pretinsa modernizare. Mi am dat seama că totu i aparen¬ță. Chiar dacă s au apucat de comerț, chiar dacă se folosesc de bani, tradiția cântărește mult mai puternic pentru ei decât toate astea.
Am tăcut. Îi jignisem oare? Nici eu nu știam ce conclu¬zie să trag din tot acest raționament pripit.
— Da, firește, a spus Edwin Schnell, tușind, puțin cam derutat. Bineînțeles! Sute de ani de practicare a unor cre¬dințe, a unor obiceiuri nu pot dispărea de azi pe mâine. Pentru asta e nevoie de timp. Important este că au început să se schimbe. Indienii machiguengas de acum nu mai sunt indienii pe care i am găsit când am sosit aici, vă asigur!
— Mi am dat seama că încă mai există un fond de care nu vor să se atingă, l am întrerupt eu. Atât pe învățătoarea din Nuevo Mundo, cât și aici, pe Martin i am întrebat de¬spre povestași. Iar reacția lor a fost identică: le au negat existența, s au prefăcut că nu înțeleg despre ce le vorbesc. Asta înseamnă că, până și la indienii machiguengas cei mai occidentalizați, cum sunt învățătoarea și Martin, tot mai rămâne o redută de loialitate față de credințele proprii. Anu¬mite tabuuri la care nu sunt dispuși să renunțe. De aceea îi și țin atât de bine ascunși de străini.
— Povestași? a întrebat Edwin Schnell. Mirarea lui părea autentică.
S a așternut o lungă tăcere, în care țârâitul invizibilelor insecte nocturne părea să devină asurzitor. Avea să mă în¬trebe tocmai el, pe mine, ce sunt povestașii? Sau soții Schnell aveau să mi spună, ca și învățătoarea și pastorul, că nu auziseră niciodată vorbindu se despre ei? M am gândit că, într adevăr, povestașii nu există: fuseseră născociți de mine și, după aceea, ca să le dau o realitate, îi instala¬sem în false aduceri aminte.
— Ah! povestașii! a exclamat doamna Schnell, într un târziu.
Și a fâșâit cuvântul sau fraza aceea, ca niște frunze călcate în picioare. Mi s a părut că vine spre mine traversând timpul, din bungaloul de pe malurile lacului Yarina, unde îl au¬zisem prima oară pe când eram doar un adolescent mai răsărit.
— Ah! a repetat Edwin Schnell, imitând crepitația, o dată, de două ori, cu urmă de mirare în glas. Povestașii! Speakers! Da, firește, e o traducere posibilă.
— Și de unde ați aflat de ei? a spus doamna Schnell, întorcând capul spre mine.
— De la dumneavoastră, de la amândoi, am murmu¬rat eu.
I am ghicit deschizând larg ochii în penumbră și schimbând între ei priviri mirate. Le am arătat atunci că, din acea seară petrecută în bungaloul lor de pe malul lacului Yarina, când îmi povestiseră despre ei, povestașii machiguengas tră¬iseră cu mine, intrigându mă, derutându mă, și că de atunci am încercat de mii de ori să mi i închipui în peregrinările lor prin pădure, aducând și ducând istorisiri, povești, glu¬me, născociri, de la o insuliță machiguenga la alta, pe aceas¬tă mare amazonică pe care pluteau în derivă la capriciul adversităților. Le am spus că, dintr un motiv greu de ex¬plicat, existența acestor povestași, dorința de a ști ce făceau ei și ce rol aveau în viața poporului lor fuseseră în cei două¬zeci și trei de ani un puternic stimul în propria mi muncă, o sursă de inspirație și un exemplu pe care mi ar fi plăcut să l imit. Mi am dat seama că vorbeam cu exaltare și am tăcut.
Fără a ne fi consultat, ne opriserăm lângă o grămadă de trunchiuri și de crengi, ridicată în mijlocul poienii parcă pentru a aprinde un rug. Ne am așezat, sprijinindu ne de lemne. Acum se vedea și Kashiri, un corn crescând, de un galben portocaliu, înconjurat de un imens harem de licurici scânteietori. În afară de jejenes, erau foarte mulți țânțari zancudos pe care trebuia să i îndepărtăm tot timpul de fe¬țele noastre.
— Mda. Ce ciudat! Cine și ar fi putut închipui că n o să uitați chestia asta și, mai ales, că o să capete o semnificație deosebită în viața dumneavoastră, a spus în cele din ur¬mă, ca să zică și el ceva, Edwin Schnell. Părea perplex și cam stânjenit: Eu nici măcar nu mai țineam minte că data trecută atinsesem problema... vorbitorilor? Nu, a povestașilor? Parcă așa... Ciudat! Foarte ciudat!
— Nu mă miră deloc că Martin și învățătoarea din Nuevo Mundo n au vrut să vă spună nimic despre ei, a interve¬nit, după câteva clipe, doamna Schnell. E un subiect pe care nici unui machiguenga nu i place să l abordeze. O pro¬blemă foarte personală, secretă. Nici cu noi, care îi cunoaștem de atâta timp, iar pe mulți dintre ei i am văzut chiar născându se. E ceva ce nu înțeleg, pentru că ei povestesc totul, despre credințele lor, despre riturile cu ayahuasca, de¬spre vrăjitori. N au nici un fel de reținere. Dar în privința povestașilor, da. Este singurul lucru pe care îl evită întot¬deauna. Edwin și cu mine ne am întrebat deseori de ce acest tabu.
— Da, e ciudat, a recunoscut Edwin Schnell. E de neîn¬țeles, pentru că ei sunt foarte comunicativi și nu șovăie nici¬odată să răspundă la orice întrebare. Sunt cei mai buni in¬formatori din lume, întrebați l pe oricare antropolog care a fost pe aici. Poate că nu le place să vorbească despre ei, nici să fie cunoscuți, pentru că povestașii sunt depozitarii secretelor de familie. Ei cunosc toate intimitățile indienilor machiguengas. Cum e zicala aia? Că rufele murdare se spa¬lă în familie, nu? Poate că tabuul legat de povestași răs¬punde unui asemenea sentiment.
În întuneric, doamna Schnell a izbucnit în râs.
— Bine, e o teorie care pe mine nu mă convinge, a spus. Pentru că machiguengas nu sunt deloc rezervați în privința intimităților. Dacă ați ști de câte ori am rămas cu gura căs¬cată și cu obrajii în flăcări auzind ce spuneau...
— Dar, în orice caz, vă înșelați dacă vă închipuiți că e vorba de un tabu religios, a afirmat Edwin Schnell. Pentru că nu este. Povestașii nu sunt vrăjitori sau preoți, ca seripigari sau machikanari. Sunt, pur și simplu, povestași.
— Știu, i am răspuns. Mi ați mai explicat și prima oară. Și tocmai asta mă emoționează. Faptul că acești machiguen¬gas îi consideră atât de însemnați pe niște simpli depănători de povești, încât trebuie să păstreze secretul asupra lor.
Din când în când, câte o umbră trecea pe lângă noi, arun¬ca în grabă câteva cuvinte pârâitoare, soții Schnell dădeau un răspuns la fel de crepitant care probabil echivala cu un „noapte bună”, iar umbra se topea în beznă. Nici un zgo¬mot nu venea dinspre colibe. Să se fi culcat deja toată așe¬zarea?
— Și în toți acești ani, n ați auzit niciodată vreun po¬vestaș? i am întrebat eu.
— Eu n am avut norocul ăsta, a spus doamna Schnell. Mie nu mi au dat până acum prilejul. Dar lui Edwin, da.
— Și încă de două ori, a pufnit el. Cu toate că, într un sfert de veac, nu e prea mult, nu? Sper că tot ce o să vă spun n o să vă dezamăgească, în orice caz, nu mi ar face plăcere să repet experiența.
Prima oară fusese o simplă întâmplare, trecuseră de atunci cel puțin zece ani. Soții Schnell erau de câteva luni într o mică așezare machiguenga, pe râul Tikompinia, iar într o dimineață, lăsându și acolo soția, Edwin s a dus să facă o vizită unei alte familii a comunității, la câteva ceasuri de mers cu canoea, pe râu în sus. A călătorit însoțit de un puști, care îl ajuta la vâsle. Când au ajuns, au constatat că, în loc de cinci sau șase machiguengas, câți trăiau acolo, și pe care Edwin Schnell îi cunoștea, erau cel puțin douăzeci, unii ve¬niți din cătune foarte îndepărtate. Stăteau pe vine, în semi¬cerc, bătrâni și copii, bărbați și femei, în jurul unui bărbat care perora, așezat și cu picioarele încrucișate, cu fața la ei. Era un povestaș. Nimeni n a protestat când Edwin Schnell și băiatul s au așezat să asculte. Iar povestașul nu și a între¬rupt monologul în timp ce ei se alăturau ascultătorilor.
— Era destul de bătrân și vorbea atât de repede, că mi a fost tare greu să l urmăresc. Probabil că vorbea de o bună bucată de vreme. Nu părea deloc obosit. Iar spectacolul a mai durat câteva ceasuri. Din când în când îi întindeau un vas cu masato să și mai dreagă glasul cu o dușcă. Nu, până atunci nu l mai văzuse niciodată pe povestașul ăsta. Des¬tul de bătrân, la prima vedere, cu toate că, știți, aici, în jun¬glă, se îmbătrânește mai repede. La machiguengas, bătrân poate însemna treizeci de ani. Era un bărbat scund, vânjos, foarte expresiv. Eu, dumneavoastră sau oricine ar vorbi atâtea ore în șir ar răguși și ar obosi. Dar el, nu! Vorbea, vorbea întruna, plin de energie. În fine, asta era treaba lui și, neîndoielnic, o făcea foarte bine.
Despre ce vorbea? Păi îi e imposibil să și mai aducă amin¬te. Ce brambureală! Despre toate lucrurile care i treceau prin minte. Despre ceea ce făcuse în ajun și despre cele patru lumi ale universului machiguenga, despre călătoriile lui, despre buruienile magice, despre oamenii pe care îi cunoscuse și despre zei, zeișori și alte ființe fabuloase din panteonul tribului. Despre animalele pe care le văzuse și despre geografia celestă, un labirint de fluvii ale căror nume îi era imposibil să și le mai aducă aminte. Lui Edwin Schnell îi era foarte greu să urmărească atent acel șuvoi de vorbe, în care se sărea de la recolta de manioc la armatele de de¬moni ai lui Kientibakori, duhul cel rău, iar de aici la naș¬terile, la căsătoriile și la morțile din familii sau la nedrep¬tățile perioadei de sângerare a arborilor, cum numeau ei epoca febrei cauciucului. Foarte curând, Edwin Schnell a fost mai interesat nu de povestaș, ci de atenția fascinantă, extatică, cu care indienii machiguengas îl ascultau, primindu i glumele cu îndelungi hohote de râs sau întristându se o dată cu el. Cu ochi lacomi, cu gurile căscate, cu capetele drepte, nu pierdeau nici o inflexiune, nici un cuvânt din ce le spunea.
Cum îl ascultau ei pe povestaș, așa îl ascultam și eu pe lingvist. Da, existau! Și semănau cu cei din visurile mele...
— Trebuie să recunosc că nu mai țin minte mare lucru din ce povestea, a spus Edwin Schnell. Vă pot da doar câte¬va exemple. Ce amestecătură! Da, îmi aduc aminte că a po¬vestit ceremonia de inițiere a unui tânăr șaman, cu ayahuasca, sub supravegherea unui seripigari. A povestit despre viziunile pe care le avusese. Ciudate, incoerente, ca unele poezii moderne. A mai vorbit despre proprietățile unei pă¬sărele, chobiburiti; dacă se mărunțesc bine oscioarele de la aripi și se îngroapă în pământul de sub casă, este garantată armonia în familie.
— Am aplicat rețeta și, la drept vorbind, n a prea dat rezultatele scontate, a spus în glumă doamna Schnell. Tu ce părere ai, Edwin?
El a râs.
— Îi distrează, povestașii sunt filmele lor, televiziunea lor, a adăugat domnul Schnell, acum serios, după o pauză. Cărțile lor, circul lor, toate distracțiile de care dispunem noi, oamenii civilizați. Pentru ei, distracția este una singu¬ră pe lume. Asta sunt pentru ei povestașii. Atât și nimic mai mult.
— Și nimic mai puțin, l am corectat eu cu blândețe.
— Credeți? a spus el, derutat. Bine, da! Dar, iertați mă că insist, nu cred să fie ceva religios aici. De aceea atrage atenția tot acest mister, secretul cu care îl înconjoară.
— Se înconjoară cu mister ceea ce este important, mi a venit mie să mai spun.
— Nu e nici o îndoială în privința asta, a afirmat doamna Schnell. Pentru ei, povestașii sunt foarte importanți. Dar n am descoperit de ce.
A mai trecut o umbră fugară, a hârâit ceva, iar soții Schnell i au răspuns hârâit. L am întrebat pe Edwin dacă a stat atunci de vorbă cu povestașul cel bătrân.
— De abia am avut timp. La drept vorbind, când a ter¬minat de vorbit, eram zdrobit de osteneală, mă dureau toa¬te oasele. Așa că am adormit pe loc. Vă dați seama, patru sau cinci ore de stat jos, fără să mă mișc, după ce vâslisem contra curentului aproape toată ziua?! Și ascultând tot fe¬lul de năzbâtii. Nu mai eram în stare de nimic. Am ador¬mit, iar când m am trezit, povestașul plecase deja. Cum in¬dienilor machiguengas nu le place să vorbească despre asta, n am mai putut afla nimic despre el.
Era acolo. L am văzut în bezna foșnitoare din Nueva Luz: pielea de culoare arămiu verzuie, strânsă de ani în nenumărate riduri; pomeții, nasul, fruntea împodobită cu linii și cercuri, a căror funcție era să l ferească de ghearele și de colții fiarelor, de strășnicia naturii și de magie, ca și de dardele dușmanului; scund, cu picioare scurte și nodu¬roase, cu o mică pânză legată în jurul brâului și, bineînțeles, cu un arc și cu o traistă în mână, plină de săgeți. Era acolo: mergând printre tufișuri și trunchiuri, de abia vizibil prin¬tre desișurile vegetale, mergând, mergând, după ce vorbise timp de zece ore, spre următorii săi ascultători, pen¬tru a continua să vorbească. De câți ani făcea treaba asta? Cum începuse? Era o ocupație care se moștenea? Îl alegea cineva anume? Sau era obligat de ceilalți? Glasul doamnei Schnell a șters imaginea.
— Vorbește i despre celălalt povestaș, a zis ea. Cel care a fost deosebit de agresiv. Albinosul. O să l intereseze, sunt convinsă.
— Ei, nu știu dacă era chiar albinos, a râs Edwin Schnell în întuneric. Între noi, îi mai ziceam și Gringo.
De data asta n a mai fost din întâmplare. Edwin Schnell se afla într o așezare de pe râul Timpia, cu o familie de vechi cunoscuți, când pe neașteptate au sosit acolo câteva familii din împrejurimi, pradă unei excitații deosebite. Edwin a surprins câteva conciliabule; arătau înspre el și se îndepăr¬tau ca să discute neauziți. A ghicit motivul alarmei lor. Le a spus să nu fie neliniștiți, va pleca imediat. Lucrurile s au aranjat însă rapid, la insistența stăpânilor casei, și i au zis că poate să rămână. Dar când a sosit cel pe care îl așteptau s a iscat o nouă discuție, dură, prelungită, deoarece po¬vestașul a cerut într un mod urât, gesticulând, ca străinul să plece, în timp ce familia din partea locului se încăpățâna ca el să rămână. Edwin Schnell a optat pentru a și lua rămas bun de la gazde, spunând că nu dorește să fie cauza unei dispute. Și a strâns lucrurile și a plecat. Se îndrepta spre altă așezare, prin pădure, când gazdele sale machiguengas l au ajuns din urmă. Se putea întoarce, putea rămâne. Îl convinseseră pe povestaș.
— Adevărul este că nu erau convinși nici unii, nici cei¬lalți că e bine să rămân, iar cel mai puțin convins era poves¬tașul însuși, a adăugat. Era vădit că nu i făcea nici o plăcere prezența mea. M a făcut să i simt ostilitatea nearuncându mi nici o privire. Acesta i procedeul machiguenga: să l faci pe cineva invizibil prin ura ta. Dar între noi și acea familie de pe Timpia exista o legătură foarte strânsă, o înru¬dire spirituală, ne tratam cu apelativele de „părinți” și „fii”.
— Este foarte puternică legea ospitalității la indienii ma¬chiguengas?
— Mai curând legea înrudirii, a spus doamna Schnell. Dacă niște „rude” sunt găzduite de alte „rude”, sunt tratate regește. Nu se întâmplă prea des, din cauza distanțelor mari care îi despart. De aceea l au întors din drum pe Edwin și s au împăcat cu gândul ca și el să l asculte pe povestaș. Nu voiau să jignească o „rudă”.
— Mai bine ar fi fost mai puțin ospitalieri și m ar fi lă¬sat să plec, a suspinat Edwin Schnell. Când îmi aduc amin¬te de acea noapte, încă mă dor oasele și, mai ales, gura, de cât am căscat.
Povestașul își începuse relatările la căderea serii și a vor¬bit toată noaptea, fără întrerupere. Când a tăcut, cerul se luminase peste coroanele copacilor. Dimineața își intrase în drepturi. Edwin Schnell avea atâtea crampe la picioare, atâtea ace în trup, că au trebuit să l ajute să se ridice, să facă doi trei pași, să învețe din nou să meargă.
— În viața mea nu m am simțit mai indispus, a mur¬murat el. Nu mai puteam de oboseală, de disconfort. Mă luptasem o noapte întreagă cu somnul, mă dureau toți muș¬chii. Dacă m aș fi ridicat, s ar fi supărat foarte tare pe mine. Numai în primul ceas sau poate în primele două ore am putut urmări povestirile. După aceea, n am făcut decât să mă lupt cu mine însumi ca să nu pic pe jos de somn. Și, în ciuda strădaniilor mele, tot timpul mi se legăna capul dintr o parte în alta, ca limba unui clopot.
A râs încetișor, cufundat în amintiri.
— Edwin încă mai are coșmaruri, amintindu și de acea noapte albă, când își stăpânea cu greu căscatul și își tot masa picioarele, a spus doamna Schnell, hohotind.
— Și povestașul? am întrebat eu.
— Avea o pată mare pe față, un nev, a spus Edwin Schnell. A făcut o pauză, căutând în memorie sau poate căutându și cuvintele. Și un păr mai roșcat decât al meu. Un tip ciudat. Ceea ce indienii machiguengas numesc un serigorompi. Adi¬că un excentric, cineva ieșit din comun. Din cauza părului de culoarea morcovului i am zis Albinosul, iar între noi, Gringo.
Þânțarii jejenes făceau ravagii în gleznele mele. Le sim¬țeam acele și parcă le vedeam cum îmi pătrund în piele, care avea să se umple de mici bășici îngrozitor de ustură¬toare — acesta era prețul pe care trebuia să l plătesc de fiecare dată când veneam în junglă. Amazonia nu m a scu¬tit niciodată de acest supliciu.
— O pată mare? am bâiguit eu, cu mare greutate. Adică nta, ca băiatul pe care l am văzut azi dimineață în Nuevo Mundo?
— Nu, nu, un nev, o pată mare, de culoare închisă, m a întrerupt Edwin Schnell, ridicând mâna. Se întindea pe toa¬tă partea dreaptă a feței. O înfățișare impresionantă, vă asi¬gur. N am mai văzut un om cu asemenea nev, niciodată, nici printre machiguengas, nici în altă parte. Nici pe el nu l am mai văzut vreodată.
Simțeam acum înțepăturile țânțarilor pe tot trupul, pe toate părțile descoperite: față, gât, brațe, mâini. Norii care o acoperiseră se risipiseră, iar acum Kashiri era acolo, in¬completă și lucitoare, privindu ne. Un fior mi a străbătut tot trupul, din cap până în picioare.
— Avea părul roșcat? am murmurat. Mi se uscaseră bu¬zele, în schimb mâinile erau transpirate.
— Mai roșcat decât al meu, a răspuns el, râzând. Un ade¬vărat gringo, pe cuvânt. La urma urmei, poate că era albi¬nos. N am putut să l cercetez prea mult timp. V am spus în ce stare am rămas după acea ședință de povestiri. Parcă eram paralizat. Iar când m am trezit, el plecase deja, bineînțeles. Ca să nu trebuiască să mai stea de vorbă cu mine sau să nu mi mai vadă chipul.
— Ce vârstă putea să aibă? am articulat eu, foarte obo¬sit, de parcă eu aș fi fost cel care vorbise toată noaptea.
Edwin Schnell ridică din umeri.
— Cine știe, a suspinat el. V ați dat probabil seama cât de greu este să le ghicești vârsta. Ei nu și o cunosc, nu țin socoteala după sistemul nostru și, în plus, toți ating destul de repede această vârstă mijlocie. Vârsta machiguenga, am zice noi. Dar, în orice caz, era mai tânăr decât mine. Ca dum¬neavoastră, poate, sau ceva mai puțin decât dumneavoastră. Am tușit fără chef, de două sau de trei ori, ascunzându mi tulburarea. Și deodată, mi a venit un chef nebun, nestăpânit de a fuma. Ca și cum toți porii trupului meu s ar fi deschis deodată cerând să aspire o dată, de mii de ori fumul de țigară. Trecuseră cinci ani de când fumasem ceea ce credeam că avea să fie ultima mea țigară, eram sigur că scăpasem pentru totdeauna de tutun, de mai multă vre¬me mirosul de țigară mă scotea pur și simplu din sărite și iată că aici, pe neașteptate, în noaptea petrecută în Nueva Luz, din nu știu ce adâncuri misterioase se ivea, subjugându mă, imperioasă, dorința de a fuma.
— Vorbea bine machiguenga, m am auzit spunând, cu glas moale.
— Bine? a întrebat Edwin Schnell. Cum să spun? Vor¬bea, vorbea fără întrerupere, fără pauze, fără puncte. — Râse, exagerând. — Cum vorbesc povestașii. Povestind toate lucrurile întâmplate și care se vor întâmpla. Deci era ceea ce este.
— Da, am zis eu. Adică vorbea bine machiguenga? Nu putea fi...?
— Ce? a spus Edwin Schnell.
— Nimic, am zis eu. O prostie. Nimic, nimic.
Ca într un vis, crezându mă încă foarte atent la acele țânțarilor și la dorința de a fuma, trebuie să l fi întrebat pe Ed¬win Schnell cu o ciudată durere în mandibule și în limbă, de parcă le aș fi extenuat de cât le folosisem, când se întâmplase asta — „Oh, să fie vreo trei ani și jumătate”, a răs¬puns el — și dacă l a mai auzit, dacă l a mai văzut sau dacă mai avea vești despre el și să l fi auzit răspunzând negativ la cele trei întrebări: știam doar, era un subiect despre care indienii machiguengas nu se arătau dispuși să vorbească.
Când m am despărțit de soții Schnell — ei dormeau în casa lui Martin — și m am dus la coliba unde mi era ha¬macul, l am trezit pe Lucho Llosa, ca să i cer o țigară. „Dar de când te ai apucat de fumat?” s a mirat el, întinzându mi una, cu niște mâini moarte de somn.
N am aprins o. Am ținut o între degete, între buze, mimând gesturile unui fumător în cursul acelei lungi nopți; în timp ce mă legănam ușor în hamac, auzeam respirația liniștită a lui Lucho, a lui Alejandro și a piloților, ascultam țârâitul pădurii și simțeam cum trec clipele, una după alta, încet, solemn, neverosimil, impregnate de stupoare.
Ne am întors la Yarinacocha foarte devreme. A trebuit să facem o aterizare neprevăzută la jumătatea drumului, din cauza timpului nefavorabil. În cătunul campa în care ne am refugiat, pe malul râului Urubamba, era un misionar nord american, care părea unul dintre personajele faulk neriene dominate de o singură idee, de o încăpățânare intrepidă și de un alarmant eroism. Trăia în acele pustietăți de mai mulți ani, împreună cu nevasta și cu o droaie de copii mici; îl mai văd încă, în amintire, sub ploaia toren¬țială, dirijând cu mișcări energice ale brațelor niște imnuri pe care el însuși, dându se drept exemplu, le intona cu o voce din gât, sub un adăpost pe care trombele de apă puteau să l smulgă în orice clipă. Cei douăzeci de campas de abia își mișcau buzele, lăsând impresia că nu scot nici un sunet, dar se uitau țintă la el, cu aceeași atenție și încântare cu care, desigur, indienii machiguengas își priveau povestașii.
Când ne am reluat zborul, soții Schnell m au întrebat dacă nu cumva mi e rău. Le am răspuns că mă simt minu¬nat, numai că sunt cam obosit, pentru că dormisem doar câteva ceasuri. În Yarinacocha am stat doar minutele nece¬sare pentru a sări într un jeep care ne a dus la Pucallpa, ca să prindem cursa aeriană Faucett pentru Lima. În avion, Lucho m a întrebat: „Ce i cu fața asta? Ce a mai ieșit rău acum?” Eram pe punctul de a i dezvălui de ce devenisem mut și buimac, dar când am deschis gura mi am dat sea¬ma că nu eram în stare. Nu era o glumă; era ceva prea ireal și literar ca să poată fi verosimil și mult prea serios ca să pot glumi, de parcă ar fi fost vorba de o simplă întâmplare.
Acum știam care era motivul tabuului. Chiar îl știam? Da. Era oare posibil? Da, era. De aceea evitau să vorbeas¬că despre ei, de aceea îi ascundeau cu zel în ultimii două¬zeci de ani de antropologi, de lingviști, de misionarii ame¬ricani; de aceea nu mai apăreau în scrierile etnologilor contemporani despre indienii machiguengas. Nu apărau in¬stituția, pe povestașul abstract. Îl apărau pe el! Chiar la cererea lui, firește. Ca să nu trezească în nici un fel curiozi¬tatea vreunui viracocha în legătură cu acest extraordinar altoi al tribului. Iar ei făceau după cum le ceruse el, de atâția ani, adăpostindu l într un tabu care se extinsese la în¬treaga instituție, la povestașul în sine. Dacă așa stăteau lu¬crurile însemna că l respectau foarte mult. Dacă acesta era adevărul, atunci el devenise pentru ei unul de al lor.
Am început să ne pregătim emisiunea chiar în acea zi, la miezul nopții, în studiourile Canalului, după ce trecu¬sem pe acasă ca să facem baie și să ne schimbăm, iar eu făcusem un drum și pe la o farmacie, pentru a mi procura o pomadă și niște antialergice pentru pișcăturile de țânțari jejenes. Ne am hotărât ca emisiunea să aibă forma unui jur¬nal de călătorie, în care alternau comentariile și amintirile cu interviurile realizate în Yarinacocha și în Alto Urubamba. Ca de obicei, în timp ce viziona materialul, Moshe ne bombănea că nu luasem cutare imagine în alt fel sau că o luasem în felul ăsta. Atunci mi am adus aminte că și el e evreu.
— În ce relații ești cu poporul ales, aici, în Peru?
— Merge, mi a răspuns el. De ce? Vrei să te tai împrejur?
— Mi ai putea face un serviciu? S ar putea afla ceva de¬spre soarta unei familii din comunitate, care a plecat în Israel?
— Vrei să facem o ediție a „Turnului Babel” despre kibbutzuri? a întrebat Lucho. Atunci, va trebui să facem una și despre refugiații palestinieni. Ce, nu mai punem punct emisiunii săptămâna viitoare?
— Familia Zuratas. Tatăl, don Salomon, avea o prăvă¬lioară pe strada Brena. Eu eram prieten cu fiul lui, Saul. Se pare că au plecat în Israel la începutul anilor '60. Dacă ai putea să afli care e adresa lor de acolo, mi ai face un mare serviciu.
— Să văd ce pot face, mi a răspuns Moshe. Bănuiesc că la comunitate trebuie să fie vreun registru cu treburile astea. Emisiunea despre Institutul de Lingvistică și despre in¬dienii machiguengas a ieșit mai lungă decât prevăzusem. Când am predat materialul la regie, am fost preveniți că pen¬tru duminica următoare exista un spațiu vândut, la ore care nu se mai pot modifica, așa că dacă nu reduceam noi înșine emisiunea exact la o oră, o va face operatorul, în momen¬tul difuzării, la întâmplare. A trebuit să l scurtăm în grabă și cu amărăciune, deoarece timpul ne învinsese. Începusem deja să pregătim și ultima ediție a „Turnului Babel”, cea din duminica următoare. Stabilisem ca aceasta să fie o antologie a celor douăzeci și patru de emisiuni anterioa¬re. Dar, ca întotdeauna, a trebuit să ne schimbăm planu¬rile, încă de la debutul emisiunii, eu încercasem să o con¬ving pe Doris Gibson să ne acorde un interviu și să ne ajute să facem o trecere în revistă a vieții ei de fondatoare și di¬rectoare de reviste, femeie de acțiune, luptătoare împotri¬va dictaturilor și victimă a acestora — cu un celebru prilej, îi luase la palme pe polițiștii care veniseră să confiște exemplarele din revista Caretas — și, mai ales, de femeie care, într o societate pe atunci mult prea masculină și mai plină de prejudecăți decât acum, fusese capabilă să și croiască drum și să aibă succes în domenii considerate un mono¬pol al bărbaților. Totodată, Doris fusese una dintre femeile cele mai frumoase din Lima, curtată de milionari și muză a pictorilor și a poeților celebri. Impetuoasa Doris, care este totuși foarte timidă, îmi refuzase invitația, pentru că, spu¬nea ea, camera de luat vederi o intimida. Dar în ultima săptămână își schimbase părerea și mi a transmis că primește să apară în program.
Am intervievat o deci, iar acest interviu, împreună cu antologia, a pus capăt „Turnului Babel”. Fidelă destinului său, ultima emisiune, pe care eu, Moshe, Lucho și Alejandro am văzut o la mine acasă, în jurul unei mese pe care erau mâncăruri chinezești și pahare cu bere rece, a fost vic¬tima unui accident tehnic. Datorită unuia dintre misteri¬oasele motive — sabotajul celest — care erau pâinea de fiecare zi la Canalul TV, în momentul transmiterii emi¬siunii a început să se audă pe neașteptate o muzică de jazz, care a însoțit, ca un fundal sonor, toate anecdotele pe care le povestea Doris despre dictatura generalului Odria, de¬spre descinderile poliției la Caretas sau despre pictura lui Servulo Gutierrez.
Când s a terminat programul și ciocneam pentru moar¬tea acestei emisiuni și nedeshumarea ei, a sunat telefonul. Era Doris, care mă întreba dacă n ar fi fost mai potrivit ca, în loc de ritmuri de jazz cam insolite, să i însuflețim inter¬viul cu varavies din Arequipa (ea este, printre altele, și o înfocată arequipeancă). Când Lucho, Moshe și Alejandro au încetat să mai râdă de explicațiile pe care eu le inventa¬sem pentru a justifica prezența jazzului în emisiune, Moshe mi a spus:
— Apropo, era să uit. Am făcut ce m ai rugat.
Trecuse mai bine de o săptămână, iar eu nu i mai reamin¬tisem pentru că bănuiam răspunsul și mă cam speria po¬sibilitatea unei confirmări.
— Se pare că n au plecat în Israel, mi a spus el. De unde ai scos povestea asta cu plecatul?
— Te referi la Zuratas? l am întrebat eu, știind foarte bine despre ce vorbește.
— Cel puțin don Salomon Zuratas n a plecat. A murit aici. A fost înmormântat în cimitirul evreiesc din Lima, ăla de pe bulevardul Colonial. — Moshe a scos o hârtiuță din buzunar și a început să citească. — Pe 23 octombrie 1960. În această zi l au îngropat, ca să fiu mai exact. Bunicul meu îl cunoștea și a fost la înmormântarea lui. Cât despre fiul lui, prietenul tău, poate el s o fi dus în Israel, dar n am putut afla nimic. Nici unul dintre cei pe care i am întrebat nu știe nimic.
Dar eu da, m am gândit. Eu știu totul.
— Avea o pată mare pe față? a întrebat Moshe. Bunicul meu ține minte și detaliul ăsta. I se zicea fantoma operei?
— Da, una enormă. Noi îi ziceam Mascarita.


VII

Se întâmplă lucruri bune și se întâmplă lucruri rele. Rău e că se pierde înțelepciunea. Înainte, erau o mulțime de seripigari, și dacă nu știa ce să mănânce, cum să tămăduiască boala, dacă nu cunoștea pietrele care îl apără de Kientibakori și de dracii lui, omul care umblă se ducea să i întrebe. Întotdeauna era câte un seripigari prin apropiere. Fumând, bând fierturi, cugetând sau stând de vorbă cu saankarite în lumile de deasupra, el căuta răspunsul. Acuma sunt puțini, iar unii n ar mai trebui să se numească seripi¬gari, pentru că mai știu ei oare să dea sfaturi. Înțelepciunea lor s a uscat, ca o rădăcină viermănoasă, poate. Asta duce la o mare zăpăceală. Așa spun, pe unde merg eu, toți oamenii care umblă. Oare nu ne mișcăm îndeajuns? se în¬treabă. Om fi devenit, poate, leneși! Sau poate că nu ne facem datoria cum trebuie.
Cel puțin asta i ce am aflat eu.
Cel mai înțelept seripigari pe care l am cunoscut s a dus. Poate că s o fi întors; poate că nu. Trăia dincolo de Gran Pongo, pe râul Kompiroshiato. Se numea Tasurinchi. Nu avea secrete pentru el lumea asta, nici celelalte. Știa să deo¬sebească viermii care se mănâncă după culoarea inelelor lor și după felul în care se târau. Se uita la ei așa, închizând puțin ochii, cu o privire pătrunzătoare. Se uita la ei o vre¬me. Și pe loc își dădea seama. Tot ce știm despre viermi, de la el am învățat. Ãla care crește pe tulpina de trestie e bun, chakokieni îi zice, iar ăla care trăiește pe lupuna nu i bun. Bun e și ăla de pe trunchiurile putrezite, shigopi, și ăla de pe rămurelele de manioc. Foarte rău e ăla care se cuibă¬rește în carapacea broaștei țestoase. Cel mai bun și cel mai gustos e ăla din boștina de manioc și de porumb măcinat când se face masato. Viermele ăsta, kororo, îndulcește gura, curăță stomacul, îți ține de foame și pe urmă dormi ca un prunc. În schimb, viermele stârvului de caiman care zace pe malul mlaștinii dă răni pe trup și năluciri rele.
Tasurinchi, ăla de pe râul Kompiroshiato, făcea viața oa¬menilor mai bună. Avea tot felul de rețete, pentru orice. M a învățat și pe mine multe... Acuma mi aduc aminte de asta. Cine moare mușcat de viperă trebuie ars imediat; dacă nu, din leșul lui se nasc reptile, iar pădurea din jur colcăie de animale veninoase. Și mi mai aduc aminte și de asta. Că nu i de ajuns să arzi casa unuia care pleacă, trebuie s o faci stând cu spatele. Dacă privești flăcările n ai noroc. Þi se fă¬cea părul măciucă vorbind cu seripigari ăsta. Te speriai de câte nu știai. Poate că din neștiință vin și primejdiile. „Cum de ai învățat atâtea lucruri?” îl întrebam eu și i ziceam: „Parc ai fi trăit înainte să începem să umblăm și ai fi văzut și ai fi trecut prin toate.”
„Important este să nu ți pierzi răbdarea și să lași să se întâmple ce trebuie să se întâmple, îmi răspundea el. Dacă omul trăiește tihnit, păstrându și răbdarea, are timp să cu¬gete și să și aducă aminte”, mai spunea. Poate că așa omul își va găsi menirea. Poate că așa va trăi în mulțumire. Nu va mai uita ce a învățat. Dacă și pierde răbdarea, luând o înaintea timpului, lumea se tulbură, se zice. Iar sufletul cade în noroi. Asta i dezordinea. E cel mai rău lucru, se pare. Cel mai rău din lume și din sufletul omului care umblă. Atunci, el nu mai știe ce să facă, nici unde să se ducă. Nu știe nici să se apere: ce mă fac? Ce trebuie să fac? zic ei. Atunci, dracii și drăcușorii se bagă în viața lui și se joacă cu ea. Așa cum fac copiii broaștele să sară, tot așa se joacă și ei. Greșelile se fac întotdeauna din cauza dezordinii, se pare.
„Tasurinchi, ce trebuie să facem ca să nu ne pierdem se¬ninătatea?” „Să mâncați doar ce se cuvine și să respectați interdicțiile, povestașule!” Dacă nu, oricui i se poate întâmpla ce i s a întâmplat odată lui Tasurinchi.
Ce i s a întâmplat?
Iată ce i s a întâmplat. Asta era înainte.
Era un mare vânător. Știa mărimea cursei pentru un sajino și cum să facă nodul de la sfoară pentru a prinde un paujil. Știa cum să ascundă colivia pentru a atrage înăun¬tru un ronsoco. Dar știa mai ales să mânuiască arcul. Săge¬țile lui nimereau întotdeauna ținta de prima dată.
Într o zi, când s a dus la vânătoare, după ce ținuse post și se pictase pe față cum se cuvine, a simțit că se mișcă frun¬zișul în apropiere de el. A bănuit o formă și s a oprit: un animal mare, și a zis. Se apropia încet, neatent. Fără să afle ce este, a țintit repede cu săgeata. A dat fuga să vadă. Era acolo, mort. Ce căzuse? Un cerb. S a îngrozit, bineînțeles. Avea să i se întâmple o mare nenorocire. Ce i se întâmplă celui care omoară un animal interzis? Nu era nici un seripigari prin apropiere ca să l întrebe. I se va umple trupul de bășici? Va fi chinuit de dureri cumplite? Kamagarini ii or să i smulgă un suflet la noapte și or să l ducă în vârful vreunui copac, ca să l ciugulească vulturii? Au trecut mai multe răsărituri de lună, fără să i se întâmple ceva. Atunci, Tasurinchi s o fi umflat în pene. „Asta i o păcăleală, că n avem voie să omorâm cerbi”, l au auzit rudele lui spunând, „scorneli de ale fricoșilor, asta i!” „Cum de te încu¬meți să vorbești așa!”, îl dojeneau ei, privind speriați în toate părțile, în sus și n jos. „Eu am omorât unul și mă simt liniștit și fericit”, le răspundea el.
Și tot spunând vorbele astea, Tasurinchi a trecut la fapte și a făcut ce zicea. A început să vâneze cerbi. Mergea pe ur¬me până la collpa, unde se duceau să lingă pământul sărat. Se ținea după ei până la râu, unde se strângeau să bea apă. Căuta peșterile unde se adăposteau femelele ca să fete. Se oprea într o ascunzătoare și când vedea cerbul, îl săgeta. Animalele agonizau privindu l cu ochii lor mari. Îndure¬rate și întrebându l parcă: „Ce mi ai făcut?” Iar el ridica vânatul pe umăr. Mulțumit, poate. Fără să i pese că se murdărește cu sânge de la ceea ce a vânat. Ca să vezi, de nimic nu i mai păsa! Nu se mai temea de nimic. Îl ducea acasă și i striga nevesti sii: „Gătește l! Cum gătești și carnea de sachavaca”, așa i zicea. Ea îi da ascultare tremurând toată de frică. Uneori, încerca să l prevină: „Mâncarea asta o să ne aducă numai nenorociri”, se tânguia. „Și mie, și ție, la toți, poate, Tasurinchi, este ca și când ți ai mânca fiii și mamele, zău. Ce, noi suntem chonchoites? Când a mai mâncat un machiguenga carne de om?” Iar el își bătea joc de ea. Înecându se cu bucățile de carne, mestecând, îi zicea: „Dacă cerbii sunt oameni transformați în animale, ăia din neamul chonchoites au dreptate. Asta i o hrană gustoasă. Uite ce os¬păț, uită te cât mă bucur de mâncarea asta.” Și trăgea la bășini. Iar în pădure, Kientibakori bea masato, țopăia a sărbătoare. Bășinile lui păreau tunete; râgâitul lui semăna cu răgetul jaguarului.
Și, într adevăr, în ciuda cerbilor pe care i dobora cu să¬geata și i mânca, lui Tasurinchi nu i se întâmplă nimic. Unele familii fuseseră cuprinse de neliniște; altele, urmându i exemplul, au început să mănânce carne interzisă. Atunci, lumea a fost numai dezordine.
Într o zi, Tasurinchi a dat de o urmă în pădure. Era foar¬te fericit. Urma era mare și ușor de urmărit, iar experiența îi spunea că e vorba de o turmă de cerbi. S a ținut după ea mai multe răsărituri de lună, amăgindu se și pierzându și firea. „Oare câți o să dobor? visa. Poate că tot atâția câte să¬geți am la mine. O să i târăsc rând pe rând până acasă, o să i fac bucăți, o să le dau cu sare și o să avem mâncare pentru multă vreme.”
Urmele duceau la o mlaștină cu apa foarte murdară; în¬tr o parte, era o cădere de apă, pe jumătate ascunsă de frun¬zele și de crengile copacilor. Vegetația înăbușea zgomotul apei, iar locul nu părea a fi din lumea asta, ci din Inkite. Prea liniștit, poate. Aici venea turma să se adape. Aici se strângeau cerbii să rumege ceea ce mâncaseră peste zi. Aici dormeau, înghesuindu se unii într alții, ca să se încălzeas¬că. Ațâțat de descoperirea lui, Tasurinchi s a apucat să cerceteze împrejurimile. Ãla, ăla e cel mai bun copac! De aco¬lo vedea bine, de acolo își va slobozi săgețile. S a cățărat în pom și și a făcut o ascunzătoare din crengi și frunze. Și s a pus pe așteptat, cuminte, cumințel, de parcă toate su¬fletele i se scurseseră afară, iar trupul îi rămăsese numai piele, gol pe dinăuntru.
Dar n a așteptat prea mult. Curând, auzul lui fin, de mare vânător, a prins în depărtare tropăitul cerbului în pădure: trop, trop, trop. L a văzut apărând imediat: un cerb înalt, mândru, cu privirea de om trist care a plecat. Lui Tasurinchi i au sticlit ochii. Îi curgeau balele, poate, „ce fraged, ce gustos!” se gândea. A ochit și a tras. Dar săgeata a trecut șuierând pe lângă cerb, ferindu se parcă să l atingă, și s a pierdut undeva în adâncul pădurii. De câte ori poate muri un om? De mai multe ori, se pare. Cerbul ăla n a murit. Nici nu s a speriat. Ce se întâmpla? În loc să fugă, a început să bea apă. Întinzându și gâtul de pe malul băltii, băgându și și scoțându și botul din apă, plescăind, bea, pșșș! șșș! Bea, pșșș, șșș, mulțumit. Ca și cum n ar fi simțit perico¬lul. Liniștit. O fi oare surd? O fi un cerb fără miros? Tasurinchi își pregătise a doua săgeată. Trop, trop. Atunci a des¬coperit că mai venea un cerb, croindu și drum printre crengi, mișcând frunzele. S a oprit lângă celălalt și a început să bea și el. Păreau amândoi mulțumiți că beau apă. Pșșș, șșș, șșș. Tasurinchi întinse arcul. Dar nici de data asta n a nimerit. Ce se petrece? Cei doi cerbi continuau să bea, fără să se sperie, fără să fugă. Ce i cu tine, Tasurinchi? Îți tremură mâna? Þi ai pierdut vederea? Nu mai știi să socotești dis¬tanța? Ce să facă? Șovăia, neîncrezător. Pentru el, lumea se cufundase în beznă. Și a continuat să dea drumul la să¬geți. Atras toate săgețile. Trop, trop, trop. Cerbii veneau întruna. Mulți, tot mai mulți, foarte mulți. În urechile lui Tasurinchi, darabana copitelor lor răsuna necontenit. Trop, trop. Nu păreau să vină din lumea asta, ci din cea de jos sau din cea de sus. Trop, trop. De abia atunci a înțeles, poa¬te. De abia atunci. Ei au căzut în cursă sau tu, Tasurinchi?
Cerbii erau acolo, liniștiți, deloc furioși. Beau, rumegau, se odihneau, se împreunau. Își întindeau gâtul unul peste altul, se luau în coarne. De parcă nimic nu se întâmplase, nici nu avea să se întâmple. Dar Tasurinchi știa că ei știu că el se află acolo. Oare așa își vor răzbuna morții? Făcându l să sufere așteptând? Nu, acesta era doar începutul. Ce trebuia să se petreacă nu se va petrece atâta timp cât soa¬rele va fi în Inkite, ci după aceea, când va apărea Kashiri. Astrul ofensat, pătat. A venit și noaptea. Cerul s a umplut de stele. Kashiri își trimitea lumina i plăpândă. Tasurin¬chi vedea sclipind în ochii cerbilor regretul că nu mai sunt oa¬meni, tristețea că nu mai umblă. Deodată, ascultând parcă de un ordin, animalele s au pus în mișcare. Toți, în același timp, se pare. Și se îndreptau spre copacul unde era Tasu¬rinchi. Erau deja acolo, la poalele copacului. Și erau foarte mulți. O pădure de cerbi. Unul în spatele altuia, în mod organizat, fără să se bulucească, fără grabă, au început să împungă copacul. Mai întâi, ca în joacă, apoi tot mai tare. Foarte puternic. El era trist. „O să cad”, își zicea. N ar fi crezut niciodată că, înainte de a pleca, o să fie ca o maimuță shim¬billo, agățat de crengi, străduindu se să se țină ca să nu se prăbușească în puzderia de cerbi. Totuși a rezistat toată noaptea. S a ținut transpirând și gemând, până i au obosit brațele și picioarele. În zori, s a lăsat ușurel în jos, istovit. „Trebuie să mă împac cu soarta”, și a zis.
Acum e și el cerb, ca toți ceilalți. O fi bântuind pe acolo, boc, boc, în sus și n jos, prin pădure. Fugind de tigru, temându se de șarpe. Trop, trop. Ferindu se de puma și de săgețile vânătorilor care, din neștiință sau din răutate, își omoară și își mănâncă frații.
Când întâlnesc un cerb, îmi aduc aminte de povestea pe care am auzit o de la seripigari de pe râul Kompiroshiato. Și dacă ăsta e Tasurinchi, vânătorul? Cine poate ști. Cel pu¬țin eu n aș putea spune dacă un cerb a fost mai înainte om care umblă sau nu. Mă îndepărtez uitându mă la el. Poate că mă recunoaște totuși; poate că, văzându mă, se gândește: „Și eu am fost ca el.” Cine știe!
Într o căpială rea, un machikanari de pe râul curcubeului, Yoguieto, s a prefăcut în tigru. Cum și a dat seama de asta? Din nevoia bruscă pe care a simțit o, de a omorî cerbi și de a i mânca. „Mă orbise furia”, spunea. Și, începând a rage de foame, a rupt o la fugă prin pădure, luându le urma. Până a dat de unul, pe care l a omorât. Când a redevenit machikanari, avea resturi de carne printre dinți, iar unghiile îi sângerau din cauza loviturilor pe care le dăduse cu ghea¬rele. „Kientibakori trebuie să fie mulțumit, probabil”, zi¬cea. O fi fost, poate.
Cel puțin asta i ce am aflat eu.
Ca și cerbul, fiecare animal din pădure și o fi având po¬vestea lui. Și cel mic, și cel mijlociu, și cel mare. Și cel care zboară, ca pasărea colibri. Și cel care înoată, ca boquichico. Și cel care umblă mereu în turme, ca huangana. Toți au fost înainte altceva decât sunt acum. Tuturor li s o fi întâmplat ceva care poate fi povestit. V ar plăcea să le știți povestea? Și mie. Multe dintre cele pe care le știu le am auzit de la seripigari ul de pe Kompiroshiato. Dacă ar fi fost după mine, m aș mai afla încă acolo, ascultându l, așa cum faceți voi acum, aici. Dar el, într o bună zi, m a dat afară: „Dar cât o să mai stai pe aici, Tasurinchi!” mi a zis, dojenindu mă. „Trebuie să pleci. Tu ești povestaș, eu seripigari, iar acum, tot punându mi întrebări, tot punându mă să vorbesc, m ai schimbat în ceea ce ești tu. Þi ar plăcea să te faci seripigari? Ar trebui mai degrabă să te mai naști o dată. Să treci prin toate încercările. Să te purifici. Să ai căpieli, bune și rele, să suferi mult. E greu să ajungi la înțelepciune. Ești bătrân de acum, nu cred să mai izbutești. Și, în plus, cine știe dacă asta ți o fi ție soarta. Du te, apucă te de umblat. Și vorbeș¬te, povestește. Nu răsturna ordinea lumii, povestașule.”
Adevărul este că l am cam năucit cu întrebările. Știa to¬tul, iar asta mi sporea curiozitatea. „De ce oamenii care um¬blă își pictează trupul cu achiote?” l am întrebat eu odată. „Din cauza moritoni ului”, mi a răspuns el. „Adică din cauza păsărelei ăleia?” „Da, chiar din pricina ei.” Și atunci m a îndemnat să cuget. Oare de ce crezi că cei din neamul machiguenga se feresc să omoare moritoni ul? De ce, când dau de el prin iarbă, se feresc să nu l calce? De ce, când apa¬re într un pom și i zărești lăbuțele albe, gușa neagră, te simți recunoscător? Datorită plantei achiote și păsărelei moritoni umblăm noi, Tasurinchi. Fără ele, oamenii care umblă ar fi dispărut. Ar fi fiert, ar fi ars, plini de bășici, spărgându se o dată cu ele, poate. Asta a fost înainte.
Pe atunci, moritoni era un copil care umblă. Una dintre mamele lui o fi Inaenka. Da, boala care rupe carnea era pe atunci femeie. Boala care roade fața, lăsând o plină de găuri. Inaenka. Ea era boala aia și tot ea era și mama lui moritoni. Părea o femeie ca toate celelalte, dar șchiopăta. Oare toți dracii șchioapătă? Se pare că da. Se zice că și Kien¬tibakori. Șchiopătatul o scotea din sărite pe Inaenka; purta o cushma lungă, lungă, și nici¬odată nu i se vedeau picioa¬rele. Nu era ușor s o recunoști, să ți dai seama că nu e fe¬meie, ci ceea ce este.
Tasurinchi pescuia pe malul râului. Pe neașteptate, în plasa lui s a prins un sungaro enorm. El a fost tare bucu¬ros. O să poată scoate, probabil, o copaie de grăsime. Pe când se gândea așa, a zărit despicând apele, în fața lui, o ca¬noe. A văzut o femeie care vâslea și mai mulți copii. Un se¬ripigari, care aspira tutun stând în coliba lui Tasurinchi, a mirosit imediat pericolul. „N o chema!” l a prevenit el pe Tasurinchi. „Nu vezi că i Inaen¬ka?” Dar Tasurinchi, ne¬răbdător, își și slobozise șuieratul, o și salutase. Las tanganas care împingeau canoea s au ridicat. Tasurinchi a văzut ambarcația apropiindu se de mal. Femeia a sărit pe plajă, mulțumită.
„Ce sungaro frumos ai prins, Tasurinchi!” i a zis ea, apro¬piindu se. Mergea încetișor, iar el n a băgat de seamă că șchioapătă. „Hai, du l în casă, ți l gătesc eu. Pentru tine, zău!”
Fălos, Tasurinchi i a dat ascultare. Și a aruncat peștele pe umăr și s a îndreptat spre colibă, nebănuind că și gă¬sise soarta. Știind ce avea să se întâmple, seripigari îl privea cu tristețe. Când mai erau doar câțiva pași până să ajungă la colibă, peștele sungaro i a alunecat de pe umăr, tras de un kamagarini nevăzut. Tasurinchi a văzut că, o dată ajuns pe jos, animalul începuse să și piardă pielea, de parcă ar fi fost stropit cu apă clocotită. Era atât de uluit, încât nu iz¬butea nici să l strige pe seripigari, nici să se miște. Asta era spaima. Îi clănțăneau dinții, poate. Era paralizat, nu și pu¬tea da seama că începuse să i se întâmple și lui ce se întâmplase cu peștele sungaro. De abia când simți un clocot și îi mirosi a carne friptă își privi trupul: și el se cojea. Prin unele locuri, își putea vedea măruntaiele sângerând. S a prăbu¬șit pe jos, strigând îngrozit. Tasurinchi se zbătea și plângea. Atunci, Inaenka s a apropiat de el și l a privit cu adevăra¬tul ei chip, o bășică de apă clocotitoare. L a stropit bine, de sus până jos, bucurându se când vedea cum Tasurinchi, ca și peștele sungaro, se cojea de piele, fierbea și murea de stricăciune.
Inaenka s a pus pe țopăit, încântată. „Sunt stăpâna bolii care ucide cu iuțeală”, striga, provocându i pe oameni. Stri¬ga tare, ca toată pădurea să afle. „I am omorât, iar acum, fripți și dreși cu achiote, o să mă apuc să i mănânc”, zicea. Kientibakori și dracii lui țopăiau și ei, veseli, împingându se și mușcându se prin adâncurile pădurii. „Ehei, ehaa! Ea este Inaenka!” Așa cântau.
De abia atunci și a dat seama femeia cu chip de bășică în clocot că mai era acolo și seripigari. Se uita senin la ceea ce se întâmplă, fără mânie, fără teamă, trăgând tutun pe nas. Strănuta liniștit, ca și cum ea nu s ar fi găsit acolo, nici nu s ar fi întâmplat ceva. Inaenka s a hotărât să l omoare. S a apropiat de el și se pregătea să l stropească cu picături de apă clocotită, când seripigari, imperturbabil, i a arătat două pietre albe care se legănau agățate de gâtul lui.
„Nu mi poți face nimic atâta timp cât o să am pietrele astea, i a amintit el. Ele mă apără de tine și de toate relele din lume. Ce, nu știai?”
„E adevărat”, i a răspuns Inaenka. „O să aștept aici, lângă tine, până ai să adormi. Atunci, o să ți smulg pietrele, le arunc în apele râului și o să te stropesc în voie. Nimic nu te mai scapă. O să te decojești și tu ca peștele sungaro și o să ți crape pielea din cauza bășicilor, ca lui Tasurinchi.” Așa avea să se întâmple, poate. Cu cât se lupta mai tare cu somnul, cu atât îi scădea rezistența. Noaptea, zăpăcit de lumina mincinoasă a lui Kashiri, cel pătat, l a furat som¬nul. Inaenka s a apropiat șchiopătând. Cu multă îndemânare, i a luat cele două pietre și le a aruncat în râu. Atunci a putut să l împroaște cu apă din chipul ei sub formă de bășică și s a veselit văzând cum seripigari fierbea, se um¬plea de nenumărate bășici, iar pielea începea să i se cojeas¬că, să i crape.
„Ce o să mă mai ospătez, pe cinste!” striga, țopăind și învârtindu se. Din canoea trasă la mal, fiii ei văzuseră toa¬te nenorocirile pricinuite de Inaenka. Or fi fost îngrijorați. Și triști, poate.
În apropiere era o plantă de achiote. Unul dintre fiii femeii boală a observat că planta își întindea crengile și își mișca frunzele în direcția lui. Voia oare să i spună ceva? Copilul s a apropiat și s a adăpostit sub răsuflarea caldă a fructelor ei. „Eu sunt Potsotiki”, a auzit o spunându i cu un glas tremurător. „Inaenka, mama ta, va stârpi neamul oamenilor care umblă, dacă nu facem ceva.” „Ce putem face? s a întristat copilul. Ea are puterea asta, ea este boala care omoară repede.” „Putem, dacă vrei să mă ajuți să i salvăm pe oamenii care umblă. Dacă ei dispar, soarele o să cadă. Și n o să mai încălzească niciodată lumea asta. Sau preferi ca totul să fie beznă și ca demonii lui Kientibakori să devină atotstăpânitori?” „Te voi ajuta, a spus copi¬lul. Ce trebuie să fac?”
„Mănâncă mă! l a învățat planta de achiote. O să ți se schimbe chipul, iar mamă ta nu te va mai recunoaște. Te vei apropia de ea și i vei spune: «Știu un loc unde cei im¬perfecți devin perfecți; monștrii devin oameni. Acolo, pi¬cioarele tale vor deveni ca ale celorlalte femei.» Iar tu o vei duce atunci în acel loc.” Mișcându și frunzele și crengile cu înțelepciune, făcându și fructele să danseze vesel, Potsotiki i a explicat copilului ce direcție trebuie să urmeze.
Ocupată să facă bucăți și bucățele ce mai rămăsese din oamenii pe care îi omorâse, văzând ivindu-li se mărunta¬iele, inima, Inaenka nu și dădea seama ce se punea la cale. După ce a tăiat bucățile, le a fript și le a dat cu achiote, care i plăcea nespus. În acea clipă, copilul îl mâncase însă pe Potsotiki. Devenise un copil roșu, roșu ca argila, roșu cum e culoarea de achiote. S a apropiat de mamă sa, iar ea nu l a recunoscut. „Cine ești? l a întrebat ea. Cum de te apropii fără să tremuri? Nu știi cine sunt eu?”
„Firește că știu, i a răspuns copilul achiote. Am venit să te caut, pentru că știu un loc unde poți fi fericită. E de ajuns să calci pe acel pământ și să te scalzi în râurile lui, că îndată tot ceea ce e strâmb se îndreaptă. Atunci, îți cresc la loc toa¬te membrele pe care le ai pierdut. Te duc eu până acolo. O să scapi de șchiopătătură. Vei fi fericită, Inaenka. Hai, vino după mine.”
Vorbea cu atâta siguranță, încât Inaenka, uluită de copilul ăsta de o culoare neobișnuită, care nu se temea de ea și care i promitea ce dorea ea cel mai mult — niște picioare normale —, s a luat după el.
Au făcut o călătorie interminabilă. Au traversat păduri, râuri, mlaștini, trecători. Au urcat și au coborât munți, și iar au intrat în păduri. A plouat peste ei de nenumărate ori. Fulgerul a scânteiat pe deasupra capetelor lor, furtuna s a năpustit asupra lor, asurzindu i. După ce au trecut de o mlaștină fumegândă, cu fluturi care șuierau, au ajuns. Aco¬lo era Oskiaje. Aici se întâlneau toate râurile de pe lumea asta și din celelalte lumi; Meshiareni coboară până aici din cerul cu stele, pe aici trece și Kamabiria, ale cărui ape târăsc sufletele morților spre lumile din adâncuri. Erau aici monștri de toate formele și mărimile, chemând o cu trompele și cu ghearele lor pe Inaenka. „Vino, vino, tu ești una dintre noi”, mârâiau ei.
„De ce m ai adus aici? a murmurat Inaenka, îngrijorată, furioasă, mirosind în cele din urmă înșelăciunea. Am călcat pe pământul ăsta, iar picioarele mele sunt tot strâmbe.”
„Te am adus aici la sfatul lui Potsotiki, planta de achiote, i a mărturisit fiul. Ca să nu mai distrugi poporul care um¬blă, de asta! Soarele n o să mai cadă din pricina ta.”
„Bine, a zis Inaenka, împăcată cu soarta ei. I oi fi salvat pe ei, poate. Dar pe tine am să te urmăresc zi și noapte. Zi și noapte, până te stropesc cu apa mea de foc. O să te aco¬peri cu bășici. O să mă uit cum te despielițezi, zbătându te. Și o să hohotesc văzându te cum suferi. N o să poți scăpa de mine.”
Dar el a scăpat totuși. Da, ca să scape de Inaenka, el a trebuit să renunțe la înfățișarea de om. Aplecat și, rătăcind în căutarea unui adăpost, și a ales ca sălaș această pasăre neagră, cu piciorușele albe. Acum e moritoni. Acum tră¬iește pe lângă râu și doarme pe imașuri, adăpostit în iarbă. Mulțumită lui și lui Potsotiki, oamenii care umblă au scă¬pat de boala care i despielița, de boala care arde și omoară cu iuțeală. Se pare că de aceea ne dăm trupul cu vopsea de achiote. Căutăm, vasăzică, protecția lui Potsotiki. Ni¬meni nu calcă un moritoni dacă l găsește dormind în iarba de pe pășune, ci mai curând se îndepărtează de el. Când un moritoni cade prins în bețișorul cu clei pe care vânătorul îl pune în adăpătoare, i se dă drumul; vânătorul îl încăl¬zește și l încurajează cu răsuflarea lui, iar femeile îl leagă¬nă între sâni până își poate lua zborul. De asta.
Nimic din ce se întâmplă nu se întâmplă din senin, spu¬nea Tasurinchi, seripigari ul de pe Kompiroshiato. Orice lucru are o explicație, orice lucru este cauza sau urmarea altuia. Poate. Există mai mulți îngeri și mai mulți drăcușori decât picături de apă în cea mai mare mlaștină și în cel mai mare râu, spunea. Sunt amestecați cu lucrurile. Fiii lui Kientibakori ca să facă dezordine în lume, iar cei ai lui Tasurinchi ca să mențină ordinea. Cel care cunoaște cau¬zele și urmările are înțelepciunea, poate. Eu n am atins o încă, zicea, deși am ceva înțelepciune și pot face lucruri pe care ceilalți nu le pot face. Care lucruri, Tasurinchi? Să zbor, să vorbesc cu sufletul mortului, să vizitez lumile de jos și de sus, să intru în trupul celor vii, să ghicesc viitorul și să înțeleg limba anumitor animale. E mult. Dar sunt mul¬te alte lucruri pe care nu le știu.
Cel puțin asta i ce am aflat eu.
Chiar că a ghicit: dacă n aș fi fost povestaș, mi ar fi plă¬cut să fiu seripigari. Să stăpânesc căpielile cu înțelepciunea mea, ca să fie mereu numai bune. Cândva, acolo, pe râul tapirului, Kimariato, am avut o căpială rea și, în timpul ei, am trăit o istorie de care n aș vrea să mi aduc aminte. Dar, cu toate acestea, mereu mi o amintesc.
Iată povestea.
Asta s a întâmplat apoi, pe râul tapirului.
Eram om. Aveam familie. Dormeam. Și iată că mă tre¬zesc din somn. Cum am deschis ochii, am și înțeles. Vai, Tasurinchi! Mă prefăcusem în gânganie. Un greier machacuy, parcă. Eram Tasurinchi gregor. Eram întins pe spate. Lumea devenise mai mare, atunci. Îmi dădeam seama de orice lucru. Piciorușele alea păroase, inelate, erau picioa¬rele mele. Aripioarele alea de culoarea nămolului, trans¬parente, care scârțâiau când mă mișcăm, durându mă îngro¬zitor, or fi fost mai înainte brațele mele. Putoarea care mă învăluia o fi mirosul meu? Vedeam lumea asta altfel: josul și susul, fața și spatele, le vedeam pe toate în același timp. Pentru că acum, fiind insectă, aveam mai mulți ochi. Ce ți s o fi întâmplat, Tasurinchi gregor? Te o fi preschimbat vreun vrăjitor rău, mâncându ți o șuviță de păr? Te or fi transformat așa vreun drăcușor kamagarini, intrând în tine prin ochiul din fund? Mi a fost tare rușine când m am re¬cunoscut. Ce o să spună familia mea? Pentru că și eu aveam familie, ca toți oamenii care umblă, se pare. Ce or să crea¬dă despre mine, când mă vor vedea prefăcut într o gânga¬nie scârboasă? Un greier machacuy îl strivești și gata. E bun oare de mâncat? E bun ca leac contra bolilor? Nici măcar pentru pregătit băuturile murdare ale machikanari ului, poate.
Dar rudele mele nu ziceau nimic. Prefăcându se, intrau și ieșeau din colibă, se duceau și veneau de la râu, fără să și dea seama, parcă, de nenorocirea care se petrecea cu mine. Le o fi și lor rușine, poate. Cum l au mai schimbat! și or fi spunând ei, și de aceea nu mi or fi zicând pe nume. Cine știe! Iar între timp, eu vedeam totul. Lumea părea mulțumită, la fel ca mai înainte. Îi vedeam pe copii ridicând pietrele de pe mușuroaie și mâncând fericiți furnicile cu carapace dulce, după ce le îndepărtau coaja. Pe bărbați, ducându se la plantația de manioc, ca s o curețe de buruieni, sau dându se cu achiote și cu huito înainte de a pleca la vânătoare. Pe femei tăind maniocul, mestecându l, scuipându l, lăsându l apoi în străchinile de masato și torcând bumbacul pen¬tru a țese pânza pentru cushmas. La lăsarea nopții, bătrânii aprindeau focul. Îi vedeam tăind liane, deschizând o gau¬ră aproape de vârful celei mai mici, punând o pe jos, ținând o între picioare, împingând altă liană în gaură și apoi învârtind o, răsucind o, cu răbdare, până începea să iasă fum. Îi vedeam luând praf pe o frunză de banan, înfășurând o apoi în bumbac și agitând o până se ridica flacăra. Atunci aprindeau rugurile, iar în jurul lor adormeau familiile. Băr¬bații și femeile intrau și ieșeau, continuându și viața, feri¬ciți poate. Fără să discute despre transformarea mea, fără să se arate supărați sau mirați. Cine întreba de povestaș? Nimeni. Se ducea careva la seripigari, cu o traistă de manioc și cu alta de porumb, ca să i spună: „Fă l la loc om care să umble?” Nu. Nimeni. Mulți forfoteau de colo până colo. Ferindu se să privească înspre ungherul unde zăceam eu. Tasurinchi gregor; săracul, dând furios din aripioare și din piciorușe, încercând să mă răsucesc, luptând din răsputeri să mă ridic, vai, vai!
Cum să cer ajutor fără să vorbesc? Nu știam cum. Ãsta o fi cel mai groaznic chin, poate. Știind că nimeni n o să vină să mă pună pe picioare, aveam să sufăr. N o să mai merg niciodată? Mi am amintit atunci de charapas. Când mă duceam să le vânez pe plajă, acolo unde și îngroapă puii. Cum le răsturnam, apucându le de carapace. Așa stăteam și eu acum, ca ele, dând din picioare, mișcându mi picioarele în aer, fără să mă pot ridica. Eram greier machacuy și mă simțeam charapa. Ca și lor, o să mi fie sete, o să mi fie foame și până la urmă sufletul tot o să mă părăsească. Sufletul unui greier machacuy se mai întoarce? Poate că se întoarce.
Brusc, mi am dat seama despre ce i vorba. Mă încuiaseră. Dar cine? Cine oare? Rudele mele, ele o făcuseră. Închiseseră coliba, astupaseră toate găurile pe unde aș fi pu¬tut scăpa. Mă țineau ca pe fetele aflate la prima sângerare. Dar pe Tasurinchi gregor cine va veni să l îmbăieze, să l readucă la viață, pur, curat? Nimeni, poate. Dar de ce fă¬cuseră asta cu mine? Din cauza rușinii, poate. Ca nici un vizitator să nu mă poată vedea și să nu i fie greață din cau¬za mea, iar pe ei să i ia peste picior. Oare rudele mele mi or fi smuls vreo șuviță de păr și or fi dus o la machikanari, ca să mă transforme în Tasurinchi gregor? Nu, o fi fost vreun drăcușor sau poate chiar Kientibakori. Sau oi fi având eu vreo vină dacă, pe lângă că sunt bolnav de boala asta, mă închid ca pe un dușman! De ce n or fi aducând mai bine un seripigari ca să mi redea înfățișarea de dinainte? Poate că s or fi dus la seripigari, poate că te or fi închis ca să nu pățești ceva rău ieșind afară.
Această nădejde mă ajuta. Nu te resemna, Tasurinchi gre¬gor, încă nu, tot mai rămâne o rază de soare în toiul furtu¬nii. Iar între timp, mă tot opinteam ca să mă răsucesc. Mă dureau picioarele de cât le mișcasem dintr o parte într alta, iar aripile trosneau din pricina sforțărilor mele, de parcă se rupeau. Cine știe cât timp oi fi stat așa. Dar, pe neaștep¬tate, am reușit. Curaj, Tasurinchi gregor! Oi fi făcut vreo mișcare mai puternică, oi fi întins poate cam tare picioa¬rele. Nu știu. Dar trupul meu s a încordat, s a aplecat pe o parte, s a răsucit și l am simțit sub mine, tare, dur, solid. Era pământul. Am închis ochii, beat parcă. Dar bucuria de a mă fi ridicat s a spulberat îndată. Ce o fi cu durerea aia tare, din spate? Parcă m ar fi ars cineva. În timp ce săream sau poate mai înainte, când mă zbăteam, mi am prins aripa dreaptă într o așchie. Era acolo, atârnând, ruptă în două, târându se. Asta o fi aripa mea, poate. Am început să simt cum mă scurmă foamea. Mi era frică. Lumea mi era necu¬noscută. Poate chiar ostilă. Mă puteau strivi oricând. Mă puteau zdrobi. Mă puteau mânca. Vai, Tasurin¬chi gregor! Șopârlele! Tremuram. Ce mai tremuram! Doar le văzusem cum înghițeau libărcile, scarabeii, orice insectă pe care o vânau! Aripa ruptă mă durea tare, îngrozitor, de abia mă lăsa să mă mișc. Iar foamea mă înțepa în burtă. Am încer¬cat să mănânc paiele uscate băgate în perete, dar m am zgâriat la gură, fără să le pot mesteca, așa că le am scuipat. Am început să scurm pământul umed, ici și colo, până ce, într un târziu, am dat de un cuib de larve. Foarte mici, se mișcau încercând să scape. Erau larve de poco, viermele de lemn. Le am înghițit fără grabă, închizând ochii, fericit. Simțind cum se întorc în trupul meu bucățile de suflet care pleca¬seră. Da, eram fericit.
Nu terminasem de înghițit larvele, când un miros puter¬nic m a făcut să sar, să încerc să mi iau zborul. Simțeam în apropiere un gâfâit străin de mine. Căldura răsuflării îmi pătrundea în nas. Miroseam că e o primejdie, firește. Șopârla! Apăruse, deci! Iată i capul triunghiular, între două bețe de bambus mâncate de viermi. Uite o cum mă privește, cu ochii ei urduroși. Îi sticleau. De foame. Cu toată dure¬rea, dădeam din aripi, fără să mă pot ridica, dar încercam, încercam. Se pare că am făcut câțiva pași greoi, totuși. Pierzându mi echilibrul, șchiopătând. Durerea de la rană deve¬nise și mai cumplită. Iat o, venea spre mine, aici. Adunându se ca o năpârcă, lăsându se pe o parte, strecurându și trupul prin perete, a intrat înăuntru. Așadar, șopârla era acolo. Se apropia frumușel, fără să și ia ochii de la mine. Ce mare mi se părea! Repede, repede, pe cele două picioare ale ei, se îndrepta spre mine. Am văzut o deschizând larg gura. I am văzut cele două șiruri de dinți, înclinați, albi, iar răsuflarea ei m a orbit. I am simțit mușcătura, am sim¬țit cum îmi smulge aripa vătămată. Mi era așa de teamă, că parcă îmi dispăruse orice durere. Mă apucase amețeala, parcă dormeam. Și i vedeam pielea verzuie, zbârcită, gușa care i palpita, digerând, și cum își ținea ochii întredeschiși în timp ce înghițea bucata aia din mine. Eram împăcat cu soarta mea, atunci. Mai bine. Cu amărăciune, poate. Așteptând să mă termine de mâncat. Apoi, o dată mâncat, am putut vedea, dinăuntrul ei, prin sufletul ei, prin ochii ei bulbucați, totul era verde acolo, că se întorcea familia mea.
Intrau în colibă cu scârba de dinainte. Dar eu nu mai eram. Oare unde s o fi dus? ziceau ei. Se apropiau de ungherul greierului machacuy, căutând, cercetând cu privirea. Nici urmă! Respirau ușurați, de parcă scăpaseră de o primej¬die. Or fi zâmbit, fericiți. Om fi scăpat de toată rușinea asta, se gândeau. Nu vor mai avea nimic de ascuns de oaspeți, își vor putea relua viața de zi cu zi, poate.
Așa s a isprăvit povestea lui Tasurinchi gregor, acolo, pe Kimarioto, râul tapirului.
L am întrebat pe Tasurinchi, seripigari ul, ce înțeles avea ce am trăit eu în timpul acelei căpieli rele. S a gândit o cli¬pă și apoi a făcut un gest, de parcă voia să dea la o parte o ființă invizibilă. „Da, a fost o căpială rea, a recunoscut, gânditor, Tasurinchi gregor. Cum vine asta? Rău trebuie să fie. Să te schimbi în greier machacuy o fi fapta vreunui kamagarini. N aș putea să ți o spun cu siguranță. Ar trebui să mă sui pe stâlpul de la colibă și să l întreb pe saankarite în lumea norilor. El o fi știind, poate. Cel mai bun lucru e să uiți. Să nu mai vorbești despre asta. Ceea ce ții minte trăiește și se mai poate repeta.” Dar eu n am putut uita și tot povestesc.
Eu n am fost întotdeauna așa cum mă vedeți. Nu mă refer la fața mea. Pata asta, de culoarea porumbului vine¬țiu, am avut o dintotdeauna. Nu râdeți, că vă spun adevă¬rul adevărat. M am născut cu ea. Zău, n aveți de ce să râdeți. Știu că nu mă credeți. Știu ce gândiți. „Dacă te ai fi născut așa, Tasurinchi, mamele tale te ar fi azvârlit în râu, zău. Dacă ești aici, umblând, înseamnă că te ai născut curat. Numai după aceea, cineva sau ceva te ar fi făcut cum ești.” Nu i așa că asta credeți? Vedeți, am ghicit fără să fiu ghicitor și fără să am nevoie de fum sau de căpială.
Pe seripigari l am întrebat deseori: „Ce înseamnă să ai o față ca a mea?” Nici un saankarite n a știut să mi dea o explicație, se pare. De ce m a suflat Tasurinchi așa cum sunt? Calm, calm, nu vă supărați. De ce strigați? Bine, n a fost Tasurinchi. O fi Kientibakori? Nu? Bine, atunci nici el. Nu spune seripigari că orice lucru își are cauza lui? Pe cea a feței mele n am descoperit o încă. Atunci, unele lucruri n or fi având explicație. S or fi întâmplând și gata! Voi nu sunteți de acord, știu bine. Se poate ghici numai privindu vă în ochi. Da, desigur, necunoașterea cauzei nu înseamnă că ea nu există.
Înainte, îmi păsa tare mult de pata asta. Dar n o spu¬neam nimănui. Mi o spuneam doar mie, sufletelor mele. Þineam secretul în mine, iar asta mă rodea tare mult. Înce¬tul cu încetul, mă rodea cu totul, aici, pe dinăuntru. Tare trist mai trăiam, se pare. Acum nu mi mai pasă. Cel puțin așa cred eu, că nu. Poate datorită vouă. Așa a fost, poate. Pentru că mi am dat seama că nu le păsa nici celor la care mă duceam în vizită, să le povestesc. Am pus întrebarea asta prima oară, cu foarte multe răsărituri de lună în ur¬mă, unei familii la care locuiam, pe râul Koshireni. „Vă pasă că mă vedeți? Dar că sunt cum sunt, vă pasă?” „Ne pasă de ceea ce fac și de ceea ce nu fac oamenii”, mi a explicat Tasurinchi, ăl mai bătrân. Zicea: „Dacă umblă, îndeplinindu și menirea, ne pasă. Dacă vânătorul nu atinge ceea ce a vânat, nici pescarul ceea ce a pescuit. Dacă respectă inter¬dicțiile, deci. Ne pasă dacă sunt în stare să umble, ca să nu cadă soarele. Ca în lume să fie ordine, deci să nu se mai întoarcă întunericul, bolile. De asta ne pasă. De petele de pe față nu, nu ne pasă.” Asta i înțelepciunea, zic ei.
Voiam să vă spun mai curând că eu n am fost ceea ce sunt acum. Am devenit povestaș după ce am fost ceea ce sunteți voi acum: ascultător. Asta am fost eu: ascultător. S a întâmplat fără să vreau. S a întâmplat încetul cu încetul. Mi am descoperit menirea fără ca măcar să mi dau seama de asta. Încet, calm. S a ivit pe bucățele. Nu cu zeamă de tutun, nici cu fiertură de ayahuasca. Nici cu ajutorul unui seripigari. Singur am descoperit.
Mergeam dintr o parte într alta, căutându i pe oamenii care umblă. Ești acolo? Hei, aici sunt. Mă adăposteau în ca¬sele lor, iar eu îi ajutam să și curețe de buruieni câmpul plan¬tat cu manioc și să pună capcane. Cum aflam pe ce râu, pe ce povârniș e o familie de oameni care umblă, o și porneam într acolo în vizită. Chiar dacă trebuia să fac un drum foar¬te lung și să traversez Gran Pongo, eu tot mă duceam. În cele din urmă, tot trebuia să ajung la capăt. Și i găseam aco¬lo. Ai venit? Ehei, am venit. Unii mă cunoșteau, alții m au cunoscut. Mă chemau înăuntru, îmi dădeau de mâncat și de băut. Îmi împrumutau o rogojină pe care să mă culc. Și rămâneam cu ei mai multe răsărituri de lună. Mă sim¬țeam ca unul din familie. „De ce ai venit până aici?” mă întrebau ei. „Să învăț cum se pregătește tutunul înainte de a l trage pe nas, le răspundeam. Să știu cum se lipesc cu clei trestiile pipei kanari pentru a putea aspira tutunul”, le ziceam eu. Mă lăsau să ascult ce vorbeau, să învăț ce erau ei. Eu doream să le cunosc viața. Să o aud chiar din gura lor. Cum sunt, ce fac, de unde vin, cum se nasc, cum se duc, cum se întorc. Oamenii care umblă. „Bine, îmi ziceau ei. Să mergem atunci!”
Îi ascultam cu uimire. Þineam minte tot ce spuneau. De¬spre lumea asta și despre celelalte. Despre ce a fost îna¬inte și despre ce a fost apoi. Þineam minte explicațiile și cauzele. La început, seripigari n aveau încredere în mine, pe urmă, da. Mă lăsau și ei să i ascult. Povestirile lui Tasurinchi. Nedreptățile lui Kientibakori. Secretele ploii, ale fulgerului, ale curcubeului, ale culorii și ale liniilor pe care bărbații și le desenează înainte de a se duce la vânătoare. Nimic din ceea ce auzeam n aveam să uit. Uneori, poves¬team tot ce văzusem și învățasem familiei la care eram în vizită. Nu toți le știau pe toate și chiar dacă le ar fi știut, le plăcea să le mai audă o dată. Și mie. Prima oară când am auzit povestea lui Morenanchiite, stăpânul tunetului, am fost tare impresionat. Îi întrebam pe toți de ea. Îi puneam să mi o mai spună o dată, de mai multe ori. Stăpânul tune¬tului are un arc? Da, un arc. Dar în loc să slobozească săgeți, dă drumul la tunete. Umblă înconjurat de tigri? Da, și de pume, se pare. Și are barbă, deși nu i viracocha? Da, are barbă. Eu repetam deci povestea lui Morenanchiite pe oriunde mă duceam. Ei mă ascultau și poate că erau mul¬țumiți. „Mai povestește ne asta încă o dată, ziceau. Povestește ne, povestește ne!” Încetul cu încetul, fără să știu ce se petrece, am început să fac ceea ce fac acum.
Într o bună zi, ajungând la o familie, am auzit spunându se în spatele meu: „Uite că vine povestașul. Hai să l ascultăm.” Eu am auzit și am rămas uimit. „Despre mine vorbiți?” i am întrebat. Au dat cu toții din cap că da. „Ei, da, despre tine i vorba”, au recunoscut. Deci eu eram povestașul. Am rămas mut de uimire. Chiar mut. Inima mea bătea ca o tobă. Bum, bum, așa lovea în pieptul meu. Îmi găsisem oare menirea? Poate. Așa o fi fost, de data asta. Asta s a întâmplat într o mică trecătoare de pe râul Timpshia, unde erau machiguengas. Acum nu mai e nici unul pe acolo. Dar de fiecare dată când trec pe lângă trecătoarea aia, inima mea începe să tresară. „Aici m am născut a doua oară, mă gândesc. Aici m am întors fără să fi plecat vreoda¬tă”, îmi spun. Așa am început să fiu ce sunt. Poate că ăsta i cel mai bun lucru care mi s a întâmplat. Cred că niciodată n o să mi se mai întâmple ceva mai bun. Iar de atunci, tot povestesc. Umblând. Și așa voi face până voi pleca, se pare. Pentru că sunt povestaș.
Cel puțin asta i ce am aflat eu.
E boală o față ca a mea? Să te naști cu mai multe sau mai puține degete decât se cuvine e o boală? E o nenoro¬cire să pari monstru fără să fii? O fi și nenorocire, și boală. Poate. Să pari, dar să nu fii unul dintre strâmbii, umfla¬ții, cocoșații, buboșii, cu gheare și colți pe care i a suflat Kientibakori în ziua facerii, acolo, în Gran Pongo. Să pari demon sau drac, dar să fii doar om suflat de Tasurinchi trebuie să fie și boală, și nenorocire. Așa o fi, poate.
Când începeam să merg, am auzit că o femeie tocmai își înecase în apele râului fiica nou născută, pentru că i lip¬sea un picior sau nasul, pentru că avea pete sau pentru că se născuseră doi copii în loc de unul. Nu înțelegeam, se pare. „De ce ai făcut asta? De ce l ai omorât?” „Păi, nu era întreg. Trebuia să plece.” Eu nu înțelegeam. „Tasurinchi a suflat doar femei și bărbați întregi, așa mi explicau. Pe monștri i a suflat Kientibakori.” Poate că niciodată n o să înțeleg bine. Fiind cum sunt, având fața pe care o am, mi ar fi foarte greu. Când aud: „Am aruncat o în râu pentru că se născuse drăcoaică, l am omorât pentru că se născuse demon”, iar încep să nu mai pricep. Dar de ce râdeți?
Dacă cei cu beteșuguri erau necurați, fii ai lui Kientiba¬kori, cum de erau oameni care șchiopătau, cu pielea păta¬tă, orbi, cu mâinile înțepenite? Cum de mai erau aici, umblând? Oare de ce nu i or fi omorând și pe ei? De ce nu mă omorau și pe mine, cu fața asta a mea? Eu îi întrebam. Dar râdeau și ei: „Cum să fie fiii lui Kientibakori, cum să fie diavoli sau monștri! Ce, s au născut așa? Erau curați; s au născut perfecți. Au devenit așa după aceea. O fi vina lor sau a vreunui kamagarini sau a altui demon de al lui Kien¬tibakori. Cine știe de ce s or fi schimbat! Înfățișarea lor o fi de monștri, dar pe dinăuntru vor fi mereu puri.”
Deși nu mă credeți, pe mine nu m au făcut astfel drăcușorii lui Kientibakori. M am născut monstru. Maică mea nu m a aruncat în râu, m a lăsat să trăiesc. Faptul ăsta, care, înainte, mi se părea o cruzime, acum mi se pare un noroc. De fiecare dată când mă duc în vizită la o familie pe care n o cunosc, mă gândesc că o să i sperii: „Ãsta i un monstru, ăsta i un drac”, așa vor spune văzându mă. Și iar izbuc¬nesc în râs. Așa râd toți când îi întreb: „Oi fi, oare, drac? Oare asta o fi vrând să spună chipul meu?” „Nu, nu, nu ești, nici monstru nu ești. Ești Tasurinchi, ești povestaș.” Atunci îmi recapăt seninătatea. Și poate și fericirea.
Sufletele copiilor pe care mamele îi îneacă în râu sau în bălți coboară până pe fundul lui Gran Pongo. Așa se zice. Jos, în adâncuri. Mai jos decât vârtejurile și cascadele cu apă murdară, în grotele pline de crabi. Vor fi stând acolo, prin¬tre stâncile enorme, asurziți de atâta zgomot, suferind. Aco¬lo se vor fi întâlnind sufletele acestor copii cu monștrii pe care i a suflat Kientibakori. Asta a fost la început, se pare. Înainte, lumea în care um¬blăm va fi fost goală. Cel care se îneacă în Gran Pongo, mai revine el oare? Se cufundă, se cufundă în vuietul apelor, un vârtej îi prinde sufletul și, învârtindu l, tot învârtindu l, îl coboară. Până în străfundu¬rile întunecoase, nămoloase, îl va fi coborând acolo unde trăiesc monștrii. Și se va fi așezând acolo, printre sufletele celorlalți copii înecați. Și îi va fi auzind pe diavoli, pe mon¬ștri plângându se de ziua în care Tasurinchi a început să sufle. De ziua aceea în care au apărut atâția machiguengas.
Asta i povestea facerii.
Asta i cearta dintre Tasurinchi și Kientibakori.
Asta era înainte.
S a întâmplat acolo, în Gran Pongo. Acolo a început în¬ceputul. Tasurinchi a coborât din Inkite pe râul Meshiareni, cu o idee în cap. Umflându și pieptul, avea să înceapă să sufle. Pământurile bune, râurile încărcate cu pește, pădu¬rile dese, o mulțime de animale de mâncat aveau să apară. Soarele sta încremenit pe cer, încălzind lumea. Mulțumit, privea ceea ce apărea. Pe Kientibakori l a cuprins o mânie grozavă. Văzând ce se întâmpla acolo sus, s a pornit să vo¬mite năpârci și broaște râioase. Tasurinchi sufla și începuseră să apară și cei din neamul machiguenga. Atunci, Kientiba¬kori a părăsit lumea de ape și nori negri a lui Gamaironi și a urcat pe un râu de urină și caca. Furios, spumegând de mânie, „Eu trebuie s o fac mai bună”, zicea el. Cum a so¬sit la Gran Pongo, s a pus pe suflat. Dar din icneala lui nu ieșeau machiguengas. Pământuri putrezite, unde mai de¬grabă nu creștea nimic; mlaștini mocirloase, unde doar vampirii puteau rezista în aerul atât de împuțit. Năpârci mul¬te ieșeau. Vipere, șopârle, țânțari și lilieci. Furnici, vulturi. Ieșeau toate plantele care produc bășici, ard pielea, care nu se pot mânca. Doar de astea ieșeau. Kientibakori conti¬nua să sufle și, în loc de machiguengas, răsăreau kamagarini, dracii cu picioare strâmbe și subțiri, cu pinteni. Drăcoaicele se iveau, cu fețele lor de măgărițe, mâncând pământ și mușchi. Și oamenii patrupezi, cei din neamul achoporo, pă¬roși și sângeroși. Kientibakori spumega de furie. Era atât de furios, încât ființele pe care le sufla ieșeau ca bolile și gângăniile, și mai necurate, și mai rele. Când au terminat de suflat și s au înapoiat, Tasurinchi în Inkite, iar Kienti¬bakori în Gamaironi, lumea asta era ceea ce este acum.
Așa a început apoi, se pare.
Așa am început să umblăm. În Gran Pongo. Deci de atunci umblăm. Luptându ne cu relele, suferind cruzimile dracilor și ale drăcușorilor lui Kientibakori, așa suntem. Îna¬inte, Gran Pongo era interzis. Se înapoiau până aici numai morții, sufletele care plecau fără să se mai întoarcă. Acuma pleacă mulți; pleacă viracochas și punarunas. Dar și machiguengas. Cu teamă și cu respect vor fi plecând. Se vor fi gândind: zgomotul ăsta foarte puternic este numai de la apa care, în cădere, se izbește de stânci? E doar râul care se în¬chide între pereții de piatră? Nu, se pare. E și zgomotul care urcă de jos. Or fi gemetele și tânguirile copiilor înecați. Urcă din grotele din adâncuri. Se aude în nopțile cu lună. Or fi gemând de tristețe. I or fi torturând monștrii lui Kien¬tibakori. I or fi punând să și plătească șederea acolo cu chi¬nuri. Nu i or fi crezând impuri, ci machiguengas.
Cel puțin asta i ce am aflat eu.
Un seripigari mi a spus: „Cel mai mare rău nu este să te naști cu o față ca a ta, ci să nu ți cunoști datoria.” Adică să nu ți găsești menirea? Asta mi se întâmpla mie, înainte de a deveni cel care sunt acum. Aveam doar un înveliș, o co¬chilie, un trup din care sufletul și a luat zborul prin creș¬tetul capului. Tot așa și pentru o familie sau un popor, cel mai mare rău este să nu și știe datoria. Familie monstru sau popor monstru va fi și cel căruia îi lipsesc sau cel care are mâini ori picioare în plus. Noi umblăm, soarele e sus. Asta trebuie să fie datoria noastră. Și ne o facem, se pare. De ce supraviețuim atâtor draci și drăcușori? De aceea, poate. De aceea om fi acum, aici, eu vorbind, iar voi ascultând. Cine știe!
Poporul care umblă este acum al meu. Înainte, eu mer¬geam cu un alt popor și credeam că i al meu. Încă nu mă născusem. M am născut cu adevărat de când umblu ca un machiguenga. Celălalt popor a rămas acolo, în urmă. Își are și el istoria lui. Era mic și trăia foarte departe de aici, într un loc care fusese al lui, dar nu mai era al lui, ci al altora. Pentru că a fost ocupat de niște viracochas vicleni și puter¬nici. Ca la sângerarea copacilor? Chiar așa! În ciuda pre¬zenței dușmanului în pădurile lor, ei trăiau dedicându se vânătorii de tapiri, cultivării maniocului, pregătirii bău¬turii de masato, cântând și dansând. Pe ei i a suflat un duh foarte puternic. Nu are chip, nici trup. E Tasurinchi iehova. Îi apăra, se pare. I a învățat ce trebuie să facă, dar și prohi¬bițiile, își cunoșteau datoria. Ar fi trebuit să trăiască liniș¬tiți. Mulțumiți și fără mânie ar fi trebuit ei să trăiască, poate.
Până într o zi când, într o mică peșteră pierdută, s a năs¬cut un prunc. Era altfel. Un serigorompi? Da, poate. A în¬ceput să spună: „Sunt suflat de Tasurinchi, eu sunt fiul lui Tasurinchi, sunt Tasurinchi. Sunt toate aceste trei lucruri la un loc.” Așa zicea el. Și că venise în lumea asta coborând din Inkite, trimis de tatăl său, care era el însuși, să schimbe obiceiurile, pentru că oamenii se stricaseră și nu mai știau să umble. Ei l au ascultat, uluiți. „O fi un povestaș”, ziceau. „Vor fi poveștile pe care le povestește el”, mai spuneau. Iar el mergea dintr un loc într altul, ca mine. Vorbind, așa mergea, vorbind. Încurca și descâlcea lucrurile, dând sfa¬turi. Avea alt fel de înțelepciune, se pare. Voia să impună noi legi, pentru că, asta era părerea lui, cele două după care se conduceau oamenii erau necurate. Erau stricăciuni. Adu¬ceau nenorociri. Și le tot repeta tuturor: „Eu sunt Tasurin¬chi.” Trebuia deci să fie respectat; să i se dea ascultare. Nu¬mai lui, nimănui altcuiva, doar lui. Ceilalți nu erau zei, ci draci și drăcușori, suflați de Kientibakori.
Știa să convingă, se spune. Un seripigari cu multe puteri. Avea și o magie a lui. Să fi fost vreun vrăjitor rău, un machikanari? Să fi fost unul bun, un seripigari? Cine știe! Putea să facă din câțiva pumni de manioc și din câțiva somni mai multe, foarte mulți pumni de manioc și o mulțime de pești, din care să mănânce toată lumea. Le înapoia brațele ciun¬gilor, vederea orbilor și putea chiar să facă sufletele ple¬cate să se întoarcă în același trup pe care l părăsiseră. Im¬presionați, unii au început să l urmeze și să asculte de tot ce zicea el. Renunțau la datinile lor, nu mai respectau stră¬vechile interdicții. Deveneau alții, poate.
Seripigari ii s au alarmat tare. Au călătorit și s au strâns în casa celui mai bătrân. Au băut masato, stând în cerc pe rogojini. „Poporul nostru o să dispară, ziceau ei. Se va ri¬sipi ca un nor. În cele din urmă, o să ajungă vânt.” „Ce ne va mai deosebi pe noi de ceilalți?” se întrebau ei, speriați. Aveau să devină ca și cei din neamul mashcos? Aveau să fie ashanirika sau yaminahua? Nimeni n avea să mai știe cine ce este, nici ei, nici ceilalți. „Nu suntem ceea ce credem, dun¬gile pe care ni le pictăm pe chip, modul în care ne pregătim capcanele?” așa discutau. Dacă aveau să țină seama de po¬vestașul ăla, aveau să facă totul altfel, pe dos, iar atunci nu va cădea oare soarele? Ce i va mai ține legați, dacă vor deveni asemenea celorlalți? Nimic, nimeni. Totul va fi o zăpăceală? Atunci, seripigari ii, pentru că el venise ca să tulbure limpezimea lumii, l au condamnat. „E un impos¬tor, ziceau ei, un mincinos; o fi vreun machikanari.”
Cei din neamul viracocha, puternicii, erau și ei neliniș¬tiți. Era prea multă dezordine, oamenii erau agitați, tulbu¬rați de pălăvrăgeala acestui povestaș. „O fi adevăr sau min¬ciună? Trebuie să i dăm ascultare?” Și cădeau pe gânduri, cugetând la ceea ce li se povestea. Atunci, crezând că astfel vor scăpa de el, cei care porunceau l au omorât. Potrivit legii lor, când cineva făcea o ticăloșie, fura sau nu respecta interdicțiile, cei din neamul viracocha îl biciuiau și îi puneau pe cap o cunună din spini de chambim. Așa i au făcut. Apoi, cum punem noi niște paiches pescuiți din râu să se scurgă apa din ei, tot așa, acei viracochas l au țintuit de două trun¬chiuri de copac puse în cruce, lăsându l să sângereze. S au înșelat. Pentru că, după ce a plecat, acel povestaș s a întors. S a întors ca să tulbure în continuare lumea asta, și mai tare decât înainte de a se înapoia. Au început să și spună unii altora: „Era adevărat! Este fiul lui Tasurinchi, este răsu¬flarea lui Tasurinchi, este chiar Tasurinchi. Deci este toate cele trei lucruri laolaltă. A venit. A plecat și s a întors.” Și atunci au început să facă ceea ce i a învățat și să i respecte interdicțiile.
De când acest seripigari sau zeu a murit, dacă o fi murit, poporului în care s a născut i s au întâmplat numai neno¬rociri. Poporul ăla, cel suflat de Tasurinchi iehova. Cei din neamul viracocha l au dat afară din pădurile în care trăise până atunci. Afară, afară! Ca și cei din neamul machiguenga, a trebuit să ia drumul munților. Râurile, mlaștinile și trecătorile acestei lumi l au văzut venind și plecând. Fără si¬guranța că ar putea rămâne în locul în care sosea, și el s a obișnuit să trăiască umblând. Viața a devenit primejdioa¬să, ca și când în orice clipă s ar fi putut năpusti tigrul asu¬pra lui sau să l doboare săgeata celor din neamul mashco. Trebuiau să trăiască în spaimă, tot așteptând nenorocirea. Așteptând vrăjile machikanari lor. Plângându și soarta, așa trăiau.
Erau alungați din toate locurile în care se opreau. Cum își ridicau colibele, și apăreau cei din neamul viracocha. Punarunas, yaminahims veneau și ei să i acuze. Îi acuzau de toate stricăciunile și nenorocirile. Până și că l ar fi omorât pe Tasurinchi. „El s a făcut om, a venit pe lumea asta, iar voi l ați trădat”, așa le ziceau, aruncând cu pietre în ei. Dacă trecea pe undeva Inaenka, stropind lumea cu apă fierbin¬te, iar oamenii se despielițau și mureau, nimeni nu zicea: „Astea s urgiile bășicii clocotitoare, strănuturile și bășinile Inaenkăi.” „Vina e a blestemaților ăstora de străini care l au omorât pe Tasurinchi, așa ziceau. Acuma au făcut far¬mece, ca să și țină făgăduiala față de stăpânul lor, care este Kientibakori.” Credința asta s a răspândit pretutindeni, că i ajutau pe draci, că poate dansau și beau masato împre¬ună. Și atunci, se duceau la colibele celor suflați de Tasurinchi iehova. Atunci, îi luau la bătaie; le luau ceea ce aveau, trăgeau cu săgeata în ei, îi ardeau de vii. Iar ei trebuiau s o rupă la fugă. Să scape, să se ascundă. Rătăcind risipiți prin toate pădurile lumii. „Oare când ne va veni ceasul? se gândeau ei. Cine ne va omorî de data asta? Viracochas? Mashcos?” Nimeni nu voia să i adăpostească, nicăieri. Când apăreau în vizită la cineva și l întrebau pe stăpânul casei: „Ești aici?” răspunsul era mereu același: „Nu, nu sunt.” Ca și la poporul care umblă, familiile au trebuit să se des¬partă unele de altele, ca să fie acceptate. Dacă erau puțini, dacă nu deranjau, celelalte neamuri le lăsau un loc pentru semănat, pentru vânat și pentru pescuit. Uneori li se po¬runcea: „Poți rămâne, dar fără să pui semănături. Sau fără să vânezi. Asta i legea!” Și așa o duceau mai multe răsă¬rituri de lună; foarte multe, poate. Dar întotdeauna totul se isprăvea prost. Dacă ploua mult sau dacă era secetă, dacă se întâmpla vreo nenorocire, începeau să i urască: „Voi sunteți de vină, ziceau. Afară cu voi!” Și iar îi alungau și se părea că sunt pe cale de dispariție.
Iar povestea asta s a tot repetat în mai multe locuri. În¬totdeauna aceeași poveste, ca un seripigari care nu și mai poate reveni din căpiala rea și rătăcește năuc printre noi. Și totuși n a dispărut, în ciuda atâtor nenorociri. Cu toate suferințele, a supraviețuit. Nu era războinic, n a câștigat niciodată vreun război. Trăia împrăștiat, cu familiile lui risipite prin toate pădurile lumii, și a rămas. Popoare mai mari, de războinici, popoare puternice, de mashcos, de vira¬cochas, de seripigari înțelepți, popoare care păreau de ne¬clintit, plecau. Dispăreau, ce mai! Nici urmă nu mai rămânea de ei pe lumea asta; după aceea nimeni nu și mai aducea aminte de ele. În schimb ei continuau să fie acolo. Călăto¬rind, plecând, venind, scăpând. Sunt vii și umblă. De a lun¬gul timpului și de a lungul și de a latul lumii.
Și asta pentru că, în ciuda a ceea ce i s a întâmplat, po¬porul lui Tasurinchi iehova nu s a dezis niciodată de soar¬ta lui. Și a făcut mereu datoria. Și a respectat toate interdic¬țiile. L or fi urând pentru că i altfel decât celelalte popoare?
De aceea nu l or fi acceptat popoarele printre care a stat? Cine știe! Oamenilor nu le place să trăiască alături de alt¬fel de oameni. N or fi având încredere, poate. I or fi înspăimântând alte datini, alt mod de a vorbi, ca și cum lumea ar deveni dintr o dată tulbure, întunecoasă. Oamenii or fi vrând ca toți să fim la fel, ceilalți să și uite datinile, să și omoare seripigari ii, să nu mai respecte interdicțiile și să le împrumute pe ale lor. Dacă ar fi făcut o, poporul lui Ta¬surinchi iehova ar fi dispărut. N ar mai fi rămas din el nici măcar un povestaș care să spună lumii povestea lor. Eu n aș mai fi fost aici, povestind, poate.
„E bine ca omul care umblă să umble”, spune seripigari. Asta i înțelepciunea, cred. Trebuie să fie bine. Ca omul să fie ceea ce este, deci. Nu suntem noi acum, cei din neamul machiguenga, așa cum eram cu foarte mult timp în urmă? Ca în ziua aceea, pe Gran Pongo, în care Tasurinchi a în¬ceput să sufle, așa suntem. De aia, poate, n am dispărut. De aia, poate, continuăm să umblăm.
Lucrul ăsta l am învățat de la voi. Înainte de a mă naște, mă gândeam: „Un popor trebuie să se schimbe. Să țină da¬tinile, interdicțiile, magia popoarelor puternice. Să și însu¬șească zeii și îngerii, dracii și drăcușorii popoarelor înțe¬lepte. Așa, vor deveni toți mai puri”, așa mă gândeam. Și mai fericiți. Dar nu era adevărat. Acuma știu că nu. Lucrul ăsta l am învățat de la voi, da! Oare e cineva mai pur și mai fericit, renunțând la soarta lui? Nimeni. Mai bine să fim ceea ce suntem. Cel care nu și mai face datoria, ca s o facă pe a altuia, își pierde sufletul. Și înfățișarea, poate, ca Tasurinchi gregor, care a devenit greier machacuy în starea de căpială rea. Iar când cineva își pierde sufletul, ființele cele mai respingătoare, gângăniile cele mai dăunătoare își fac adăpost în trupul gol. Musca va fi înghițită de viespe; viespea de pasăre; pasărea de viperă. Vreți să fim înghițiți? Nu. Vreți să dispărem fără urmă? Nici atât. Dacă se va isprăvi cu noi, se va isprăvi și lumea. E mai bine să continuăm să umblăm, se pare. Þinând soarele legat de cer, râul de al¬bia lui, copacul de rădăcină, iar muntele de pământ, asta i!
Cel puțin asta i ce am aflat eu.
Tasurinchi e bine, sănătos. Merge. Mă duceam la el în vizită, în casa de pe râul Timpinia, când m am întâlnit cu el pe drum.
Se întorcea, împreună cu doi dintre fiii lui, de la părinții albi, ăia care trăiesc pe malul râului Sepahua. Le duseseră recolta lor de porumb. Face asta de multă vreme, așa mi a zis. Părinții albi îi dau semințe, macete ca să doboare pă¬durea, lopeți ca să răstoarne țărâna și să pună cartofi, potate, porumb, tutun, cafea și bumbac. Apoi el le vinde ceea ce nu i trebuie și astfel poate să și mai cumpere și alte lu¬cruri. Mi le a arătat pe cele pe care le avea: îmbrăcăminte, mâncare, o lampă cu ulei, cârlige de pescuit, un cuțit. „Poa¬te că data viitoare o să mi pot cumpăra și o pușcă”, zicea, și atunci va putea vâna orice prin păduri. Dar Tasurinchi nu era mulțumit. Mai curând îngrijorat; avea fruntea brăz¬dată de cute, iar privirea aspră. „Pe pământurile alea de pe Timpinia nu se poate semăna decât de două ori, niciodată mai mult, se plângea. Iar în alte părți, doar o dată. E prost pământul, se pare. Ultima recoltă de manioc și de cartofi a fost foarte săracă.” E un pământ care obosește repede, se pare. „Îi place să fie lăsat în pace”, zicea Tasurinchi. Mi se plângea cu amărăciune. „Pământurile astea de pe Tim¬pinia sunt leneșe, zicea. Cum te apuci să le lucrezi, și vor să fie lăsate să se odihnească. Așa sunt.”
Discutând de una, de alta, am ajuns la ei acasă. În întâmpinarea noastră a ieșit o femeie, foarte tulburată. Își pictase fața a doliu și, dând din brațe, gesticulând, ne a zis că râul e un mare hoț. Le luase una dintre cele trei găini, ca să vezi! Ea o ținea în brațe, ca s o încălzească, pentru că părea bol¬navă, în timp ce punea apă în urcior. Și, pe neașteptate, pământul a început să se cutremure. Pământul, pădurea, casa, toate se hâțânau. „Parcă erau bolnave”, zicea. „Tremurau de parcă jucau.” De frică, a scăpat găina din brațe și a vă¬zut cum curentul o ducea și o înghițea, fără să i lase răgaz s o pescuiască. În locul ăla Timpinia are apele foarte repezi, e adevărat. Chiar și la mal, apa e foarte învolburată, zău!
Tasurinchi a început să dea în ea cu furie. „Nu te ples¬nesc c ai scăpat o în râu, asta i se poate întâmpla oricui, zicea. Ci pentru că minți. De ce, în loc să născocești că s a cutre¬murat pământul, nu spui c ai adormit? Þi a alunecat din brațe, nu i așa? Sau ai lăsat o pe mal și ea s a rostogolit. Sau ai aruncat o în râu pentru că te a apucat mânia. Să nu mai spui ce nu s a întâmplat. Tu ești povestaș, nu? Nu aduc minciunile numai rău familiilor? Cine o să creadă că pă¬mântul a început să se legene? Atunci ar fi trebuit să simt și eu, nu?”
Și atunci când Tasurinchi o tot mustra așa, mânios și lo¬vind o, pământul a început să se cutremure iar. Nu râdeți! Nu i scorneala mea, nici n am visat. Chiar așa s a întâm¬plat. A început să se legene. Am auzit mai întâi un sforăit, venind din adâncuri, ca și cum stăpânul tunetului ar fi fost acolo, dedesubt, și și ar fi certat jaguarii. Un zvon de bătă¬lie, niște tobe băteau toate în același timp, jos înlăuntrul pământului. Un zgomot surd, amenințător. Și atunci am priceput că lumea și a pierdut liniștea. Pământul se mișca, țopăia, tresărea, parcă era beat. Se legănau și copacii, casa lui Tasurinchi, iar apele râului bolboroseau agitate, ca maniocul care fermentează în copaie. Era mânie și n văzduh, poate. Cerul s a umplut de păsări îngrozite, papagalii țipau prin copaci, din pădure veneau grohăituri, șuierături, cron¬cănituri de animale speriate. „Iarăși, iarăși!” striga femeia lui Tasurinchi. Iar noi ne uitam zăpăciți în toate părțile, neștiind dacă să stăm pe loc sau s o luăm la fugă. Copilașii izbucniseră în plâns; plângeau, agățați de Tasurinchi. S a speriat și el; mi a fost și mie frică. „S a sfârșit oare lumea asta? zicea. Va veni iar întunericul, va fi din nou dezordine?”
Când pământul s a potolit, în cele din urmă, cerul s a în¬tunecat, de parcă soarele începuse să cadă. S a întunecat repede, foarte repede. Și s a înălțat atunci, de pretutindeni, un nor de praf, acoperind lumea asta cu o culoare cenușie. De abia l mai zăream pe Tasurinchi și pe ai săi prin norul de praf. Totul era cenușiu. „Se petrece ceva foarte grav și nu știm despre ce i vorba, zicea Tasurinchi, înfricoșat. Să fie sfârșitul celor care umblă? O fi venit vremea să plecăm, poate. Soarele a căzut. Și n o să se mai ridice.”
Acuma știu că n a căzut. Acuma știu că, dacă ar fi că¬zut, noi n am mai fi fost aici. Norul de praf a trecut, cerul s a limpezit din nou, iar pământul s a liniștit. Mirosea a saramură și a ierburi putrede, o duhoare care ți făcea grea¬ță. Lumea n o fi fost mulțumită, poate. „Vezi că n am min¬țit, acuma vezi c a tremurat. De aia a înghițit râul găina”, zicea nevasta lui Tasurinchi. Dar el se încăpățâna, spunând: „Nu i adevărat!” Spumega de furie: „Ai mințit! stri¬ga la femeia lui. Poate de aia s a cutremurat acum pămân¬tul.” Și a început s o lovească iar, răcnind, dând în ea din toate puterile. Tasurinchi de pe râul Timpinia e un om tare căpos. Asta nu era prima furie care se dezlănțuise în el. L am mai văzut și în alte rânduri. De aia, poate, îl vizitează puțină lume. N a recunoscut că s a înșelat, dar eu mi am dat seama, oricine ar fi înțeles că nevasta spusese adevărul.
Am mâncat, ne am întins pe rogojini ca să ne odihnim și, după câtăva vreme, cu mult înainte de ivirea zorilor, l am simțit că se ridică. L am văzut că se duce spre o piatră, pe care s a așezat, la câțiva pași de colibă. Tasurinchi, adâncit în gânduri, stătea acolo, sub lumina lunii. M am sculat și eu, era aproape beznă, și m am dus să stau de vorbă cu el. Pregătea praf de tutun, ca să l aspire. L am văzut punând praful în trestie și mi a cerut să i l suflu.
I am pus trestia într o nară și am suflat; el aspira cu pu¬tere, lacom, închizând ochii. Apoi am făcut la fel cu cealaltă nară. Pe urmă mi a suflat el în nas praful care mai rămă¬sese. Tasurinchi era foarte frământat, neliniștit. „Nu pot dor¬mi”, zicea, cu un glas de om tare obosit. „S au întâmplat două lucruri care mi dau de gândit. Râul mi a furat o găină, iar pământul s a cutremurat. În plus, cerul s a întunecat. Ce trebuie să fac?” Eu nu știam, eram la fel de încurcat ca și el. De ce mă întrebi asta, Tasurinchi? „Pentru că s au în¬tâmplat aceste două lucruri, unul după altul, aproape în același timp, asta înseamnă că trebuie să fac ceva”, mi a zis el. „Dar nu știu ce anume. Aici n am pe cine să întreb. Seripigari e la mai multe răsărituri de lună de aici, pe Sepahua în sus.”
Tasurinchi a stat toată ziua pe piatra aia, fără să vorbeas¬că. N a mâncat, nici n a băut. Când nevastă sa i a dus niște banane zdrobite, n a lăsat o nici măcar să se apropie; a ame¬nințat o cu mâna, de parcă voia s o lovească iarăși. Iar în noaptea aia n a mai intrat în casă. Kashiri strălucea cu tă¬rie acolo sus, iar eu îl vedeam pe Tasurinchi stând acolo, cu capul plecat pe piept, străduindu se să înțeleagă acele nenorociri. Ce i se cerea oare să facă? Cine știe! Toți din fa¬milie stăteau muți, neliniștiți, până și ăia mici. Pândindu l cuminți și îngrijorați. Ce o să se întâmple? se gândeau.
Spre prânz, Tasurinchi de pe râul Timpinia s a ridicat de pe piatră. S a apropiat de casă cu pas vioi. L am văzut făcându ne semne cu brațele. Părea foarte hotărât. „O pornim la drum”, a spus cu voce gravă, poruncitoare.
„Plecăm chiar acum. Trebuie să ne ducem departe de aici. Asta înseamnă. Dacă mai stăm aici or să fie boli, or să fie nenorociri. Ãsta i semnul. Am înțeles, bine că l am înțeles. Locul ăsta e sătul de noi. Trebuie să plecăm.”
I o fi fost tare greu să se hotărască. Pe fețele femeilor, ale bărbaților, după tristețea rudelor, se vedea cât de greu le venea să plece. Trăiau de multă vreme pe râul Timpinia. Cu roadele pământului pe care le vindeau Părinților albi de pe Sepahua își cumpărau diferite lucruri. Erau mulțumiți, poate. Își găsiseră oare menirea? Se pare că nu. Se stri¬caseră oare stând atâta timp pe loc? Cine știe! Să lase totul așa, dintr o dată, fără să știe încotro pleacă, fără să știe dacă or să mai aibă ce lăsau acolo era un mare sacrificiu pentru ei. O mare durere pentru toți, poate.
Dar nimeni din familie n a protestat; nici femeia, nici fiii, nici băiatul care trăia în apropiere, pentru că voia să se însoare cu fata mai mare a lui Tasurinchi, nici unul nu s a supărat!
Mari și mici, au început toți pregătirile, imediat. „Mai repede, mai repede, trebuie să plecăm de aici, că locul ăsta ne a devenit dușman”, îi zorea Tasurinchi. Îl vedeam mișcându se sprinten, nerăbdător să plece. „Da, mai repede, să mergem, să scăpăm”, ziceau ei, îmbrâncindu se.
I am ajutat și eu la pregătiri și am plecat cu ei. Mai îna¬inte, am dat însă foc la cele două colibe și am ars ce nu se putea căra, de parcă ar fi murit careva. „Aici rămâne tot ce avem necurat”, așa își liniștea Tasurinchi familia. Și am umblat mai multe răsărituri de lună. Mâncarea era puțină. Nu cădeau animale în capcane. În cele din urmă, am reușit să pescuim niște somni într o mlaștină. Am mâncat. Noap¬tea, ne am așternut la vorbă. Le am vorbit toată noaptea, cred.
„Acum mă simt mai liniștit”, mi a zis Tasurinchi când m am despărțit de ei, după câteva răsărituri de lună. „N o să mă mai las pradă mâniei, cred. În ultima vreme m am mâniat deseori. De acuma, gata, poate. Am făcut bine por¬nind la drum, se pare. Așa simt aici, în piept.” „Cum ai aflat că trebuie să pleci de acolo?” l am întrebat eu. „Mi am adus aminte de un lucru pe care l știu din naștere, mi a răspuns el. Sau l oi fi învățat la căpială, probabil. Dacă se întâmplă ceva rău pe pământ este din cauză că oamenii nu i mai acor¬dă atenție, pentru că nu l mai îngrijesc așa cum se cuvine. Oare pământul poate să vorbească așa, ca noi? Ca să spu¬nă ceea ce vrea să spună, trebuie să facă ceva. Să se cutre¬mure, poate. Nu uitați de mine! zice. Și eu trăiesc! zice. Nu vreau să vă purtați rău cu mine. Așa se tânguia pe când se hâțâna. Poate că eu l am făcut să asude prea tare. Poate că părinții albi nu sunt ceea ce par a fi, ci niște kamagarinis de ai lui Kientibakori, și sfătuindu mă să mi trăiesc toate zilele acolo voiau să fac rău pământului. Cine știe! Dar când pă¬mântul se tânguie, eu trebuie să fac ceva. Cum ajutăm noi soarele, râurile? Cum ajutăm noi lumea asta, tot ce i viu? Umblând. Și acum cred că mi am făcut datoria. Uite, se și văd urmările. Ascultă pământul de sub picioarele tale; calcă l, povestașule! Ce liniștit și ce tare este! Acum o fi mul¬țumit, acum când ne simte umblând pe deasupra lui.”
Unde o fi acum Tasurinchi? Nu știu. O fi rămas prin ți¬nutul în care ne am despărțit? Cine știe! Dar o să aflu eu, într o bună zi! Trebuie să i fie bine. O fi mulțumit. Și poate că umblă și acum.
Cel puțin asta i ce am aflat eu.
Când m am despărțit de Tasurinchi, am făcut cale ntoarsă, îndreptân¬du mă spre Timpinia. Nu i mai vizitasem de mult pe ceilalți machiguengas de pe acolo. Dar înainte de a ajunge, mi s au întâmplat mai multe lucruri și a trebuit să schimb direcția. De aceea poate sunt acum aici, cu voi. Încercând să sar peste un tufiș de urzici, mi s a înfipt un spin. Aici, în piciorul ăsta. L am supt și l am scuipat. Dar înăuntru o fi rămas ceva rău, pentru că, la puțin timp, pi¬ciorul a început să mă doară. Mă durea tare, tare de tot. M am oprit în drum și m am pus pe jos. Oare de ce mi s o fi întâmplat asta? Am scotocit prin traistă. Þineam acolo ierburile pe care mi le dăduse seripigari contra mușcătu¬rilor de viperă, contra bolilor și pentru tot felul de lucruri neobișnuite. Iar în șnurul de la desagă aveam iserepito, care apără de farmece. Pietricica asta, pe care o am agăța¬tă. De ce nici ierburile, nici pietricica nu mă apăraseră de dracul urzicilor? Piciorul mi se umflase foarte tare, părea al altcuiva. M oi fi prefăcând în monstru? Am făcut un foc și mi am apropiat piciorul de flacără, încât transpirând, să iasă răul dinăuntru. Mă durea; răcnind, am încercat să spe¬rii durerea. Tot asudând și urlând, am adormit. Iar în somn, am auzit țipete și râsete de papagali, ca să vezi!
A trebuit să stau în locul ăla mai multe răsărituri de lună, iar între timp mi se dezumfla și piciorul. Încercam să um¬blu, dar, vai, vai! tare mă mai durea. Bine că n am dus lip¬să de mâncare. Aveam în desaga mea manioc, porumb și câteva banane. În plus, m a ajutat și norocul. Chiar acolo, fără să fiu nevoit să mă ridic, târându mă, am înfipt o nuia moale, pe care am îndoit o cu o sfoară înnodată, pe care am ascuns o în pământ. După câtăva vreme, a căzut în cap¬cană o potârniche. Am mâncat din ea două zile. Dar au fost zile de chin, nu din cauza ghimpelui, ci din pricina papa¬galilor. Oare de ce erau atâția? De ce mă supravegheau? Erau mai multe cârduri. Se puseseră pe toate crengile și arbuștii din jur. Și în fiecare clipă mai soseau alte cârduri. Toți stăteau și se uitau la mine. Ce s o fi întâmplând? De ce țipau așa de tare? Sporovăitul ăsta al lor o fi având vreo legătură cu mine? Despre mine or fi vorbind? Uneori iz¬bucneau într un râs ascuțit, râsul ăla al papagalilor, dar care pare a fi de oameni. Și or fi bătând joc de mine? N o să mai pleci niciodată de aici, povestașule, parcă ziceau. Am arun¬cat cu pietre în ei, ca să i sperii, dar degeaba. Își luau zbo¬rul în toate părțile, dar se întorceau la locurile lor. Deasu¬pra capului meu stăteau! O mulțime de papagali! Ce or fi vrând? Ce o să se întâmple oare?
A doua zi, au plecat pe neașteptate. Foarte speriați, așa au plecat papagalii. Toți odată, țipând, pierzându și din pene, izbindu se unii de alții, de parcă se apropia vreun dușman. Mirosiseră primejdia, se pare. Pentru că pe dea¬supra mea, a trecut o maimuță vorbitoare, sărind din copac în copac. Era un yaniri. Da, chiar el era, maimuța aia roșie, mare, gălăgioasă, yaniri. Enorm, înconjurat de ceata lui de femele. Ele săreau, dădeau din labe în jurul lui, fe¬ricite că sunt cu el. Fericite că sunt ale lui, poate. „Yaniri, yaniri! l am strigat. Ajută mă! N ai fost tu înainte seripigari? Coboară, tămăduiește mi piciorul ăsta, vreau să mi continuu drumul.” Dar maimuța vorbitoare nu m a băgat în seamă. O fi oare adevărat că înainte a fost seripigari care umbla? De aceea, poate, nu trebuie să l vânăm, nici să l mâncăm. Când cineva frige o maimuță vorbitoare, văzdu¬hul se umple de miros de tutun, așa se spune. Tutunul pe care l a aspirat și l a băut seripigari la vreme de căpială.
Cum a dispărut yaniri cu ceata lui de femele, s au și în¬tors papagalii. Însoțiți de alții, mult mai mulți. Am început să i cercetez. Erau de toate felurile. Mari, mici și foarte mici; cu ciocul arcuit și foarte lung, dar și cu ciocul drept; erau de toate felurile. Sporovăiau toți, deodată, foarte tare, neîncetat. În urechi îmi pătrundea un tunet de papagali. Eram îngrijorat și i cercetam cu privirea. Mă uitam și la unii, și la alții, fără grabă. Ce căutau oare aici? Trebuia să se petrea¬că ceva, fără doar și poate, în ciuda ierburilor împotriva ciudățeniilor. „Ce vreți, ce tot pălăvrăgiți?” am început să strig la ei. „Ce tot sporovăiți atâta, de ce vă bateți joc?” Eram speriat, dar și curios. Nu mai văzusem niciodată atâția lao¬laltă. Nu era o întâmplare, nu era fără motiv. Atunci, care o fi motivul? Cine mi i trimisese?
Aducându mi aminte de Tasurinchi, prietenul licurici¬lor, am încercat să dezleg sporovăială lor. Dacă se aflau aco¬lo, în jurul meu, vorbind întruna, oare n or fi venit pentru mine? Or fi vrând să mi spună ceva? Închideam ochii, mă concentram și eram foarte atent la ce și spuneau. Încercam să mă simt papagal. Era foarte greu. Dar efortul mă făcea să uit de durerea de la picior. Le am imitat țipetele, gânguritul, cârâitul. Toate zgomotele lor.
Și, încetul cu încetul, am început să înțeleg cuvinte stin¬ghere, luminițe în întuneric: „Liniștește te, Tasurinchi! „Nu te speria, povestașule!” „Nimeni n o să ți facă vreun rău.” Înțelegeam ce ziceau ei, poate. Nu râdeau, nu visam. Da, înțelegeam ce vorbeau ei. Începeam să înțeleg tot mai bine. M am liniștit. Trupul nu mi mai tremura. Nu mai mi era frig. Deci nu erau trimiși de Kientibakori. Nici prin vrăji¬toria vreunui machikanari. Din curiozitate or fi venit oare? Ca să mi țină tovărășie?
„Chiar așa, Tasurinchi!” s a auzit un glas care le acope¬rea pe celelalte. Acum nu mai era nici o îndoială. Ei vor¬beau, iar eu înțelegeam. „Suntem aici ca să ți ținem tovără¬șie, ca să ți dăm curaj în timp ce te înzdrăvenești. Și o să stăm aici până o să umbli iar. De ce te ai speriat de noi? Îți clănțăneau dinții, povestașule. Ai văzut vreodată vreun papagal mâncând un machiguenga? În schimb noi am văzut o sumedenie de machiguengas mâncând papagali. Mai bine râzi, Tasurinchi! Te însoțim de multă vreme. Oriunde te duci. De abia acum ți ai dat seama?”
De abia atunci îmi dădusem seama. Cu glas tremură¬tor, l am întrebat: „Îți bați joc de mine?” „Spun adevărul, a insistat papagalul, bătând frunzișul cu aripile. A trebuit să ți se înfigă un ghimpe ca să ți descoperi însoțitorii, po¬vestașule.”
Am stat îndelung de vorbă, se pare. Am stat de vorbă tot timpul cât am mai rămas acolo, așteptând să plece răul. În vreme ce țineam piciorul lângă foc, ca să iasă durerea, discutam. Cu papagalul ăsta, dar și cu alții. Toți ridicau gla¬sul. Uneori nu mai înțelegeam ce spun. „Tăceți, tăceți! Vorbiți mai încet și pe rând.” Dar nu mă ascultau. Erau întoc¬mai ca voi, la fel ca voi. De ce râdeți atâta? Păi, parc ați fi papagali. N așteptau să termine unul, se porneau toți în același timp. Erau încântați că, în sfârșit, ne puteam înțe¬lege. Se împingeau unii pe alții și dădeau din aripi. Eu mă simțeam ușurat, fericit. „Ce lucru nemaivăzut se întâmplă aici!” mă gândeam.
„Bine că ți ai dat seama că suntem vorbitori”, a spus unul dintre ei, pe neașteptate. Iar ceilalți au rămas muți. Peste pădure se așternuse o liniște desăvârșită. „Acum ai să în¬țelegi de ce suntem aici, însoțindu te. Acum ai să ți dai sea¬ma de ce, de când te ai născut din nou și ai început să umbli, să povestești, te tot urmăm pretutindeni. Zi și noapte, prin păduri și pe malurile râurilor. Și tu ești vorbitor, nu i așa, Tasurinchi? Oare nu ne asemănăm?”
Atunci, mi am adus aminte. Orice om care umblă își are animalul lui care îl însoțește, nu i așa? Chiar dacă el nu l vede, nici nu reușește să l bănuiască. După ce este, după ce face, mama animalului îl alege, spunându i puiului: „Omul ăsta e pentru tine, ai grijă de el.” Animalul devine umbra lui, se pare. Al meu era oare papagalul? Da, el era. Nu e el animalul vorbitor? Atunci am aflat, dar mi se părea că știu asta mai dinainte. Oare de ce, dacă nu de asta, mi au plăcut dintotdeauna papagalii? Deseori, în drumurile mele, m am oprit locului să le ascult flecăreala, râzând de bătăile lor din aripi și de agitația lor. Eram rude, poate.
A fost bine să aflu că animalul meu este papagalul. Acum sunt mai încrezător în timpul călătoriilor mele. Niciodată n o să mă mai simt singur, poate. Dacă mă apucă oboseala sau teama, dacă mă cuprinde mânia, de acuma știu ce să fac: să ridic privirea spre copaci și să aștept. Nu mă pără¬sesc niciodată, cred. Ca ploaia după căldură, așa se pornește flecăreala. Deci papagalii sunt acolo. „Da, aici, nu te am părăsit”, zic ei. De aia oi fi putut călători singur atâta vre¬me. Pentru că nu călătoream singur, de aia.
Când am început să port cushma și să mi dau pe obraji cu huito și achiote, să aspir tutun pe nas și să umblu, mulți se mirau că merg de unul singur. „Nu i bine ce faci”, mă preveneau ei. „Nu i plin muntele de demonii groaznici și de drăcoaicele scârnave suflate de Kientibakori? Ce te faci dacă ți ies în cale? Mai bine călătorește și tu ca un machiguenga. Cu un copilaș și cel puțin cu o femeie. Or să ducă animalele pe care le vânezi, or să le ia pe cele care cad în capcane. N o să te spurci, apucând tu stârvul animalelor pe care le omori. În plus, o să ai cu cine să stai de vorbă. Când sunt mai mulți, se ajută altfel dacă apar kamagarini ii. Unde s a mai pomenit un machiguenga singur prin pădure!” Dar eu nu i băgăm în seamă, pentru că niciodată nu m am sim¬țit singur în drumurile mele. Acolo, printre crengi, confundându se cu frunzele copacilor, privindu mă cu ochii lor verzi, mă urmau mereu tovarășii mei. Și le simțeam me¬reu prezența, poate, fără să știu.
Dar nu de asta am eu papagalul ăsta. Asta i altă poves¬te, se pare. Acum, că a adormit, pot să v o spun. Dacă o să tac dintr o dată sau încep s o iau razna, să nu credeți că mi am pierdut mințile. O s o fac numai pentru că s a trezit papagalul. E o poveste pe care nu i place s o audă, una care l doare probabil tot atât de tare cum m a durut și pe mine spinul ăla.
Asta a fost apoi.
Mă duceam la Kashiriari să l văd pe Tasurinchi și vânasem un paujil, cu o cursă. L am fript și am început să l mănânc, când am auzit o trăncăneală deasupra capului meu. Era un cuib acolo, printre ramuri, pe jumătate ascuns de o mare pânză de păianjen. Ãsta tocmai se născuse. Nu și deschisese încă ochișorii; era învelit în puful lui alb, ca toți puii care ies din găoace. Eu îl pândeam nemișcat, cu¬minte, ca să n o enervez pe papagaliță, ca să n o înfurii că m apropii prea mult de puiul ei. Dar papagaliței nu i păsa de mine. Ea își cerceta puiul nou născut, cu un aer foarte serios. Supărată, se pare. Și deodată, începe să l lovească hotărâtă, cu ciocul. Da, îl lovea cu ciocul ei curbat. Voia să l scuture de puful alb? Nu. Voia să l omoare. I o fi foa¬me? Am luat o de aripi, m am ferit de ciocul ei, am înde¬părtat o de cuib. Și ca să se potolească, i am dat niște resturi de paujil. Le a mâncat, mulțumită; le a mâncat sporovăind și dând din aripi. Dar privirea ei mai scapără încă de furie. Când și a terminat mâncarea, s a întors la cuib în zbor. M am dus să văd: îl lovea iar cu ciocul. Nu te ai trezit, papagalule? Nu te trezi, lasă mă să mi termin întâi povestea despre tine. De ce voia să și omoare puiul? Nu de foame, așadar. Am luat papagalița de aripi și am aruncat o în văzduh cu toată puterea. După ce s a rotit de câteva ori în zbor prin aer, a revenit la cuib. Înfruntându mă. Furioasă, lovind cu ciocul și țipând, așa s a întors. Se încăpățâna să și omoare puiul, se pare.
De abia atunci am înțeles de ce. Pentru că nu se născuse cum se așteptase ea, probabil. Avea laba răsucită și cele trei degețele ca niște cioturi. Până atunci eu nu învățasem încă treaba asta pe care voi o știți cu toții: că animalele își omoară puii care se nasc altfel. De ce puma își înfige ghea¬rele în puiul șchiop sau chior? De ce eretele își sfâșie puiul cu aripa ruptă? Or fi ghicind că, nefiind perfecți, vor avea o viață grea, de suferințe, pentru că nu vor ști să se apere, să zboare, să vâneze, să fugă sau să și facă datoria. Că vor trăi, oricum, puțin, pentru că alte animale îi vor mânca re¬pede. „Mai bine îl mănânc eu, cel puțin, așa, mă hrănesc eu cu el”, spun ele, se pare. Sau poate că nici ele, nici cei din neamul machiguenga nu acceptă imperfecțiunea? Or fi crezând și ele că puiul care nu i întreg a fost suflat de Kientibakori? Cine știe!
Asta i povestea papagalului. Tot timpul stă așa, ghemuit pe umărul meu. Ce contează că nu i pur, că are o gheară răsucită, că șchioapătă, că de abia se ridică în aer, că și cade! Pentru că și aripile sunt cam scurte, se pare. Ce, oare eu sunt perfect? Semănând, ne înțelegem și ne ținem de urât. Călătorește pe umărul ăsta și, din când în când, ca să se distreze, cățărându se pe capul meu, trece pe celălalt umăr. Se duce și se întoarce, vine și se duce. Când se cațără pe capul meu, se agață de păr și mă trage, spunându mi parcă: „Fii atent, că o să cad, nu uita să mă ridici de jos.” E ușor, nici nu l simt. Doarme aici, în cushma mea. Cum nu l pot numi tată, nici rudă, nici Tasurinchi, l am botezat cu un cuvânt pe care l am născocit anume pentru el. Un nume care ne trimite cu gândul la papagali, care le imită flecăreala. Să l trezim, să l chemăm. L a învățat și el și l repetă foarte bine: Mas ca ri ta, Mas ca ri ta, Mas ca ri ta...


VIII

În Italia, despre florentini se spune că sunt aro¬ganți și că i urăsc pe turiștii care le inundă orașul, în fie¬care vară, ca un fluviu amazonic. Mi e greu să verific dacă e adevărat, deoarece nu prea au mai rămas localnici în Flo¬rența. Au plecat încetul cu încetul, pe măsură ce căldura se întețea, briza de după amiază nu mai bătea, apele râului Arno se împuținau, iar țânțarii puneau stăpânire pe oraș. Sunt adevărate miriade zburătoare, care rezistă victorioase la insecticide și se înverșunează împotriva victimelor lor, zi și noapte, mai ales în muzee. Oare țânțarii din Florența sunt animale totemice, îngerii păzitori ai lui Leonardo, Cellini, Botticelli, Filippo Lippi, Fra Angelico? Așa s ar părea. Pentru că la picioarele acestor statui, fresce și tablouri am primit cel puțin tot atâtea pișcături pe brațe și pe trup ca atunci când călătoream prin jungla peruană.
Sau țânțarii sunt instrumentele de care se folosesc floren¬tinii absenți, ca să încerce să i pună pe fugă pe detestații lor invadatori? În orice caz, e inutil. Nici gângăniile, nici căl¬dura, nimic de pe lume nu va stăvili pestrița invazie. Oare numai tablourile, palatele, pietrele din cartierul vechi ne atrag ca un magnet în Florența, în ciuda incomodităților verii, pe noi, hoardele de străini? Sau conviețuirea fanatis¬mului și a excesului, a devoțiunii și a cruzimii, a spirituali¬tății și a rafinamentului senzual, a corupției politice și a cutezanței minții, trecutul este cel ce ne leagă de acest oraș sufocant, părăsit de locuitorii lui?
În aceste două luni s a închis aproape totul: magazinele, spălătoriile, incomoda Bibliotecă Națională de lângă râu, cinematografele, care erau refugiul meu nocturn, și, în cele din urmă, cafenelele unde mă duceam să i citesc pe Dante și pe Machiavelli și să mă gândesc la Mascarita și la indi¬enii machiguengas de la izvoarele râurilor Alto Urubamba și Madre de Dios. Mai întâi a fost închisă cocheta cafenea Strozzi, cu mobilier și decorațiune art deco, care, pe deasu¬pra, mai avea și aer condiționat, o minunată oază pentru după amiezele toride; apoi s a închis și Caffe Paszkowski, unde, deși transpirând, te puteai izola la etajul al doilea, cu aerul lui demodé, cu fotolii de piele și draperii de catifea de culoarea sângelui; după aceea a fost închisă și cafeneaua Gillio, iar în cele din urmă cafeneaua Rivoire, cea mai tu¬ristică și mai căutată, situată în Piazza della Signoria, unde o cafea macchiato mă costa cât o cină într un restaurant de cartier. Cum nu este deloc posibil să citești sau să scrii în¬tr o gelateria sau într o pizzerie (puținele enclave care mai rămân deschise), a trebuit să mă resemnez și să citesc la pen¬siune, în Borgo dei Santi Appostoli, transpirând din belșug, la lumina râncedă a unei lămpi ce părea făcută anume pen¬tru a împiedica lectura sau pentru a l condamna pe citito¬rul încăpățânat la o rapidă orbire. Acestea sunt incomodi¬tăți care, după cum ar fi spus teribilul călugăraș de la San Marco — o neașteptată consecință a acestei șederi la Flo¬rența a fost, pentru mine, să descopăr, datorită biografului său, Rodolfo Ridolfi, că discreditatul Savonarola era, la ur¬ma urmei, o figură interesantă și preferabilă, poate, figurii celor care l au trimis pe rug —, predispun favorabil spiritul să înțeleagă mai bine, aproape să trăiască supliciile dan¬tești în timpul peregrinării prin infern sau să mediteze, cu calmul necesar, asupra concluziilor terifiante pe care le a tras, cu privire la cetatea oamenilor și la felul cum trebuie conduse treburile ei, din experiența lui de funcționar al acestei republici, Machiavelli, glacialul analist al istoriei acesteia.
S a mai închis, bineînțeles, și micuța galerie de pe stra¬da Santa Margherita, unde, între magazinul unui optician și un bazar, vizavi de așa zisa biserică a lui Dante, fuseseră expuse fotografiile machiguengas ale lui Gabriele Malfatti. Dar reușisem să le văd de mai multe ori, înainte de chiusum estivale. A treia oară, când m a văzut intrând, fata slabă cu ochelari, care răspundea de galerie, m a anunțat de a drep¬tul că ea are un fidanzato. A trebuit s o asigur, în italiana mea greoaie, că, în ceea mă privește, frecventarea asiduă a acelei expoziții este dezinteresată, într un fel patriotică, și că nu are nici o legătură cu frumusețea ei, ci doar cu fotografiile lui Malfatti. N a putut niciodată să se împace cu gândul că eu îmi puteam petrece atâtea minute contemplându le numai din dor după țara mea. Și de ce mai ales pe aia, cu grupul de indieni așezați într un fel de poziție lo¬tus, care îl ascultau extaziați pe bărbatul care gesticula? Sunt convins că niciodată n a luat în serios afirmațiile mele că acea fotografie este o adevărată capodoperă, ceva ce tre¬buie degustat pe îndelete, așa cum se contemplă la Uffizi Alegoria primăverii sau Bătălia de la San Romano. Dar, în sfârșit, când m a văzut a patra sau a cincea oară în galeria solitară, neîncrederea ei s a mai diminuat și într o zi a făcut chiar un gest cordial, anunțându mă că vizavi de biserica San Lorenzo, în fiecare noapte „un ansamblu de incași” cântă muzică peruană la instrumente tipice: de ce nu mă duceam să i văd? Și asta mi ar aduce aminte de țară. (I am dat ascultare, m am dus și am descoperit că incașii erau doi bolivieni și doi portughezi din Roma, care cântau un amestec incompatibil de fado și de muzică de carnaval din Santa Cruz de Bolivia.) Galeria de pe Santa Margherita s a închis de o săptămână, iar fata slabă cu ochelari își petrece acuma vara la Ancora, cu părinții.
În orice caz, nu mai trebuie să văd acea fotografie. O știu pe dinafară, cu toate detaliile ei, milimetru cu milimetru. Și atâta m am gândit la ea, încât, ciudat, știu că acele trupuri dezbrăcate așezate turcește, cu părul lins, silueta vorbito¬rului stând în picioare și orizontul de panașe de copaci cu trunchiuri groase și cu ramuri încurcate sub un val de nori cenușii și pântecoși vor fi amintirea cea mai durabilă din această vară florentină. Mai durabilă și mai emoționantă, poate, decât minunățiile arhitectonice și plastice ale Renaș¬terii, decât armoniosul murmur dat de la terza rima a lui Dante sau decât sălbaticele ritornelli (în cazul său, mereu com¬patibile cu inteligența luciferică) din proza lui Machiavelli. Sunt sigur că fotografia reprezintă un povestaș machiguenga. Este singurul lucru asupra căruia nu am nici o în¬doială. Omul care perorează, în fața acelui auditoriu fer¬mecat, cine ar putea fi, dacă nu personajul menit să ascută ancestral curiozitatea, fantezia, memoria, apetitul pentru vis și pentru minciună al poporului machiguenga? Cum a reușit Gabriele Malfatti să participe la o asemenea reuni¬une și să obțină permisiunea de a face fotografii? Oare cau¬za tainei care îi înconjura pe povestașii din perioada con¬temporană — străinul devenit machiguenga — nu mai exista când italianul a vizitat zona? Sau poate, în acești ul¬timi ani, situația de pe Alto Urubamba a evoluat cu o așa rapiditate, încât povestașii nu și mai îndeplinesc rolul se¬cular, și au pierdut autenticitatea și au devenit — ca și ce¬remoniile cu ayahuasca sau ca tămăduirile practicate de șa¬manii din alte triburi — o pantomimă organizată pentru turiști?
Mă îndoiesc însă că ar fi așa. Viața s a schimbat acolo, de acord, dar nu într un sens care ar fi putut duce la dez¬voltarea turismului. Au apărut mai întâi puțurile de pe¬trol, taberele pentru care au fost angajați ca muncitori mulți compas, yaminahuas, piros, dar și, firește, machiguengas. După aceea sau totodată, traficul cu droguri a început să și ex¬tindă prin Amazonia, ca o molimă biblică, rețeaua de plan¬tații de coca, laboratoare și aeroporturi clandestine și, ca o consecință logică, se înregistrau masacre periodice, re¬glări de conturi între bandele rivale de columbieni și pe¬ruani, incendieri ale plantațiilor, expediții de vânătoare și de urmărire organizate de poliție. Și, în sfârșit — sau poate tot în același timp, închizând triunghiul groazei —, terorismul și antiterorismul. Detașamentele revoluționare Sendero Luminoso, reprimate cu cruzime în Anzi, au coborât în jun¬glă și operează tot în acea zonă a Amazoniei, care este, toc¬mai de aceea, periodic străbătută de armată și, se spune, chiar bombardată de aviație.
Ce efecte au avut toate acestea asupra poporului machiguenga? I au accelerat procesul de dezmembrare și de dis¬pariție? Mai există încă așezările care începuseră să se în¬chege cu cinci sau șase ani în urmă? Acele sate se vor fi văzut, firește, expuse irezistibilului mecanism perturbator al civilizației contradictorii reprezentate de salariile fru¬moase oferite de Shell și de Petro Peru, de seifurile pline de dolari ale traficului de cocaină și de riscul de a se vedea antrenate în măceluri, în războiul traficanților, al gherilelor, al poliției și al soldaților, fără să priceapă o clipă mă¬car ce se întâmplă de fapt. Ca atunci când au fost invadați de armatele incașe, de exploratori, de conchistadori și de misionari spanioli, de exploatatori de cauciuc sau de lemn republicani, de căutătorii de aur și de imigranții coborâți din Anzi în secolul XX. Pentru machiguengas, istoria nu îna¬intează, nici nu dă înapoi: se învârtește, se repetă. Dar chiar dacă daunele suferite de comunitate au fost foarte mari, ca urmare a tuturor acestor lucruri, probabil că o bună par¬te dintre ei, în fața piedicilor din ultimii ani, au optat pen¬tru supraviețuire după reflexul tradițional: diaspora. Să se pună iarăși pe mers, ca în cel mai persistent dintre mituri.
Umblă oare printre ei, cu pas mic, de palmiped care cal¬că pe toată laba piciorului, cum fac toți oamenii din tribu¬rile amazonice, și fostul meu prieten, fostul evreu, fostul alb și fostul occidental Saul Zuratas? Am hotărât ca povesta¬șul din fotografia lui Malfatti să fie el. Căci, obiectiv vorbind, n am cum să aflu. Sigur este că persoana aflată în picioare are pe față o umbră mai accentuată — pe partea dreaptă, unde el avea nevul —, ceea ce ar putea fi un indiciu pen¬tru a l identifica. Dar, de la distanța asta, impresia ar putea să fie înșelătoare și să fie vorba de fapt de o simplă umbră (fața e astfel întoarsă încât lumina amurgului, căzând dinspre partea opusă, umbrește toată partea dreaptă a oame¬nilor, a copacilor și a norilor). Pista poate cea mai sigură ar fi conformația siluetei. Deși fotografia e luată de depar¬te, nu încape îndoială: aceea nu reprezintă arhitectura ti¬pică pentru un indian din junglă, om în general scund, cu picioare scurte și arcuite, cu o cavitate toracică mai mare. Cel care vorbește are un trup alungit și aș putea jura că pie¬lea — e gol de la brâu în sus — e mult mai albă decât a pu¬blicului său. În schimb părul său, cu o tunsoare circulară, ca de călugăr medieval, arată că este un machiguenga. Am hotărât și că umflătura care se vede pe umărul stâng al po¬vestașului din fotografie este un papagal. Nu i oare lucrul cel mai firesc de pe lume ca un povestaș să străbată pădu¬rile cu un papagal ca totem, tovarăș și ministrant?
După ce le am răsucit pe toate fețele și le am combinat în toate chipurile, piesele acestui puzzle încep să se îmbuce. Ele profilează o poveste mai mult sau mai puțin coerentă, cu condiția de a ne opri la simpla anecdotă și a nu ne în¬treba cu privire la ceea ce Fray Luis de Leon numea „prin¬cipiul propriu și ascuns al lucrurilor”.
De la acea primă călătorie pe care a făcut o la Quillabamba, la fermierul care era rudă cu mamă sa, Mascarita a intrat în contact cu o lume care l a intrigat și l a sedus. Ceea ce ar fi trebuit să fie, la început, o simplă curiozitate intelectuală și simpatie pentru obiceiurile și pentru condi¬ția indienilor machiguengas a devenit, cu timpul, pe măsu¬ră ce i cunoștea mai bine, le învăța limba, le studia istoria și începea să împartă cu ei aceeași existență, în perioade mai mult sau mai puțin lungi, a devenit deci o conversi¬une, în sensul cultural, dar și religios al termenului, o identificare cu obiceiurile și cu tradițiile în care — din rațiuni pe care le pot intui, dar nu le pot înțelege cu totul — Saul și a găsit un suport spiritual, un stimul, o justificare în viață, un angajament, pe care nu le a găsit la celelalte triburi de peruani — evrei, creștini, marxiști etc.— printre care trăise. Transformarea a fost probabil foarte lentă, având loc pe nesimțite în anii consacrați etnologiei la Universitatea San Marcos. Că fusese dezamăgit de studii, că văzuse în atitu¬dinea științifică a etnologului o amenințare pentru acea cul¬tură primitivă și arhaică (el, atunci, n ar fi acceptat aceste calificative), o imixtiune a modernității distrugătoare, o formă de degradare, toate astea le pot înțelege. Ideea de echi¬libru între om și pământ, conștiința degradării mediului am¬biant prin cultura industrială și prin tehnologia modernă, reevaluarea înțelepciunii omului primitiv, obligat să și res¬pecte habitatul, altfel fiind amenințat cu posibilitatea stingerii, toate acestea reprezintă ceva care, în acei ani, dacă nu era încă o modă intelectuală, începea să prindă rădă¬cini pretutindeni, chiar și în Peru. Mascarita trebuie să fi trăit toate astea cu o intensitate deosebită, văzând cu pro¬priii lui ochi marile devastări săvârșite de civilizație în jun¬glă și cum, în schimb, indienii machiguengas conviețuiau în armonie cu lumea naturală.
Faptul decisiv pentru marele pas a fost, fără îndoială, moartea lui don Salomon, singura persoană de care Saul era legat și față de care se simțea obligat să dea socoteală pentru viața lui. După felul în care și a schimbat conduita în anul II sau III de Universitate, se poate să se fi hotărât mai înainte, ca o dată mort tată său, să părăsească totul ca să plece în Alto Urubamba. Până aici nu e nimic extra¬ordinar în povestea lui. În anii '60 și '70 — ani de revoltă studențească împotriva moralei consumului —, mulți tineri din clasa de mijloc au părăsit Lima, împinși de un amestec de dorință de aventură și de dezgust pentru viața din Ca¬pitală și s au dus în munți sau în junglă, să trăiască în condi¬ții uneori precare. Una dintre emisiunile „Turnului Babel” — din nefericire, compromisă în bună parte de anomaliile cronice ale camerei lui Alejandro Perez — a fost consacra¬tă tocmai unui grup de băieți din Lima care au emigrat în Cusco, unde supraviețuiau practicând meserii pitorești. Faptul că Mascarita, ca și ei, s a hotărât să renunțe la un vi¬itor burghez și să se ducă în Amazonia, spre aventură — întoarcerea le elementar, la origini — nu prea are de ce să ne surprindă.
Dar Saul nu s a dus ca ei. A plecat ștergându și urmele plecării și intențiile, făcându i pe cunoscuți să creadă că pleacă în Israel. Ce altceva ar putea însemna tot acest alibi cu evreul care și face alyaua decât că, părăsind Lima, Saul Zuratas se hotărâse, irevocabil, să și schimbe pielea, nu¬mele, obiceiurile, tradiția, dumnezeul, adică tot ceea ce fu¬sese până atunci? Este evident că a plecat din Lima cu in¬tenția de a nu mai reveni și de a deveni pentru totdeauna altul.
Deși cu un oarecare efort, până aici reușesc să l urmăresc, totuși. Cred că identificarea lui cu acea comunitate mică, rătăcitoare și marginală din Amazonia, a avut ceva legă¬tură — o mare legătură, după cum presupusese tată su — cu faptul că era evreu, membru al unei alte comunități ră¬tăcitoare și marginale de a lungul istoriei, o paria între societățile lumii în care, ca și indienii machiguengas din Peru, a trăit inserată, dar nu amestecată, nici acceptată vreodată definitiv. Și desigur, la această solidaritate a mai contribuit — după cum aveam eu obiceiul să glumesc — și acea pată enormă, care făcea din el o ființă marginală printre alte fiin¬țe marginale, un om a cărui soartă va fi mereu marcată de stigmatul urâțeniei. Pot fi de acord că printre adoratorii spi¬ritului copacului și al tunetului, printre ritualiștii tutunu¬lui și ai fierturii de ayahuasca, Mascarita s a simțit mai ac¬ceptat — dizolvat într o ființă colectivă — decât printre evreii sau creștinii din țara sa. Într un mod foarte personal și subtil, ducându se în Alto Urubamba ca să renască, Saul și a făcut astfel alyaua.
De la un punct, însă, nu l mai pot înțelege, iar asta mă întristează și mă frustrează; este vorba de etapa următoare, adică de transformarea convertitului în povestaș. Este, fi¬rește, faptul care mă emoționează cel mai mult în toată po¬vestea lui Saul, care mă face să mă gândesc la ea neîncetat, răsucind o pe toate fețele, este faptul care m a îndemnat — rămâne de văzut dacă mă voi elibera astfel de obsesie — să pun totul pe hârtie.
Pentru că a deveni povestaș însemna a adăuga impo¬sibilul la ceea ce era doar neverosimil. A te întoarce în timp, de la pantaloni și cravată până la o bucată de pânză în jurul coapselor și la tatuaj, de la spaniolă la crepitația aglutinantă a limbii machiguenga, de la rațiune la magie și de la religia monoteistă sau de la agnosticismul occidental la animis¬mul păgân e un lucru greu de înghițit, dar, cu un oarecare efort de imaginație, rămâne un fapt posibil. Celălalt aspect mă pune totuși în fața unui întuneric pe care, cu cât încerc mai tare să l străpung, cu atât devine și mai de nepătruns.
Pentru că a ajunge să vorbești cum vorbește un poves¬taș înseamnă a fi reușit să simți și să trăiești acea cultură în intimitatea ei, să o asimilezi până în străfunduri, să fi ajuns la miezul istoriei și mitologiei ei, să i fi somatizat ta¬buurile, reflexele, apetiturile și spaimele ancestrale. Înseam¬nă să fi devenit, în modul cel mai esențial posibil, un ma¬chiguenga neaoș, un machiguenga din străvechea stirpe care, în vremurile când această Florența în care scriu producea efervescența orbitoare de idei, imagini, crime și intrigi, stră¬bătea pădurile țării mele ducând și aducând glume, min¬ciuni, fabulații, bârfe și anecdote care fac din acest popor de ființe dispersate o comunitate și mențin viu între ele sentimentul că sunt împreună, că alcătuiesc ceva fratern și compact. Că prietenul meu Saul Zuratas a renunțat să mai fie tot ceea ce era și că a renunțat la tot ceea ce ar fi putut deveni, pentru ca, de peste douăzeci de ani, să colinde jun¬gla Amazoniei, ducând mai departe — înfruntând orice pie¬dică și, mai ales, acționând împotriva noțiunilor înseși de modernitate și de progres — tradiția acestei seminții de povestitori ambulanți este ceva care mi revine din când în când în memorie și care, ca în acea zi când am aflat, în bezna înstelată a cătunului Nueva Luz, îmi aprinde inima cu mai multă putere decât au făcut o vreodată frica sau dragostea.
S a așternut noaptea, iar pe cerul Florenței au răsărit stelele, chiar dacă nu sunt la fel de strălucitoare ca în junglă. Presimt că cerneala mi se va termina dintr o clipă într alta (magazinele din oraș, de unde aș fi putut să mi procur mine de schimb pentru pix, sunt și ele închise, bineînțeles, pe timpul verii). Căldura este insuportabilă, iar camera mea de la pensiunea Alexandra e plină de țânțari care zumzăie și se învârtesc în jurul capului meu. Aș putea să fac un duș și să dau o raită, în căutare de distracții. Poate că în Lungarno bate briza și, dacă îl străbat, spectacolul cheiurilor, al podurilor și al palatelor iluminate, mereu încântător, mă conduce la un alt spectacol, mai suculent, cel al lui Cascine, care ziua servește drept loc de plimbare pioasă pen¬tru doamne și copii, iar la ora asta, drept grotă pentru târfe, pentru pederaști și pentru vânzători de droguri. M aș pu¬tea duce să mă amestec cu tinerii beți de muzică și de ma¬rijuana din piața Santo Spirito sau din Piazza della Signoria, care, acum, este o pestriță Curte a Miracolelor, unde se improvizează simultan patru, cinci și uneori chiar zece spectacole: ansambluri de instrumentiști din Caribe care cântă la maraca și la tumba, echilibriști turci, înghițitori de flăcări din Maroc, o studentă din Spania, mimi francezi, interpreți de jazz nord americani, țigănci care ghicesc, chitariști germani, flautiști unguri. Uneori e foarte plăcut să ți pierzi câteva clipe prin mulțimea aceea pestriță și tinereas¬că. Dar în noaptea asta, oriunde m aș duce, ar fi degeaba. Știu că pe podurile din piatră ocru de peste Arno, pe sub copacii de la Cascine, pe unde se plimbă prostituatele, sau pe sub mușchii fântânii lui Neptun și bronzul plin de găi¬naț de porumbei al lui Perseu, oriunde m aș refugia, încercând să domolesc căldura, țânțarii, exaltarea spiritului meu, voi continua să l aud, apropiat, fără pauze, crepitant, imemorial, pe povestașul machiguenga.
Florența, iulie 1985 Londra, 13 mai 1987



Mulțumiri
Ca toate romanele pe care le am scris, și acesta datorează mult ajutorului — voluntar sau involuntar — primit de la diverse instituții și persoane. Þin să menționez Institutul Lingvistic de Vară, Misiunea Dominicană de la Urubamba și CIPA (Cen¬trul de Investigații și Promovare a Amazoniei) și să le mulțu¬mesc pentru ospitalitatea pe care mi au oferit o în junglă; lui Vicente de Szyszlo și lui Luis Român, minunați tovarăși de călătorie prin Amazonia; și părintelui Joaquin Barriales, O.P., compilator și traducător al mai multor cântece și mituri machiguengas care apar în cartea mea.


.  | Индекс








 
shim Дом литературы shim
shim
poezii  Поиск  Agonia.Net  

Переиздание любых материалов этого сайта без нашего разрешения строго запрещено.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Политика публикации и конфиденциальность

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!