Eram tânăr, aveam douăzeci de ani când am fost răscolit de una din acele pasiuni neașteptate, în care tocmai când ești tânăr te arunci orbește, uitând de tot ce te putea fermeca până atunci. Am uitat de iubire; am uitat de muzică, artă care, totuși, în cei douăzeci de ani, stârnise în inima mea pasiunea supremă.
Noua mea pasiune era anticarială; nu știu cum să-i spun altfel. Poate viza istoria. În orice caz, era o formă creatoare și abstractă de iubire în care m-am pomenit antrenat aproape fără știrea mea.
Studiile mă obligaseră să frecventez Arhiva Capitolină. Atmosfera solemnă a locului, o luminozitate imponderabilă ce bătea în culoarea mierii dense, liniștea abia tulburată de un îndepărtat foșnet de pași,îmbătătorul miros rânced emanat de rafturile ticsite cu volume - toate acestea mi-au produs o buimăceală din care doream să mă sustrag.
Într-o dimineață m-am oprit în cadrul unei ferestre, fixând golul de dincolo de geam, sorbind cu nesaț lumina zilei: simțeam arsura unei răni.
Se spune că așa ar fi tresărirea cauzată de lovitura trăsnetului: o vlăguire a fibrelor vitale, o cădere în leșin, certitudinea că ești pe punctul de a-ți lua adio de la tot ce ți-e mai scump și îți aduce mulțumire în viață, semnele unei morți incipiente.
Și totuși, pe lângă asta, așa-zisa lovitură de trăsnet strecoară în noi bănuiala că am fost smulși de o energie deosebită și că, morți o clipă pentru obișnuit, dobândim o altă viață, într-o zonă cu totul necunoscută, de unde ajunge la noi melodia plăcută a unei neașteptate întâmpinări.
Așadar, am părăsit cadrul ferestrei și m-am întors spre locul unde simțisem arsura rănii aceleia noi.
Un dulap mare în colțul unde fusesem îndrumat de custode; volume legate în pergament, îngrămădite la întâmplare, unele strânse în benzi destrămate, cu supracopertele năpădite de praf, cu fețele străbătute de nimburi întunecate printre care se lățeau vagi suprafețe de culoarea fildeșului.
Cărți meșterite de artizani, jurnale de fete bătrâne, catastife de notar, însemnări și scrisori aparținând unor oameni ale căror nume și devoțiune pentru cultură, pentru studii, s-au pierdut în cenușa istoriei. Viață risipită, la urma urmei.
Se poate iubi cu o pasiune arzătoare și fără ieșire ceva prefăcut în cenușă, ceva îngropat, fără chip?
Cu toate că fuseseră păstrate cu grijă, în spatele unor grile ușoare ca niște dantele de păianjen, volumele acelea prinse laolaltă câte trei ori patru, fasciculele închise în cutii cu catifeaua roasă de molii erau, fără îndoială, îngropate în mormânt - chiar dacă într-un mormânt metaforic.
De ce să le învii?
Nu aveam răspunsuri clare și decente la aceste întrebări. Exaltarea mă împiedica să judec. Făceam lucruri asupra cărora nu stăteam să meditez. Trebuia să acționez; altfel zis, să mă apuc de citit. Nimic altceva.
Dinspre raft venea un nedefinit miros bolnăvicios. În mirosul acela se închega aspirația la viață a unui mănunchi de persoane. Toți aceștia avuseseră dorința fierbinte de a nu se simți aruncați în neant. Își înmuiaseră, fiecare, pana de gâscă în cerneala de neșters a memoriei. Mă întrebam : pentru memoria cui?
De data aceasta aveam răspunsul: memoria mea era gata să-i slujească.