Cartea a III-a
JNumele ei mijlociu era Marshell, după familia mamei ei, dar o strigau Shell.
Strămoșii trecuseră oceanul cu destul de multă vreme în urmă, ca să-i asigure mamei ei apar-tenența la DAR1. Familia produsese doi senatori mediocri și cîțiva negustori excelenți. în ultimii șaptezeci și cinci de ani, toți băieții familiei (afară de cei proști ca noaptea) studiaseră la Colegiul Williams. Shell era a doua ca vîrstă din cei patru copii. Fratele mai mare era unul dintre nefe-riciții care nu ajunsese la Williams. Pentru ca rușinea să fie completă, fugise de acasă cu o baptistă cu care, spre amara satisfacție a tatălui, se certa regulat pe tema educației copiilor.
Shell crescuse într-o casă mare și albă la peri-feria Hartfordului, unde străbunicul ei după mamă înființase cu mult succes o bancă, Grădina se întindea pe cîteva hectare și în ea se aflau o fintînă arteziană din piatră și un pîrîu în care tatăl ei creștea păstrăvi. După ce mezinul înche-iase o căsătorie rezonabilă și se mutase la Pittsburgh, Shell și sora ei au primit în dar doi
1. Daughters ofthe American Revolution. Organizație cu scopuri culturale și filantropice, înființată la sfirșitul secolului al XIX-lea, rezervată descenden-telor participanților la Războiul de Independență.
151
cai. Li s-a construit un grajd, o reproducere în miniatură a conacului. Tatălui ei îi plăcea mult să construiască miniaturi ale conacului. Printre copacii din grădină, erau risipite un coteț de găini, o cușcă pentru iepuri, o casă de păpuși, o căsuță pentru păsări, toate copii ale casei mari care -
li se amintea tuturor invitaților din weekend — era pentru oameni.
Treburile casei erau conduse cu ceremonie și etichetă. Atît tatăl, cît și mama, cititori avizați de istorie americană și colecționari de mobilă colonială, se mîndreau cu faptul că nu simțiseră niciodată nevoia să viziteze Europa.
în fiecare primăvară, Shell avea sarcina să taie flori și să le pună în bazinul de piatră. își lua foarte în serios rolul de fetiță. Era de părere că sora ei e cam mojică. Se mira că mama ei se răstește și se simțea rănită cînd își contrazicea soțul. Credea, firește, în poveștile cu zîne și expe-rimentase chiar cu boabe de mazăre sub saltea.
Nu putea să-și sufere propriul păr negru, des și lung. După spălat, stătea vîlvoi — drept care fusese poreclită Zulu. Dar nici să și-l taie nu yoia, gîndindu-se poate la scări aruncate din vîrfuri de tum. Nu îi plăcea propriul ei corp. Nu era corpul unei prințese, era sigură. Nu se dez-volta pe unde trebuia. o invidia pe sora ei pentru sîni, pentru părul castaniu și drept. Pe al ei îl asalta cu peria și nu înceta să numere înainte de a-l fi periat de cel puțin două sute de ori. o dată, cînd unul dintre prietenii surorii ei a încercat să o sărute, a rămas uluită.
— De ce ? l-a întrebat.
Băiatul nu știa. Se așteptase să fie refuzat sau acceptat, nu pus să dea examen.
—Pentru că ești frumoasă...
152

o spusese pe un ton interogativ. Shell s-a răsucit pe călcîie și a fugit. larba i s-a părut dintr-o dată albă și copacii la fel. A aruncat florile pe care le tăiase pentru fintînă fiindcă i s-au părut alburii și murdare ca niște oase. Se simțea ca un păianjen într-un cîmp de cenușă.
—Primavera, a spus Breavman, cînd a auzit povestea. Nu Botticelli, ci Giacometti.
—Nu mă lași să am nimic urît, nu?
—Nu.
Și apoi, Breavman nu putuse rezista tentației de a clasa printre amintiri și imaginea unei ameri-cance delicate care fuge prin pădure și împrăștie flori sălbatice.
Lui Shell îi plăceau zorile. Ceruse camera cu fereastră mare care dădea spre est, fosta cameră de copii. i s-a dat voie să-și aleagă tapetul. Soarele înainta încet pe cuvertura de stambă. Era micul ei miracol.
Dar se pare că viața nu însemna numai Robert Frost și Little Women1.
într-o dimineață de duminică Shell era în patul mamei ei. Ascultau o emisiune pentru copii. Fulgi de zăpadă mari ca puful de păpădie cădeau oblic prin fața ferestrelor. Părul lui Shell, strîns cu o panglică neagră, i se odihnea moale și rnătăsos pe piept. Mama îi răsfira șuvițele.
La radio, un copil cînta o arie simplificată.
—Tata e așa de prostuț. Spune că voi creș-teți atît de repede încît o să rămînă casa prea mare.
1. Roman pentru copii de Louisa May Alcott (1832-l888), despre viața a patru fetițe din Noua Anglie.
153
—N-o să-și părăsească niciodată peștii și păsările.
Degetele mamei i se jucaseră în voie prin păr, dar acum numai degetul mare și arătătorul se mișcau, cu o șuviță subțire între ele. Gestul era acela al unui cumpărător care încearcă materialul unei haine, dar mai ritmic și prelungit.
Avea o umbră de zîmbet și o privea pe Shell drept în față, dar Shell nu reușea să-i prindă privirea. Gestul ei făcea din păr un lucru imper-sonal. Nu era părul lui Shell. Pătura se mișca.
Mama ei facea ceva sub pătură cu cealaltă mînă. în același ritm.
Există un fel de tăcere cu care răspundem slăbiciunilor, viciilor și îngăduinței de sine a celor apropiați. Nu are nimic de-a face cu dezapro-barea. Shell a stat liniștită, privind ninsoarea de
afară. Se afla între mama ei și zăpadă, desprinsă și de una, și de alta.
Crainicul i-a invitat pe cei de-acolo, din fața aparatului, băieți și fete, să ia parte la emisiunea de săptămîna viitoare, cînd vor face cu toții o excursie în îndepărtata Grecie.
—Ah, ce leneșe sîntem... Scularea, gingașă domniță!
Lui Shell i-a luat multă vreme să se îmbrace. Casa i se părea străveche, bîntuită de fantomele unor vechi bandaje igienice, ale jartierelor uzate și ale lamelor de ras tocite. Se confruntase cu slă-biciunea adultă fără cruzimea obișnuită a copiilor. Cînd tatăl ei a năvălit în cameră, roșu la față și bine dispus după plimbarea în pădure, și a sărutat-o pe mama ei, Shell i-a privit cu atenție pe amîndoi. îi părea rău pentru insuccesul lui și , înțelegea că face parte din el în aceeași măsură !
154

ca interesul bononi pentru animale sau pasiunea pentru casele în miniatură.
Asta se întîmpla nu cu mulți ani înainte ca mama ei să înceapă să își exercite drepturile inalienabile ale menopauzei. începuse atunci să poarte tot timpul o haină de blană și ochelari de soare prin casă. Făcea aluzii, iar mai tîrziu susținea deschis că își sacrificase cariera de pianistă. întrebată pentru cine, refuza să răs-pundă și răsucea termostatul încă puțin spre zero.
Soțul ei îi trata excentricitățile ca pe o glumă, deși atacurile ei la adresa fetelor erau uneori veninoase. I-a îngăduit să devină bebelușul cămi-nului și el a continuat să o sărute ca de obicei înainte și după fiecare masă.
Shell îl iubea pentru felul în care o trata pe mama ei și se socotea norocoasă că îi fusese dat să crească în această atmosferă de afecțiune con-jugală. Shell știa bine că răbdarea și sărutările lui erau rate neînsemnate dintr-o datorie pe care n-avea s-o mai poată plăti pînă la capăt.
o consecință negativă a acestui interludiu nevrotic a fost rivalitatea dintre Shell și sora ei. Mama lor o încuraja, cu instinctul fară greș pentru durerea celuilalt pe care îl au cei care traiesc împreună sub un acoperiș.
—Nu-mi aduc aminte care din voi a durut mai tare. Bine că n-ați fost gemene, reflecta ea.
Tatăl o ducea pe Shell la școală în fiecare dimineață. Ideea ca fetele să meargă la școli diferite fusese a lui. Drumul acesta era cea mai frumoasă parte a zilei.
Shell se uita pe geam la pădurea care rămînea în urmă. Știa cît de fericit e tatăl ei că ea îi
155
moștenise dragostea pentru copaci. Acest lucru conta mai mult decît plăcerea - așa a făcut Shell cunoștință cu rolul de femeie.
Conducea foarte atent. Transporta ceva atît de fragil, încît nici nu îndrăznea să se întoarcă și să-și privească fiica. Era atît de frumoasă, încît se va fi îndoit dacă e chiar a lui, și se întreba desigur de ce crede tot ce îi spune el. Cînd a împlinit șaisprezece ani, i-a făcut cadou o mașină, un Austin de ocazie.
Școala a fbst o continuare a casei. Curtea era plină de copaci, de tufișuri îngrijite și de clădiri bătute de vreme sau construite să pară astfel. Cataloagele erau atît de pline cu nume de familii ale căror averi datau de generații, încît autori-tatea școlară nu putea fi acuzată de snobism cînd construia un cămin de studenți într-o imi-tație de stil american timpuriu.
Programa nu era făcută să producă artiști, revoluționari sau ceramiști. Versiune supra-dimensionată a micii școli provinciale, dresa fetele pentru a împodobi societatea, nu pentru a o pune la îndoială sau la încercare.
Shell era foarte protocolară. Se așeza cu o carte în mînă pe iarbă, în fața bibliotecii, și își potrivea atentă rochia peste genunchi.
Să ne închipuim că rochia e albă, iar cartea este unul dintre nesfirșitele dialoguri ale lui Ivy Compton-Burnett și să mai zicem că, de data asta, are părul împletit în cozi.
Cînd voia să se gîndească la ceva, punea cu grijă cartea jos și se sprijinea în brațul întins;
poate mai întorcea absentă cîteva pagini cu un deget.
Știa că reprezintă ceva etern, de asta nu se îndoia. Era fata din fața clădirii. Vîrsta evidentă,
156

trupul ei de cincisprezece ani, părul ei în vîntul nestatornic erau recuzita cu care aducea laudă timpului senin și pietrelor. o știa bine, avea așadar grijă să-și ia expresia cuvenită.
Trebuie să stea nemișcată pentru ca, dacă necunoscutul acela mai în vîrstă care tocmai trece de pe cealaltă parte a careului și-ar arunca întîmplător privirea spre ea, să poată vedea perfecțiunea, liniștea întruchipată, fata în fața ușii interzise, o scenă pe placul inimii. Era răs-punderea ei. Așa că era cît se poate de serioasă, iar lumea înconjurătoare se transfonna brusc în material plastic.
îi plăcea lumina piezișă a după-amiezelor. Părea să izvorască direct din boschete și, pentru cîteva minute vrăjite, chiar din pămînt.
Trebuia să găsească un fel de a sta în lumina aceea.
2
Breavman era furios. Nu voia să mute patul. Voia să se suie în el, să o ia în brațe și să doarmă.
Erau după o zi de drum cu mașina. Habar n-avea unde erau, probabil în Virginia, și nu știa cum se numește pensiunea.
Lemnăria era maro și tapetul desprins, cu imagini de circ, ascundea poate ploșnițe male-fice. Era prea obosit ca să-i pese. Ea dormise pe umărul lui în ultima sută de mile, dezertarea ei de la aventura drumului îl supărase puțin.
— Ce contează unde stă nenorocitul ăsta de pat? Mîine la opt plecăm.
— îl mut eu.
—Nu te prosti, Shell.
157
— o să putem vedea pomii cînd ne trezim.
—Nu vreau să văd nici un pom cînd mă trezesc. Vreau să mă uit la tavanul ăsta jegos și să mi se scuture jegurile astea de foi de viță de ipsos în ochi.
Patul urît de alamă opunea rezistență- Vreme de atîtea generații de clienți nu se clintise din loc. Breavman își imagina praful care zăcea dedesubt ca o spumă cenușie. S-a prezentat cu un oftat la celălalt capăt al patului.
— M-am oferit să conduc eu, și-a scuzat Shell surplusul de energie.
Dar Breavman n-ar fi suportat să se lase dus prin noapte, să stea neajutorat lîngă șofer. Dacă tot trebuia să gonească pe o șosea, pe lîngă mote-luri și hamburgeri de neon care-i furau atenția într-un fel tot atît de absurd ca imaginile tulburi din propria lui minte, voia măcar să aibă el însuși haosul sub control.
— Și, în plus, e și o lipsă de respect să miști chestia asta din loc.
Ea împingea cu putere, încheieturile i se albi-seră pe barele de alamă.
Erau mîini de călugăriță, a observat atunci Breavman, asprite și înroșite de corvezi monas-tice; i se păruseră întotdeauna atît de delicate. La fel îi era și trupul. La prima vedere, putea fi luată drept un manechin din Vogue, înaltă, cu sîni mici, unghiulară și fragilă. Dar coapsele pline și umerii largi corectau impresia și, făcînd dra-goste cu ea, îi descoperise moliciunea. Nările i se lărgeau exact atît cît să distrugă prima impresie de armonie desăvîrșită și să facă loc pasiunii.
Grația ei extraordinară avea ceva foarte rezis-tent, disciplinat și atletic, așa cum se întîmplă adesea cu femeile care nu se cred frumoase.
158

Da, se gîndea Breavman, l-ar fi mutat și singură dacă n-aș fi ajutat-o. E o Carry Nation1 a camerelor posedate de diavolul tapetelor de stambă și eu sînt bețivanul soios rînjind pe deasupra grămezii de suveniruri de la Niagara. A învățat să-și mînuiască securea acum trei sute de ani, desțelenind un ogor din Noua Anglie.
Patul era acum în dreptul ferestrei. S-a așezat și a chemat-o cu brațele întinse. S-au îmbrățișat cu blîndețe și cu un fel de răbdare, parcă ar fi așteptat amîndoi să se împrăștie demonii care umpluseră tăcerea atîtor ore de condus.
După o vreme, care lui i s-a părut cam scurtă, ea s-a ridicat.
—Trebuie să fac patul.
—Să faci patul? E facut perfect.
—Vreau să spun, la capătul celălalt. Altfel n-o să vedem nimic.
—Faci dinadins?
Ura din propria voce l-a surprins și pe el. Nici vorbă să se împrăștie.
Shell și-a întors privirea spre el, încercînd să răzbată. li iubesc atît de mult, trebuie să citesc ce vor să-mi spună, i-a trecut ca un fulger prin minte, dar furia era prea putemică. S-a uitat la bagaje, ca s-o amenințe.
— Lawrence, acum sîntem aici. Asta e camera noastră pentru o noapte. Dă-mi cinci minute.
Lucra repede, mișcîndu-se lateral, ca într-un fel de dans al recoltei, cearșafurile zburau de parcă ar fi făcut parte din rochia ei. Breavman știa bine că numai ea poate să transforme o corvoadă în ritual.
1. Carry A. Nation (1846-l911), figură legendară a activismului prohibiționist.
159
A bătut pernele și le-a pus înfoiate la celălalt capăt al patului. A scos una din pături, a pus-o peste fotoliul cel urît și i-a aranjat cutele din cîteva mișcări. A îndesat în dulap masa de toaletă pliantă, cu tot cu milieu, cu vază și cu jucăria stricată în formă de pasăre, care ar fi trebuit să scoată o țigară cînd deschideai cutia. A scos căr-țile din coșul de răchită pe care i-l dăruise el și le-a înșirat într-o dezordine studiată pe masa rnare de lîngă ușă.
—Ce vei face cu chiuveta? Are porțelanul crăpat. Scoate cîteva scînduri din podea și ascunde-o sub covor.
— Dacă mă ajuți.
Ar fi vrut să o scoată din perete și să o facă dispărută printr-un gest magic, ia-o de unde nu-i, un dar pentru Shell. Și ar fi vrut să o smulgă din peretele soios, să o apuce ca pe un îmblăciu și să facă praf camera pe care ea tocmai începuse să i-o strice.
Shell i-a scos trusa de bărbierit și a așezat-o alături de caseta ei secretă de machiaj care mirosea a lămîie. A deschis apoi fereastra cu un mic gest triumfător și Breavman a auzit frunzi-șul mișcîndu-se în noaptea de primăvară.
Schimbase complet încăperea. Iși puteau odihni trupurile acolo. Era a lor, cum nu se putea mai bună pentru dragoste și discuții. Nu crease un decor pe fundalul căruia să poată dormi ținîndu-se de mînă; încercase doar să dea răspunsul potri-vit la ce i se părea că îi cere iubirea. Breavman știa că nu e și răspunsul lui. Și-ar fi dorit să-i poată cinsti căminul cum se cuvine și se ura pentru pofta de a o pedepsi.
Dar nu înțelegea că el n-ar fi vrut să miște nici măcar o scrumieră, n-ar fi vrut să atingă nici măcar perdeaua?
160

Ardea o singură lumină. în picioare, în semiîntuneric, Shell s-a dezbrăcat și s-a vîrît repede în pat cu păturile pînă sub bărbie.
Pentru ea, camera e mai bună acum, se gîndea Breavman. Oricine altcineva i-ar fi mulțumit. Ar fi meritat un pat de puf cu cearșafuri imaculate. Pe care nu pot să i-l ofer, fiindcă nu-mi doresc și castelul din jurul lui, cu blazonul meu gravat deasupra căminului.
— Haide.
— Să închid lumina ?
—Da.
—Acum e aceeași cameră pentru amîndoi.
S-a întins lîngă ea, avînd grijă să nu evite să o atingă. Știa că dispoziția asta are nevoie de un asediu. Stătea întins lîngă ea, încordat, ca sufe-rindul cronic de migrenă care, de fiecare dată, se supune fară convingere masajului binefăcător.
îi mai văzuse trupul în starea asta și altă dată. Se întîmpla cînd dispărea pentru cîteva zile și, la întoarcere, trupul lui era așa, închis ca într-o armură și distant.
Uneori un poem îl arunca departe de ea, dar învățase cum să-l ia, înarmată cu tot ce știa de la el despre trupul și despre frumusețea ei.
Era refuzul de a fi unde era, refuza pereții, ceasul, numărul de pe ușă pe care îl ținuse minte, refuza obișnuita ființă umană mărginită în obișnuitul fotoliu mărginit.
— Ai fi preferat să fie și mai murdară, a șoptit ea. Poate niște gîndaci în chiuvetă.
—Nu ies, dacă lași lumina aprinsă.
— Și, dacă o stingi, oricum nu-i vezi.
— Dar e momentul intermediar, a spus Breavman, simțind că îi crește interesul. Vii acasă noaptea, aprinzi lumina în bucătărie și chiuveta e neagră de gîndaci. Dispar într-o secundă, nu-ți
161
bați capul să vezi unde anume, și albul porțelanului în urma lor e mai strălucitor decît ți-ai fi închipuit vreodată.
— Ca haiku-ul despre căpșuni pe farfuria albă.
—Și mai alb. Și fară muzică.
— Vorbești de parcă ne-am fi născut la mahala și am fi ajuns cu greu unde sîntem.
—Așa și e, dar nu mă pune să-ți explic, fiindcă are să sune ca o aiureală ieftină de bur-ghez superprivilegiat.
— Ințeleg ce vrei să spui și știu că nu crezi că înțeleg.
Avea să răzbată pînă la el, era sigur. Avea să îl despoaie, pentru ca mai apoi să poată începe s-o iubească.
— Conacul face parte din mahala în aceeași măsură ca și chiuveta asta oribilă a ta. Vrei să trăiești într-o lumc în care tocmai s-a aprins lumina și totul abia a țîșnit din întuneric. E în regulă, Lawrence, și poate că e și o dovadă de curaj, dar nu poți trăi așa tot timpul. Vreau să îți pregătesc locul unde te întorci să te odihnești.
— Reușești de minune să-i repari demnitatea unui puști rîzgîiat.
Că lucrurile se degradează, că strădaniile omu-lui sînt vremelnice era altceva, credea că vede dincolo de asta. Lucrurile sînt însăși degradarea, strădania însăși e declinul, monumentele sînt făcute din viermi. Poate că ea îi stătea alături în viziunea, în cunoașterea înstrăinării.
— Ai fi vrut să nu atingi nimic cînd am intrat aici. Ai fi vrut să cureți numai un locșor de dormit.
—De iubit, a corectat Breavman.
— Și m-ai urît pentru că am vrut să fac patul ca să vedem copacii și pentru că am ascuns masa aia urîtă, fiindcă toate astea însemnau că nu
162

puteam să suportăm pur și simplu murdăria, ci trebuia să ne împăcăm cu ea.
—Da.
A luat-o de mînă.
— Și m-ai urît, de fapt, pentru că te trăgeam și pe tine în chestia asta și pentru că, dacă ai fi fost singur, ai fi fost liber, în cîteva ore se făcea dimineață și cu mașina parcată afară...
Dumnezeule, știe totul, s-a gîndit cînd s-a întors și i-a închis ochii la tot ce își amintea el despre ea, știe totul.
3
JJomnișoara McTavish era înaltă, bărbătoasă, absolvise Bryn Mawr în 1921 și avea convingerea intimă că e singurul om din America în stare să înțeleagă poezia lui Gerard Manley Hopkins.
Mai credea și că lumea academică nu e demnă de adevăratul Hopkins, așa că refuza să-și dis-cute teoriile. Aceeași superioritate o împiedicase să rămînă în universitate. Prefera să nu ia parte la conspirația sclifosită contra Artei și a Vieții.
Aceeași superioritate, la care se adăuga un nas grotesc, o tinuse departe de căsnicie. Știa că bărbatul suficient de pasional, de sălbatic, de plin de viață pentru a face față comuniunii cu ea n-ar fi avut disponibilități gospodărești, căci s-ar fi dedicat probabil deja vieții monastice sau alpi-nismului.
își rezerva așadar pasiunea pentru poemele pe care le citea în clasă. Pînă și cei mai cinici dintre elevi își dădeau seama că se întîmpla ceva foarte important în momentele în care părea să uite cu desăvîrșire de prezența lor. Shell asculta
163
ca un adevărat discipol, știind că nasul atît de caraghios al domnișoarei McTavish făcea poemele să fie cu atît mai frumoase.
Domnișoarei McTavish îi plăcea să creadă că biblioteca în stil ncogotic era a doua ei casă. In dmmul spre fișier, plutea pe deasupra capetelor aplecate ca o gazdă care oficiază la o recepție.
într-o seară, stînd în picioare sub vitraliile înalte, îi spusese ceva foarte ciudat lui Shell. Nu se mai distingeau formele vitraliului, clare erau doar nervurile de plumb. Dacă lemnul de mahon ar fi transparent și ar fi folosit drept filtru, cam asta ar fi fost lumina care domnea în sala spa-țioasă și liniștită. Era iarnă, Shell avea impresia că ninge, dar nu era sigură, fiindcă nu ieșisc din sală toată după-amiaza.
— Te-am urmărit, Shell. Ești singura persoană cu adevărat aristocrată pe care am întîlnit-o vreo-dată. Apoi vocea i s-a înecat. Te iubesc, pentru că aș fi vrut să fiu ca tine, asta-i tot ce mi-am dorit vreodată.
Shell a întins mîna spre ea, ca și cum tocmai ar fi avut în față un rănit. Domnișoara McTavish și-a revenit pe loc din starea ei de slăbiciune, i-a apucat mîna și i-a strîns-o solemn, de parcă ar fi făcut cunoștință. S-au înclinat amîndouă de cîteva ori, cineva din afară ar fi putut crede că se pregătesc să danseze un menuet. Și-au dat seama de comicul situației și au rîs ușurate.
Chiar ningea. Fără să schimbe o vorbă, au căzut de acord să iasă la plimbare. Pinii din fundul curții erau întunecați, înalți și la fel de înguști ca ferestrele bibliotecii, straturi de zăpadă le separau crengile și desenau în întu-nericul nopții un șir de schelete verticale de pește.
164

Shell avea impresia că se află într-un muzeu de oseminte. Nu se simțea ca în aer liber, ci mai curînd ca într-o prelungire întunecoasă a biblio-tecii. Și își convoca deja rezervele de compasiune de care știa că avea să aibă nevoie.
Domnișoara McTavish a Huierat cîteva măsuri dintr-un cvartet.
Cvartetul s-a întrerupt brusc.
— N-am mai facut asta niciodată. Shell a rămas liniștită, în vreme ce era săru-tată pe gură și simțea mirosul masculin de alcool în respirația profesoarei. A încercat să se gîn-dească dincolo de prezent, să ajungă la pădurea reală prin care tatăl ei o ducea cu mașina, dar nu a reușit.
—Ha, ha, a exclamat domnișoara McTavish și s-a aruncat pe spate în zăpadă, sînt vitează, sînt foarte vitează.
Shell a crezut-o pe cuvînt. Era un om culcat în zăpadă, care se umilea. Bineînțeles că era vitează, așa cum vitează e o călugăriță cu biciul în mînă sau un marinar beat pe timp de furtună. Cei care rătăcesc în disperare, cerșetorii, sfinții strigă către cei pe care îi lasă în urmă și strigătele lor sînt mai nobile decît exclamațiile victorioase ale unui general. Știa asta din cărți și de acasă.
Se aflau nu foarte departe de o șosea lătural-nică. Niște faruri de automobil au retezat bezna pădurii, au dispărut și le-au reînnoit, fetei și femeii, legătura cu lumea exterioară și cu ordinea ei, despre care Shell știa bine că nu era facută să tolereze neobișnuitul.
Domnișoara McTavish reușise să se afunde aproape complet într-un troian de zăpadă. Shell a ajutat-o să se ridice. Stăteau față în față, ca în bibliotecă. Shell știa că profesoara ei ar fi
165
preferat acum să fie în bibliotecă, ar fi preferat ca declarația și sărutul să nu fi avut loc.
— Ești destul de mare ca să nu trebuiască să spun nimic.
Breavman a aflat cu surprindere că își mai scriau.
— o dată sau de două ori pe an.
— De ce ?
—Mi-am petrecut restul școlii încercînd s-o conving că nu scăzuse în ochii mei și că era profesoara mea dragă dintotdeauna.
— Cunosc genul ăsta de tiranie.
—îmi dai voie să-i trimit cartea ta?
— Dacă ideea ta despre compasiune e să plic-tisești un expert în Hopkins.
—Nu pentru ea,
—Ai să-ți stingi datoria...
—Da.
—...devenind ce și-ar fi dorit ea să devii.
— Intr-un fel. Am un rege-
—Mda.
Nu era deloc sigur.
4
IJB nouăsprezece ani, Shell se măritase cu Gordon Ritchie Sims. După cum preciza și anun-țul din The New York Times, el era în ultimul an la Colegiul Amherst, iar ea era în primul an la Smith.
Cavaler de onoare a fost colegul de cameră al lui Gordon, un episcopalian convins, dintr-o fami-lie de bancheri de origine evreiască. Era el însuși puțin îndrăgostit de Shell și își visa exact o astfel
166

de soție care să-i garanteze și să-i cimenteze asimilarea.
Gordon voia să se facă scriitor și avea un fel litcrar de a-i face curte. Era plin de admirație pentru propriile scrisori, voluminoase, trimise de la Amherst lui Shell. în fiecare seară, după ce-și termina porția respectabilă de lucru la teza de licență, umplea foile lui cu antet cu promisiuni, declarații de dragoste, speranțe, a căror pasionali-tate era atenuată doar de faptul că stilul lor părea o imitație de Henry James.
Corespondența devenise parte din sufletul lui Shell. Iși alegea atentă locurile în care citea scrisorile mai palpitante decît capitolele unui roman, căci personajul principal era chiar ea.
Gordon invoca o lume a onoarei, a ordinii, a rafinamentului și a întoarcerii la o viață simplă, mai înălțătoare, mai aproape de modul de viață american, pe care el, în virtutea numelui și a iubirii lui, plănuia să îl reînvie împreună cu ea.
Seriozitatea asta îi plăcea lui Shell.
La meciurile de fotbal de la sfirșitul săptă-mînii, se antrena în a-i sta tăcută alături și gusta din plin sentimentul de devotament responsabil.
Era înalt și avea o piele albă. Ochelarii de bagă dădeau un aer meditativ feței care ar fi fost altminteri pur și simplu visătoare.
La sindrofii, purtarea lor liniștită și felul în care își aplecau atenți capul, manifestîndu-și inte-resul pentru aproape orice, lăsa impresia că se aflau acolo mai degrabă ca să vegheze asupra adunării decît ca să petreacă. Aproape că te aștep-tai să spună „Ne place să ne petrecem vremea cu tinerii, e atît de ușor să pierzi legătura".
Alături de el, Shell a trecut direct de la fni-musețea ei uimitoare de mînz din adolescență la
167
un fel de senilitate grațioasă de Regină Mamă sau de văduvă prezidențială.
Și-au anunțat logodna în vară, după o ședință de masturbare reciprocă pe veranda casei de la Lake George a familiei lui.
S-au căsătorit și, imediat după absolvire, el a plecat în armată. Shell și-a dat seama, în timp ce îl conducea la gară, că nu o văzuse niciodată complet goală, că existau locuri în care nu o atinsese. S-a străduit să o ia drept un compli-ment.
în următorii doi ani, n-a prea avut parte de el, rareori cîte un sfirșit de săptămînă în care de obicei era frînt. Dar scrisorile lui erau la fel de frecvente și neobosite, ba chiar răvășitoare. Păreau să amenințe seninătatea rolului de văduvă tempo-rară pe care ea și-l asumase cu atîta solicitudine.
Shell ținea la hainele ei, care erau sobre. îi faceau plăcere vizitele prelungite la părinții lui și la ai ei. își găsise locul în lume: iubitul ei era soldat.
Ar fi preferat aproape să nu îi mai deschidă scrisorile. Neatinse, plicurile groase de pe comodă se potriveau cu oglinda la care își pieptăna părul foarte lung, erau parte din mobila austeră și destul de uzată în stil colonial pe care începuseră deja să o adune.
o dată deschise, nu mai erau ce promisese el. Deveniseră invitații alambicate la iubire tru-pească, pline de accesorii, cremă, ruj, oglinzi, pene, jocuri cu lucruri care trebuie căutate în locuri intime.
Dar în weekendurile pe care reușea să le petreacă în micul lor apartament era prea obosit ca să mai facă și altceva decît să doarmă, să vorbească și să o ducă la restaurante cochete.
Despre scrisori, nici o vorbă.
168

5
ohell era convinsă că sînii ei erau invadați de cancer.
Doctorul i-a spus că poate să se îmbrace.
— Sînteți o femeie sănătoasă. Și foarte fru-moasă.
își permitea să i-o spună, fiindcă era suficient de în vîrstă.
— Mă simt așa de caraghioasă. Nu știu unde au dispărut umflăturile.
în vremea aceasta, în fabrica de poezii din Montreal, Breavman își face practica, studiază spre a deveni Doctorul ei Desăvîrșit.
6
Uupă ce Gordon și-a terminat serviciul militar, au decis să se mute la New York. Au închiriat un apartament destul de scump pe Perry Street, în Village. El lucra la Newsweek, în departamentul literar. Saturday Reuiew îi cumpărase cîteva arti-cole. Shell era factotumul unuia dintre editorii de la Harper's Bazaar. Refuzase cu oarecare plă-cere numeroasele oferte de a lucra ca model.
Prietenii spuneau că apartamentul lor e neconvențional. Aveau un ceasomic de lemn fără minutare, cu un decor de trandafiri pe cadran. Aveau o comodă de colț, masivă, cu multe geamuri pătrate, în care țineau băuturi și paharele cu picior înalt. Munciseră mult ca să-i curețe vop-seaua și să o patineze.
Deasupra mesei mari ca de refectoriu, un tablou reprezentînd un copil în haine austere,
169
pictat de un portretisț anonim, dădea un aer de sobrietate micilor și frecventelor dineuri.
Erau cu toții copii cuminți, care își mîncau toată supa de creveți glacee și se pregăteau să ia în stăpînire bănci, reviste, Departamentul de Stat, întreaga Lume Liberă.
într-una din serile acestea, Roger, fostul coleg de cameră al lui Gordon, a reușit să o ia pe Shell deoparte. Șase pahare de coniac îi dezlegaseră limba.
— Dacă vreodată n-au să mai meargă lucru-rile - iar gestul lui din mînă indica acumularea de trofee culese din magazinele de antichități -, vino la mine, Shell.
— De ce ?
—Te iubesc.
— Știu că mă iubești, Roger, i-a zîmbit. Gordon și cu mine te iubim la fel de mult. Dar de ce să nu mai meargă?
Shell ținea în mîini o tavă goală de argint în care se vedea reflectată printre resturile de mîn-care.
—Nu te iubesc tandru și prietenește, nu te iubesc ca de Crăciun și de Paști, ca pe o colegă de facultate.
Glumise îndeajuns ; a adăugat serios :
—Te vreau.
— Știu.
— Sigur că știi.
— Nu, nu cel mai bun prieten, a spus Shell, recunoscătoare că are tava în mînă.
—Nu ai cum să fii fericită.
—Ah?
Era ceva în neregulă cu costumul lui, panta-lonii îi atîrnau, croitorul lui merita să fie ucis, bucătăria era prea mică, era neelegant.
170

—Nu te atinge niciodată.
— Cum îți permiți să-mi spui așa ceva ?
— El mi-a spus-o.
—Poftim?
—Așa a fost încă din facultate. Nu poate.
— De ce ? Spune-mi, de ce!
Acum conta doar informația. Roger crezuse desigur că are să-l sărute în schimbul ei, avea o educație comercială. S-a trezit însă cu nasul în tava de argint.
— Nu poate și gata. Nu poate. N-a putut nicio-dată. Voi ăștia sînteți niște caraghioși, a adăugat, vorbind în cunoștință de cauză.
7
Cum să iei în serios zgîrie-norii ? Breavman e nelămurit. Și ce dacă au să reziste zece mii de ani, și ce dacă lumea avea să fie a americanilor? Unde era consolarea pentru azi? Moștenirea tatălui devine din ce în ce mai împovărătoare -istorie, cărămizi, monumente, numele străzilor -ziua de mîine e deja zdrobită!
Unde era consolarea ? Unde era războiul care să facă din el un erou? Unde era legiunea lui? întîlnise oameni cu numere arse pe braț, unii dintre ei distruși, alții iscusiți și tăcuți. Care era încercarea lui?
Să mănînce pe sponci, să demonstreze contra poliției, să se scufunde în delincvență ? Să refor-meze America prin violență? Să pătimească în Village ? Dar lagărele de concentrare au fost uria-șe, de neimaginat. Păreau să se pogoare asupra omenirii de la o nesfirșită înălțime. lar America, făcută de mîna omului, era atît de mică.
171
In camera lui din blocul Asociației Internaționale a Studenților, Breavrnan își spri-jină coatele pe pervaz și privește la Hudsonul incendiat de razele soarelui. Nu mai e fluviul plin de gunoaie, cloaca plină cu prezervative, excremente, otrăvuri industriale, canalul pe care plutesc șiruri de șlepuri greoaie.
Cu trupul lui nu se poate face la fel?
Pe apa roșie ca focul trebuie să stea scris ceva. o garanție de la Dumnezeu. o schemă amănunțită a destinului. Adresa viitoarei lui soții ideale. Un mesaj care să-i spună că e ales întru glorie sau martiriu.
Camera lui e în blocul-turn, lîngă casa lif-tului, și Breavman ascultă mecanismul greoi al cablurilor și contragreutăților. Mecanismul mîinii care se mișcă încolo și încoace e la fel de greoi. Lumina de pe Hudson e monotonă. Pe mormîntul lui Grant s-a așezat un porumbel. E frig cu fereastra deschisă.
8
Ohell și Gordon au stat de vorbă. Gordon a acceptat cu plăcere discuția, fiindcă era încă un mod literar de a aborda problema. Și fiindcă puseseră eticheta „problemă" pe absența trupu-rilor și definiseră astfel limitele necazului, au reușit să-și țină încă o vreme căsnicia în viață.
Aveau, cuin spunea Gordon, o casă solidă, de ce s-o dărîme fiindcă una dintre încăperi era încu-iată ? Doar erau oameni inteligenți și se iubeau;
se va găsi precis o cheie. Și cît timp puteau să abordeze problema rațional, trebuiau să nu negli-jeze nici întîlnirile care aveau loc în alte camere.
172

Existența ordonată mergea așadar mai departe, ba chiar înflorea. Shell și-a schimbat croitorul, Gordon și-a mutat convingerile politice mai spre dreapta. Au cumpărat un teren în Connecticut pe care se afla un saivan de oi și au decis să-l păstreze. Au chemat arhitecți.
Gordon îi era realmente drag. Cînd își examina sentimentele, Shell nu avea cum să nu folosească această expresie. Ceea ce o indispu-nea, căci nu voia să-și dedice viața unei simple afectiuni. Nu era genul de liniște pe care și-l dorea. Eleganța unui cuplu care dansează e impre-sionantă numai fiindcă grația izvorăște dintr-o dulce luptă a cămii. Altminteri, rămîne o mas-caradă, e hidos. A început să înțeleagă liniștea ca pe un postludiu.
Acum se părea că e la fel de obosită ca și el. Serile cu invitați erau un calvar. Casa era un proiect gigantic. Trebuiau să meargă la țară o dată la două săptămîni și, la ieșirea din oraș, circulația era infemală. Și era mai bine să cumpere acum, fiindcă la anul prețurile aveau să crească. Obiectele mai mari fuseseră lăsate într-un depozit închiriat, dar casa era plină de forme de prăjituri, sfeșnice, bancuri de cizmărie, găleți de lemn și o roată de tors prea fragilă ca să fie lăsată din ochi.
Shell ajunsese să creadă că, spre a folosi meta-fora lui Gordon, trăiau deja într-o ruină și că echilibrul mental și odihna se aflau tocmai în spatele acelei uși încuiate. însă Gordon își dăduse osteneala să ambaleze atît de bine problema, nu ca să o examineze, ci ca să o îngroape. Nu era genul de ins păros și pasional, nu acesta îi era felul, aproape credea el, atît numai că visa ca noi toți. lar visul ne învață adevărul că toate lucru-rile bune se fac în lipsa unei mîngîieri.
173
o femeie își urmărește trupul cu neliniște, ca pe un aliat nesigur în bătălia pentru iubire. Shell se examina în oglinda care avea o ramă din secolul al XVIII-lea.
Era urîtă. Trupul o trădase. Sînii ei arătau ca o porție de ochiuri. Ce știa despre Gordon nu avea nici o greutate, nu conta care e partea lui de răspundere în această nereușită. E vorba de povara de carne și de oase și de păr pe care nu o stăpînea cum se cuvine. Ea e femeia, buruiana, ce vină să aibă el?
De pildă, mărimea coapselor, se lățesc îngro-zitor cînd se așază. Gordon era înalt, zvelt, alb, picioarele ei cîntăresc mai mult ca ale lui. Cicatricea groaznică a operației de apendicită îi mutilează burta. Blestemat să fie măcelarul de chirurg. Și Gordon trebuie iertat că nu se apropie de o rană prost vindecată.
Dorința o facea să-și închidă ochii, nu pentru Gordon, nu pentru vreun prinț, ci pentru un bărbat în carne și oase care să o reașeze în pro-priul ei înveliș de piele și să stea alături de ea în lumina după-amiezei.
Și prietenele ei aveau probleme. Una dintre ele și-a ridicat cel de-al șaptelea Martini în cinstea defunctului mascul american. Shell n-a ridicat paharul; oricum nu-i plăceau serile petrecute exclusiv în compania femeilor. Cea care propusese toastul deplîngea dispariția țăranilor americani, dispariția pădurarului, îl regreta pe taximetris-tul de nădejde, pe grăjdarul și pe lăptarul care căzuseră victimă analiștilor și westernului psi-hologic. Dar eșecul generalizat al masculului nu o consola deloc pe Shell.
Ce faceau croitorii? Le ce bun membrele proaspăt masate și învelite în stofa ? Masajul nu
174

e o mîngîiere. Coafurile complicate, mînecile despicate care lasă brațul gol, ochii de copil subli-niați în creion dermatograf - la ce bun ? Pentru plăcerea cui? Cadavre în mătase. Incăperile amenajate cu iscusință, tapetul cu model clasic, mobila de bun-gust, opulența victoriană resus-citată, ce anume acoperă toate astea ? Inceputul era greșit. Nu se lega nimic cu nimic. Legătura ar trebui să fie mai întîi a trupurilor.
Cada se umpluse. A intrat încet, s-a așezat mai întîi pe vine, apoi, întmzîndu-și brațele pe deasupra apei ca deasupra unei sobe într-o cameră înghețată, s-a lăsat pe spate, și-a udat chiar părul, s-a dăruit întreagă căldurii și par-fumului delicat de lămîie al săpunului.
9
JVlulțimea urca repede treptele de piatră. Poate că, o dată ajunși la suprafață, viața li se va fi schimbat, poate îi așteaptă străzi pavate cu aur, alte case și alte familii.
Doi bărbați se mișcau mai repede decît mul-țimea și mulțimea i-a lăsat să treacă. Existențele lor nu păreau să aibă loc în afara tunelului.
Breavman urca agale, uitîndu-se la graffiti și întrebîndu-se pe care dintre secretare ar putea să o sustragă pentru o după-amiază rutinei de birou. N-avea nici o țintă. Abandonase cursul unde se ducea de obicei la acea oră, încă de cînd obținuse permisiunea de a se ocupa în lucrarea de semestru de propria sa carte.
— Stai!
Măcar suna ca un ordin adevărat. Breavman s-a oprit, dar ordinul nu era pentru el.
175
— Frate!
Și-ar fi dorit să le înțeleagă limbajul. Oare de unde siguranța că ar ști cuvintele? Cei doi se luptau pe trepte, împingîndu-l pe Breavman la zid. Și-a extras cu greu picioarele, ca dintr-un banc de nisip mișcător.
A durat două secunde. Se îmbrățișau strîns. S-a auzit un horcăit adînc, Breavman nu și-a dat seama al căruia din cei doi este. Apoi, unul s-a ridicat și a fugit. Capul celuilalt atîrna acum peste marginea unei trepte într-un fel în care un cap n-ar trebui să atîrne. Beregata era o rană largă și profiindă.
Cîteva voci au strigat după poliție. Un bărbat cu aer de doctor a îngenuncheat lîngă trupul scăldat deja în sînge, a clătinat filozofic din cap, ca pentru a spune că era obișnuit cu asemenea lucruri, după care s-a ridicat și a plecat. Gestul lui liniștise mulțimea care începea acum să blo-cheze pasajul, dar, după cîteva clipe, vocile care strigau după poliție s-au auzit din nou.
Breavman ar fi vrut să facă ceva. Și-a scos haina vrînd să acopere victima, nu fața, poate umerii. La ce bun însă? Așa se evită șocul. Dar beregata spintecată era dincolo de șoc. Sîngele se scurgea încet pe treptele metroului, la colțul dintre Fourteenth Street și Seventh Avenue. La ora treisprezece. Biet matador urban. Cravata alb-în-alb îimodată îngrijit. Pantofii ascuțiți, maro cu alb, lustruiți proaspăt.
Breavman și-a pus haina pe braț. L-ar fi impli-cat. Poliția l-ar fi întrebat de ce și-a pus haina pe un cadavru. o haină plină de sînge nu e o idee inspirată pentru un suvenir. Sirene pe stradă. Mulțimea începuse să se împrăștie și Breavman s-a lăsat și el dus.
176

Cîteva străzi mai departe s-a gîndit că, în urrnă cu doi ani, ar fi făcut-o. o mică moarte, ca atunci cînd îți dai seama că un slip vechi nu te mai încape sau că nu mai poți lovi clopoțelul cu ciocănașul de lemn.
De ce nu se gîndea la bărbatul mort? Cu doi ani în urmă și-ar fi sacrificat jacheta, ar fi făcut gestul, ar fi creat o legătură între el și accident. Se destrăma ritualul? Se lecuise puțin de morbiditate?
în fața ochilor i-a răsărit o imagine de tineret nazist. Rînduri-rînduri de capete blonde defilînd pe lîngă soldatul asasinat. Iși înmuiau vîrful steagului în rană și făceau un legămînt. Breavrnan înghițea fiere.
o întrebare îl urmărea. Cine era bărbatul? Uneori întrebarea se confunda cu alta, de unde își cumpărase pantofii ? Și la ce colț îi lustruise ? Cine era bărbatul ? Era bărbatul adormit la trei dimineața în metrou, în costumul nou-nouț, cu urme de la manșete pe vîrful alb al pantofilor? Avea succes la fete cu pomada lui de păr ? Din ce cămăruță mizeră ieșise, strălucitor ca Madona de plastic de pe măsuța de toaletă? Cine era bărbatul? încotro mergea? Care fusese motivul de ceartă, unde era femeia, cît de mare era smna? Și cuțitul în ce apă de pe ce pod în ce noapte cu ceață? Barry Fitzgerald și ucenicul polițist vor să afle totul.
De ce nu se gîndea la bărbatul mort? Breavman s-a sprijinit de un coș de gunoi și a vărsat. Un chelner chinez a ieșit în fugă dintr-un restaurant.
— Du-te mai încolo. Lumea mănîncă aici. Borîtul limpezește sufletul, se gîndea îndepăr-tîndu-se. Mergea cu tot corpul, se simțea dintr-o
177
dată ușor, elastic și atletic. Ești plin de otravă, îți mustește în fiecare cavitate și gaură și buzunar al mațelor, ești o mlaștină, apoi greața mira-culoasă, bleaf! și ești gol, liber, ți s-a dat o nouă șansă, brusc și din nimic, mulțumesc, mulțu-mesc.
Clădirile, intrările, crăpăturile trotuarului, copacii de la marginea străzii străluceau puter-nic și precis. Era unde era, cu totul, acum în fața unei curățătorii chimice, îmbătat de mirosul de haine curate împachetate în hîrtie maro. Acolo și nicăieri altundeva. în vitrină stătea un bust de ipsos, profan, un bărbat cu cămașa ciobită pe care era pictată o cravată. Nu îi aducea aminte de nimic. Exulta de fericire că se afla unde se afla. Curat și golit, avea un loc din care să ia totul de la început, chiar locul acesta anume. S-ar fi putut duce oriunde, dar era inutil să se gîndească la asta, fiindcă iată-l aici și fiecare respirație adîncă și liberă era un început. Vreme de o secundă a trăit într-un oraș real, cu primar și gunoieri și anuare statistice. Vreme de o secundă.
Borîtul limpezește sufletul. Breavman și-a dat seama cum se simte. Și-a amintit librăria Fry, de unde cumpăra rechizite școlare. La zece ani. Noul an școlar șerpuia ca un balaur în așteptarea atacului cu creioane galbene, bine ascuțite. Șiruri întregi de gume proaspete care urmau să fie sacrificate în numele purității și al steluțelor la purtare- Teancurile de caiete goale, orbitor de lipsite de greșeli, mai perfecte decît de nota zece. Compasuri netocite, letale, încărcate cu milioane de cercuri, prea ascuțite și concrete pentru cutia în care stăteau. Cerneală adultă, triumfuri în negru, greșeli eradicabile. Ghiozdane de piele
178

pentru drumul bine știut dintre casă și școală, cu mîinile libere pentru asalturi cu bulgări de zăpadă sau castane. Agrafe de metal surprinzător de grele în cutiuța lor, rigle cu marcaje complicate și importante ca bordul unui Spitfire, etichete cu chenar roșu cu care îți puteai lipi numele pe orice. Toate uneltele inocente, nefolosite încă. Nici una nu era complice încă la vreo nereușită. Librăria mirosea mai tare a nou chiar și decît un ziar adus iarna de afară după ce poștașul îl arun-case cu o bufnitură pe prag. lar el îi comanda pe acești locotenenți scînteietori.
Borîtul limpezește sufletul, dar otrava se reîntoarce repede. New Yorkul se rătăcise în orașul personal al lui Breavman. Tbtul era aco-perit cu un văl și era nevoie, ca de obicei, să-și imagineze forma adevărată a lucrurilor. Nu se mai simțea ușor ca un sportiv olimpic. Bustul de ipsos vopsit îi amintea de statuetele religioase din vitrina pe lîngă care abia trecuse. Erau stridente, artificiale, luminoase, cumva joviale. Bustul era vechi, murdar, albul acela de bandaj ortopedic uzat. A încercat să scuipe gustul amar din gură. Cămașa de ipsos, cerul, trotuarul, totul avea o culoare de mucilagiu. Cine era bărbatul ? De ce nu era la curent cu folclorul newyorkez? De ce nu își amintea articolul despre soiul acela special de copaci rezistent la poluare, care se plantează în orașe?
Aluat metroul de pe Seventh Avenue în direcția greșită. Cînd a ajuns în stradă, a observat că toată lumea e neagră. Era prea complicat să iasă din Harlem. A luat un taxi ca să traverseze orașul înapoi. în blocul Asociației, liftierul portorican a condus mașinăria hodorogită pînă la etajul unspre-zece. Breavman și-ar fi dorit să înțeleagă
179
cuvintele cîntecului pe care îl îngîna. S-a hotărît să spună gracias cînd iese din lift.
—Atenție la treaptă.
—Mulțumesc, a spus Breavman în engleză.
Incă înainte de a deschide ușa, a știut că o să-l cuprindă ura pentru camera lui. Era tot cum o lăsase. Cine era bărbatul ? Nu avea chef să se uite pe fereastră la Generalul Grant cu soția, nici la Arhanghelul Gabriel de pe acoperisul bisericii Riverside, nici la Hudsonul strălucit'or, străin și plicticos.
S-a așezat pe pat, strîngînd cheia în mînă în exact aceeași poziție în care descuiase ușa cu ea și mușcîndu-și interiorul obrazului. Nu se uita, de fapt, la scaun, dar imaginea scaunului era singura care îi stăruia în minte. N-a mișcat un mușchi vreme de patruzeci și cinci de minute. După care și-a dat seama cu un fior de groază că, dacă nu face imediat un efort să se desprindă, are să rămînă acolo pentru veșnicie. Femeia de seryiciu avea să-l găsească înghețat.
In localul cu autoservire de la parter, casierul l-a chemat înapoi ca să-i dea restul.
—II faceți cadou, dom' profesor?
—Nu, Sam, chiar îmi trebuie.
— Mă cheamă Eddy, dom' profesor.
—Eddy? Bucuros de cunoștmță, Sam. o iau razna, se gîndea Breavman. Avea lacrimi de bucurie în ochi datorită schimbului banal de replici. S-a așezat la o masă mică, și-a încleștat mîinile pe o cană de ceai, bucurîndu-se de fierbințeală. Atunci a văzut-o pe Shell pentru prima oară.
Ce noroc fantastic, stătea singură, ba nu, un bărbat se îndrepta spre masa ei cu două căni de ceai. Shell s-a ridicat și i-a luat una din mînă.
180

Are sîni mici, îmi place cum e îmbrăcată, sper că nu trebuie să plece nicăieri, s-a rugat Breavman. Sper că o să stea acolo toată noaptea. S-a uitat în jur. Tot localul o privea.
Sprijinit în cot pe masă, și-a apăsat colțurile ochilor cu arătătorul și cu degetul mare - un gest pe care îl socotise întotdeauna artificial. Generalul de stat major cu obrazul brăzdat, sem-nînd ordinul care-i trimite pe băieți, băieții lui, în misiunea sinucigașă, și pe urmă îl vedem aștep-tînd împietrit listele cu cei căzuți, secretarele au plecat și e singur cu hărțile lui înțesate de ste-gulețe, urrnează poate o secvență cu tineri la instrucție, un prim-plan cu fețe tinere.
în fine, acum știa. Era primul lucru pe care îl învățase despre sine de multă vreme. Nu voia să comande legiuni. Nu voia sa stea în nici un balcon de marmură. Nu voia să călărească ală-turi de Alexandru, să fie regele-copil. Nu voia să măture cetatea dintr-un pumn, nu voia să îi conducă pe evrei, să aibă viziuni, să iubească mulțimile, să poarte un semn în frunte, să se uite în fiecare oglindă, lac, capac nichelat de roată ca să-l vadă. Te rog, nu. Voia mîngîiere. Voia să fie mîngîiat.
A scos șervețelele din suport, și-a șters vîrful pixului cu unul dintre ele și a scris nouă poeme la rînd, știind sigur că ea are să stea acolo cîtă vrcme scrie. A sfișiat șervețelele cu pixul și n-a putut citi nici un sfert; nu că ar fi fost cine știe ce, dar nu despre asta era vorba. Și-a îndesat rămășițele acelea în buzunar și s-a ridicat. Amu-letele îl protejau.
— Scuzați-mă, i-a spus bărbatului care era cu ea, fără să o privească.
—Da?
181
— Scuzați-mă.
—Da?
Poate o mai zic de zece ori.
— Scuzați-mă.
— Pot să vă ajut cu ceva ? Se simțea o ușoară iritare. Accentul nu era american.
— îmi dați voie - aș vrea să vorbesc cu per-soana care vă însoțește. Inima îi bătea cu atîta putere încît avea impresia că se aude ca semna-lul orei exacte înainte de buletinul de știri.
Bărbatul și-a dat consimțămîntul cu palma deschisă în sus.
— Sînteți foarte frumoasă, cred.
— Mulțumesc.
Nu a pronunțat, buzele ei au mimat cuvîntul în timp ce își ținea privirea coborîtă spre mîinile împreunate moale pe marginea mesei, ca ale unei școlărițe.
După care a ieșit, bucuros că era un restau-rant expres și că își plătise deja nota. Nu știa cine e și ce face, dar nu avea nici o urmă de îndoială că avea să o revadă și să o cunoască.
10
Ohell și-a luat un amant la sfirșitul celui de-al cincilea an de căsnicie. Era la scurtă vreme după ce își schimbase slujba. Știa ce face.
încercarea de a vorbi cu Gordon dăduse greș. Era chiar prea bucuros să discute. Ea și-ar fi dorit să meargă amîndoi la psihiatru.
— Zău, Shell. îi zîmbea patern, de parcă ar fi fost o adolescentă recitînd Rubayata cu prea multă convingere.
—Vorbesc serios. Asigurarea plătește.
182

— Nu cred că e necesar, a spus el în așa fel încît să fie limpede că nu auzise vreodată ceva mai revoltător.
— Eu cred.
—Am citit Simone de Beauvoir, a spus el cu un umor condescendent. Știu că lnmea e nedreaptă cu femeile.
— Despre noi e vorba. Te rog, vorbește cu mine. Nu lăsa noaptea asta să treacă așa.
— o secundă, draga mea. Știa că în acel moment îl chema la o întîlnire solemnă. Bănuia că era ultima oară cînd avea să-l înfrunte astfel. Mai știa și că nu are nici o resursă interioară care să-l ajute să facă față acestei întîlniri. Nu cred că ai putea să caracterizezi traiul nostru împreună drept o catastrofă.
—Nu vreau să caracterizez nimic, vreau...
—Am avut destul noroc. Modestia lui obiș-nuită îmbrățișa apartamentul, dulapul de haine al lui Shell, planurile pentru al doilea etaj al casei, care erau întinse pe masă și la care era nerăbdător să se întoarcă.
—Vrei să-ți mulțumesc?
—Asta e o remarcă nepotrivită. Spre a-i da de înțeles că e furios, a vorbit cu un ușor accent britanic. Hai să încercăm să înțelegem procesul căsniciei.
— Te rog!
— Nu fi isterică. Ah, haide, Shell, hai să fim adulți. o căsătorie se schimbă, nu poate fi veșnic pasiune și promisiuni...
Nici nu fusese ureodată. Dar la ce bun să mai strige și asta ? El inventa o furtună timpurie de pasiune și carnalitate pe care ei, maturizîndu-se, ar fi depășit-o. Chiar o credea sau voia ca ea să o creadă. N-avea să-l ierte niciodată pentru lipsa aceasta de onestitate.
183
— ...lucrul pe care-l avem acum e extrem de valoros...
Brusc nu își mai dorea nici un medic, nu mai voia să salveze nimic. II scruta cn acea îngrozi-toare atenție care face din tovarășul de așternut un străin. El simțise că îi vorbește ca din depărtare. Era ca o reporteriță începătoare undeva în sală. Era prea tîrziu pentru pălăvrăgeala neînsemnată dintre soț și soție sau pentru o tăcere intimă. Știa că ea se preface că e convinsă și îi era recunoscător pentru teatru. Ce altceva îi rămînea ei de făcut - să plîngă, să dea foc la casă? Se aflau în aceeași cameră.
— Unde punem peretele despărțitor ? a între-bat ea puțin mai tîrziu și s-au aplecat asupra planurilor, jucîndu-se de-a căminul.
Breavman trece adesea în revistă această scenă. Shell i-o povestise un an mai tîrziu. îi vede pe cei doi aplecați deasupra biroului lus-truit, cu spatele către el, și se vede pe el însuși în colțul camerei pline de antichități, privindu-i părul superb, așteptînd să simtă că o privește, să se răsucească spre el, în vreme ce Gordon schi-țează cu un creion ascuțit o baie și o insultătoare cameră de copii. Ea vine apoi lîngă el, schimbă cîteva șoapte, aruncă o privire înapoi și pleacă împreună. în alte versiuni, Breavman îi zicea „Shell, stai locului, construiește casa și fii urîtă". Dar frumusețea ei îl face egoist. Trebuie să vină.
Cînd ea s-a hotărît să-și schimbe serviciul, lui Gordon i s-a părut o idee bună. S-a întors cu plăcere la atmosfera universitară. Ca și cum s-ar întoarce pe propriile urme, avea să-și recapete orientarea, spunea Gordon. Shell n-ar mai fi suportat nici o zi la Harper's Bazaar. Să vadă haine și trupuri reci.
184

o prietenă de-a ei lucra cîteva după-amieze pe săptămînă ca voluntară la Asociația Intema-țională a Studenților - făcea pe gazda la primirile studenților străini, ajuta la decorarea sălii, le prezenta o Americă zîmbitoare și ama-bilă viitorilor miniștri de republici africane. o informase pe Shell că există un post liber la departamentul de agrement. Cum un prieten de familie era unul dintre directorii și donatorii organizației, cererea de angajare și interviul au fost o formalitate. A primit un birou plăcut, cu poze de la UNESCO pe pereții verzi, cu ferestre care dădeau spre Riverside Park, aceeași pri-veliște pe care o avea și Breavman, doar mai de jos.^
își facea bine munca. Programul de confe-rințe, programul duminical de seri cu invitați, turele de oraș funcționau acum mai bine ca nicio-dată. S-a dovedit că are talent organizatoric. Oamenii o ascultau. Poate nu se așteptau ca o ființă atît de frumoasă să fie și deșteaptă. Toată lumea se străduia să-i facă pe plac. Succesul o speria. Poate că asta era menirea ei, nu iubirea, nu intimitatea. Cu toate acestea, îi plăcea să lucreze cu studenții, să întîlnească oameni de vîrsta ei care tocmai își pregăteau sau își începeau cariera. A ieșit în aerul de primăvară și s-a trezit că își face ea însăși planuri.
Era ciudat cîtă prietenie avea pentru Gordon. Construcția casei era fascinantă. o interesa fie-care detaliu. Au închiriat un camion ca să aducă niște lambriuri de la un hotel de țară care se demola. Gordon își dorea o cameră de lucru din stejar. Pentru salon, Shell a sugerat un perete în stejar și ceilalți trei în cărămidă aparentă. Se mira ea însăși de interesul ei.
185
Pe urmă, și-a dat seama că era pe cale să îl părăsească. Interesul ei era exact acela pe care îl arăți unui văr cu care ai crescut împreună și pe care te aștepți să nu-l mai vezi o bună bucată de vreme. Te prefaci că ești atent la treburile familiei — pentru scurt timp.
Cînd s-a culcat cu Med, a fost doar iscălitura pe înștiințarea că avea să plece, la care scria de aproape un an.
Era un profesor invitat, venit din Liban, un tînăr bărbat remarcabil de frumos, expert în ase-menea lucruri și care în intimitate recunoștea deschis că viața academică îl atrage mai ales pentru prilejul de a se afla în preajma unor „fetițe apetisante". Era înalt de aproape doi metri, zvelt, cu păr negru, rebel, dat în studiată dezor-dine pe spate, avea ochi negri, puțin mijiți, de parcă ar fi sfredelit deșertul cu privirea după noi fapte de eroism. Era o imitație de beduin din soiul T.E. Lawrence, cu accent de Oxford și cu maniere de o teatralitate încîntătoare. Era tot timpul și în mod atît de evident cu ochii după femei, era atît de fascinat de propriul lui farmec și de propria lui frumusețe incontestabilă, atît de pătruns de vocația lui, atît de artificial, încît era absolut delicios.
Vreme de trei săptămîni Shell l-a lăsat să îi facă o curte nebună. Nu era în forma cea mai bună, fiindcă o socotea frumoasă cu adevărat și asta îi cam bruia tehnica altminteri perfectă.
I-a dăruit o broșă de filigran în formă de paloș care i-ar fi aparținut, chipurile, mamei lui. Shell n-ar fi acceptat-o, dacă n-ar fi fost sigură că umbla cu o valiză plină de cadouri. A acceptat și o cămașă de noapte neagră, transparentă, dintr-acelea ale căror reclame apar pe coperta
186

din spate în Playboy - naivitatea convingerii lui că orice fată din America își dorește așa ceva a încîntat-o .pe Shell.
Cum fusese atîta vreme lipsită de libertate sexuală, mai exact, cum nu o cunoscuse vreo-dată, își apăra acum pe bună dreptate privilegiul de a abuza de ea. Și, pentru că era atît de drăgălaș, de absurd, nimic din ce ar fi putut face cu el nu avea cum să fie serios sau important. Ceea ce știa că avea să se întîmple nu se va fi întîmplat cu adevărat. Atîta doar că avea nevoie de dinamita adulterului pentru a-și arunca în aer existența și casa încă neterminată.
Cui aparțineau coapsele pe care le acoperea costumația asta neagră, subțire?
1 se vedea părul prin material.
în oglinda unei săli de baie dintr-un hotel pe Upper Broadway. Ramă nichelată, colțuri rotunde. Al cui trup?
Med rezervase camera pentru o săptămînă. Săptămîna critică. Nu cheltuise niciodată atîția bani pentru o aventură.
Baia strălucea de curățenie. Shell se temuse că avea să aibă un bec atîrnat cu o sîrmă de tavan, porțelan crăpat și fire de păr pe un săpun vechi. Asta să fie Shell ? și-a întrebat fără emoție imaginea reflectată, nu fiindcă ar fi vrut să afle sau să aducă măcar vorba, ci fiindcă întrebarea aceasta era singura formă pe care o putea lua pudoarea ei.
în primul moment, Med a rămas mut. Făcuse o greșeală, greșeala cea mai dureroasă pentru oameni de soiul lui, cărora așa ceva li se întîmplă o dată sau de două ori în viață și le zdrobește inima: ar fi putut s-o iubească. In cameră era semiîntuneric. Potrivise luminile, își pusese
187
tranzistorul pe postul cu muzică simfonică. Tăcerea în care se învăluise Shell, umbra cu care se înconjurase păreau să emane din- ea însăși. Nu se potrivea cu decorul.
— Nu e A cincea ? a spus el în cele din urmă.
— Nu știu.
Firește că știa ce simfonie e. Răspunsese la întrebarea din oglindă.
—Ba cred că da. Ta, ta-ta-ta-ta. Sigur.
Să înceapă o dată.
Nu îl dorea cîtuși de puțin. Asta o bucura și o îndurera în același timp. Avea să-și păstreze dorința pentru un iubit. Dorința ar fi dat impor-tanță întîmplării, și nu era, nu avea voie să fie importantă. o armă, da, dar nu o noapte specială în sufletul ei. Nu cu saltimbancul ăsta. Dar — și asta era dureros - era un bărbat și ar fi trebuit să-i fie dor să țină pe cineva în brațe după atîta vreme. Visase la dragoste, mușcături, abandon, și tot ce resimțea acum era o undă de curiozitate. Curiozitate! în definitiv, poate Gordon era totuși perechea potrivită.
Med a măsurat-o lasciv din cap pînă-n picioare și abia atunci s-a înfierbîntat.
o fascina să vadă un bărbat copleșit de dorință.
Ah, Shell, strigă Breavman, cînd ea îi poves-tește despre hotel cu vocea pe care o are cînd trebuie să îi spună totul. Shell, fugi. Du-te repede și umple bazinul de piatră cu flori. Ceartă-te cu sora ta. Nu tu și maimuțoiul ăsta savant, în camere din acelea pe care le construia Breavman. Nu tu, cea îmbrăcată-n rochii albe.
în timp ce Med, întins lîngă ea, își trecea tăcut achiziția în revistă, pe Shell a cuprins-o un val de ură care a făcut-o să scrîșnească din dinți. Nu știa încotro să o îndrepte. A încercat cu Med,
188

dar el era prea simplu. Și, în plus, pentru prima oară de cînd îl cunoștea, părea să fie trist cu adevărat, nu melancolic în felul lui teatral. A bănuit că rătăcea tocmai printr-un muzeu plin cu forme neînsuflețite de femei. II mîngîia absentă pe ceafă. A încercat să se urască pe sine, dar tot ce a reușit să urască a fost trupul ei de nimic. II ura pe Gordon! Doar din cauza lui ajunsese aici. Nu, nu era adevărat. Totuși îl ura și acest adevăr a făcut-o să-și deschidă larg ochii pe întuneric.
S-a examinat cu grijă în timp ce se îmbrăca. Avea senzatia că propriul ei trup e un frate geamăn interesant, dar străin, o excrescență pe care nu și-o recunoștea, ca un neg pe deget.
Breavman își mușcă buzele în timp ce ascultă.
—N-ar trebui să-ți povestesc toate astea, spune Shell.
—Da.
—Nu eram eu. Nu eram cea pe care o ții acum în brațe.
— Ba da, erai. Ești.
—Te doare?
— Da, îi spune, sărutîndu-i ochii. Trebuie să împărțim chiar și momentele în care nu sîntem decît leșuri.
— Ințeleg ce vrei să spui.
— Știu.
Dacă am să o pot descifra întotdeauna, nu ni se poate întîmpla nimic rău.
înarmată cu trădarea, Shell și-a abordat soțul.
E nevoie de arme ca să-i dobori pe cei apro-piați. E nevoie de oțel mercenar. Lumea unei căsnicii e prea spongioasă și familiară. Durerea, prezentă întotdeauna din belșug, se absoarbe.
189
Lumi străine trebuie chemate ca să poată fi tăiat cordonul ombilical.
Gordon lăsa apă fierbinte să curgă peste un pachet de căpșuni congelate. Știuse că așa o să se întîmple. o spusese și Auden. După primele ei cuvinte, părea să nu mai audă ce îi spune. Știuse dintotdeauna că lucrurile aveau să se tennine așa.
A răspuns cu „Aha" și „Sigur că înțeleg" și »Așa" de cîteva ori. își ținea mîna între fierbinte și rece. i se părea important să nu strice amba-lajul colorat.
Apoi, brusc, ea îl părăsea. Existența i se schimba chiar în clipa aceea.
—Vreau să trăiesc singură o vreme.
—o vreme?
—Nu știu cît.
—Cu alte cuvinte, ar putea să fie o vreme foarte lungă.
—Poate.
— Cu alte cuvinte, n-ai de gînd să te mai întorci.
—Nu știu, Gordon. Nu înțelegi că nu știu?
—Nu știi, dar ai o idee destul de precisă.
— Gordon, încetează. N-ai să obții nimic de la mine în felul ăsta. N-ai reușit niciodată așa.
în momentul acela, Shell și-a dat seama că, la începutul discuției, nu voia să-l părăsească, ci să-i ofere o ultimă șansă.
—Rămîi aici.
A închis robinetul, a împins concentrat cutia într-un colț al chiuvetei ca pe o piesă de șah și s-a șters pe mîini. A vorbit cu o voce urîtă. Cuvin-tele sunau mai mult a propunere de afaceri decît a rugăminte.
— Rămîi. Nu distruge căsătoria noastră pentru atîta lucru.
190

—E așa puțin?
—Femeile au aventuri, a spus el fară prea multă filozofie.
—Am fost cu un bărbat, a spus ea nevenin-du-i să-și creadă urechilor.
— Știu. Și apoi, mai blînd: Nu e un capăt de lume.
Dar ea voia să fie un capăt de lume. își dorea un semn pe frunte care să arate că legătura era putredă. Și nu avea cum să-și dea seama că pentru el era înjoc chiar viața. I-a luat discursul drept o continuare a lipsei zilnice de considerație. Voia să dea dezastrului o formă protocolară.
—N-o să mă amestec. N-o să-ți pun între-bări.
—Nu.
Credea că ea se tîrguiește.
— Are să-ți treacă, o să vezi. o să vezi, o să trecem peste asta.
—Nu!
N-a înțeles niciodată la ce striga ea „nu".
Uneori pînă și oameni cu o imaginație măr-ginită reușesc să-și imagineze ce e mai rău. Nu a avut cum să fie surprins, așadar, cînd într-o bună zi ea și-a facut bagajele și cînd altă dată discutau despre cine ia care birou și care sfeșnic, sau cînd s-a trezit el însuși aranjînd la telefon cu firma de transport detaliile mutatului, ca să o scutească de bătaia de cap. Știa de ani de zile că nu o merită; fusese doar o chestiune de timp. Acum chiar se întîmpla și el își imaginase deja de mult rolul de gentleman.
Shell și-a vizitat părinții la Hartford. Locuiau încă, doar ei doi, în casa albă. Oficial, și-au expri-mat regretul și speranța că are să se reîntoarcă la soțul ei și la rațiune. Cu tatăl ei însă a făcut
191
o plimbare și au stat de vorbă. Frunzele nu mai erau chiar verzi și nu erau încă galbene. A rămas surprinsă că putea vorbi cu el așa ușor.
—N-avea nici un drept, a fost tot ce a spus despre Gordon, dar cel care vorbea era un bătrîn frumos, care trăise, în felul lui, o viață de bărbat și asta i-a dat putere:
A ajutat-o să vorbească, prin tăceri și prin cărările pe care le-a ales. Cînd a terminat, a început el să vorbească despre primul rod al pomilor pe care tocmai îi plantasc.
Nu se putea abține să simtă că mama ei pri-vea despărțirea ca pe un triumf de rău augur al eredității, cum e hemofilia la o odraslă regală care părea exagerat de sănătoasă.
Shell a avut norocul să găsească un niic aparta-ment pe 23rd Street. Voia să fie cît mai aproape de Village. Afară de bucătărie, baie și vestibul, locuia într-o singură cameră. A pus orologiul cel înalt la intrarea în camera principală. A zugrăvit pereții în culoarea levănțicăi și a pus draperii de aceeași culoare la ferestre, ceea ce dădea luminii un aer eterat și aerului, un parfum răcoros.
Casa nu îi aparținea, în același fel în care nici propriul ei trup nu îi aparținea. Le locuia doar. Se privea mișcîndu-se printre atîtea obiecte fru-moase. i se părea că nu e femeia care să merite așa o carieră sau să părăsească un soț sau să aibă un amant. Ideea o îngrozea.
Nu voia să se mai vadă cu Med, bineînțeles, și într-o după-amiază i-a spus și de ce. Nu era facută pentru o aventură măruntă. Discuția le-a fost întreruptă de un tînăr a cărui ciudată decla-rație a mișcat-o peste măsură.
Breavman se gîndea la ea tot timpul, dar fără să o dorească. Asta era o noutate. Se gîndea la
192

prezența ei fără jind. Era vie, frumusețea ei era reală, își trăgea mănușile sau își dădea părul pe spate sau se uita la un film cu ochii ei imenși. Nu voia să distnigă teatrul din imaginație și să o salveze din penumbra ficțiunii. Era acolo, era în oraș, sau în vreun oraș, în vreun tren, în vreun castel sau birou. Știa că trupurile lor aveau să se întîlnească. Cel puțin atît.
Nu se gîndea la sine ca la un amant. Știa că vor sta gură lîngă gură, mai fericiți, mai în sigu-ranță, mai sălbatici decît oricînd înainte. Una dintre consolările faptului că ea pur și simplu exista era că el nu trebuia să facă planuri.
o dată sau de două ori și-a spus că ar trebui să o găsească, să întrebe lumea. Nu era nevoie. Era dispus să se dedice adorației fie că avea să o mai întîlnească, fie că nu. Precum un erou din Wordsworth, nu ținea să o posede.
Nici măcar nu-și amintea prea bine fața ei. Nu se uitase atent. își aplecase capul deasupra șervețelelor de hîrtie pe care le zdrențuia cu poeme. Dar era cea pe care o aștepta, pe care o așteptase dintotdeauna. Ca și cum s-ar fi întors acasă pe seară, după o călătorie lungă și grea. Rămîi un minut în vestibul. Lumina e stinsă. N-avea nevoie să-i exploreze trăsăturile. Putea să pășească orbește în adorație, o dată ce prima ei privire deschisă, fără ocolișuri, îi garantase frumusețea.
A fost pentru ultima oară cînd Breavman a abandonat promisiunile vechi și grele pe care abia era în stare să le articuleze. Nu scria. își suspendase existența în prezent. A citit un tratat despre arhitectura New Yorkului și propria-i capacitate de concentrare l-a uimit. Asista la cursuri fără să mai reflecteze la ambițiile
193
profesorului. A meșterit un zmeu. Se plimba prin Riverside Park fără să le-dorească pe asistentele singuratice și fără să-și mai imagineze destinele copiilor care se jucau cu mașinuțe. Copacii erau perfecți așa cum erau, pierzîndu-și frunzele, nu mai contau numele lor populare și latinești. Bătrî-nele cu paltoane negre și ciorapi de bumbac care ședeau pe băncile de pe Upper Broadway sau vînzătorii schilozi de creioane și de pahare de plastic nu îi mai inspirau groază. Nu fusese nicio-dată atît de liniștit.
își petrecea multe seri în camera de muzică a Asociației Internaționale a Studenților. Covor albastru gros, pereți lambrisați, mobilier greu și întunecat, semnul cu „Păstrați liniștea". Colecția de discuri era modestă, dar a fost o descoperire pentru el. Nu ascultase niciodată cu adevărat muzică. Fusese întotdeauna un fundal pentru poezie și discuții.
Acum îi asculta pe alții. Și cum vorbeau! Pro-pria lui voce i se părea mică și se simțea dintr-o dată pus la locul lui, pierdut în mulțimea de trupuri a lumii. In timp ce asculta, nu se nășteau imagini, nu era nimic de furat pentru pagina proprie- Peisajul era al lor și el era un simplu oaspete acolo.
Urmărea tocmai flautul dintr-un cvartet de Schubert. Se ridica, revenea și urca iarăși, aruncat și prins înapoi de acorduri putemice, joase. Shell a deschis ușa, a intrat și s-a întors cu grijă către ușă ca să o închidă fără zgomot. A traversat iute covorul silențios și s-a așezat pe un fotoliu lîngă ferestrele înalte prin care vedea seara coborînd în parc, peste ziduri și în stradă.
A observat felul în care încerca să-și destindă trupul, să se așeze ca un copil care ascultă o
194

poveste preferată. Dar mîinile i s-au încleștat pe brațele de lemn și o fracțiune de secundă a sufe-rit ca pe scaunul electric. S-a lăsat apoi în fotoliu și a încercat să se piardă în muzică.
Unele femei își stăpînesc frumusețea ca pe o mașină de sport sau ca pe un cal de rasă. o mînă în forță la fiecare întîlnire și acordă interviuri din șa. Cele care au puțin noroc pățesc vreun accident mărunt care le învață să meargă pe stradă, fiindcă nimeni nu vrea să stea de vorbă cu o băbătie arogantă. Unele femei lasă un covor de iarbă să le acopere frumusețea, dar uneori ceva îl sfișie - un iubit, sarcina, poate o moarte -și atunci se întrezăresc surîsul minunat, ochii adînci și fericiți, pielea fară cusur, dar nu dnrează mult și iarba crește la loc. Unele femei studiază și contrafac frumusețea. o industrie întreagă se află în slujba lor și bărbații sînt dresați să le prefere altora. Unele femei își moștenesc fru-musețea și învață cu timpul să o prețuiască, odrasla unei mari familii ajunge astfel să fie mîndră de o bărbie neobișnuită, fiindcă atîția strămoși iluștri au purtat-o înainte. Și unele femei, se gîndea Breavman, femeile ca Shell, își creează frumusețea din mers, ceea ce se schimbă sînt nu atîta trăsăturile feței, cît aeml din jur. Se sustrag vechilor legi ale luminii și nu suportă nici analiza, nici comparația. Conferă originali-tate oricărei încăperi.
1 se părea că se luptă cu o suferință sau, mai degrabă, că va fi suferit o înfrîngere. Drăgă-lășenia pe care și-o compunea părea să se revolte și să-i scape, cum se întîmplă uneori cu un poem care, în timpul scrisului, se revoltă și devine incontrolabil. Dar asta nu îi micșora admirația pentru ea- Ceea ce crease rămînea neobișnuit.
195
în asta n-ar fi îndrăznit să se amestece. Putea doar să încerce să-i aducă puțină mîngîiere.
L-a recunoscut și i-a înfruntat privirea, învă-țase că asta era cea mai bună metodă de a-l întîmpina pe seducătorul public, și a simțit imediat că ochii lui nu încercau să o transforme într-un obiect indiferent, într-un țel. Exprimau adorație. Din cine știe ce motiv, și-a amintit de o rochie pe care o purta pe vremea cînd era la școală, și-a dorit vag să o fi îmbrăcat acum sau măcar să-și aducă aminte unde era. El stătea cu capul încli-nat, zîmbea. E gata să stea așa toată noaptea, fără o vorbă, fără o întrebare. S-a întrebat cine o fi. Obrazul era tînăr, dar cute neobișnuit de adînci îi uneau nările cu colțurile gurii. Ca și cum toată experiența i s-ar fi acumulat acolo. Gura ar fi fost prea plină și prea senzuală fără liniile acelea severe, ar fi semănat cu buzele stupide și umflate ale unui idol hindus.
Și ce-o apucase să se gîndească la buzele lui ? Și ce-o facea să stea liniștită în fotoliu, pentru el ? Ar fi trebuit să fie acasă, să se gîndească la viitor, să învețe o limbă străină, să-și pună exis-tența în ordine sau să facă ce vor fi facînd toți cei care trăiesc singuri, cînd se întorc seara acasă.
Și-a dat seama că exact așa i-ar fi plăcut, cu ani în urmă, să fie privită, pe muzică, în fața unei ferestre, în lumina îndulcită de lemnul vechi.
în curînd, pietrele zidului n-aveau să se mai distingă și fierul gardului o să se confunde cu tufișurile din spate. Aleile erau sidefii și, chiar dacă nu îl putea vedea, știa că soarele coboară și trage întnnericul peste coama roz a dealurilor din New Jersey. o să se mai uite mult la ea?
A închis ochii și tot îi simțea privirea. Avea puterea unui omagiu fară rezerve. Nu îi spunea
196

că e frumoasă, o îndemna doar să se bucure de propria ei frumusețe, ceea ce e mai lesne de înțeles și omenesc, iar ei îi facea plăcere să observe plăcerea pe care i-o facea. Cine să fie bărbatul care stîrnise toate astea în ea? Și-a deschis ochii și i-a zîmbit, curioasă. El s-a ridicat și s-a apro-piat.
—Vrei să vh cu mine?
— Bine.
— E aproape întuneric.
Au ieșit tiptil. Breavman a închis ușa cu grijă. Și-au spus numele în șoaptă și și-au dat seama că puteau vorbi deja cu glas tare și au rîs.
S-au plimbat încolo și încoace pe întinderea de beton din fața mausoleului lui Grant. Locul acela are ceva solemn; noaptea ar putea fi ca grădina particulară a unui prieten ilustru. Se plimbau pe dalele pătrate, potrivindu-și mersul unul după altul.
— Familia Grant e o gazdă minunată.
— Se retrag însă mult prea devreme la căde-rea serii, a spus Breavman.
— Casa lor e cam prea somptuoasă, nu ți se pare? a observat Shell.
—Puțin spus. Intrarea arată ca un monu-ment funerar, a răspuns Breavman. Și se pare că dînsul bea pe-ascuns.
— Și doamna la fel.
S-au luat de mînă și au coborît în fugă dealul. Frunze uscate li se sfarîmau sub picioare, căutau grămăjoarele adunate de vînt șile împrăștiau. Pe urmă, s-au uitat la șoseaua de dedesubt, la mulțimea de faruri care treceau în viteză. Pe Hudson erau alte lumini, salba de becuri a podu-lui George Washington, șlepuri care se mișcau încet și, de partea cealaltă a fluviului, reclama
197
luminoasă de la Alcoa. Aerul era limpede, stelele erau mari. Stăteau aproape unul de altul și toate astea erau de-acum ale lor.
—Trebuie să plec.
— Hai să stăm treji noaptea asta! Mergem la piața de pește. o să ți-i arăt pe marii și nobilii monștri marini conservați în gheață. Sînt și broaște țestoase, vii, pentru restaurantele de lux. Salvăm una, îi scriem mesaje pe spate și îi dăm, Shell-frurou-șel, drumul în mare. Sau mergem la piața de legume. Au acolo plase roșii cu cepe verzi care arată ca niște perle mari. Sau mergem pe Fourty-second Street și vedem zece filme unul după altul și cumpărăm buletinul cu locuri de muncă în Pakistan...
—Trebuie să mă duc la lucru mîine.
— ...ceea ce n-are a face cu asta.
—Dar acum trebuie să plec.
—Știu că așa ceva nu s-a mai pomenit în America, dar te conduc pînă acasă.
— Locuiesc pe Twenty-third Street.
— Chiar asta îmi doream. o sută de străzi de aici!
Shell l-a luat de braț, el îi apăsa mîna și se mișcau împreună, un fel de rnonstru siamez cum-secade care ar fi putut să meargă și o mie de străzi. După o vreme, ea și-a retras mîna și el s-a simțit golit.
— S-a întîmplat ceva ?
—Cred că am obosit. Uite un taxi.
—Vorbește cu mine o clipă înainte de a ne urca în mașină.
Ei i să părea prea greu de explicat. Ar fi socotit-o o simplă muierușcă proastă și posesivă, dacă i-ar fi spus. Nu voia să meargă atît de aproape de nimeni, numai așa, întîmplător. Și
198

doar nu se aștepta să-i facă declarații, cînd n-o cunoștea nici măcar de o seară întreagă? Nu știa nici ea prea bine cc își dorea; era un străin. Un singur lucru îi era limpede. Nu concepea să se risipească în lucruri lipsite de importanță.
— Sînt măritată, i-a zis.
S-a uitat atent la fața ei. Ar fi vrut mult să nu facă nici o legătură între frumusețea ei și problemele omenești obișnuite, prozaice. Expre-sia ei era atît de frumoasă, ce importanță avea de unde vine? Buzele ei nu erau perfecte cînd tremurau ? Apoi și-a amintit de suferința pe care o simțise în ea cînd se așezase la fereastră. A clătinat din cap și i-a răspuns:
—Nu, nu cred că ești.
A oprit un taxi și, înainte să atingă el mînerul, șoferul s-a întors și a deschis portiera. Times Square i-a întîmpinat cu o invazie de lumină. Vinișoarele albastre au ieșit în relief sub pielea mîinilor și a fețelor lor, pe chelia șoferului. Lumina mai slabă de pe Seventh Avenue a fost binevenită. Nu erau încă suficient de apropiați pentru a se bucura și de urîțenie.
I-a spus taximetristului să aștepte și a con-dus-o la lift.
— Nu te invit sus, i-a spus Shell fără sfială.
— Știu. Avem timp.
— Mulțumesc. Mi-a plăcut mult plimbarea. A dat drumul taxiului și a mers cele o sută de străzi pe jos. Evita să calce pe crăpături și asta a fost singura încercare la care a socotit necesar să se supună. Se refugiase în confort - care înseamnă să faci ce știi că poți să faci.
Shell s-a pregătit repede de culcare. Stinsese lumina și era deja în pat, cînd și-a dat seama că uitase să se pieptene.
199
11
.Dreavman îi invidia dintotdeauna pe artiștii în vîrstă care se dedică ideilor mărețe și consa-crate. Miza pe culoarea aurului e sigură și gloria poate fi trecută în catastif. Moartea unui zeu înveșmîntat în stacojiu și aur se deosebește foarte mult de prăbușirea unui bețiv într-o cafenea boemă, indiferent de ce are literatura subterană de spus despre asemenea lucruri.
Nu se descria pe sine ca poet și nu își numea lucrul poezie. Rîndul care se termină înainte de marginea paginii nu e o garanție. Poezia e un verdict, nu o ocupație. Nu putea să sufere discu-țiile despre tehnica versului. Poemul e un lucru murdar, plin de sînge și încins, care trebuie apucat mai întîi cu mîinile goale. Intr-o vreme, focul celebra Lumina, murdăria celebra Smerenia, iar sîngele, Sacrificiul. în ziua de azi, poeții sînt înghițitori de foc profesioniști care dau spec-tacole la orice carnaval. Focul prinde ușor și nu face nimănui cine știe ce cinste.
Odinioară, pentru o vreme, păruse că se află în slujba a ceva dincolo de sine însuai. Acelea au fost singurele poeme pe care le-a scris. Pentru Shell. A vrut să-i restituie propriul ei trup.
Sub mîinile mele
sînii tăi mici
respiră ca burtica întoarsă în sus
a unor rîndunele cdzute.
Dar muncea într-adevăr numai pentru ea? De fapt, lui îi era mai ușor dacă ea își plăcea trupul. Așternutul era mai pașnic. începuseră prin a fi nu poeme, ci propagandă. Verdictul fusese poezie. Dacă ea ar fi continuat să-și
200

privească trupul ca pe un dușman oarecare, el nu s-ar fi putut uita la ea cum își dorea.
Strîngea cu grijă cearșaful deoparte ca să o privească dormind. în cameră nu mai rămînea nimic afară de trupul ei dezvelit. Nu era nevoie să-l compare cu ceva. Să îngenuncheze lîngă ea și să-și plimbe degetele pe buzele ei, să urmă-rească fiecare formă însemna să șteargă de pe fața pămîntului apusurile de soare pe care nu le putea atinge. Ambiția și nevoia de perfecțiune își pierdeau sensul, din fericire, cînd se odihnea în ea. Mai bine de atîta nu se putea. Dar ea trebuie să se simtă întreagă. o zeiță n-are voie să se frămînte. Așa că trebuia să muncească pentru veselia și pacea ei. Shell a deprins acor-dul bilateral care este orgasmul, ceea ce pentru o femeie e începutul mîndriei și al seninătății.
Cînd, în cele din unnă, timidă, a acceptat să facă schimb de trupuri cu el, nu era deloc sigură că n-are să-l dezguste. Gordon îi spunea că o iubește, dar se abținuse să o atingă. Cinci ani. Dăduse curs doar unei apropieri limitate. Nu trupul ei, ci degetele unei mîini ar fi putut da măsura căderilor lui furișe în plăcere. Carnea ei se stingea. Devenise cu fiecare noapte mai cenușie.
Breavman i-a dat la o parte de pe umeri măta-sea ca pe o pînză de păianjen. Ea a scos un mic sunet de plăcere și de resemnare, de parcă el tocmai aflase ce era mai rău. Și-a odihnit capul pe sînii ei, un gest străvechi care a vorbit cel mai bine în locul lui.
A învățat repede, dar oricît de frumoasă ar fi, o femeie tot își dorește să i se omagieze frumu-sețea și în versuri. lar el, ca un profesionist ce era, a știut să construiască un iubit care să o cucerească.
201
Breavman era convins că poemele fac lucrurile să se întîmple. Nu-l disprețuia pe robotul-amant care făcea o sărbătoare din fiecare noapte și din fiecare masă luată împreună, un ospăț. Era un produs superior, asamblat cu grijă. Lui Breavman i-ar fi plăcut să fie chiar el acela. încuviința tandrețea îndrăgostitului, era chiar invidios pe cîte unul din lucrurile pe care le spunea, de parcă ar fi fost un musafir inteligent, invitatul special la cină al lui Breavman.
îndrăgostitul era atît de bine pus la punct, încît dobîndise o viață proprie și îl lăsa adesea pe Breavman însuși de căruță. Venea la Shell cu un dar, să zicem cu o pană de struț cumpărată de la un magazin de pe Second Avenue, sau cu un trandafir chinezesc de la colț din Eighth Street. Se așeza la masă cu Shell și bîrfeau și făceau planuri împreună.
Pe oriiinde te miști
aud sunetul aripilor care se strîng
aripi căzînd.
Am. amuțit
fiindcă ai căzut lîngă mine
fiindcă genele tale
sînt coloana vertebrală a unor
foarte mici animale fragile.
— Au acceptat să-mi dea bani peșin pe un cec la supermarket.
— Privilegiul frumuseții. Cea din urmă aristo-crație a Americh democrate.
—Ba nu, i-au dat și unei babe pricăjite și negre.
— Solidaritatea între locuitorii cartierului învinge.
— Cum ți-a mers cu lucrul ?
— Mi-am înnegrit pagina.
202

Mă tem de clipa
în care gura ta
mă va numi vînător.
Sporovăiala o ținea tot așa. Povești despre Hartford, despre fintîna arteziană, verile la Lake George, amintiri despre case uriașe. Povești despre Montreal, nopțile cu Krantz în mașină, moartea tatălui. Și, fiindcă trăiau împreună, pro-priile lor povești creșteau, mituri ale primei întîl-niri, ale primei iubiri, pacea drumurilor viitoare.
— Pot să-ti citesc ceva ?
—De-al tau?
— Doar știi că nu suport ce scriu alții. îl punea să se așeze lîngă ea în poziția ei preferată.
— E despre mine ?
—Ai răbdare să-ți citesc.
Asculta cu seriozitate. îl punea să citească din nou. Nu fusese niciodată atît de fericită. Și el citea, cu vocea lui joasă, care abdica întot-deauna înaintea înțelesului cuvintelor și nu forța niciodată vreun efect. îi plăcea onestitatea asta a lui, intensitatea asta care dădea importanță oricărui lucru.
—E grozav, Lawrence, e chiar grozav.
— Bine. Asta voiam.
— Dar nu e pentru mine, nu e pentru nimeni.
— Ba da, Shell, e pentru tine. Și primea căpșuni drept premiu.
Cînd mă chemi lîngă tine
și îmi spui
„trupul meu nu e frumos"
vreau să aduc
ochii și gurile ascunse
ale pietrelor ale luminii ale apei
sd depună mărturie împotriva ta.
203
Breavman își supraveghea dublura care o facea fericită pe Shell în timp ce el se uita și se tot uita. într-o noapte a privit-o dormind. Voia să știe ce se întîmplă cu ea. Unele chipuri mor în somn. Gurile se fleșcăiesc. Ochii duși lasă un leș în urmă. Dar ea era întreagă și frumoasă, stătea cu mîna aproape de gură și strîngea un colț de cearșaf. Din stradă, s-a auzit un țipăt. S-a strecurat la fereastră, dar n-a văzut nimic. Sunase ca moartea a ceva.
Din lacra lor adîncă vreau să îți așeze în față rima unduitoare a chipului tău.
Puțin îmi pasă dacă omoară pe cineva, s-a gîndit. Nu-mi pasă de cruciadele care se organi-zează prin cafenele istorice. Nu mă interesează masacrele din mahalale. S-a întrebat în ce măsură se mai simțea omenește implicat în tot ce se afla dincolo de pereții camerei. Doar atît: condo-leanțe distante pentru femeile mai puțin frumoase ca ea și pentru bărbații mai puțin noro-coși ca el.
Cum se simțea legat de vrajă, a continuat cu poemele. Nu și-a dat seama că nu textul, ci întreaga lui atenție o încînta pe Shell.
— Pot să intru ?
—Nu.
—De ce?
— Mă îmbrac.
— Tbcmai.
— Te rog, nu intra. o să începi să te plictisești de mine. Toate cărțile spun că trebuie să îmi păstrez misterul.
—Vreau să văd cum te îmbraci în mister.
204

Nu e de mirare că lua venerația pentru prezența ei drept dragoste.
Cînd mă chemi lîngă tine
și îmi spui
„trupul meu nu e frumos"
trupul meu și mîinile mele
vor să fie eleștee
în care te oglindești și rîzi,
12
Ohell a hotărît să ceară divorțul. Gordon nu s-a opus. Avusese intenția să lupte, dar, cînd Shell l-a vizitat la birou, s-a simțit intimidat. Era atît de liniștită și de prietenoasă, s-a intere-sat de lucrul lui, s-a bucurat de succese. A vorbit despre căsnicia lor cu tandrețe și despre sfirșitul ei cu fermitate, ca și cum s-ar fi făcut seară, joaca de după cină s-ar fi terminat și acum copiii trebuiau trimiși la culcare. Bănuia de unde îi vine puterea. Cu excepția unei după-amieze în care semnaseră niște hîrtii și făcuse o ultimă încercare să o păstreze, era, de fapt, fericit că avusese norocul de a petrece cinci ani alături de ea. Și peste cîțiva ani, cu înclinația lui literară de care Newsweek nu se sinchisea, va putea să joace în fața femeilor mai tinere un rol de erou dramatic în mica tragedie.
— Asta e treaba mea și a lui Gordon, i-a spus Shell lui Breavman.
Ca orice îndrăgostiți, nu puteau vorbi decît ținîndu-se în brațe.
—Așa că nu te amesteca. Trăiau împreună de aproape un an. Nu voia ca el să înțeleagă divorțul ca pe un semnal că
205
trebuie să o ceară de soție. Bineînțeles că ar fi vrut să se mărite cu el. Nu era pregătită pentru amanți, ideea ei despre iubire se baza pe devota-ment, un devotament izvorît din pasiune.
Uneori credea că nimeni nu poate dărui atîta tandrețc și atenție altfel decît ca pe o investiție în viitor. Alteori știa, simțea într-un loc dureros din adîncul inimii, că el poate dărui atîta numai dacă avea să plece.
Ea îi dăruise deja totul, un dar pe care îl facem doar o dată în viață. își dorea să o iubească în libertate. Asta era partea cea mai importantă a darului. Fusese, de altfel, crescută la școala eroilor-martiri și se vedea, poate, ca o Heloise. Numai un cavaler rătăcitor plecat în căutarea aventurii - asta era scrisul lui - putea iubi, și anume doar pe o domniță care-și abandonase numele și casa - societatea convențională, adică. Aventurierii părăsesc culcușul și domnițele își reiau numele; tocmai conștiința acestui lucru este încercarea care strînge legătura dintre ei.
Nu întîlnim prea des pe cineva care ne împăr-tășește propria viziune despre ce-am putea să fim. Shell și Breavman (sau, mai exact, creatura lui) se priveau unul pe altul cu această neobiș-nuită generozitate.
într-o după-amiază, Shell s-a întors acasă plîngînd. A ajutat-o să-și scoată mănușile, i-a luat geanta, le-a pus pe comoda de lemn lustruit, a așezat-o pe canapeaua verde.
— Din cauza lucrurilor pe care i le-am spus lui Gordon.
—A trebuit să i le spui.
—Nu totul. Sînt groaznică.
—Ești o vrăjitoare groaznică și rea.
— I-am spus cît de bine e cu tine - nu trebuia. Am vrut numai să-l lovesc.
206

Au continuat să vorbească toată noaptea pînă cînd Shell a reușit să spună: „îl urăsc".
Breavman și-a zis că era mai departe de un divorț decît credea ea însăși. Femeile iau foarte în serios orice atentat la integritatea trupului lor. Breavman nu a înțeles că, de îndată ce reușise să spună asta în brațele lui, se eliberase de ură.
îl îngrijora faptul că Shell lua decizii de-adevă-ratelea, că era activă, că își schimba viața. Ar fi vrut să o privească în repaus. Asta îl implica în lumea caselor și a semnelor de circulație. Shell era pe cale să devină un cetățean adevărat și îi folosea iubirea ca sursă de energie.
Și dacă ar fi însoțit-o pe drumul către intimi-tatea împărtășită, către nesfirșitele conversații domestice și tandre între soți ? N-ar fi însemnat că renunță la ceva mai auster și mai abstract, de care de altminteri nu-i păsa, la ceva care ar fi putut să transfere frumusețea ei asupra străzi-lor, a orașului, a munților, la ceva care ar fi putut să dea foc peisajului - și care ar fi rămas sub control cîtă vreme era singur? Nu pentru asta se uita la ea, se delecta cu fiecare mișcare și cu fiecare expresie a ei ? Sau poate că îl neliniș-tea doar convingerea că nu e făcut pentru confor-tul casnic. îl neliniștea, pentru că era pe cale să
se destrame.
Lui îi era bine. începuse să-și însușească bucu-ria propriei creaturi. îndrăgostitul acesta era lucrul cel mai reușit pe care îl crease vreodată și îl atrăgea ideea de a-i ceda portofelul și actele și de a îneca originalul într-un cotlon cît mai murdar al Hudsonului.
Ochiul lui Breavman, călit să privească vul-cani, cete îngerești și coapse fără cusur, lucra acum fară greș la peisajul care era trupul lui Shell și era în pericol să ațipească. Acestea sînt
207
vremurile de care Breavman nu își amintește prea bine, pentru că era atît de fericit.
13
Vara era încă la-nceput.
Știai că floarea de nu-mă-uita e atît de mică ?
Urcau dealul din spatele cabanei, ascultau păsările și se uitau în ghid ca să le identifice.
El nu voia să-i dea floricelele, pentru că erau amîndoi la fel de atenți la nume.
Vorbeau despre felul în care au loc despărțirile. o temă la fel de interesantă și de îndepărtată pentru îndrăgostiți cuin e apărarea antiatomică pentru un congres de primari.
—...și dacă pentru unul din noi nu mai merge, trebuie să-i spună celuilalt.
— ...și să sperăm că o să avem curajul de a fi chirurgicali.
Shell se extazia în fața unui pîlc anume de mesteceni.
— Arată ca niște pomi în pielea goală! Fac pădurea să arate neagră.
Noaptea ascultau zgomotul lacului lovind nisipul și stîncile. Cerul plin de luminițe și întu-necat, ca din poleială arsă. Þipetele păsărilor, mai umede și mai disperate acum, parcă ar fi fost vorba de viață și de hrană.
Shell spunea că fiecare sunet al lacului e altfel. Breavman prefera să nu facă investigații; se mulțumea cu lipsa de claritate a fericirii. Ea știa să asculte mai atent decît el. Pe ea detaliile o faceau mai bogată, pe el îl înlănțuiau.
—Dacă le înregistrezi cîntecul, Shell, și îl asculți cu încetinitorul, poți să auzi cele mai
208

extraordinare lucruri. Þi se pare că auzi o singură notă, dar, de fapt, sînt adesea două sau trei note cîntate simultan. o pasăre poate să cînte trei sunete deodată!
— Mi-ar plăcea să pot vorbi așa. Aș vrea să pot spune douăsprezece lucruri deodată. A^ vrea să spun tot ce e de spus cu un singur cuvînt. Nu-mi plac lucrurile care se întîmplă între începu-tul și sfirșitul unei fraze.
Lucra în timp ce ea dormea. Cînd îi auzea respirația ușoară, știa că ziua se încheiase și, deci, putea începe să o înregistreze.
o deformare curioasă a onestității mă ține departe de tine...
De fereastra lîngă care lucra se tot izbeau insecte. Shell s-a trezit o dată dinadins la miezul nopții. S-a strecurat în spatele lui și l-a sărutat pe ceafa.
S-a răsucit, surprins, și a zgîriat-o cu creionul pe obraz. Și-a răsturnat scaunul ridicîndu-se.
în lumina rece, fără umbre, a lămpii de carbid, stăteau față în față. Noaptea era asurzi-toare. Bîzîitul și bufniturile insectelor, țiuitul lămpii, susurul apei pe bolovani, mici animale la vînătoare, nimic nu era în repaus.
—Am crezut că... S-a oprit.
—Ai crezut că ești singur! a strigat ea cu durere.
Am crezut că... Ai crezut că ești singur! a consemnat după ce ea adormise la loc.
209
14
/
Intr-o noapte, uitîndu-se la ea, a hotărît să o părăsească a doua zi.
Altfel avea să rămînă veșnic lîngă ea, privind-o. Era jumătatea lui iunie. Muncea ca liftier într-o clădire mică de birouri, muncă de spăr-gător de grevă. Mai cîștiga niște bani în plus facînd curățenie în cîteva birouri vineri seara. Era un lift hodorogit, pentru maximum cinci persoane, și, dacă se oprea puțin mai jos de nivelul parterului, nu mai funcționa.
Noaptea erau Shell, poemele și jumalul în timp ce ea dormea.
Era fericit cea mai mare parte a timpului. Asta îl mira și îl neliniștea cum îl neliniștește o pace prelungită pe un general. îl distra liftul care era ba un car ceresc, ba un instrument de tortură kafkian, ba mașina timpului și, în cazul cel mai rău, un lift. Dacă îl întreba cineva, răspundea că îl cheamă Caron și le ura bun venit la bord.
Apoi era masa de seară cu Shell. Șervete de pai pe o masă pliantă din lemn lustruit. Lumînări și mirosul cerii de albine. Feluri complicate de mîncare, gătite în vin și prinse cu scobitori, cum își pregătesc îndrăgostiții. Sau niici ospățuri mati-nale caraghioase, din cutii congelate și din con-serve.
Erau mic dejunuri de sfirșit de săptămînă cu ou și brioșe cu afine, cînd Shell era geniul bun din bucătăria unei vechi ferme, la o veșnicie distanță de New York - de unde, ca să plece, se mutau pe sofaua verde, atemporală. Erau după-amieze de uitat la film cu analize mitologice ale
210

westernurilor de mîna a treia, erau seri istorice cu spaghetti la Tony's, în care descopereau lipsa de autenticitate a lui Bergman.
Poemele continuau să îi celebreze pe ei doi. Poeme de despărțire, un bărbat scriind femeii pe care nu voia să o lase din ochi. Avea destule pentru o carte groasă, dar nu simțea nevoia să publice. Avea să vină mai tîrziu, cînd o să tre-buiască să se convingă singur că trăise viața asta de muncă și de iubire.
Breavman se transformase în propria lui crea-tură. Se retrăgea în foișor cîte o oră o dată la cîteva zile ca să-și completeze jumalul. Scria repede și orbește, nevenindu-i să creadă în ce făcea, ca un triplu sinucigaș ratat care bîjbîie după brici.
Exorciza demonii faimei. îngrămădea paginile într-un sertar de mobilă veche pe care Shell îl respecta. o cutie a Pandorei plină cu vrăji, vize de călătorie și bilete de avion pe care, dacă ar fi deschis-o, el ar fi dispărut. Se culca apoi lîngă ea în patul cald, și dulceața amenințării le învăluia
trupurile.
Dumnezeule, cît de frumoasă putea fi. De ce să nu rămînă cu ea? De ce n-ar fi un cetățean cu soție și cu slujbă ? De ce să nu intre în rîndul lumii? Frumusețea, pe care o plănuise ca răgaz între două singurătăți, îl obliga să pună însingu-rării întrebări vechi.
Ce anume ar fi trădat dacă rămînea cu ea? Nu îndrăznea să înșire pretențiile necoapte. Și simțea deja gustul vinovăției din care s-ar fi hrănit dacă ar fi părăsit-o. Dar nu voia să o părăsească definitiv. Avea doar nevoie de un răs-timp cu sine însuși, ca să-i ducă dorul, ca să-și recapete perspectiva.
211
A îndesat o scrisoare sosită prin poșta aeriană în sertarul ticsit.
A privit-o dormind cu cearșaful strîns în pumn ca o amuletă, cu părul răspîndit pe pernă în bucle ca din Hokusai. Ar fi fost în stare și să ucidă pentru acel trup în suspensie. Era singura lui credință. Atunci, de ce să-i întoarcă spatele ?
Imaginația lui a sărit dincolo de despărțire la regret. îi scria ca de la mare distanță, de la
vreun birou copleșit de disperarea viitoare a cămii.
Draga mea Shell, în mine e cineva pe care l-am pierdut cu multă vreme în urmă, l-am înecat prostește într-un joc riscant - aș vrea să ți-l aduc, ți s-ar instala în visare fără să-ți ceară voie și s-ar ocupa de camea ta ca un savant bețiv, cu note prețioase de subsol, secrete și vesele. Dar, cum îți spun, s-a înecat sau s-a făcut covrig într-un somn laș, umflat de somnifere, fără vise, cu urechile înfundate cu alge sau cu vată - nici măcar nu știu exact unde-i zace leșul, atîta doar că uneori îl simt mișcîndu-mi-se în inimă ca un fetus lihnit, cînd îmi aduc aminte de tine îmbră-cîndu-te sau muncind în bucătărie. E tot ce pot să-ți scriu. Pe el aș fi vrut să ți-l aduc în locul paginii acesteia, în loc de acest regret.
Și-a ridicat ochii din caietul liniat. Și-a ima- ! ginat silueta lui Shell și a lui însuși. Mărțișor i desuet, de pe vremea părinților. Un cartonaș în raftul cu colecții. Avea s-o poată oare îmbălsăma i ca să o revadă în voie mai tîrziu?
Și-a schimbat poziția, trăgîndu-și cearșaful pe lîngă corp, astfel încît șoldul și coapsa păreau că i se desprind ca dintr-un bloc brut de marmură. Nu exista comparație. Nu erau numai formele ! perfecte sau faptul că le cunoștea atît de bine. Nu era o frumoasă adormită, prințesa îndrăgită
212

de toți. Era Shell. Era o femeie anume care avea o adresă și trăsăturile părinților ei. Nu era un caleidoscop pe care îl răsucești ca să arate alte imagini. Fiecare dintre expresiile ei reprezenta un sentiment. Cînd rîdea, era din cauză că. Dacă îl lua de mînă în miezul nopții, era pentru că. Ea era motivul. Shell, acea Shell pe care o cunoștea, era posesoarea trupului aceluia. îi dădea ascul-tare, era ea însăși. Nu stătea pe un piedestal ca să îi facă lui plăcere. Se ciocnise de o persoană anume, Frumoasă sau nu, sau desfigurată mîine cu vitriol, nu conta. Shell era cea pe care o iubea.
Cînd lumina soarelui umpluse pe jumătate camera, Shell a deschis ochii.
— Bună, a spus Breavman.
— Bună. N-ai dormit deloc ?
—Nu.
—Hai acum.
S-a ridicat în capul oaselor, a îndreptat cearșa-ful și a tras de un colț în jos, invitîndu-l. El s-a așezat pe marginea patului. Ea a vrut să știe ce e cu el.
— Shell, cred că ar trebui să mă duc pînă la Montreal...
—Pleci?
A simțit că înlemnise.
— o să mă întorc. Krantz se întoarce - mi-a scris și mi-a oferit de lucru într-o tabără...
— Știam că ai să pleci. Simt de cîteva săp-tămîni.
—Numai peste vară...
— Cîtă vreme ?
— Vara.
—Cîte luni?
înainte de a-i putea răspunde, ea și-a dus degetele la buze și a scos un mic sunet îndurerat.
—Ce e?