agonia russkaia v3 |
Agonia.Net | Правила | Mission | Контакт | Зарегистрируйся | ||||
Статья Общество Конкурс Эссе Multimedia Персональные Стихотворения Пресса Проза _QUOTE Сценарии | ||||||
|
||||||
agonia Лучшие Тексты
■ идут купцы
Romanian Spell-Checker Контакт |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-13 | [Этот текст следует читать на // Русском romana] | Submited by carmen nicoara
Cei răi sunt pedepsiți
Când își văzură odraslele schilodite și plânse, părinții lui Matthieu și ai lui Baptiste simțiră că înnebunesc de furie. Cei doi tați își telefonară unul altuia imediat, ca să cadă de acord asupra unei acțiuni de împotrivire. Situația nu putea să mai dureze. Dar ce era de făcut? N-aveau nici un drept să intervină în interiorul Palatului sau să încerce să-și ocrotească copiii, act care le-ar fi adus închisoarea. A intenta o acțiune împotriva Statului le-ar fi provocat sâcâieli și cheltuieli, iar rezultatul era nesigur. Rămânea soluția unei răzbunări particulare: se hotărâră s-o adopte, după ce-și învinseră repede câteva scrupule. Matthieu și Baptiste știau că asupritorul lor se ducea în fiecare săptămână la Palat, unde petrecea două zile întregi. Totdeauna singur, cheltuia averi, îi plăcea tot atât de mult să-i ia în tăbarcă pe puști cât și pe puștoaice și nu pleca decât la închidere, după o orgie de pumni și de scatoalce. Era ușor de recunoscut după statura înaltă și îmbrăcămintea îngrijită: era singurul care purta mănuși albe. înarmați cu aceste informații, domnii Darbois și Tusseau se puseră la pândă în duminica următoare, seara, la ieșirea din Palatul chelfănelii. Fură nespus de îndurerați când le văzură pe cele două fetițe mai mici, Alice și Angele, ieșind într-o stare de plâns, cu ochii încercănați, cu fața plină de vânătăi, și acest spectacol îi mânie și mai tare. în valul de vizitatori, îl identificară fără dificultate pe torționarul îmbrăcat elegant. în seara aceea purta un costum de flanelă în dungi la două rânduri, încălțăminte de piele maro roșcat, și avea înfipt la butonieră un trandafir alb. Mergea repede, părea istovit, cu ochii goi, și nici măcar nu-și scosese mănușile. Cei doi tați îl urmăriră și de abia se abținură să nu se arunce asupra lui și să-1 calce în picioare în public. Când ajunse într-o piață unde era puțină lume, individul chemă un taxi, iar urmăritorii lui, care se opriseră nu prea departe, fură obligați să demareze cu toată viteza ca să nu-1 piardă din vedere. Drumul fu lung, întortocheat, și de, mai multe ori cea de-a doua mașină, mai puțin puternică, rămase în urmă. Era limpede că bruta cu mănuși albe locuia într-unui dintre cartierele frumoase, departe de centru, într-un spațiu larg, plin de verdeață și de armonie. Mașinile merseră de-a lungul parcurilor, pe lângă vile somptuoase înecate în vegetație, cu alei mărginite de platani bătrâni; în sfârșit, taxiul întoarse și se opri pe o stradă liniștită, pe marginile căreia creșteau tei, ale căror flori, deja deschise, răspândeau un miros îmbătător, în fața unei case cu două etaje. Pasagerul îi aruncă șoferului o hârtie fără să aștepte restul. Cei doi tați se opriră nu departe, cu farurile stinse și coborâră repede. Era important să ajungă la individ înainte ca acesta să intre în casă. Deși bine luminată, strada era pustie. Individul întredeschisese portița grădinii când auzi pași care se apropiau: nu avu timp să închidă grilajul, căci două siluete mascate îl apucară de umeri. Cu o mișcare bruscă, îl împinseră, pe o alee lăturalnică; și în timp ce unul dintre agresori îl ținea lipit de zid, cu mâna la gură ca să-i înăbușe strigătele, celălalt îi smulse mănușile și i le întoarse pe dos; la extremitatea fiecărui deget era lipit un degetar minuscul de plumb. Un buzunăras mititel cusut în interiorul palmei era plin cu pilitură de fier. Ascunzătoarea era abia vizibilă: așa se explica de ce paznicul se înșelase atunci când făcuse verificarea. Apoi îi examinară încălțămintea: vârfurile erau întărite cu blacheuri tăiate ascuțit ca să facă loviturile deosebit de dureroase atunci când dădea cu piciorul. Omul se zbătu, izbuti să se elibereze puțin și atunci urlă: 34 N-aveți dreptul, n-am comis nimic ilegal, o să vă coste scump. 35 Pe deasupra crezi că poți să ne sperii!, șuieră domnul Tusseau. Fii sigur, n-o să ne sfiim acum că ești în mâinile noastre. Tatăl lui Baptiste își puse mănușile, puțin cam strâmte pentru el, tatăl lui Matthieu se în-călță cu pantofii ferecați și, fiecare pe rând, fără oprire, îl pălmuiră, îl izbiră și-1 loviră cu picioarele pe tip, până când acesta izbucni în hohote de plâns. Le propuse bani, mulți bani, apoi, când atacurile deveniră și mai violente, sleit de puteri, le ceru iertare, îi imploră, se jură, promise că n-o să mai facă. Dar cei doi își făceau singuri dreptate, căci revedeau în minte fețele tumefiate ale fiilor și fiicelor lor, iar lașitatea omului îi umplea de scârbă, așa că îl scuipară în față, îl puseră să-și înghită trandafirul petală cu petală și îi turnară la pumni în cap. îl apucară de păr și-1 dădură cu capul de zid până ce piatra se umezi de sânge. Aproape că nu mai gemea, îl zgâlțâiră iar și-i mai cărăbăniră câteva lovituri în coaste: ar fi continuat, dacă un servitor, alarmat de strigăte, n-ar fi deschis o fereastră și n-ar fi întrebat: — Cine-i acolo? Dumneavoastră sunteți, domnule? Atunci, lăsându-1 pe dandy întins la pământ, cu gura mușcând în țărână, se pierdură tăcuți în noapte. Diavolii în pantaloni scurți în săptămânile care urmară incidentului, presa Republicii semnală mai multe cazuri de agresiune față de cei care vizitau Palatul chelfănelii. Toți se întorceau după o zi bună petrecută cu șuturi și ciomăgeli, când, pe o străduță întunecoasă, în pragul ușii sau chiar acasă la ei, erau atacați de niște necunoscuți și bătuți sălbatic. Poliția deschise mai multe anchete care nu dădură nici un rezultat. Până în clipa aceea Președintele și regimul său se felicitau că reușiseră să interzică pedepsele corporale la școală și acasă: țara căpătase pe plan internațional o aureolă umanitară și finanțele un sprijin serios, datorită câștigurilor de la Palat; cetățenii aveau bani și Președintele se lăuda că reușise să fructifice acest zăcământ. Botezase operația „Palmele de diamant". Palatul urma să fie în curând cotat la Bursă. Era chiar insistent vor-ba să fie deschis încă o zi pe săptămână, de vineri până duminică seara. Totuși, în câteva luni doar, situația se degradase și devenea vădit că reforma contribuia măreției trecătoare a unui om, nu prosperității țării sale. Mai întâi de toate, părinții cărora li se interzicea să-și altoiască plozii se duceau să le strivească mutra celor care pretindeau să-i înlocuiască. Și apoi tații care-nu-iartă și mamele vindicative își cheltuiau toate resursele la Palat, iar casa de economii decăzu până la a fi totalmente secătuită. în afară de aceasta, în fiecare zi soseau, scrisori la președinție care sugerau inventarea unor chinuri noi: spini de trandafir pentru frecat obrajii, praf de scărpinat pentru părțile sensibile, pipi-stop cu descărcare electrică, mersul cu saboți în vârful degetelor, mâini băgate în apă fierbinte sau înghețată, mașina de amputat, boxeu-za automată etc. Președintele, șocat de aceste propuneri barbare, a fost nevoit să publice un comunicat pentru a preciza că „Palatul, înțelegea să rămână în cadrul osândelor tradiționale, dorea să se mențină în limita caznelor bătrânești și nu practica decât pedepse blânde, sancțiuni ușoare". Dorind să pună capăt violenței, legea o răspândi pretutindeni și provocă abuzuri mai grave decât cele pe care pretindea că le stârpește. Dispunând, ca să spunem așa, de un permis oficial de bătaie, câțiva obișnuiți ai Palatului împinseră foarte departe prerogativele de care dispuneau: în loc să administreze corecții, îi umpleau pe năpârstoci de înjurături, îi loveau cu o sălbăticie cu care putea fi omorât un bou, se străduiau să smulgă de la ei cel puțin gemete. Unii bătăuși mureau de apoplexie sau de infarct în timpul exceselor. Alții se năpusteau asupra câte unui pici ca grindina asupra primilor mugurași, îl țin-tuiau pe scaun, îl strângeau de gât până aproape să-1 sugrume, până ce obiectivul ofensivei lor își pierdea cunoștința și se prăbușea cu ochii închiși, cu brațele țepene. Trebuia atunci ca doi sau trei valeți să-1 prindă pe furios, să-1 împiedice să-i dea rănitului lovitura de grație. Nu mai era o pedeapsă bine cântărită, ci efectul unei porniri sălbatice pe care o resimțea câte un vizitator în care se dezlănțuiau cele mai rele instincte. Violența loviturilor nu era codificată de nici o lege: valeții erau însărcinați să aibă intuiție și să măsoare sancțiunile, să stăvilească entuziasmul consumatorilor, la nevoie să-i gonească. Dar asta dacă n-ar fi fost corupția. Paznicii, care vedeau trecând prin mâinile lor sume considerabile, nu rezistau ispitei unui bacșiș, în schimbul acestuia autorizau toate abaterile, nu șovăiau uneori să-1 lege pe stagiar pentru ca acesta să nu poată s-o șteargă. Se spunea chiar că cei mai lacomi împrumutau câte un copil unor personaje sus-puse și îi închideau într-un cabinet particular, departe de orice control. Despre aceste uși închise se povesteau cele mai grozave lucruri. Puștii ieșeau de acolo fără grai, cu răni deschise, cumplit de însângerați. Până și doctorii se gândeau mai mult la câștig și nu acordau îngrijiri pacienților decât în cazuri extreme. Nu mai era un palat, ci un laborator de tortură: locul de recreere devenise un bârlog de lupi. Pradă unor jigniri de tot felul, copilașii se înăspriră la rândul lor. Se întorceau acasă eu ochii vineți, acoperiți de răni și cu inima încărcată de ură. La Palat erau nevoiți să se stăpânească — unul dintre ei retezase cu dinții degetul unui client — dar tăbărau unii asupra altora de îndată ce scăpau de acolo, se mușcau, își sfâșiau hainele. Proștii se înrăiră, cei răi se sălbăticiră, cei sălbatici se încrâncenară. Porniri de tot felul, dorințe de răzbunare cloceau în fiecare, se urzeau cele mai negre comploturi, toți visau, să se facă dreptate. La școală își petreceau timpul păruin-du-se, încăierându-se, aruncându-se unii asupra altora. Elevii îl alegeau printre ei pe cel mai pirpiriu și-și răscumpărau prin el nenorocirile la care fuseseră supuși la Palat. îl făceau una cu pă- mântui, dădeau în el cu pumnii și cu picioarele. Iar dacă îndrăznea să se împotrivească, primea o porție dublă și trebuia să sufere în tăcere, fericit că servise drept minge de antrenament colegilor săi. Din zurbagii deveniră ticăloși. Erau dojeniți, dar o dojana care nu este însoțită de amenințarea cu bățul nu are nici un efect. Și apoi, din moment ce oricum erau bătuți în timpul we-ek-end-ului, cu atât mai mult era cazul să-și merite papara și să se afirme prin toate mijloacele. Scaraoțchi în pantalonași scurți spărgeau cauciucurile mașinilor profesorilor și profesoarelor, îi bombardau cu acadele și cu biscuiți în timpul orelor, le puneau pioneze pe scaun, îi huiduiau, îi fluierau. La cantină, în sălile de mese, spărgeau farfurii, își aruncau conținutul lor în cap, îi înfruntau pe cei ce-i serveau, îi ațâțau, gata să-i denunțe la orice încercare a acestora de a le răspunde. In șase luni nivelul școlar din țară scăzu îngrijorător. Profesorii care nu-și mai puteau ține orele își smulgeau părul din cap. Printre ei, cei care cheliseră, smulgeau părul colegilor, iar de aici luau naștere și mai multe certuri și neînțelegeri între cadrele didactice. Pezevenghilor, nemulțumiți că sunt mereu sub tensiune, li se dezvoltase, ca și valeților lor, spiritul de fraudă și de contrabandă; cei mai bogați dintre ei plăteau fetițe și băieți mai nevoiași ca să fie înlocuiți timp de trei sau patru ceasuri în timpul serviciului de după-amiază. Le înmânau o bonificație pe care înlocuitorul și-o împărțea cu valetul. Principiile erau călcate în picioare cu dezinvoltură; iar egalitatea tuturor în fața greșelii era batjocorită. Multe pramatii, de acord cu părinții lor, își puseseră în gând să trișeze și-și coseau, sub chiloți, cauciucuri vechi sau o umplutură groasă de lână și de cârpe care atenua durerea. Pentru alții, familia cheltuia o avere ca să le tămăduiască bucile aprinse cu creme, talc, balsamuri analgezice, să badijoneze rănile cu iod și cu metosept. îngrijirile, pentru care nu se primea nici un ajutor, sărăceau familiile nevoiașe. Fetițele model nu voiau să rămână la coada cozilor. Erau timide, dar se obrăzniciră, le plăcea să vorbească urât, se văcsuiau în toate felurile, se mânjeau pe față cu culori tari, înspăimântătoare. Jocul lor preferat era să se așeze pe genunchii bunicilor sau unchilor și, acolo, minunat cocoțate, sub pretextul că vor să-i sărute ușurel pe gât, îi mușcau de ureche cu dințișorii lor de lapte până la sânge. Scumpele de ele se jumuleau înainte de a-i întărâta pe băieți să se năpustească asupra lor. Rușine celor care cădeau în mâinile lor: bătăușii cei mai fioroși deveneau niște porumbei, sclavi devotați trup și suflet nazurilor lor. O bandă din asta deveni vestită prin excesele sale: e vorba de ceata tocurilor înalte, supranumită așa pentru că membrele ei foloseau pentru bătaie pantofi cu tocuri cui furați de la mamele lor. Jupânese mititele și furioase luau conducerea unor expediții nocturne, spărgând și jefuind totul în calea lor. Urlau ca niște hiene cărora li s-a dat drumul prin oraș și strigătele lor ascuțite, asurzitoare, râsetele lor batjocoritoare îi băgau în sperieți chiar și pe tâlhari. Situația deveni la fel de critică și în rândul proprietarilor de animale. La fiecare întoarcere de la Palat, animalele se aflau într-o stare de nervozitate și de spaimă care strica plăcerea prezenței lor. De întindea-i mâna să le mângâi, fugeau cât le țineau picioarele. Sau începeau să scuipe, să latre, să muște și să zgârie. Traiul în comun nu mai era posibil. Chiar în incinta Palatului, câinilor și pisicilor li se puneau cătușe și câte o botniță. Dar asta le scotea și mai tare din fire. Iar purecii și căpușele, toată populația asta parazită care trăiește în blana lor, își părăseau culcușul vinerea seara și se reinstalau două zile mai târziu, își petreceau week-end-ul postind și tremurând de frig; unii își găseau adăpost provizoriu la câte un bărbos sau la unul cu părul lung, și această paranteză le strica și mai tare buna dispoziție. Toată republica bombănea, de la cel infinit de mare la cel infinit de mic. Nemulțumirea se transformă în revoltă în ziua în care un caniș scoțian, înzorzonat și ferchezuit, își găsi moartea în urma grindinei de lovituri administrate de un pensionar de la Ministerul Poștelor și Telecomunicațiilor. Câinele muri într-un schelălăit jalnic, zbătându-se cu labele lui parfumate. împrejurările decesului indignară opinia publică. Proprietara canișului, văduva unui general de infanterie, intenta un proces Statului. Președintele încercă să înăbușe afacerea, întâi publică un decret care interzicea câinilor și pisicilor să moară în incinta Palatului. Apoi, ca să liniștească spiritele, îl aresta pe ucigaș. Cei care până atunci denunțaseră actul rușinos făcură stânga împrejur și-i luară imediat apărarea. Lumea se revolta că Statul voia să scape de răspunderile sale și să arunce vina pe un consumator. Se instituiră comitete de sprijin și canișul servi drept pretext unei vaste campanii împotriva regimului. Dintr-o dată Președintele se înduplecă, îi dădu drumul pensionarului și o răsplăti cu generozitate pe văduvă, dăruindu-i doi pechinezi cu un pedigree strălucit. Dar rata de frecventare a Palatului scăzu treptat. începuse criza. Si încă nu era nimic fată de ceea ce urma să se petreacă. Mamita nu mai răspunde Palatul chelfănelii era în funcțiune de nouă luni. Toamna se apropia de sfârșit, cădea prima zăpadă. Matthieu și Baptiste, nedespărțiți ca și până acum, urmau să fie supuși probei cu mașina de bătut, la etajul al treisprezecelea. Cei care-i văzuseră altădată nu i-ar mai fi putut recunoaște. Aveau acum înfățișarea unor omuleți aspri, cu pielea bătucită, cu fața posomorâtă, mereu la pândă: faptul că înduraseră, timp de aproape un an, biciuștele usturătoare, palmele, riglele ascuțite, ciomăgelile repetate îi încrâncenase. Totuși, sub aerul lor dur și încăpățânat, rămâneau doi puștani, speriați de mașina cea fioroasă. Căci robotul, poreclit „Mamita", după numele răposatei mame a Președintelui, administra el singur cele douăsprezece pedepse ale etajelor de dedesubt, la care se adăuga o penitență originală: îmbrățișarea, îl strângea pe tânărul voluntar între pereții săi metalici, mai mai să-1 sufoce, în semn de dragoste deosebită. Mamita se compune dintre cutie mare, ingenios construită, de doi metri înălțime, comandată de un ordinator, cu pereții mobili ca niște aripi, care luau forma și statura candidatului. Era ca o pasăre enormă, o răpitoare, gata să-și apuce și să-și înghită prada. Legat de automat cu ajutorul unor curele, copilul era imobilizat astfel încât nici capul nu și-1 mai putea întoarce. Niște pernițe de buret, așezate acolo unde se aflau părțile simțitoare, amortizau loviturile mai puternice. Cele patrusprezece mâini ale Mamitei erau niște bătătoare de oțel articulate care puteau, în același timp, să croiască o palmă, să bușească, să șfichiuiască, să tragă de urechi, să ciupească de fese. Pe scurt, Mamita îi cadorisea pe prichindei cu un amestec de ghion-turi și de îmbrânceli și-i scutura ca pe niște pruni până ce vedeau stele verzi. Mulți preferau această trudnicie, oricât ar fi fost ea de temută, unor procedee mai lente și de durată: cu Mamita clipele grele treceau repede. Și apoi ea scărmăna mereu în același fel, fără patimă, fără mânie. Dar numeroși vizitatori, al căror rol se reducea la acela de spectator, lipsiți de plăcerea contactului nemijlocit, o ocoleau, în schimb bătrânii, ciungii, schilozii, cei neputincioși erau fericiți să poată bate prin procură. în dimineața zilei când s-au petrecut „evenimentele", așa cum vor fi numite mai târziu, Mat-thieu și Baptiste primiră două „complete" și erau la prânz aproape knock-out. La dejun, atmosfera din sufragerie nu părea să fie cea obișnuită: la toate mesele, gagiii, în loc să mănânce, șușoteau sub privirea servitorilor ce se prefăceau că nu observă nimic deosebit. Oare ce se petrecea? De câteva săptămâni, voluntarii mai mari — cei de patrusprezece, cincisprezece ani — pregăteau o răscoală cu o mare parte dintre valeții scandalizați de dezastrul din Palat. Aceștia avuseseră încredere totală în Reformă, dar purtarea publicului, decăderea confraților lor îi revoltau: doar fanaticii sau cei plătiți continuau să urmeze orbește regulamentul Palatului. Conspiratorii socotiseră că nu era cazul să-i încunoștiințeze și pe gâgâlici, temându-se să nu fie pârâți. In cea mai mare taină, cu ajutorul unor experți din afară, crestaseră curelele gârbacelor, împletitura cravașelor, a zgardelor animalelor și mai ales stricaseră mecanismul mașinilor. Ii puseră în gardă pe toți broscoii numai la desert, punându-i să aleagă de partea cui sunt: cei ce apărau ordinea stabilită erau liberi să plece. Era atât de mare aversiunea împotriva Palatului, încât nimeni nu schiță nici cel mai mic gest să părăsească sala sau să se ducă să raporteze cuiva mai mare planurile care se te-șeau. Proiectul fu supus unui plebiscit și toți se arătară gata să răstoarne tirania. Trimiseră cete de pitici la celelalte etaje ca să facă legătura. Răscoala era prevăzută pentru ora cincisprezece, momentul de cea mai mare afluență. Când acele ceasornicelor se apropiau de ora fatidică, un client vechi cumpără o dublă „completă" de la paznicul lui Baptiste. I se dădu drumul robotului, acesta se scutură, păcăni, își întinse brațele, se puse în poziție de atac și se opri. Alarmat, paznicul și clientul se aplecară asupra aparatului și îl examinară; fără să-i prevină, Mamita îi trimise unuia un pumn în mutră, îl procopsi pe celălalt cu o scatoalcă, o directă în genunchi și un upercut în stomac. Mașina își pierduse, controlul și era reprogramată să-i agate și să-i facă arșice pe cei ce se apropiau. Legăturile cu care era prins Baptiste, meșterite peste noapte, se rupseră, iubirea Mamitei mai slăbi și băiețelul putu s-o șteargă în patru labe, ferindu-se la tanc de câteva scatoalce și lăsându-i pe cei doi, prizonieri să se bucure de cea mai grozavă târ-nuială din viața lor. In același timp, toate bătătoarele de pe etaj o luară razna și se întoarseră împotriva celor ce le comandau. Unele, care se încălziseră prea tare, se desfăcură în mii de bucăți, cu un zgo- mot de cazan care explodează. Era semnalul începerii insurecției, în tot Palatul, zeci de pisoi și de cățelandri își ascuțeau ghearele și colții, în timp ce, alături de ei, zgâmboii se aruncau în picioarele adulților făcându-i să-și piardă echilibrul. Fiind neașteptat, efectul fu în favoarea rebelilor; cei ce hoinăreau prin Palat, cuprinși de panică, se împrăștiară. Bătălia începuse. Fericiți că pot să mardească gratis, câțiva consumatori își suflecară mânecile și se aruncară în luptă. Valeții di--zidenți îi neutralizară repede pe cei ce țineau cu legea, iar năpârstocii, prea scunzi ca să fie eficienți, se înțeleseră în ceea ce privește tactica asfixierii: năvăleau mai mulți deodată asupra unui singur dușman și-1 doborau sub greutatea lor. Tă-bărau mai ales pe paznici și pe supraveghetori, îi trânteau la pământ, îi împiedicau să mai respire, le băgau degetele în nas, în urechi, în gură, le smulgeau părul, bucăți de piele, scoteau urlete de bucurie tropăind peste ei. O dată ce victima era zdrobită și abia mai sufla, se năpusteau asupra alteia în care cărau la pumni până ce rămânea pe jos fără cunoștință. Câteva fetițe care se aflau în vizită împreună cu mamele lor se alăturară răzvrătiților și se amuzau scriindu-și numele cu unghiile pe pielea asupritorilor, așa cum scrii cu creta pe tablă. Câinii, pe jumătate înnebuniți la vederea sângelui, își înfigeau caninii în glezne, pisicile săreau la fețele oamenilor, le sfâșiau lăsând lungi urme sângerânde. învălmășeala era punctată de strigăte asurzitoare și vacarmul se înteți cu zgomote de scaune distruse, de fotolii sfărâmate, de sticlărie spartă. O parte dintre clienții obișnuiți reușiseră să scape în neorânduială spre ieșire, dar ceilalți, înconjurați de răsculați, se temeau pentru viața lor. Poliția încercuise Palatul, eliberase împrejurimile și aștepta autorizația Președintelui pentru a da asaltul. Dar Președintele avea altă idee. Președintele face o sforțare Imediat ce află de drama ce se petrecea la Palat, Președintele înțelese că era pe punctul de a avea o întâlnire cu istoria. Știa că în unele cazuri disperate gestul unui om poate schimba cursul lucrurilor. Clipa aceasta îi aparținea, își chemă șoferul și se duse în toată graba la locul evenimentelor. In ciuda sfaturilor celor apropiați, pătrunse în palat fără escortă, însoțit doar de câțiva dintre cei apropiați, luă ascensorul și sosi la etajul al treisprezecelea unde răzmerița era în toi. Apariția lui îi paraliza pe puști, care, înarmați cu nuiele, vergi, biciuști, saboți, îi scărmănau pe foștii lor cerberi. Președintele însuși fu uluit: văzând toată gloata de netrebnici, tot balamucul, i se făcu scârbă: — Dumnezeule, ce huligani! Dar știu să se stăpânească și reuși să schițeze un surâs, care-i dezveli gingiile. Cioflingarii în-cepură să înjure, să fluiere. Ascunzându-se după un rânjet ca în spatele unui scut, Președintele ceru să se facă liniște și spuse: 36 Dragii mei copii, am venit aici în spiritul reconcilierii și al păcii. (Bineînțeles că ocolea sinonimele: dorea să fie eficient.) Știu că s-au petrecut nedreptăți: o să le punem capăt. Dar frământarea voastră mă neliniștește. Oare ați uitat deja cât de mult vă iubesc, cum doresc ca tații și mamele voastre să nu mai aibă atâta putere asupra voastră și să nu se mai răsfrângă asupra voastră frustrările pe care ei le resimt? Datorită mie ați încasat-o fără părtinire, ați fost caftiți la date fixe sub supravegherea unor funcționari împuterniciți: patru zile de chelfă-neală pe lună, cred că merge, nu-i așa? Cre-deți-mă, nu există azi pe lume copilandri mai răsfățați decât voi. Și ca să vă dovedesc buna mea credință, am să intru și eu în joc. Mă așez aici în fotoliu și fiecare dintre voi va veni să-mi ardă una. Toată națiunea va fi cu ochii pe voi și-mi va admira generozitatea, căci ședința noastră va fi televizată. 37 Domnule Președinte, doar nu vă gândiți să faceți una ca asta, murmură Primul-Ministru, ar fi curată sinucidere, golanii ăștia or să vă masacreze. 38 N-or să îndrăznească! 39 Sunt foarte ațâțați, gata de orice. 40 Liniște și nici o obiecție. Așa am hotărât și așa am să fac. Am s-o fac pentru că eu am hotărât. Punct și de la capăt, semn de punctuație. Sunt șeful, sunt și stăpânul, boss-ul, adică sultanul. (Președintele își regăsise curajul și vorbea din nou cu sinonime.) Trebuie să dau exemplu, ^ă fiu farul călăuzitor. Doar eu, singură persoana mea știe să ia măsurile potrivite, să adopte măsurile... nu... mă... oh, grămăticule! (Președintele avea un lapsus: luat din scurt în public, își chemă sufleurul, care nu-l părăsea niciodată, nici ziua nici noaptea, dormea la picioarele patului său, făcea duș cu el și aștepta cu răbdare la ușa closetului pentru cazul în care Președintele ar fi avut nevoie de vreun cuvânt.) Hai, repede, grămăticule, un echivalent pentru „măsură". 41 Imediat, domnule Președinte: socoteală, cântărire, dimensiune, mărime, cadență, ritm, rațiune. 42 Aoleu, ești slab cu duhul și slab la minte, nu măsura în sensul de a calcula, măsură în sensul... 43 Imediat, domnule Președinte, măsură în sensul de moderație, reținere, prudență, precauție, circumspecție. 44 Da' chiar că ești prost, tâmpit de-a binelea. Am spus „iau măsurile potrivite" și te întreb acum, aici și imediat, de un sinonim, de un echivalent, de o sosie, un alter ego și încă iute! 45 îndată, domnule Președinte, măsuri în sensul de inițiative, acte, decizii, hotărâri. 46 în sfârșit! Deci, o iau de la început, pe scurt: doar eu, singură persoana mea știe să ia măsurile potrivite, să adopte hotărârile cuvenite. în consecință și drept urmare, mă voi așeza pe acest fotoliu, îmi voi pune șezutul pe acest scaun și mă voi supune de bună-voie, voi suporta nesilit de nimeni bobârnace și șuturi. Așa am spus, astfel am zis. Operator, dă-i drumul! Președintele se instala pe singurul scaun care mai era în picioare și pofti droaia de copii să vină să-1 pocnească. Televiziunea națională, chemată de urgență, filma scena. Plozii rămaseră mai întâi cu gura căscată. Nu se mai auzea nici o șoaptă, nici o batjocură; nici chiar cei mai îndrăzneți nu mai știau ce să zică, nu le venea să creadă ochilor. Câini și pisici, ca și cum ar fi fost impresionați de măreția momentului, se întinseseră la picioarele augustului personaj și îi lingeau pantofii lăcuiții. Președintele își gusta acum din plin triumful; îi luase pe neașteptate pe mocofani; nu-i mai rămânea decât să-i pună cu botul pe labe. îi privea cu un surâs înfricoșător, iar verigile de la lanțul său de aur păreau un colier de dinți ascuțiți, gata să muște. Se ri- dică, luă mâna unui puștan și o duse către obrazul său. — Hai, mititelule, nu-ți fie frică, ai tot dreptul, îți dau îngăduința. Aș zice chiar mai mult și aș adăuga: Trebuie să faci ce-ți spun, e un ordin. în tr-un cuvânt, și pe scurt: cârpește-mă! Stângaci, țângăul îi trase o palmă pe obrazul gras și umflat. Erau mai mult decât niște obraji, erau niște pernițe de cărniță rumenă care atârnau ca niște săculeți de o parte și de alta a feții. Favoriții păreau niște frânghiuțe menite să-i susțină. Degetele bătăușului se înfundară în această moliciune ca într-un cauciuc moale. Președintele nici nu clipi. Figura descumpănită a sărmanilor piperniciți îi întări încrederea în sine. își spuse: „Sunt genial!" Un alt surâs, și mai hain, îi strânse buzele și, cu o voce strigă: 47 Următorul! Cine urmează? Un alt candidat îi atinse obrajii. 48 Următorul! Dar stinghereala se risipi. în fața acestui personaj care primea palmele cu bunăvoință, prin-țișorii deveniră mai îndrăzneți. Nu uitau de răspunderea pe care o aveau față de nenorocirile, lor abia trecute. își folosiră pumnișorii cu forță și în curând stratul serios de slănină care împodobea fața șefului Statului nu mai era îndestulător ca să amortizeze loviturile. La fiecare atingere simțea niște furnicături neplăcute. Continuă să strige: „Următorul!", dar din ce în ce mai încet, iar consilierii săi îl implorau să termine. 49 Domnule Președinte, îi șopti la ureche ministrul Pământului și al Resurselor Naturale, e momentul să puneți capăt acestei experiențe, în curând n-o să mai putem să-i ținem în frâu. Cre-deți-mă, mai binele e dușmanul binelui. 50 Hm? Așa să fie? Prea sunteți neîncrezător. Ãștia mici se distrează, se amuză. Dar Baptiste, căci era rândul lui, atinsese din greșeală obrazul ministrului în loc de cel al Președintelui. Adunarea izbucni în râs și ultimele reticențe ale pungașilor se risipiră. Nici nu mai așteptară să fie chemați, se perindară unul după celălalt într-un lung lanț ce ardea de nerăbdare să-1 linșeze pe demnitarul suprem. Acesta începea să regrete că fusese atât de îngăduitor: nu prea era încântat să fie cal de bătaie. Sub fiecare mutră din această haită câte doi ochi răzbunători îl pândeau, îl osândeau, ținteau. Iar națiunea asista în direct la toată această dramă! Scatoalcele porneau într-un ritm îndrăcit, câte trei-patru deodată, ca bufniturile unei spălătorese pe cearșafurile ude. Fața congestionată a Președintelui, congestionată chiar și în timpuri normale, se făcu purpurie, stacojie. Gâtul îi deveni cărămiziu. Nu-1 durea chiar de-ade- văratelea, salteluța de șorici îl ocrotea, dar se simțea jignit, îngrozitor de jignit. Râvna acestor puradei înghesuiți în fața lui ca niște jurați la un proces și care se ridicau pe vârful degetelor ca să ajungă mai bine până la el, înflăcărarea, încăpățânarea erau ceva ofensator, își vedea îngăduința transformată în farsă. Gata să facă apoplexie, mugi: 51 Piua, nu mai joc. Ajunge. De altfel mă simt puțin slăbit. 52 Te simți minunat față de ce urmează să ți se întâmple de-acum încolo, strigară Matthieu și Baptiste încurajându-i pe asediatori. O să ai parte de-o boțeală... întărâtați de tot acest tămbălău, vărsându-și acum oful, micuții ticăloși tropăiau pe loc, duduind ca niște cazane în fierbere. N-o să mai aibă niciodată ocazia să se răzbune astfel, mai ales pe primul personaj al națiunii. își ținură răsuflarea o fracțiune de secundă, după care urmă un răsunător „înainte!" și tăbărâră asupra lui cu și mai mult elan. îl zgâlțâiră, îl biciuiră, îl bumbăciră, îl trântiră, îl pocniră, îi smulseră fire de păr din barbă, îi frecară obrajii într-atât încât miniștrii, consilierii și grămăticii, temându-se pentru viața lor, scoaseră fluierele și chemară poliția. Forțele de ordine, cu căști și scuturi, năvăliră la etajul al treisprezecelea, împrăștiară secături-le cu bastoanele lor și îl ridicară de jos pe Președinte pe jumătate groggy. Tremura de groază, un firicel de sânge i se scurgea pe bărbie, lanțul de aur i se rupsese. Pierzându-și sângele rece, strigă către băietanii îngrămădiți într-un colț: — Bandă de huligani, am să vă învăț eu minte cu șuturi în cur! Ați auzit? în cur! Operatorul continua să filmeze și toată Republica află proiectele Președintelui în ceea ce privește educația. Făcea spume la gură, tuna și fulgera, pe jumătate plângând, pe jumătate zbierând, când, în toiul unei diatribe, scuipă o măsea care se rostogoli la picioarele puiuților. Ridicân-du-și călcâile, aceștia o sfărâmară cu ciudă. Fu o ultimă dovadă de răutate care puse capac: Președintele izbucni în lacrimi în brațele unui TSN-ist (tovarăș pentru servicii neprecupețite) și fu dus pe o targa la o ambulanță. Și toată țara putu să asiste direct la prăbușirea conducătorului ei. |
Индекс
|
||||||||
Дом литературы | |||||||||
Переиздание любых материалов этого сайта без нашего разрешения строго запрещено.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Политика публикации и конфиденциальность