Gîndindu-se la Doamnă și la depărtarea de ea, pe care în ziua de dinainte o comparase cu depărtarea de neatins a pămîntului dinspre apus, prinse să privească din nou Insula, din care luneta îi dezvăluia doar frînturi palide și închise în cerc, însă așa cum se petrece cu imaginile ce se văd în oglinzile acelea convexe care, reflectînd doar o latură a unei odăițe, sugerează un infinit cosmos, sferic și uimit.
Cum i-ar fi apărut Insula dacă într-o bună zi avea să acosteze pe ea? După scena pe care o vedea din stalul său și după specimenele ale căror mărturii le găsise pe corabie, era ea oare acel Eden unde-n pîraie curge lapte și miere, printre mormane uriașe de fructe și animale blajine? Ce altceva căutau în insulele acelea din îndepărtatul sud cei care navigau curajoși într-acolo, înfruntînd furtunile unui ocean pașnic dar înșelător? Nu asta voia Cardinalul cînd îl trimisese în misiune ca să descopere secretul lui Amarilli, posibilitatea de a duce crinii Franței pe o Terra Incognita care să reînnoiască în sfîrșit făgăduințele unei văi neatinse pînă atunci nici de păcatul Babelului, nici de potopul universal, nici de prima cădere a lui Adam? Cinstite trebuiau să mai fie pe-acolo ființele omenești, oacheșe la piele, dar cu inimi fără pată. Fără să le pese de munții de aur și de balsamurile ai căror paznici erau fără s-o știe.
Dar dacă era așa, nu însemna să cazi din nou în greșeala primului păcătos dacă voiai să violezi virginitatea Insulei? Poate că Providența o voise de-a dreptul mărturie castă a unei frumuseți pe care n-ar fi trebuit s-o tulbure vreodată. Nu era oare asta manifestarea iubirii celei mai depline pe care o nutrea și Doamnei lui, iubind-o de departe și renunțînd la orgoliul de a o stăpîni? Oare iubirea înseamnă să aspiri să cucerești? Dacă se cădea ca Insula să i se pară totuna cu obiectul dragostei lui, atunci îi datora și Insulei aceeași grijă pe care i-o dăruise primului. Aceeași frenetică gelozie pe care o încercase ori de cîte ori se temuse ca ochiul altcuiva să nu amenințe sanctuarul acela al împotrivirii, nu trebuia înțeleasă ca o pretindere a unui drept al său, ci ca o negare a dreptului oricui, datorie pe care iubirea sa i-o impunea, fiind el paznicul acelui Graal. Și la aceeași castitate trebuia să se simtă obligat față de Insulă, pe care, cu cît o voia mai plină de promisiuni, cu atît mai puțin ar fi trebuit să vrea s-o atingă. Departe de Doamnă și departe de Insulă, despre amîndouă s-ar fi cuvenit doar să vorbească, voindu-le imaculate atîta cît ar fi putut ele să rămînă de imaculate, atinse doar de mîngîierea elementelor. Dacă exista frumusețe undeva, scopul ei era să rămînă fără scop.
Era cu adevărat astfel Insula pe care o vedea? Cine-l încuraja să-i descifreze astfel hieroglifa? Se știa că, încă de la primele călătorii, în insulele acestea pe care hărțile le consemnau în locuri neprecise, erau abandonați răzvrătiții și că ele deveneau temnițe cu gratii de văzduh, în care condamnații înșiși erau propriii lor temniceri, gata să se pedepsească unii pe alții. A nu ajunge pe ele, a nu le descoperi secretul, nu era o datorie, ci un drept de a scăpa de grozăvii fără capăt.
Sau nu, poate că unica realitate a Insulei era că în centrul ei se înălța, în culorile-i blînde și chemătoare, Pomul uitării, ale cărui fructe, mîncîndu-le, Roberto ar fi putut să-și găsească pacea.
Să dea totul uitării. Își petrecu astfel ziua, în lenevie aparentă, însă foarte activ în strădania de a deveni tabula rasa. Și așa cum i se-ntîmplă celui ce-și impune să uite, cu cît se căznea mai mult, cu atît memoria i se însuflețea.
Încerca să pună în practică toate recomandările de care auzise. Se închipuia într-o odaie ticsită cu obiecte care-i aminteau ceva, vălul doamnei sale, filele în care-i făcuse imaginea prezentă prin regretele pentru absența ei, mobilele și tapiseriile din palatul în care o cunoscuse, și se închipuia pe sine însuși în actul de a arunca toate acele lucruri pe fereastră, pînă ce odaia (și, odată cu ea, mintea lui) rămînea goală și fără nimic pe pereți. Făcea sforțări de neînchipuit tîrînd pînă la pervaz vase, dulapuri, jilțuri și panoplii și, în ciuda a ceea ce i se spusese, pe măsură ce se supunea la caznele acelea, chipul Doamnei sale se multiplica și, din diferite unghiuri, îl urmărea în strădaniile acelea ale lui cu un surîs viclean.
Astfel, după ce-și petrecuse toată ziua cărînd marafeturi de lux, nu reușise să uite nimic. Dimpotrivă. Erau zile în care se gîndea la propriu-i trecut fixîndu-și privirea pe o unică scenă pe care o avea dinainte-i, aceea a vasului Daphne, iar Daphne se prefăcea într-un Teatru al Memoriei, ca acelea ce se concepeau în timpul lui, în care fiece amănunt îi amintea un episod străvechi sau recent din povestea-i: bompresul ― sosirea după naufragiu, cînd înțelesese că n-avea să-și mai revadă iubita; velele strînse, la care privind visase îndelung că o pierduse pe Ea ― i-o aminteau pierdută; galeria, din care explora Insula cea depărtată, depărtarea de Ea... Însă îi închinase Ei atîtea meditații încît, tot timpul cît avea să rămînă acolo, fiece colț din casa aceea marină avea să-i reamintească, clipă de clipă, tot ce voia să uite.
De adevărul ăsta își dăduse seama ieșind pe punte, ca vîntul să-i alunge gîndurile. Aceea era pădurea lui, în care se ducea așa cum se duc în codri îndrăgostiții cei nefericiți; iată aici natura-i închipuită, cu plante dăltuite de dulgheri din Anvers, cu fluvii de pînză groasă în vînt, cu peșteri călafătuite, cu stele de astrolaburi. Și așa cum îndrăgostiții își identificau, tot vizitînd același loc, iubita cu fiece floare, cu fiece foșnet de frunze și cu orice cărare, iată, la fel părea și el acum mort de iubire mîngîind gura unui tun...
Nu-și slăveau oare poeții doamna lor lăudîndu-i buzele de rubin, ochii de cărbune, sînul de marmoră, inima de diamant? Ei, bine, și el strîns din toate părțile de ocna aceea de brazi, acum fosili ― avea să aibă doar pasiuni minerale; un odgon încolăcit cu noduri avea să i se pară cosița ei, o strălucire de catarame ochii ei uitați, un șir de jgheaburi dinții ei strălucitori de salivă înmiresmată, un vinci de ancoră lunecînd pe scripete ― gîtul ei împodobit cu colane de cînepă, și avea să-și găsească pacea iluzionîndu-se că-i opera unui constructor de mașinării.
Apoi îi păru rău de asprimea cu care se prefăcea că imită asprimea ei, își spuse că împietrindu-i farmecele își împietrea dorința ― pe care și-o voia însă vie și nerăsplătită ― și, fiindcă se făcuse seară, își îndreptă ochii către cochilia largă a cerului, punctată cu constelații indescifrabile. Dar contemplînd corpuri cerești ar fi putut concepe cereștile gîndiri ce-s potrivite acelui ce, din cerești porunci, menit a fost din toate făpturile-omenești pe cea mai siderală să vrea s-o îndrăgească.
Zîna codrilor, care cu albu-i chip pădurile-nălbește și cîmpii argintează, nu se arătase încă deasupra Insulei, acoperită de draperii de nori. Restul cerului era luminat și limpede și, la marginea dintre miazăzi și apus, aproape de fața mării, dincolo de pămîntul întins, zări un pîlc de stele pe care doctorul Byrd îl învățase să le recunoască: era Crucea Sudului. Și dintr-un poet uitat, dar din care preceptorul său carmelitan îl pusese să învețe pe de rost unele bucăți, Roberto își amintea o fantasmă ce-i vrăjise copilăria, aceea a unui peregrin prin locurile de pe celălalt tărîm care, ieșind dincolo, pe țărmul acela necunoscut, văzuse cele patru stele, nemaizărite vreodată decît de primii (și ultimii) locuitori ai Paradisului Pămîntesc.



11.
Arta Prudenței

Le vedea oare pentru că naufragiase cu adevărat la marginile grădinii Edenului sau pentru că ieșise din pîntecele vasului ca dintr-o bolgie infernală? Poate că amîndouă lucrurile. Naufragiul acela, redîndu-i priveliștea unei alte naturi, îl răpise din Infernul Lumii aceleia în care intrase, pierzîndu-și iluziile copilăriei, în zilele petrecute la Casale.
Se afla tot acolo atunci cînd, după ce întrevăzuse istoria ca pe un loc cu multe capricii, și cu intrigi de neînțeles ale Rațiunii de Stat, Saint-Savin îl făcuse să înțeleagă cît de vicleană era marea mașină a lumii, bîntuită de potrivnicia întîmplării. Se sfîrșise în puține zile visul la isprăvi eroice din adolescența lui, iar de la părintele Emanuele înțelesese că trebuie să ne înfierbîntăm pentru Figuri Eroicești ― și că poți să-ți irosești o viață nu luptîndu-te cu un uriaș, ci numind în chipuri nenumărate un pitic.
Ieșind din mînăstire, îl însoțise pe domnul de la Saletta, care la rîndul lui îl însoțea pe domnul de Salazar pînă dincolo de ziduri. Și ca să ajungă la poarta aceea pe care Salazar o numea Puerta de Estopa, tocmai străbăteau o bucată din bastion.
Cei doi gentilomi tocmai lăudau mașinăria părintelui Emanuele, cînd Roberto întrebase cu nevinovăție la ce putea să folosească atîta știință pentru a hotărî soarta unui asediu.
Domnul de Salazar începuse să rîdă. "Tinere prieten", zise el, "noi toți ne aflăm aici, și sub ascultarea unor monarhi diferiți, pentru ca războiul ăsta să se încheie după dreptate și onoare. Dar nu mai sînt vremurile în care să poți muta cursul stelelor cu spada. S-a dus timpul în care gentilomii îi creau pe regi; acum regii îi creează pe gentilomi. Pe timpuri viața de curte era o așteptare a momentului în care gentilomul trebuia să se arate gentilom în război. Acuma, toți gentilomii pe care-i ghicești colo," și arătă către corturile spaniole, "și dincoace" și făcea semn către taberele franceze, "trăiesc acest război ca să poată să se-ntoarcă la locul lor firesc, care e curtea, iar la curte, prietene, nu se mai întrece nimeni să-l egaleze pe rege în virtuți, ci să-i obțină favoarea. Astăzi la Madrid se văd gentilomi care n-au tras niciodată spada din teacă, și nici nu se depărtează de oraș: căci de s-ar duce să se umple de pulbere pe cîmpurile de glorie, l-ar lăsa în mîna unor burghezi ahtiați după bani și a unei nobilimi cu avere, pe care acum și regele o pune la mare preț. Războinicului nu-i rămîne decît să lase deoparte vitejia și să urmeze prudența."
"Prudența?" întrebase Roberto.
Salazar îl poftise să privească spre cîmpie. Cele două părți își făceau de lucru în harțuri de mîntuială și se vedeau nourași de pulbere ridicîndu-se pe la gurile galeriilor acolo unde cădeau proiectilele de tun. Către nord-vest imperialii tocmai împingeau un adăpost mobil: era un car de asalt, armat cu seceri pe laturi, care în față se termina cu un perete din blăni de stejar întărite cu drugi de fier nituiți. Pe partea aceea se deschideau guri de foc din care ieșeau bombarde, balimezuri și archebuze, iar pe laturi se zăreau lăncierii încărcați pe el. Plină de țevi în față și de ascuțișuri pe margini, scrîșnind din lanțuri, mașinăria scotea din cînd în cînd răbufniri de foc prin cîte una din gurile ei. Cu siguranță că dușmanii nu intenționau s-o folosească chiar atunci, pentru că era un dispozitiv ce trebuia adus sub ziduri cînd minele aveau să-și fi făcut deja datoria, dar tot așa de sigur, o scoseseră de paradă, ca să-i terorizeze pe asediați.
"Vezi", zicea Salazar, "războiul va fi hotărît de mașinării, fie ele care de asalt sau galerii de mină. Unii dintre bravii noștri tovarăși de luptă, din amîndouă părțile, care și-au pus pieptul în fața dușmanului, atunci cînd n-au murit din greșeală, n-au făcut asta ca să învingă, ci ca să cîștige reputație și s-o aibă de cheltuit odată întorși la curte. Cei mai viteji dintre ei or fi avînd îndemînarea de a căuta isprăvi răsunătoare, însă calculînd proporția dintre ceea ce riscă și ce pot să cîștige..."
"Dar tatăl meu..." începu Roberto, orfan al unui erou ce nu calculase nimic. Salazar îl întrerupse. "Tatăl domniei tale era întocmai un om al timpurilor care s-au dus. Să nu crezi că eu nu le deplîng, dar mai merită oare să faci o faptă cutezătoare, din moment ce-o să se vorbească mai mult despre o retragere reușită decît despre un asalt îndrăzneț? N-ai văzut chiar adineauri o mașină de război gata să hotărască sorții unui asediu mai mult decît o făceau altădată spadele? Și n-au trecut o mulțime de ani de cînd spadele au lăsat locul archebuzei? Noi încă mai purtăm platoșe, dar vreun neisprăvit poate învăța într-o bună zi să găurească pînă și platoșa marelui Baiardo."
"Dar atunci ce i-a mai rămas gentilomului?"
"Înțelepciunea, domnule de la Grive. Succesul nu mai are strălucirea soarelui, ci crește la lumina lunii, și nimeni n-a spus vreodată că acest al doilea luminător n-ar fi pe placul Creatorului a toate. Isus însuși a stat în cumpănă, în grădina cu măslini, noaptea".
"Însă pe urmă a luat o hotărîre potrivit celei mai eroice dintre virtuți, și fără prudență..."
"Dar noi nu sîntem Fiul întîi născut al Celui Veșnic, sîntem fiii veacului. Cînd se va termina asediul ăsta, dacă vreo mașinărie n-o să-ți ia viața, ce-o să faci domnule de la Grive? O să te întorci poate pe pămînturiie domniei tale acolo unde nimeni n-o să-ți dea ocazia să te mîndrești cu tatăl domniei tale? De cîteva zile, de cînd stai în mijlocul unor gentilomi parizieni, domnia ta ai și început să arăți că ești cucerit de obiceiurile lor. Ai vrea să-ți încerci norocul în marele oraș, și știi bine că acolo ai vrea să-ți cheltuiești bruma aceea de mîndrie pe care îndelunga lipsă de acțiune dintre zidurile astea ți-o va îngădui. Vei căuta și domnia ta avere, și va trebui să dovedești îndemînare ca s-o obții. Dacă aici ai învățat cum să te ferești de un glonte de muschetă, acolo va trebui să înveți să te ferești de invidie, de gelozie, de rapacitate, bătîndu-te cu arme egale cu adversarii domniei tale, adică cu toți. Așa că ascultă-mă. De vreo jumătate de ceas mă tot întrerupi ca să-mi spui cele ce gîndești, și avînd aerul că întrebi, vrei să-mi arăți că mă înșel. Să nu mai faci asta niciodată, mai ales cu cei puternici. Vreodată încrederea în puterea de pătrundere a domniei tale și sentimentul de a voi să mărturisești adevărul te-ar putea împinge să-i dai vreun sfat bun și cuiva care-i mai sus decît domnia ta. Să n-o faci niciodată. Orice victorie atrage ura celui învins, iar dacă ai repurtat-o contra propriului stăpîn, ori e prostească, ori e păgubitoare. Principii doresc să fie ajutați, nu depășiți. Dar să fii prudent și cu cei care-ți sînt egali. Nu-i umili cu virtuțile domniei tale. Nu vorbi niciodată de domnia ta: ori te-ai lăuda, și-ar fi vanitate, ori te-ai condamna, și-ar fi o prostie. Mai degrabă lasă să-ți descopere alții vreun păcat de nimic, pe care invidia să-l poată rumega fără să-ți aducă vreo pagubă. Va trebui să fii mai mult iar uneori să pari că ești mai puțin. Struțul nu rîvnește să se înalțe în văzduh, expunîndu-se unei căderi pilduitoare ci lasă să i se descopere pe încetul frumusețea penelor. Și mai ales, dacă nutrești pasiuni, nu le scoate la vedere, oricît de nobile ți-ar apărea. Nu trebuie să îngăduim tuturora intrarea în inima noastră. O tăcere prudentă și precaută este teaca înțelepciunii."
"Domnule, dar dumneavoastră îmi spuneți că prima datorie a unui gentilom este să învețe să se prefacă!"
Interveni surîzînd domnul de la Saletta: "Vezi, dragă Roberto, domnul de Salazar nu spune că înțeleptul trebuie să se prefacă. Îți dă de-nțeles, dacă am priceput bine, că trebuie să învețe să se ascundă. Ne prefacem a fi ceea ce nu sîntem, dar de ascuns, ascunzi ceea ce ești. Dacă te lauzi cu ceea ce n-ai făcut, ești un prefăcut. Dar dacă eviți, fără ca asta să se observe, să faci să se cunoască din plin ceea ce ai făcut, atunci disimulezi. E o virtute mai presus de virtute să disimulezi virtutea. Domnul de Salazar te învață un chip prudent de a fi virtuos, sau de a fi virtuos potrivit prudenței. Căci de cum întîiul om a deschis ochii și a aflat că era gol, a avut grijă să se ascundă chiar și dinaintea vederii Făcătorului său: astfel strădania de a ne ascunde s-a născut odată cu lumea însăși. A disimula înseamnă a întinde un văl din cețuri oneste, din care nu ia naștere falsul, ci se pune oarecum la adăpost adevărul. Trandafirul pare frumos pentru că de prima dată nu dă la vedere că-i un lucru atît de caduc, și cu toate că despre frumusețea muritoare se obișnuiește să se spună că nu pare lucru pămîntesc, ea nu-i altceva decît un cadavru disimulat de privilegiul vîrstei. În această viață nu-i bine totdeauna să fii cu inima deschisă, iar adevărurile de care ne pasă cel mai mult trebuie spuse totdeauna numai pe jumătate. Disimularea nu-i fraudă. E o dibăcie să nu lași să se vadă lucrurile așa cum sunt. Și-i o iscusință trudnică: ca să excelezi în ea, trebuie ca alții să nu-și dea seama că-i iscusință. Dacă cineva ar ajunge vestit pentru capacitatea lui de a se camufla, precum actorii, toți ar ști că nu e cel ce se preface a fi. Dar despre cei mai iscusiți disimulatori, care au fost și care sînt, n-avem nici o știre."»
"Și, bagă de seamă", adăugă domnul de Salazar, "că poftindu-te să disimulezi nu te poftim să rămîi mut ca un urs. Dimpotrivă. Va trebui să înveți să faci cu cuvîntul meșteșugit ceea ce nu poți face cu cuvîntul răspicat; să te miști într-o lume, care dă întîietate aparenței, cu toate suplețile elocinței, să fii ca un țesător de cuvinte de mătase. Dacă săgețile străpung trupul, cuvintele pot străpunge inima. Fă să devină în domnia ta natură ceea ce în mașinăria părintelui Emanuele e măiestrie mecanică."
"Dar domnule," zise Roberto, "mașina părintelui Emanuele mi se pare o imagine a Minții, care nu are de gînd să rănească sau să seducă, ci să descopere sau să revele conexiuni între lucruri, și prin urmare să se facă o unealtă nouă a adevărului".
"Asta pentru filosofi. Dar pentru proști, folosește mintea ca să uluiești, și vei obține aprobare. Oamenilor le place să-i uimești. Dacă destinul domniei tale și norocul se hotărăsc nu pe cîmpul de bătaie, ci în saloanele de la curte, un avantaj obținut în conversație va fi mai rodnic decît un bun asalt în bătălie. Omul prudent, printr-o frază elegantă, iese teafăr din orice încurcătură de ițe, și știe să folosească limba cu ușurința unui fulg. Cea mai mare parte dintre lucruri se pot plăti cu cuvintele".
"Sînteți așteptat la poartă, domnule de Salazar", zise Saletta. Și așa luă sfîrșit pentru Roberto lecția aceea neașteptată de viață și de înțelepciune. Nu fu întru totul edificat, dar rămase recunoscător celor doi dascăli ai săi. Îi explicaseră multe taine ale secolului, despre care la Griva nimeni nu-i spusese nimic niciodată.



12.
Pasiunile Sufletului

Prăbușindu-i-se astfel orice iluzie, Roberto căzu pradă unei manii amoroase.
Ne aflam acum pe la sfîrșitul lui iunie și era destul de cald; se răspîndiseră de vreo zece zile primele zvonuri despre un caz de ciumă în tabăra spaniolă. În oraș începea să se simtă lipsa munițiilor, soldaților li se împărțeau acum numai paisprezece uncii de pîine neagră, și ca să găsești o măsură de vin pe la casalezi trebuia să plătești acum trei florini, sau cum am zice, doisprezece reali. Devenise un obicei ca Salazar să vină în oraș, iar Saletta să se ducă în tabără ca să trateze răscumpărarea ofițerilor capturați de o parte și de cealaltă în cursul ciocnirilor, iar răscumpărații trebuiau să-și ia angajamentul că nu vor mai pune mîna pe arme. Se vorbea din nou despre căpitanul acela, aflat acum în ascensiune în lumea diplomatică, Mazzarini, căruia Papa îi încredințase negocierile.
Mai o speranță, mai o ieșire la atac și cîte un joc de-a distrugerea galeriilor, unii altora, cam așa se desfășura asediul acela domol.
În așteptarea unor tratative, sau a armatei de ajutor, spiritele războinice se potoliseră. Unii dintre casalezi hotărîseră să iasă în afara zidurilor ca să secere lanurile de grîne ce se salvaseră de care și de cai, fără să mai țină seama de durdele cu care spaniolii trăgeau fără vlagă de departe. Dar nu toți erau neînarmați: Roberto văzu o țărancă înaltă și cu părul arămiu care la răstimpuri își întrerupea seceratul, se apleca între spice, ridica o muschetă, o ducea la umăr ca un vechi soldat sprijinind-o cu patul pe obrazul ei rumen și trăgea înspre cei ce o tulburau. Spaniolii își ieșiseră din răbdări din cauza gloanțelor acelei Ceres războinice, răspunseseră și ei, și un glonte o lovise pieziș la încheietura mîinii. Sîngerînd, ea se întorcea spre casă, dar nu încetase să-și încarce pușca și să tragă, strigînd cîte ceva spre dușmani. În timp ce ea ajunsese acum chiar lîngă ziduri, cîțiva spanioli o bruftuluiră: "Puta de los franceses!" La care ea răspundea: "Si, a sun la putan'na dei frances, ma ad vui no! Uite-așa, oi fi eu tîrfa francezilor, dar a voastră nicidecum!"
Chipul acela feciorelnic, frumusețea aceea fără cusur, plesnind de sănătate și de furie marțială, dimpreună cu o umbră de nerușinare pe care vorbele ei insultătoare i-o adăugaseră, ațîțară simțurile adolescentului.
În ziua aceea străbătuse străzile din Casale umblînd ca să se mai bucure odată de vederea ei; întrebase niște țărani, aflase că fata se numea, după unii, Anna Maria Novareza, după alții Francesca, iar într-un han îi spuseseră că avea douăzeci de ani, că venea de la țară și că era în dragoste cu un soldat francez. "E grozavă Francesca, și încă cum!", ziceau ei zîmbind cu înțeles, iar lui Roberto cea îndrăgită îi apăru cu atît mai de dorit cu cît o lingușeau mai mult semnele acelea cam ușuratice.
După vreo cîteva seri, trecînd prin fața unei case, o zări într-o odaie neluminată de la catul de jos. Se așezase la fereastră ca să se răcorească la adierea unui vînticel care abia reușea să potolească nițel zăduful din Monferrato, luminată din spate de o lampă, ce nu se vedea de afară, pusă nu departe de pervaz. La început n-o recunoscuse pentru că frumoasele-i plete erau date peste cap și doar două șuvițe îi atîrnau în jos pe lîngă urechi. Se zărea numai fața ușor aplecată, un singur oval fără pată, brobonată de cîțiva stropi de sudoare, încît ea părea unica lampă adevărată în lumina aceea.
Sta și cosea ceva la o măsuță joasă, pe care-și pleca privirea cu grijă, așa încît nu-l observă pe tînăr, care se trăsese înapoi s-o privească dintr-o parte lipindu-se de perete. Cu inima bătîndu-i ca un ciocan în piept, Roberto îi vedea buza, umbrită de un puf blond. O dată ea ridicase în sus mîna, mai luminoasă decît fața, ca să ducă la gură un fir de ață de culoare închisă: îl introdusese între buzele-i roșii descoperindu-și dinții albi și-l retezase dintr-o dată, cu un gest de sălbăticiune tînără, surîzînd mulțumită de blînda-i cruzime.
Roberto ar fi putut aștepta acolo toată noaptea, în timp ce abia respira, de teamă să nu fie descoperit și de înflăcărarea care acum îl îngheța. Dar peste puțin fata stinsese lampa, iar vedenia se destrămase.
Trecuse pe strada aceea în zilele următoare, fără să o mai vadă, afară de o singură dată, dar nu era sigur de asta pentru că, dacă era într-adevăr ea, stătea așezată cu capul în jos, cu gîtu-i gol și trandafiriu, și cu un șuvoi pe plete acoperindu-i fața. O femeie în vîrstă stătea în spatele ei, trecînd prin valurile acelea de plete leonine cu un pieptene ca un darac de lînă și-l lăsa cînd și cînd din mînă, ca să prindă cu degetul vreo vietate iute de picior, pe care unghiile ei o ucideau cu un pocnet sec.
Roberto, care nu asista întîia oară la un ritual de despăduchiere, îi descoperea totuși abia acum frumusețea, și-și închipuia c-ar putea să-și vîre mîinile în valurile acelea de mătase, să-și apese buricele degetelor pe capul acela, să sărute cărările acelea, și să distrugă el însuși turmele acelea de mirmidoni care le năpădeau.
Trebui să se îndepărteze de priveliștea încîntătoare, pentru că tocmai trecură niște grupuri de oameni vorbind zgomotoși pe stradă, și fu pentru ultima dată cînd fereastra aceea îi rezervă o priveliște amoroasă.
În alte după amieze și în alte seri văzu femeia aceea în vîrstă și o altă fată, dar ea nu mai era. De unde deduse că aceea nu era casa ei, ci a vreunei rude, la care se dusese ca să ajute la treburi. Unde era ea acum, multe zile nu putu afla și pentru că aleanul de dragoste e o licoare ce capătă tărie și mai mare cînd e strecurată în urechea unui prieten, în timp ce umbla prin Casale încoace și încolo fără rezultat, și slăbea de atîta căutare, Roberto nu reușise să-i ascundă această stare lui Saint-Savin. Îi dezvăluise totul din vanitate, pentru că fiece îndrăgostit se-mpăunează cu frumusețea iubitei ― iar de această frumusețe e sigur nevoie mare.
"Ei, bine, iubești", îi replicase Saint-Savin într-o doară. "Nu-i ceva nou. Pare că ființele omenești se desfată cu asta, spre deosebire de animale".
"Animalele nu iubesc?"
"Nu, mecanismele simple nu iubesc. Ce fac roțile unui car de-a lungul unui povîrniș? Se rostogolesc la vale. Atelajul e o greutate, iar greutatea apasă, și depinde de nevoia oarbă care o împinge la coborîre. Așa și animalul: atîrnă către împreunare și nu-și află pace pînă n-o obține."
"Dar nu mi-ai spus ieri că și oamenii sînt niște mecanisme?"
"Ba da, dar mașinăria omenească e mai complicată decît cea minerală, și decît cea animală, și se bucură de o mișcare oscilatorie".
"Adică cum?"
"Adică domnia ta iubești și, prin urmare, dorești și nu dorești. Iubirea te face să fii propriu-ți dușman. Te temi că ajungîndu-ți scopul vei fi dezamăgit. Te desfeți in limine, cum spun teologii, te bucuri de întîrziere."
"Nu-i adevărat, eu... eu o vreau de îndată!"
"Dacă ar fi astfel, ai fi și acum un biet țăran. Dar ai duh. Dacă ai voi-o, ai fi și luat-o ― și ai fi o brută. Nu, domnia ta vrei ca dorința să ți se aprindă, și în timpul ăsta să se aprindă și dorința ei. Dacă a ei s-ar aprinde în așa măsură încît s-o facă să-ți cedeze imediat, probabil că nu ai mai dori-o. Iubirea prosperă de pe urma așteptării.
Așteptarea merge și iar merge pe cîmpiile întinse ale Timpului către Prilej."
"Dar atunci ce să fac?"
"Fă-i curte".
"Păi... ea nu știe încă nimic, și trebuie să-ți mărturisesc că nu știu cum să mă apropii de ea..."
"Scrie-i o scrisoare și spune-i de iubirea domniei tale."
"Dar n-am scris niciodată scrisori de dragoste! Ba mai mult, mi-e rușine să spun că n-am scris niciodată scrisori".
"Cînd natura-i neajutorată, să ne adresăm artei. Am să ți-o dictez eu. Un gentilom se mulțumește adesea să compuie scrisori pentru o doamnă pe care n-a văzut-o în viața lui, iar eu nu fac excepție. Fiindcă nu iubesc, știu vorbi de iubire mai bine decît domnia ta, pe care iubirea te amuțește."
"Dar eu cred că fiecare om iubește în felul său... Ar fi un artificiu."
"Dacă i-ai dezvălui iubirea domniei tale cu accentul sincerității, ai părea nătîng."
"Dar i-aș spune adevărul..."
"Adevărul e o fetișcană pe cît de frumoasă, pe atît de pudică și de aceea trebuie să se învăluie mereu în pelerina ei".
"Însă eu vreau să-i spun iubirea mea, nu pe aceea pe care i-ai descri-o domnia ta!"
"Ei, bine, ca să fii crezut, prefă-te. Nu există perfecțiune fără o punere la cale măiestrită.
"Dar ea o să înțeleagă că scrisoarea aceea nu vorbește de ea."
"Nu te teme. Va crede că ceea ce-ți dictez eu îi vine ca o mănușă. Deci haide, așează-te și scrie. Lasă-mă doar să-mi găsesc inspirația."
Saint-Savin se plimba prin cameră ca și cum, zice Roberto ar fi imitat zborul unei albine ce se întoarce la stup. Aproape dansa, cu privirile plutind, ca și cum ar fi trebuit să citească prin aer mesajul acela, care încă nu exista. Apoi începu.
"Doamnă..."
"Doamnă?"
"Dar cum ai vrea să-i zici? Poate: hei, tu, tîrfuliță din Casale?"
"Puta de los franceses", lăsă să-i scape în șoaptă Roberto, uimit că Saint-Savin din joacă se apropiase așa de mult, dacă nu de adevăr, măcar de calomnie.
"Ce-ai spus?"
"Nimic. Prea bine. Doamnă. Apoi?"
"Doamnă, în minunata alcătuire a Universului, a fost scris încă din prima zi a Creațiunii ca eu să vă întîlnesc și să vă iubesc. Dar încă de la primul rînd al scrisorii de față simt deja cum inima-mi zvîcnește așa de tare, încît o să-mi părăsească buzele și pana înainte de a sfirși."
"... sfîrși. Dar nu știu dacă-i pe înțelesul..."
"Adevăru-i cu atît mai plăcut cu cît e mai asprit de dificultăți, și mai prețuită e revelația cu cît ne-a costat mai mult. Ba chiar să înălțăm și mai mult tonul. Să zicem deci... Doamnă..."
"Iarăși?"
"Da. Doamnă, pentru o femeie tot așa frumoasă cum e Alcidiana, era fără îndoială nevoie de un lăcaș, cum are și această Eroină la care nu se poate ajunge. Cred că prin vrajă fost-ați strămutată altundeva și că ținutul vostru a devenit o a doua Insulă Plutitoare pe care vîntul suspinelor mele o face să se depărteze pe măsură ce-ncerc să mă apropii de ea, de acest ținut al antipozilor, pămînt la care ghețurile mă împiedică să arunc ancora. Te văd stupefiat, la Grive: ți se pare tot mediocru?"
"Nu, ba... eu aș spune tocmai dimpotrivă".
"Nu te teme", zise Saint-Savin neînțelegînd bine, "nu vor lipsi niște contrapunctări de contrarii. Să continuăm. Poate că farmecele domniei tale îți dau dreptul să rămîi departe așa cum se cuvine Zeilor. Dar nu știi oare că Zeii primesc cu îngăduință măcar fumul tămîii pe care noi, de-aici de jos, le-o ardem? Nu-mi respinge deci ardoarea: căci deși posezi în cea mai înaltă măsură frumusețea și strălucirea, m-ai face să devin necredincios împiedicîndu-mă să ador în persoana-ți două dintre cele mai mari atribute zeiești... Sună mai bine acum?"
În momentul acela Roberto se gîndea că acum singura problemă era ca Francesca Novareza să știe să citească. Căci odată depășit bastionul ăsta, orice lucru avea să citească, avea s-o tulbure cu siguranță, din moment ce el simțea cum se îmbată scriind.
"Doamne sfinte", zise, "are să-nnebunească..."
"O să-nnebunească. Continuă. Departe de a-mi fi pierdut inima atunci cînd ți-am adus în dar libertatea-mi, din ziua aceea mi-o regăsesc cu mult mai mare și înmulțită în așa chip încît, ca și cum o singură inimă nu mi-ar fi de ajuns ca să te iubesc, ea mi se tot înmulțește prin toate arterele unde o simt palpitînd."
"O, Doamne..."
"Păstrează-ți calmul. Vorbești despre iubire, nu iubești. Iartă Doamnă, avîntul unui disperat, sau mai bine, nu te osteni: căci niciodată nu s-a pomenit ca suveranii să dea seamă de moartea sclavilor lor. O, da, trebuie să-mi consider soarta demnă de invidie că ți-ai dat osteneala să cauzezi prăbușirea-mi: de vei catadicsi cel puțin să mă urăști, asta-mi va spune că nu-ți eram indiferent. În ăst fel moartea, cu care crezi că mă pedepsești, îmi va fi prilej de bucurie. Da, moartea: dacă iubire înseamnă să înțelegi că două suflete au fost create ca să fie unite, cînd unul își dă seama că celălalt nu simte iubire, nu-i rămîne decît să moară. Lucru de care ― fiind încă viu, și pentru puțină vreme, trupul meu ― sufletu-mi, despărțindu-se de el, îți dă de știre."
"... despărțindu-se îți dă...?"
"... De știre".
"Stai un pic să răsuflu. Mi se-nfierbîntă capul..."
"Controlează-te. Nu confunda iubirea cu arta."
"Dar eu o iubesc! O iubesc, înțelegi?"
"Eu nu. De aceea mi te-ai adresat mie. Scrie fără să te gîndești la ea. Gîndește-te, să zicem, la Domnul de Toiras..."
"Rogu-te!"
"Nu te strîmba așa. E un bărbat frumos, la urma urmei. Dar scrie. Doamnă..."
"Din nou?"
"Din nou. Doamnă, sunt dealtfel menit să mor fără vedere. N-ai făcut oare domnia ta din ochii mei două alambicuri, prin care-mi storci viața picătură cu picătură? Și oare cum se face că, cu cît ochii mi se umplu de apă, cu atît ard mai tare? Poate că tatăl meu nu mi-a plăsmuit trupul din același lut ce dete viață primului om, ci din piatră de var, fiindcă apa ce-o risipesc mă mistuie. Și cum se face oare că mai trăiesc, chiar mistuit, găsind noi lacrimi ce mă-mpuținează?"
"Nu-i prea din cale-afară?"
"În ocaziile grandioase și gîndul trebuie să fie grandios".
Acum Roberto nu mai protesta. I se părea că a devenit el Francesca Novareza și simțea ceea ce ar fi trebuit să simtă ea citind paginile acelea. Saint-Savin dicta.
"Ai lăsat în inima mea, părăsind-o, o nerușinată, care-i icoana ta și care se laudă că are asupra mea putere de viață și de moarte. Iar domnia ta te-ai îndepărtat de mine așa cum fac suveranii ce se îndepărtează de locul supliciului de teama de a nu fi supărați de cererile de grațiere. Dacă sufletul meu și iubirea mea se compun din două pure suspine, cînd am să mor mă voi ruga de agonie să mi-l lase pe cel al iubirii mele ultimul, și așa voi atinge ― ca pe un dar ultim ― minunea de care trebuie să fii mîndră, că cel puțin pentru o clipă, va mai suspina după Domnia ta un trup fără viață."
"... viață. Ai terminat?"
"Nu, lasă-mă să mă gîndesc, trebuie o încheiere care să aibă o pointe..."
"O... ce?"
"Ei, da, o mișcare a intelectului ce pare să exprime corespondența nemaiauzită dintre două obiecte, dincolo de orice am crede noi, așa încît în acest plăcut joc al spiritului să se piardă în chip fericit orice preocupare pentru esența lucrurilor."
"Nu înțeleg..."
"Vei înțelege. Iată: răsturnăm bunăoară sensul rugăminții căci la drept vorbind, încă n-ai murit, ca să-i dăm posibilitatea să alerge în ajutorul acestui muribund. Scrie. Ai putea încă, Doamnă, să mă salvezi. Þi-am dat inima mea. Dar cum pot trăi fără însuși motorul vieții? Nu-ți cer să mi-o dai înapoi, căci tocmai fiind prizoniera domniei tale, ea se bucură de cea mai sublimă dintre libertăți, dar te rog, trimite-mi-o în schimb pe a domniei tale, căci nu va găsi un altar mai potrivit s-o primească. Ca să viețuiești nu ai nevoie de două inimi, iar a mea bate atît de tare pentru domnia ta încît îți poate asigura cea mai sempiternă dintre fervori".
Apoi, întorcîndu-se pe călcîie și înclinîndu-se ca un actor care aștepta aplauze, zise: "Nu-i frumos?"
"Frumos? Ba găsesc... cum să zic... că-i ridicol. Nu ți se pare c-o vezi pe doamna asta alergînd prin Casale, luînd și aducînd inimi, ca un valet?"
"Ai vrea ca ea să iubească un bărbat care vorbește ca un tîrgoveț oarecare? Iscălește-te și pune sigiliul."
"Dar eu nu mă gîndesc la doamna aceea, mă gîndesc să n-o arate cuiva, aș muri de rușine."
"N-o va face. Va ține scrisoarea în sîn și în fiecare noapte va aprinde o lumînare lîngă pat ca s-o recitească, și ca s-o acopere cu sărutări. Pune iscălitura și sigiliul."
"Dar să ne-nchipuim, zic și eu așa, că ea nu știe să citească. Va trebui musai să pună pe cineva să-i spună cu voce tare..."
"Dar domnule de la Grive! Vrei să-mi spui cumva că te-ai aprins după vreo țărancă? Și că mi-ai irosit inspirația ca să iei piuitul unei mîrlance? Nu rămîne decît să ne batem în duel."
"Era un exemplu. O glumă. Dar am fost învățat că omul prudent trebuie să cîntărească întîmplările, împrejurările, și printre cele posibile și pe cele mai imposibile..."
"Vezi că ai început să înveți a te exprima cum trebuie. Dar ai cîntărit rău și ai ales, dintre posibile, pe cel mai de rîs. În orice caz, nu vreau să te silesc. Șterge deci ultima frază și continuă așa cum am să-ți spun..."
"Dar dacă șterg, va trebui să scriu din nou scrisoarea."
"Mai ești și leneș. Cel înțelept trebuie să tragă folos și din lucrurile neplăcute. Șterge... Gata? Așa". Saint-Savin muiase degetul într-o cană și apoi lăsase să cadă o picătură peste paragraful șters, obținînd o mică pată de umezeală, cu marginile decolorate, care, încet, încet se închideau la culoare de negrul cernelii pe care apa îl făcuse să se lățească pe hîrtie. "Și acum scrie. Iartă-mă, Doamnă, dacă n-am avut curajul să las în viață un gînd care, furîndu-mi o lacrimă, m-a înspăimîntat prin cutezanța-i. Așa se întîmplă cînd un foc vulcanic poate da naștere unui rîușor lin cu ape sărate. Dar, Doamnă, inima mea e ca și scoica din mare, care sorbind sudoarea zorilor naște perla, și crește totuna cu ea. La gîndul că indiferența domniei tale voiește să-i răpească inimii mele perla pe care a hrănit-o cu atîta gelozie, inima mi se revarsă prin ochi... Iată, la Grive, așa este neîndoielnic mai bine, am mai redus din excese. Mai bine să încheiem atenuînd exagerările îndrăgostitului, ca să obținem înduioșarea imensă a iubitei. Semnează, sigilează și fă ca scrisoarea să ajungă la ea. Apoi așteaptă."
"Ce s-aștept?"
"Nordul Busolei Prudenței constă să întinzi pînzele la vînt în Momentul Potrivit. În lucrurile astea așteptarea nu-i niciodată rea. Prezența ne micșorează faima, iar așteptarea ne-o sporește. Stînd departe vei fi luat drept un leu, iar fiind prezent ai putea deveni un șoarece fătat de un munte. Bineînțeles că ești dotat cu cele mai mari calități, dar calitățile își pierd luciul dacă pui mîna pe ele prea des, pe cînd fantezia ajunge mai departe decît vederea."



Roberto îi mulțumise și dăduse fuga acasă ascunzînd scrisoarea la piept ca și cum ar fi furat-o. Se temea ca cineva să nu-i răpească fructul acelui tainic furt.
Am s-o găsesc, își spunea el, am să mă-nclin și am să-i predau scrisoarea. Apoi se agita în pat gîndindu-se la chipul în care ea avea s-o citească mișcîndu-și buzele. Acum și-o închipuia pe Anna Maria Francesca Novareza ca fiind înzestrată cu toate virtuțile acelea pe care Saint-Savin i le atribuise. Declarîndu-și, fie chiar și prin vocea altuia, iubirea lui, se simțise și mai cuprins de iubire. Făcînd ceva ce nu era pe gîndu-i, se încuibase acum în el chiar Gîndul. Acum el o iubea pe Novareză cu aceeași aleasă violență despre care pomenea scrisoarea.


Pornind în căutarea celei de care era așa de dispus să rămînă departe, în vreme ce destule bubuituri de tun plouau asupra orașului, neluînd în seamă pericolul, cîteva zile după asta o zărise la un colț de stradă, încărcată de spice ca o făptură mitologică. Cu mare tumult lăuntric, alergase în întâmpinarea ei, neștiind bine ce-avea să facă sau să spună.
Apropiindu-se tremurînd de ea, se oprise dinainte-i și-i zisese: "Domnișoară..."
"Cu mine vorbiși?" răspunsese rîzînd fata, și apoi adăugase: "Ei și-apoi?"
"Apoi," Roberto nu găsise altceva mai bun de zis, "ați putea să-mi arătați pe ce parte se ajunge la Castel?"
Iar fata, arătînd cu capul peste umăr, și mișcîndu-și claia mare de păr: "Păi, pe colo'șa!" Și dăduse colțul.
Pe colțul acela, în timp ce Roberto nu știa dacă s-o urmeze sau nu, căzuse șuierînd o ghiulea, dărîmînd zidul scund al unei grădini și ridicînd un nour de pulbere. Roberto începuse să tușească, așteptase ca pulberea să se împrăștie și înțelesese că, umblînd el cu prea mare șovăială pe cîmpii largi ai Timpului, pierduse Ocazia.
Ca să se pedepsească, rupsese cu căință scrisoarea și o luase spre casă, în timp ce fîșiile inimii sale frînte se împrăștiau pe jos odată cu bucățelele de hîrtie.
Prima-i lămurită iubire îl convinsese pentru totdeauna că obiectul iubit se menține în depărtare și cred că asta i-a pecetluit soarta lui de îndrăgostit. În zilele următoare se tot întorsese pe la fiecare colț (pe-acolo pe unde primise vreo știre, pe unde ghicise o urmă, unde auzise vorbindu-se de ea și unde o văzuse) ca să realcătuiască un peisaj al memoriei. Își conturase astfel un Casale al propriei lui pasiuni, prefăcînd ulicioare, fîntîni, cotituri, în Rîul înclinării, în Lacul Nepăsării sau în Marea Dușmăniei; făcuse din orașul rănit Þinutul propriei Duioșii nutrite și încă de pe-atunci, așa presupun, insula singurătății lui.



13.
Harta Mîngîierii

În noaptea de douăzeci și nouă iunie un bubuit asurzitor îi deșteptase pe asediați, urmat ca de un răpăit de tobe: explodase prima mină pe care dușmanii izbutiseră s-o facă să ia foc pe sub ziduri, făcînd să sară în aer un post de apărare și îngropînd douăzeci și cinci de soldați. A doua zi, pe la vreo șase seara, se auzise un fel de furtună venind dinspre asfințit, iar la răsărit apăruse un corn al abundenței, mai alb decît restul cerului, cu vîrful alungindu-se și scurtîndu-se. Era o cometă, care-i răvășise pe oamenii de arme și-i făcuse pe locuitori să se încuie în casă. În săptămînile următoare săriseră în aer și alte puncte ale zidului, în timp ce de pe bastioane asediații trăgeau în gol, pentru că acum adversarii se mișcau pe sub pămînt, iar galeriile de contramină nu reușeau să-i dibuiască.
Roberto trăia naufragiul acela ca un pasager străin. Petrecea ceasuri îndelungi discutînd cu părintele Emanuele despre modul cel mai potrivit de a descrie focurile asediului, însă îl frecventa din ce în ce mai mult pe Saint-Savin ca să elaboreze împreună cu el metaforele de aceeași promptitudine ce ar fi trebuit să zugrăvească focurile iubirii lui ― despre eșecul avut nu îndrăznise să-i mărturisească. Saint-Savin îi oferea o scenă pe care aventura-i galantă se putea desfășura în chip fericit; se supunea tăcînd lașității de a elabora împreună prietenul alte scrisori, pe care apoi se prefăcea că le înmînează, recitindu-le însă în fiece noapte ca și cum jurnalul acela plin de suspine i-ar fi fost adresat lui de către ea.
Începu să fabuleze născocind situații în care Novareza urmărită de lăncieri, îi cădea istovită în brațe, el îi împrăștia pe dușmani și o ducea mai mult moartă decît vie într-o grădină unde se bucura de recunoștința-i acum neînfrînată. Unor gînduri ca acestea se lăsa el pradă, în patu-i, apoi își venea în fire după o lungă pierdere de sine, și compunea sonete pentru iubita lui.
Îi arătase unul lui Saint-Savin, care comentase astfel: "Îl găsesc de o mare neîndemînare, dacă-mi îngădui, însă mîngîie-te: cea mai mare parte din cei ce-și zic poeți la Paris fac unele și mai rele. Nu mai face poezii despre iubirea domniei tale, căci patima îți ia acea răceală divină care era gloria lui Catul."
Se pomeni într-o stare melancolică și i-o spuse lui Saint-Savin: "Bucură-te", comentă prietenul său, "melancolia nu-i drojdia, ci-i flamura sîngelui și produce eroii, pentru că, învecinîndu-se cu nebunia, îi împinge la faptele cele mai pline de cutezanță." Dar Roberto nu se simțea îmboldit la nimic, și se cufunda în melancolia de a nu fi îndeajuns de melancolic.
Surd la strigătele și la loviturile de tun, auzea zvonuri de ușurare (că e criză în tabăra spaniolă, că armata franceză înaintează încoace), se bucura pentru că pe la jumătatea lui iulie o contramina reușise în sfîrșit să masacreze mulți spanioli; dar în timpul ăsta se evacuau și multe posturi fortificate, iar pe la jumătatea lui iulie avangărzile dușmanului puteau să tragă de-acum chiar în oraș. Afla că unii dintre casalezi încercau să pescuiască în Pad și, fără să se mai sinchisească dacă străbătea străzi expuse tirurilor dușmane, alerga să se uite, de teamă ca nu cumva imperialii să o împuște pe Novareză.
Trecea făcîndu-și drum printre soldații în revoltă, al căror contract nu prevedea și ca ei să sape tranșee; însă casalezii refuzau să facă asta în locul lor, iar Toiras trebuia să le făgăduiască o plată în plus. Se felicita ca toți ceilalți, la vestea că Spinola se îmbolnăvise de ciumă, se bucura văzînd că un grup de dezertori napdlitani intraseră în oraș părăsind de frică tabăra dușmană năpădită de ciumă, îl auzea pe părintele Emanuele spunînd că asta ar putea fi cauză de molipsire...
Pe la jumătatea lui septembrie apăru ciuma în oraș, Roberto nu se feri de ea, temîndu-se numai ca Novareza să nu o ia, și se deșteptă într-o dimineață cu febră mare. Izbuti să trimită pe cineva să-l vestească pe părintele Emanuele, și fu internat pe ascuns în mînăstirea acestuia, evitînd unul dintre lazaretele improvizate unde bolnavii mureau grabnic și fără vîlvă, ca să nu le atragă atenția celorlalți, ce dădeau zor să moară de pirotehnie.
Roberto nu se gîndea la moarte: confunda fierbințeala cu iubirea, și visa că pipăie cu mîinile trupul Novarezei, în timp ce mototolea așternutu-i de paie sau își mîngîia părțile asudate și dureroase ale propriului trup.


În virtutea unei memorii dedate prea mult imaginativului, în seara aceea pe Daphne, în timp ce noaptea înainta, cerul își urma mișcările-i încete, iar Crucea Sudului dispăruse la orizont, Roberto nu mai știa dacă ardea de iubirea din nou stîrnită pentru Diana aceea războinică din Casale, sau pentru Doamna-i la fel de îndepărtată vederii.
Vru să știe unde anume putuse ea să se refugieze, și alergă în odaia cu instrumente nautice unde i se păruse că se află și o hartă a mărilor acelora. O găsi, era mare, colorată, și incompletă, pentru că pe-atunci multe hărți erau lăsate neterminate de nevoie: navigatorul îi desena unui uscat nou întîlnit coastele pe care le văzuse, dar lăsa incomplet conturul, neștiind niciodată cum, cît și pînă unde se întindea uscatul acela; de aceea hărțile Pacificului apăreau adesea ca niște arabescuri de plaje, schițări de perimetre, ipoteze de volume, iar bine delimitate apăreau doar puținele insulițe ce putuseră fi înconjurate pe mare, precum și direcția vînturilor cunoscute din experiență. Unii, ca să facă să fie recunoscută o insulă, nu făceau altceva decît să-i deseneze cu multă precizie forma crestelor și a norilor ce se adunaseră deasupră-le, încît să le facă ușor de identificat, așa cum recunoaștem de departe o persoană după forma pălăriei, sau după mersul într-un fel sau altul.
Acum pe harta aceea se puteau vedea marginile a două coaste aflate față-n față, despărțite de un canal orientat de la sud la nord, iar una dintre cele două coaste aproape că se închidea cu felurite sinuozități definind o insulă, care putea fi chiar Insula lui; dar după o porțiune lată de mare erau alte grupuri de insule doar bănuite, după conformația lor prea asemănătoare, care puteau reprezenta și ele locul unde se afla el.
Am greși dacă am crede că Roberto era cuprins de vreo curiozitate de geograf; prea îl educase părintele Emanuele să străpungă cu vederea vizibilul prin lentilele ocheanului său aristotelic. Prea mult îl învățase Saint-Savin să-și legumească dorința cu ajutorul limbajului, care transformă o fecioară în lebădă și o lebădă în femeie, soarele într-o tipsie și o tipsie în soare! În puterea nopții îl găsim pe Roberto visînd năuc peste harta prefăcută de-acum în rîvnitul trup de femeie.
Dacă greșeala îndrăgostiților e aceea că scriu numele iubit pe nisipul plajei, pe care apoi îl iau și-l spală valurile, ce îndrăgostit prudent se simțea el, care încredințase trupul iubit arcurilor acelora de sîni și golfuri, pletele ― unduirii ușoare a curenților printre meandrele arhipelagurilor, fierbințeala văratecă a chipului ― scînteierii apelor, misterul ochilor ― azurului unei întinderi pustii; astfel încît harta repeta de mai multe ori trăsăturile trupului iubit, lăsîndu-se așezat în felurite atitudini în promontorii. Plin de dorință, naufragia cu gura pe hartă, sorbea oceanul acela de voluptate, gîdila cîte un cap, nu îndrăznea să pătrundă în vreun canal, cu obrazul întins peste foaie respira suflarea vînturilor, ar fi voit să soarbă vinele de apă și izvoarele, să se-azvîrle însetat să sece estuarele, să se facă soare ca să poată săruta țărmurile, maree ca să se dedulcească cu taina strîmtorilor...
Dar nu se bucura de posesie, ci de privațiune: în timp ce ardea pipăind aiurit acel vag trofeu ieșit dintr-o erudită pană, poate că pe Insula cea adevărată ― acolo unde se întindea ea cu forme șăgalnice pe care harta încă nu putuse să le prindă ― alții își înfigeau dinții în fructele ei, se scăldau în apele ei... Alții, niște uriași prostiți și feroci îi apucau în clipa aceea cu mîinile lor butucănoase sînii ca niște vulcani mătăhăloși, posedau Afrodita aceea delicată, se atingeau de gurile ei cu aceeași ignoranță tîmpă cu care pescarul din Insula Neaflată, de dincolo de ultimul orizont al Canarelor, aruncă fără s-o știe cea mai rară dintre perle...
Ea în mîinile altui îndrăgostit... Acesta era gîndul supremei beții în care Roberto se zvîrcolea, scîncind de mușcătura neputinței. Și în frenezia aceea, bîjbîind cu mîinile pe masă ca pentru a prinde măcar poala unei rochii, privirea îi lunecă de pe reprezentarea acelui trup al Pacificului cu unduiri de moliciune, pe o altă hartă, în care autorul necunoscut încercase probabil să înfățișeze traseele purtătoare de foc ale vulcanilor de pe uscatul de la apus: era un portulan al întregului glob, presărat cu panașe de fum în vîrful proeminențelor scoarței pămîntești, iar în interior avînd o întretăiere de vine arzătoare; el se simți dintr-o dată că-i imaginea vie a acelui glob, horea expirînd lavă din toți porii, eructînd limfa voluptății nerăsplătite, pierzîndu-și în cele din urmă simțurile ― nimicit de hidropizia-i pîrjolitoare (așa scrie el) ― peste carnea aceea australă întrezărită.