Înainte de a părăsi această lume, aș vrea să împărtășesc celor ce vor rămâne mai departe pe pământ, în condiții tot mai puțin prielnice naturii umane, un adevăr la care am ajuns târziu, și pe care nu-l pot păstra numai pentru mine. Aș vrea ca rândurile ce urmează să fie unele dintre cele mai convingătoare din câte am scris. Să spun ceea ce am de spus, ca și cum aș vorbi despre unul din leacurile posibile ale cancerului. Dealtfel, despre cancer va fi vorba, un cancer al sufletului, și despre posibila-i tămăduire.

Cam acum două decenii, în anul în care avusesem de suferit de pe urma dezastruoasei gripe asiatice, stând câteva săptămâni într-un sanatoriu, la plecare, le-am spus celor ce se străduiseră să mă vindece: - Doctorilor, să știți că mai mult decât toate medicamentele pe care mi le-ați dat, m-a făcut bine cireșul: minunea aceea ce se vede prin fereastră!
Timp de vreo patruzeci de ani - o viață de om - de îndată ce mi se sfârșise copilăria, nu mai mâncasem decât cireșe cumpărate cu kilogramul. Faptul mi se păruse firesc, mai toate lucrurile de care aveam nevoie le cumpăram, de când devenisem orășean, în felul acesta. Chiar prundul gârlei, teritoriul neîngrădit al libertății, fusese înlocuit cu perimetrul limitat al ștrandului, în care pătrundeai plătind o taxă.
Când venea primăvara și primele fructe ale anului apăreau în piață, n-aș putea spune că nu tresăream o clipă, dar eram departe - foarte departe - de frenezia pe care mi-o trezeau în copilărie. Pesemne, îmi spuneam cu îngăduință față de mine însumi, că tot ceea ce trăiam atunci - delirul ce mă cuprindea când, într-o dimineață, le zăream roșii în frunzișul copacului - ținea, ca și săniușul, de bucuriile unei anumite vârste. Și mă îndreptam spre casă, în mână cu punga de cireșe, doar cu puțin mai vioi decât dacă aș fi dus o pungă de zahăr sau de orez. Vai de acea vreme, când sufletul meu ar fi putut face parte dintre acelea după care umbla Cicikov!

Pentru că în tot răul e și un bine, datorită gripei asiatice - fără de care n-aș fi avut ce căuta în acel așezământ înconjurat de o livadă - mâncasem din nou cireșe, după o foarte lungă vreme, direct din copac. Fusese, într-un blând asfințit, care în mine s-a transformat în auroră, o revelație extraordinară. Aveam cincizeci de ani și mi-a părut rău că momentul acela a întârziat atât, că nu puteam spune despre el că venise pe când cărarea vieții mele se afla la jumătate.
- O, câte ținuturi pustii am străbătut, departe de mine însumi și de ceea ce mi-ar fi putut umple viața de bucurie..., mă căinam pe când, trăgând cu o mână creanga spre pământ, cu cealaltă duceam spre gură pumni întregi de globule roșii, ca și cum aș fi luat o doctorie în stare să-mi primenească întreaga ființă.
Fiindcă, descoperisem fericit, că legea cireșelor este să fie mâncate din cireș. În orice alt chip, își pierd virtutea de rouă a naturii, în stare să devină rouă a sufletului omenesc. De atunci, datorită unor fericite împrejurări, am putut să trag spre mine, în fiece primăvară, o creangă de cireș. Și, chiar dacă n-am scăpat cu totul de viroze, în viața mea a fost mai puțină cenușă.


Visez o lume în care oamenii să fie scutiți de degradarea de a cumpăra cireșele de pe tarabă. Visez o lume - și nu cred că e o pură utopie - în care fiece om să aibă cireșul său. Să știe că îl are și că se poate duce primăvara să intre în comuniune cu el. Am spus cândva, gândindu-mă la trecutul omenirii, la lungul ei drum spre timpul de față: un om și un foc, un om și un câine...Iar acum, gândindu-mă la viitorul ei, la câte primejdii o pândesc, spun: un om și un cireș. Un om și un cireș, ca și cum aș spune un om și un paratrăsnet. Menit să-l apere de mortalele tensiuni de care s-a încărcat planeta.
Un om și un cireș - un om trăgând spre sine crengile cireșului - înseamnă un om redevenit copil, reîntors la acea stare despre care Brâncuși spunea că, atunci când am pierdut-o, am murit demult.