Oly se ducea pe aerodromul de la marginea orașului să viseze
Ea își lăsa pașii liberi printr-o pădure
căreia casele îi dădeau tîrcoale de peste tot
Cei de pe aerodrom se obișnuiseră și nu o mai întrebau
că de la o vreme se intra numai cu acte în regulă
Oly stătea ore de a- rîndul și se uita la avioane
cum sunt ele ascultătoare și se așează pe drumul lor
sau cum o iau la fugă și deodată se dezlipesc
Și se auzea o voce
primitoare și caldă și liniștită:
„Doamnelor și domnilor,
zborul de Copenhaga!”
și dincolo de zidul de sticlă, avionul
da’ nimeni să urce pe treptele lui
și atunci ușa se închidea
și avionul fugea trist pe roțile lui
și aripile îl urcau la Cer


Uneori Oly intra în restaurantul aerodromului
unde mesele și scaunele erau din lemn adevărat
și chelnerul o întreba cu aceleași cuvinte
„domnișoară, astăzi v-ați oprit unde, Ceylon, Madagascar?”
Și Oly nici nu apuca să se așeze
că chelnerul peste care trecuse timpul
venea cu o față de masă verzuie
ca frunzele care abia au ieșit la lumină
Apoi aducea o ceașcă de porțelan și o linguriță
și dintr-un ceainic înalt de parcă și el și-ar fi luat zborul
curgea apă îmbălsămată cu arome de Ceylon sau Madagascar
Ochii ei au îmbrățișat ceașca, au îmbrățișat ceainicul
și apoi s-au oprit muți pe linguriță și și-a spus
„parcă ar fi aripa unei păsări necunoscute!”
Și chelnerul peste care trecuse timpul de se vedea
a rugat-o într-o zi după ce a luat doar ceașca și ceainicul
și Oly a înțeles și i-a răspuns din toată recunoștința
„vă mulțumesc”,
așa cum îi spusese profesorului de Știința Vieții, atunci,
la școala aceea unde copacii erau înalți să amețești


Și de la un timp
din urechile ei lipsea „zborul de Copenhaga”
S-o fi supărat avionul pe noi,
a gîndit Oly cu mintea ei
de pe cînd străbătea lunca rîului


Și într-o zi,
cînd tocmai scosese aripa-linguriță dintr-o cutie
de ai fi crezut că e de ochelari
și chelnerul aștepta să facă cei cîțiva pași,
a intrat un om cu pălăria-ntr-o mînă
și în cealaltă cu o servietă trecută prin două-trei vieți
El s-a așezat la o masă nu prea departe
și de la un timp ochii îi întîrziau spre unde stătea Oly
și cînd chelnerul s-a dus la masa lui
el a vorbit arătînd din cap
și atunci ea s-a grăbit
și nici nu a ajuns și i-a spus
„domnule, ascult!”
Atunci el s-a ridicat de pe scaun și a început
„că fața aceea de masă verzuie ca boabele de cafea
cînd ies la lumină
a străbătut un drum lung pe cămile și cu vaporul,
că pe vremea aceea încă nu erau trenuri
și îmi pare rău, eu nu mă uit niciodată!”
Si Oly s-a auzit spunînd
„vă aștept să luăm ceaiul împreună”
și s-au întors cîțiva pași liberi
și omul acela s-a așezat la masa ei
da nu și-a pus coatele pe culoarea verzuie,
ținea ceașca în mîinile lui mari și cuprinzătoare
și se uita din cînd în cînd la linia aceea de aripă
care avea un nume domestic și nu se potrivea


Îl chema Augustin,
că mama și tatăl lui au tot căutat un nume
și cum erau în luna unui bărbat înțelept
l-au botezat cu numele acelui om
El a aflat mai tîrziu că de fapt
Augustin fusese un gînditor credincios
și scrisese într-o limbă vorbită pînă mai ieri
„Cînd își pierd capul părinții!”
Da lui Oly i-a plăcut fără o vorbă în plus
și se întîlneau de parcă-ar fi fost mereu o întîmplare
Ea îl aștepta cu ochii pe năframa aceea
care călătorise pe cămile și cu vaporul
și cînd se făcea liniște
parcă auzea nisipul și valurile


Acum că Augustin îi povestise
Oly abia aștepta să vadă!
Casa lui era un subsol cu ferestre sărace
pe unde vedeai pantofi scîlciați
peste care crema nu mai trecuse de-un secol
Și pe sus, țevi moarte
și pereții plini de cărți pînă-n tavan
Și mai erau tot felul de hărți,
unele cu urși polari și insule dispărute
El le adunase de prin poduri părăsite
sau de la gunoaie
că acum cărțile vechi nu mai aveau căutare
Și i-a spus arătîndu-i pereții
„peste cîțiva ani, adio servietă,
și mai ies de aici cînd vrei tu!”
și rîdeau amîndoi, unul lîngă celălalt
și doar o rază de lumină trecea printre ei

Cînd se adunau de pe drumuri
ei vorbeau despre timpul cînd nu au fost laolaltă,
dar timpul lui Augustin nu prea semăna cu timpul lui Oly
El i-a povestit despre Piramide,
că era la curent cu toate descoperirile,
dar rămînea o-întrebare:
„Piramidele încep sub pămînt,
și desena semnul acela misterioas înălțat pe nisip
și cum se face că au știut ei atunci
că pămîntul te lasă să-i pui pe umeri
și nu se clatină?
Și cine sunt ei?”
Augustin le scrisese savanților
și ei i-au răspuns
că nimeni nu și-a pus întrebarea asta,
că de aici ar fi trebuit ei să înceapă,
că el are dreptate
Uimitor, i-a trimis o scrisoare
unul care-și petrecuse viața de la un capăt la altul
să afle „cine” și „cum”
Și de atunci savanții au început să caute răspunsul
la întrebarea lui Augustin,


Altă dată el a luat o clepsidră de pe un raft
și a pus-o pe masă și au așteptat amîndoi
Și ea a aflat
că oamenii se întreabă de mii de ani
„cum se face că nisipul cînd curge se ridică de cealaltă parte
de parcă ar fi o piramidă?
Că o piramidă cu vîrful în jos
curge și crește cu vîrful în sus
fără mîna omului,
atunci mîna cui?”
Și Oly a înțeles,
de parcă cineva îi luase o ceață de pe creier,
că în subsolul peste care se-inălțau etaje de-a valma
un călugăr dintr-o gîndire uitată ridicase o mănăstire de cărți
și i-a deschis ei ușa,
ea, fata cu flori de salcîm


Și din amintire
Oly a început să-l înțeleagă pe Punct
și s-a dus la casa unde trăise pe fugă
și a căutat și s-a întors cu luneta ei fără lentile,
luneta fără Gallilei
și Augustin a început să asculte
ceea ce aștepta de prea multă vreme


Și Oly i-a povestit despre coala aceea albă
unde tatăl ei urma să ridice o casă
începută pe aleea de castani,
cu ferestre de cristal pe unde Soarele intră și se colorează
Despre mama ei care i-a cusut fustele și bluzele
și despre arborii care se îmbrățișau pe deasupra,
arbore, arboreea, cu doi de „e” ca într-un cîntec
„Mă joc și eu, încă nu mi-a dat măseaua de minte
și mîine poimîne am treizeci de ani,
să-ți mai povestesc?”
„Ce bine că le-ai scris
și i-a arătat un loc liber pe raftul unde era clepsidra,
aici o să punem caietul!”


Oly scrisese despre Gujbă și Muta,
că ea ținea un jurnal de fată,
un jurnal început pe atunci cînd
pietrele erau mereu rotunde și lucitoare
Despre Gujbă,
cum a străbătut el războiul scuipînd,
Gujbă, eroul care înainta cu ochii închiși
iar în urmă dușmanul rămînea secerat
Dar el le spusese adevărul, adevărul lui de război
„de frică, domnule Comandant,
cînd l-am văzut cu baioneta la doi pași
l-am scuipat din toate forțele mele
și ăla s-a oprit, că de unde să înțeleagă
și cît s-a șters pe ochi
eu i-am și băgat-o pînă-n plăsele!”
Pînă la apărătoare, sergent!
„Cum spuneți dumneavoastră, să trăiți!
Că rămăsese holbat la mine
și cînd l-am împins cu degetul
el s-a lăsat în genunchi și s-a întins
de parcă vroia să doarmà”


„Mă îmbolnăvesc vorbele ,
l-a auzit ea pe Augustin”


Și caietul le spunea despre Mută,
că lipseau din viața ei cîțiva ani,
cînd s-a tîrît în genunchi de foame și de război
și cînd a aflat ea despre bărbați,
cum veneau ei acolo de parcă veneau la closet
și gîfîiau de credeai că dau ortul popii
și cum după un timp care era fără sfîrșit
ea a fugit și dormea lîngă zidul acela
și se ducea la spital să arunce căldările pline cu de toate
și cînd Gujbă a aflat
el a înjurat-o de mamă, de tată și de Dumnezeu
și i-a ridicat fustele
și ea nu a făcut nici un gest


„Nici focul nu ne mai curăță,
dar Oly l-a oprit:
„eu știu că tu ai un suflet, doar unul”


Și nu au mai vorbit despre timpul acela
cînd erau doi
și Augustin a pus caietul pe locul liber din raft,
și locul acela era acum împlinit


Ei adormeau deseori
lîngă pereții plini de înțelepciunea lumii
Dimineața el pleca la celălalt capăt al casei
de unde se întorcea cu două cești aburinde
și cu aripa acelei păsări necunoscute
Și se îmbrățișau îndelung
și trupurile lor aveau aceeași temperatură,
de parcă erau vase comunicante,
nici o linie-n plus, nici o linie-n minus
Atunci ei căutau un cuvînt al lor,
să-l adauge la înțelepciunea lumii
„ eu am găsit,
tu ești Mai Mult ca Iubitul Meu”
Cînd el a sărutat-o ca nimeni, niciodată
Oly și-a amintit spusele Mutei,
cum se tîra ea de foame și de război
și cum veneau bărbații la ele ca la closet
și s-a întrebat:
„omul acesta care mă sărută la colțul ochilor
el vine de unde ?”