agonia
russkaia

v3
 

Agonia.Net | Правила | Mission Контакт | Зарегистрируйся
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Статья Общество Конкурс Эссе Multimedia Персональные Стихотворения Пресса Проза _QUOTE Сценарии

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Тексты того же автора


Переводы этого текста
0

 Комментарии членов сайта


print e-mail
Просмотревшие: 6928 .



Pirin-Planina
проза [ ]
III (Episoduri tragice și comice din captivitate)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
по [George_Toparceanu ]

2005-12-15  | [Этот текст следует читать на // Русском romana]    |  Submited by Laurentiu Nastasa



Drumuri lungi în soare, subt arșița verii pe sfârșite…
De nu știu câte zile, mergem într-una către miazăzi, ne afundăm tot mai mult în pământul Bulgariei, ne depărtăm tot mai mult de țară.
Sate rare, ținuturi aspre și sărace.Poposim unde ne prinde noaptea, în preajma unui sat ori la marginea șoselei, în câmp.
Populația e înverșunată împotriva noastră.Într-un loc, în apropierea imediată a frontului, un sat întreg a alergat să ne taie cu coase și topoare. Ca să evite o încăierare generală, primejdioasă și pentru ei, soldații escortei au fost nevoiți să le bareze drumul, cu baionetele în cumpănă.
Caraulele care ne escortează – ciasovoi pe limba bulgărească, puși sub ascultarea unor starși (1) – se schimbă aproape zilnic. Și cu cât ne depărtăm de front, escorta noastră devine mai pestriță; uniforma și disciplina dispar treptat – și ciasovoii sunt tot mai răi, tot mai hrăpăreți. Fiecare nou rând de ciasovoi pradă de la prizonieri, mai cu seamă de la ofițeri, tot ce-a rămas neprădat de cei dinainte. Jaful se face pe față, fără nici o teamă de răspundere. Dacă vreun nenorocit încearcă să reziste, e împuns cu baioneta or e lovit cu patul puștii în piept, până ce cade în șanț, cu spume roșii la gură.
Aceeași soartă o au și cei ce ies afară din coloană în timpul mersului: ca niște câini răi cari se țin pe laturile turmei, ciasovoii se năpustesc asupra lor cu răcnete sau aruncă după ei cu ciomagul, ca după vite, dacă nu-I pot ajunge la vreme.
De patru zile oamenii n-au mâncat nimic. Bulgarii nu ne-au dat nici o bucată de pâine până acum. Primele cuvinte pe care le-am învățat din gura lor au fost utre, adică mâine, și ciacă – adică: așteaptă!
Dar mai rău decât foamea, pe care nici n-o mai simți de la o vreme, ne chinuiește setea. Apă, abia dacă mai găsim în câte un sat, la popasul de noapte. Fântânile rare din această regiune aridă, după perindarea atâtor trupe și convoaie în sus și-n jos, au secat aproape de tot. Găleata sau burduful de bivol nu mai aduce de la fund uneori decât glod. Și ca să poată bea toată lumea, ar trebui să întârziem multe ceasuri de fiecare dată. De aceea, când ne apropiem de câte o fântână în drum, ciasovoii se postează din vreme în fața ei, ca să nu lase pe nimeni la apă. Totuși oamenii dau năvală, cu deznădejdea morții.
În jurul unui măr pădureț din preajma șoselei, tot timpul cât a durat trecerea coloanei s-a dat o adevărată bătălie. Au căzut morți și răniți, ca la un asalt de redută. Înnebuniți de sete, hipnotizați de cele câteva merișoare pipernicite rămase pe vârf, oamenii ieșeau din rânduri, halucinați, s-agățau de crengi, zvârleau cu pietre și se băteau între ei ca lupii pentru o stârpitură de măr, căzut în țărână. Nici răcnetele ciasovoilor, nici spectacolul celor doborâți acolo cu capul zdrobit de patul armelor, nimic nu-i mai putea opri.
La fel îmi pusesem și eu viața în joc, cu câteva zile în urmă, pentru un bidon de apă – ca să nu mor de sete pe drum.
Asta s-a întâmplat în prima zi de mers, după ce am întâlnit prima fântână și am văzut că bulgarii nu ne lasă să ieșim din rânduri. Nu mai băusem nici un strop de apă, încă din ajun. Soarele începuse să dogorească. Și mă gândeam cu ciudă că ieri, în graba plecării de subt maluri, uitasem să-mi iau și un bidon cu apă. Nu bănuisem atunci că o să ducem lipsă și de asta – cum era să-mi vie în minte așa ceva, când aveam toată apa Dunării lângă mine! Dar acuma îmi dădeam bine seama că o neglijență ca asta putea să-mi fie fatală.
Ce era de făcut?
Treceam tocmai atunci peste linia noastră de la Daidâr, prin regiunea luptelor din ziua trecută. Locurile erau semănate cu morți – oamenii doborâți pe-acolo din fugă, după ce tranșeele au căzut în mâna bulgarilor. Și eu știam că măcar unii din morții aceia trebuie să aibă încă la ei câte un bidon cu apă, prins cu un cârlig la sacul cu cartușe.
Am pus ochii de departe pe un mort, care se găsea mai spre marginea drumului, la un cot. Sta ghemuit acolo pe-o coastă, cum îl culcase la pământ vreo undă de mitralieră sau o țandără de obuz. Ajungând în dreptul lui, într-un moment când ciasovoiul de lângă mine trecuse înainte, am sărit afară din rânduri și, în câteva clipe, am fost lângă el… Nenorocire: bidonul era legat, cu o curelușă tare, de centură. Trag, smucesc… mortul are aerul că nu vrea să mi-l cedeze! În cadavrul acela înțepenit, simțul proprietății rămăsese încă treaz. Dar nici eu, după ce mi-am pus viața în joc pentru atâta, nu vreau să las prada din mâini. Și mortul se luptă cu mine, pe muțește, s-agață cu disperare de această ultimă legătură a lui cu viața, se ține târâș după mine câțiva pași… În sfârșit, curelușa cedează – și eu izbutesc să-mi ocup iar locul în rânduri, să m-amestec printre ceilalți, înainte ca ciasovoiul să mă fi ajuns.
Aveam acum în ce să iau apă la drum. Mai mult: bidonul era aproape plin.
Am dat și altora din apa aceea, căci erau printre noi și oameni răniți, pe cari încă din prima zi setea a început să-i tortureze ca pe osândiții focului din iad.
Când am pornit la drum, în dimineața aceleiași zile dintâi, răniții noștri rămași peste noapte în câmp (că bulgarii și-i ridicaseră numai pe ai lor), văzând convoiul lung de prizonieri care se îndrepta spre miazăzi între baionete, au înțeles ce s-a întâmplat… Se ridicau de jos cum puteau, clătinându-se, și veneau spre noi din toate părțile, să ne mai vadă o dată, pentru ultima oară. Unii, răniți la picioare, se târau pe coate, gâfâind, s-ajungă mai curând la drum – și se rugau să-i luăm, să nu-i lăsăm singuri cu bulgarii. Alții însă, răniți mai ușor, s-au strecurat între noi, au intrat și ei în rânduri.
Printre cei din jurul meu e acum unul cu pieptul găurit, cu plâmânul drept perforat de un proiectil, care i-a ieșit prin spate. Merge sprijinindu-se câte puțin de umărul vecinului – și la tot pasul scuipă sânge.
- Mai poți?
- Mai pot…
A ajuns așa până la Razgrad.
Altul e rănit la mână. O așchie de obuz i-a retezat degetul cel mare, din rădăcină. S-a legat singur la rană, cu o batistă murdară. Batista îmbibată de sânge s-a uscat și s-a lipit – dar tot mai umezește uneori și picură, când omul își lasă mâna în jos. Așa, e silit să umble tot cu mâna ridicată, galben și încleștat, parcă-și ține din mers lumânarea.
Cine cade, cine rămâne în urmă, e pierdut. Bulgarii n-au căruțe de pus la dispoziția bolnavilor și răniților noștri. Ce să-și mai bată capul și cu ei, să-i transporte, să-i îngrijească în spitale? Ca să scape de grija lor, au descoperit un mijloc mai simplu și mai expeditiv: îi împușcă. Cei împușcați așa n-au decât să-și închipuie c-au murit pe front, cu câteva zile mai devreme, unde a murit atât amar de lume. Cine o să le mai ceară socoteală?


În pădurea de la Balbunar, starșii ciasovoilor acelei etape au organizat un jaf în stil mare, neobișnuit până atunci. Au întins la picioarele lor o foaie de cort, unde fiecare prizonier trebuia să arunce din trecere tot ce are mai de preț asupra lui. Vai de cel ce era prins că ascunde ceva.
De data asta nu era nimic de făcut, trebuia să trec și eu prin vămuirea banditească la care eram constrânși. Până atunci scăpasem ușor – îmbrăcămintea în care eram parțial deghizat și dolmanul cel mic de postav verde, cam tăvălit, pe care-l purtam la subsuoară ca pe o simplă tunică uzată, cu blănița întoarsă înăuntru, nu atrăgeau nimănui atenția. Dar acum trebuia să dau și eu ceva, ca să nu fiu cumva percheziționat. Când mi-a venit rândul am aruncat pe foaia de cort un ceasornic turcesc, ieftin, pe care-l cumpărasem cu vreo zece zile în urmă ca amintire din Turtucaia. Exhibiția unui obiect de lux ca acesta era cam imprudentă din partea mea, dar n-aveam alt lucru de care să mă pot lipsi mai ușor.
- De unde ai tu asta, mă? întrebă unul dintre starși, care știa puțin românește.
- L-am luat de la un ofițer… răspund eu, făcând cu mâna la stânga.
Bulgarul a râs; apoi s-a întors către cel care venea după mine – ș-am scăpat cu atâta. Dacă i-ar fi dat în minte să mă caute, ar fi avut mare surpriză; căci afară de alte obiecte mai puțin prețioase pentru el (două săpunuri, perie de dinți, un volum minuscul de Vigny, o mașină de ras “Gilette” – și alte curiozități), aveam la mine încă un ceasornic, un inel mic de aur și câteva sute de lei în monede de argint, risipite prin toate buzunarele.
Într-o dimineață, pe ultima etapă înainte de Razgrad, observ printre ciasovoii cari ne escortau și câțiva băieți de școală, în uniformă. Au fost porniți desigur cu noaptea-n cap de la oraș în întâmpinarea noastră, să ne păzească și ei pe această porțiune de drum. Tăcuți, serioși, merg acum pe lângă noi, pe marginea șoselei, pătrunși parcă de gravitatea misiunii ce li s-a încredințat și purtând fiecare câte o pușcă militărească veche, prea grea pentru umerii lor adolescenți. Încerc să intru în vorbă, pe franțuzește, cu cel mai apropiat. Băiatul vine lângă mine îndată. S-arată blând și neașteptat de cuviincios. Se exprimă cu greutate, dar pare încântat că are ocazie să-și pună la probă cunoștințele lui de limba franceză.
- Eu și colegii mei suntem din Razgrad – îmi răspunde el la o întrebare – am primit ordin să vă păzim, ca să nu fugiți…
- Știi să tragi cu pușca?
- Puțin…
Și simte nevoia să adaoge:
- Bulgaria se află de patru ani în război, nu mai are mulți oameni. Trebuie să ne facem și noi datoria. Este și un profesor aici, cu noi…
- Între oamenii din escortă?
- Da.
Se duce să-l caute. Se întorc amândoi. Profesorul din Razgrad e îmbrăcat în haine de oraș, cu încălțămintea albă de praf. Conversația noastră durează pe câțiva kilometri de drum. E profesor de limba franceză – și s-arată om de cultură aleasă. Nici o aluzie dușmănoasă din partea lui la Cadrilater, la trinaisi godina…
- Ai noștri nu s-așteptau să le cadă atâția prizonieri, îmi spune el, nu erau deloc pregătiți, ca să-i poată hrăni în primele zile. De unde atâtea mii de pâini, în așa scurtă vreme?
Când îi povestesc cele întâmplate pe drum, până aici, rămâne adânc mâhnit:
- Așa e războiul, prietine. Nu-i nimic de făcut. Escorta e improvizată din oameni de tot felul. Dar de la Sofia încolo, după ce veți ajunge în lagăre regulate, se schimbă lucrurile.
- Și în care parte a țării vom fi duși?
- În Macedonia, probabil.
- Pe jos?
- Nu toți. De la Razgrad încolo, cred că se vor forma mai multe convoaie, pe drumuri diferite. În orice caz, te sfătuiesc să nu stai la un loc cu ofițerii, să intri mai bine între soldați…


(va urma)

(1) Subofițeri

Din G. Topârceanu – “Pagini de proză”, Editura Junimea, 1985

.  | Индекс








 
shim Дом литературы shim
shim
poezii  Поиск  Agonia.Net  

Переиздание любых материалов этого сайта без нашего разрешения строго запрещено.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Политика публикации и конфиденциальность

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!