Cinci zile printre leproși
(Iadul de la Lărgeanca)

cu o prefață de D-rul YGREC

PREFAÞÃ

Lepra în România! Cine ar fi crezut că țara noastră are unul din cele mai puternice de lepră din Europa? La o asemenea afirmație toți românii ar fi dat expresie indignării lor. Ei, bine! Unui ziarist se datorează faptul că lumea științifică medicală de la noi și-a îndreptat atenția asupra acestei oribile plăgi sociale încuibate în țara noastră.

Făcut-a bine acest ziarist cu articolele lui – care, după noi, sunt tot atâtea acte de curaj din partea-i – că am emoționat autoritățile românești și publicul, descriind în toată tragedia lor viața și suferințele nenorociților leproși români și pericolul care ne amenință pe toți prin felul lor de a trăi?

Eu cred că trebuie să-i fim recunoscători.

Articolele de reportaj ale d-lui Brunea Fox, pe care cititorul le va urmări cu un interes din ce în ce mai mare până la finele cărțuliei, au făcut senzația și au avut un mare succes.

Faptul se datorează la doi factori:

Primul: marele talent literar al ziaristului, care e astăzi cel mai talentat reporter al ziaristicii românești, atît prin originala viziune a evenimentelor și mai ales a lucrurilor, cît și prin forma splendidă și sugestivă în care-și îmbracă evocările, și

Secundo:

Prestigiul mistic, demoniac și de origine biblică a bolii și bolnavilor de care s-a ocupat în eroica și curajoasa sa anchetă.

Niciodată ziaristica românească n-a avut un moment mai emoționant pentru marele public ca atunci când înfrigurat aștepta apariția reportajelor lui Fox.

Ele și astăzi vor fi urmărite cu pasiune, grație talentului cu care sunt scrise și emotivității cuprise în ele.
Dr. YGREC


Leprosul nu trebuie să iasă fără glugă neagră;

Nu se va duce la moară sau la brutărie;

Nu-și va spăla nici mâinile, nici straiele la fântână;

Nu se va înfățișa nici la serbări, nici la biserică;

Nu va cuvânta în bătaia vântului;

Nu va rătăci seara pe drumul bătut;

Din poruncă regală. Amin!

(Vechi edict francez)


Cinci zile printre leproși


„De la ospiciul Lărgeanca (jud. Ismail) au evadat zece leproși.”
(Ministerul sănătății)


Introducere

Ciuma albă! Boală misterioasă, cu origine obscură, plaga biblică, teribilă, netămăduită.

Câți dintre dv. au știut de existența acestei orori, la noi? Până la comunicatul Ministerului sănătății, lazaretul de la Lărgeanca, de lângă Ismail, era tot atât de necunoscut ca și nenorociții ce-i adăpostește.

Leproșii! Prin însăși natura groaznicei lor maladii, soarta lor în societate a fost decretată, implacabil, fără apel. Scoși dintre oameni, din regiuni populate, sunt surghiuniți în locuri izolate, pustii: pe insule păzite de rechini ca în Guyana, bunăoară; în sihăstrii tăinuite-n munți ca în Nepal; sau în penitenciare speciale, supravegheate de puști și dulăi, cum au inovat englezii în India.

La noi, la Lărgeanca...

Să nu credeți că e un bastion de oțel și beton armat, o cetățuie înconjurată de șanțuri adînci și ponst-levis-uri, de unde nu poți intra și ieși – chiar pasăre măiastră de ai fi – fără vrerea guvernatorului.

Să nu vă închipuiți iar – și în cursul descrierilor ce vor urma, vom avea dese prilejuri să revenim – că Lărgeanca e o pustă, o landă neviețuită, mărăcinoasă, o întindere moartă, bântuită doar de vânturi aspre și „fata morgana”.

E un sat destul de cuprinzător, un sat de gospodari basarabeni, situat la marginea Ismailului, la nici opt kilometri. Alături, la mijloc, înconjurată de alte sate, se află – ca o bubă a peisajului – leprozeria.

Vă amintiți știrea apărută în ziare? Fără sfatul alarmant al Ministerului sănătății, privitor la gravitatea maladiei, la contactul cu acești fugiți, purtătorii unui beteșug tot atât de oribil ca expresie pe cît de ineluctabil ca virulență, știrea ar fi trecut nebăgată în seamă.

Lepra! E o boală atât de veche – se spune că a debutat cu Iov – atît de excepțională, cu un proces încă, atât de rebel preciziunilor științifice, că mai păstrează caracterul biblic, divin. A trecut în limbajul curent, ca o imprecație, ca un blestem, ca o expresie considerată fără suport fizic, morală.

A trebuit să se producă evadarea celor zece, ca noțiunea să capete un temei material, un sens plastic, o actualitate nedorită.

În treacăt fie zis, evadarea s-a produs cu trei luni înainte, ca știrea să fi ajuns publică. Autoritățile noastre sanitare n-au dat faptului importanța ce comportă, s-au și ele au fost informate tîrziu?

Cred că ambele presupuneri sunt îndreptățite.

Oricum, nu ne putem închipui că nu știau ce se petrece la Lărgeanca.

Medicul lazaretului, raporta conștiincios.

Dar cine să ia în seamă niște afurisiți! „Evadările”, sunt simple incidente aici.

Căci nefericiții pensionari, minați de o boală ce mănâncă dintr-înșii și-i topește, - o boală ce reclamă pentru propria ei voracitate o nutriție abundentă și subsanțială, - lăsați să moară de foame, s-au aventurat în împrejurimi, în oraș chiar, și mai departe.

Cine i-a oprit? Cui i-a fost milă de acești mizerabili, ce-și plimbau sluțenia ireală, nenorocirea nealinată, pe la ușile autorităților din Ismail, ce-i drept, înfricoșate?

A trebuit să vin aici, ca să-mi dau seama că alarma ministerului în chestiune, e mult mai îndreptățită decât o credea chiar ministerul însuși.

A trebuit să vizitez lazaretul, ca să aflu din gura proprie a condamnaților, că nici când n-au considerat lugubrul azil (lipsit de gardieni, n-aveau pînă acum un an nici gard), ca o gherlă ermetică.

Nu i-a împiedicat nimeni – afară de cazul când recunoscuți de locuitorii îngroziți, erau luați la goană cu ciomege și dulălii – să bată satele, să intre în oraș, unde-și înecau suferințele și disperarea, în cârciumile de la barieră. Paharul devenea astfel un agent de propagare a bolii satanice, oamenii sănătoși ce-au avut nenorocul să le fie sete taman în dreptul stabilimentului, au supt odată cu băutura și propria lor condamnare.

S-au plimbat pe vapoare (un lepros a fost arestat la Galați și întors), plănuind să caute la București îndurare și o îndulcire a stării lor neînchipuite.

Și, mai mult, ei singuri mi-au mărturisit-o – erau dăruiți din când în când cu concedii în regulă (de la patru la șase zile), să-și vadă familiile din Oltenia sau Deltă (singurele regiuni ce dau contaminați), umblând cu trenul contaminând obiecte și ființe.

Consecințele, deși incubația teribilei maladii e destul de lungă, n-au întîrziat să se vădă.

Nu m-a mirat că am găsit la lazaret, familii complete, frați și surori, infectați pe rând, grație „concediilor”, adică a condamnabilei neatenții, a unei criminale lipse de supraveghere.

Dar ministerul sănătății cunoaște toate acestea. Întreg Ismailul știe strădaniile d-lui dr. Ion Þuchel, medicul primar al județului, care de zece ani, trimite rapoarte, reclamații peste reclamații, rămase fără răspuns. Dimpotrivă, a fost răsplătit cu admonestații, căci pentru domnii de la București, jalbele n-au trecere când nu sunt politice, chestiunile grave nu se bucură de solicitudine, decât atunci când – ca în cazul de față – ireparabilul se produce.

Bah! leproșii de la Lărgeanca! Cui îi arde de dânșii! Sunt inofensivi, fiindcă-i așteaptă țintirimul!

Dar când fug? Dar când frica vă pune d-lor demnitari, o mână rece pe chelie? Dar când lepra „dresată în liberatate”, poate fi întâlnită pe stradă, în voiaj, sau în cabinetul oficial (o delegație de leproși a fost la București)?

Atunci se dau comunicate...

La Lărgeanca, au fost până acum trei luni, 60 de pensionari. Zece au fugit. Nu se poate spune „evadare”, căci n-au nici ziduri de escaladat, nici vigilența paznicilor de înșelat.

Nici unul din ei nu s-a întors. Din propria lui voință. Nu că-i e dragă societatea fantomală a tovarășilor săi de suferință. Speră să se vindece, și numai aici poate găsi – din trei în trei luni bineînțeles, nu în fiecare zi cum e necesar – faimosul ulei Chaulmoograe, singurul preparat ce mai îndulcește întrucâtva durerile cumplite.

Ceilalți nouă sunt dispăruți.

Vă dați seama? Trei luni de lepră vagabondă, trei luni de conviețuire cu oameni sănătoși, trei luni ce pot fi fatale nu unii ins, ci unei mulțimi.

Deasupra cărui sat, cărui oraș, trebuie înălțat steagul galben al pestuferațiilor?

Ce localitate trebuie pusă la carantină?


Spre Lărgeanca
Ismail – Iulie

Douăsprezece ore de călătorie, tren și vapor, pe o căldură africană, nu sunt deloc condiții agreabile, tonice, menite să potolească nervii, să creeze imaginației terorizate deja de spectacolul ce-o așteaptă, posibilitatea altor perspective, mai plăcute.

Ca supliment, Ismailul, încins de caniculă, fierbinte ca un cuptor de feredeu și cotropit de un soare atât de orbitor, încât ochelarii cei mai negri, devin un simplu ornament, împovărător.

Þipenie de om. Toată lumea trebuie să se fi refugiat în beciuri, sau în apa Dunării.

Un singur birjar, trăsnit (probabil de insolație) pe capra unei briște cu arcurile bandajate cu sfoară. În fața hotelului, un gardist, - luase probabil o dublă aspirină – oferea priveliștea unei tunici ude și a unui chip ce se lupta cu apoplexia.

La hotel, nici un strop de apă. De două luni orașul e înțărcat. Uzina e în pană. Cu mare greutate ni se face grația unei cănițe, cu un lichid tot așa de cald, ca nădușeala.

Tovarășul meu, „prințul fotagrafilor”, e disperat: nu-și poate potoli setea. „Madama” placidă, dă din cap.

- Dacă nu-i, ce să fac!
- Borvis există aici?
- Da, la farmacie!

Descindem. Alt obstacol. Nu găsim cine să ne îndrepte spre Lărgeanca. Gardistul, pe jumătate cloroformat de căldură, face zadarnice efirturi de memorie.

Birjarul și-a tras coșul spre persoana lui și doarme dus, ca un vierme într-o gogoașă.

Ce-i de făcut!

În sfârșit – miracol de pustie – un automobil.

Plecăm.

Am avut prilejul să cunosc aievea, faimoasele șosele basarabene.

În alte împrejurări, desigur, mizeria lor revoltătoare m-ar fi interesat exclusiv, căci niciodată n-aș fi visat că un teren de circulație poate avea atîtea aspecte geometrice, și că un vehicul, care nu-i aeroplan, îl poate traversa. De praf nu mai vorbim: un strat de o jumătate de metru adîncime.

De astă dată însă, acest drum lunar, devastat, zdruncinător, constituia pentru ce mă aștepta mai departe, un „avant-gout” firesc. În înfățișarea lor sinistră, în desfășurarea lor lentă – mașina nu depășea 20 km. pe oră – găseam un neprevăzut pretext de a anticipa ororile destinației, plăsmuind din amintirea lecturilor istorice și literare, toate întruchipările leprei. Aveam trac?

Cine m-a pus să recitesc „Cruciada copiilor” a lui Marcel Schwob și studiul lui Cabanès asupra leproșilor?

Fără să vreau, am evocat înaintea însoțitorului meu inicent, viziunea medievală a nenorocitului ascuns sub cagulă, și învîrtind mereu o hîrîitoare de lemn, vestind sănătoșilor prezența lui înfricoșătoare.

...În Franța, biserica a instituit ceremonii pentru a despărți pe leproși de lume. Nenorociții erau considerați din punct de vedere civil, morți.

Orice individ suspect era supus examinării corporale a autorității ecleziastice.

Un oarecare număr de semne: anestezia locală, asectul urinei, înfățișarea leonină a chipului, sunetul vocii, tuberculele specifice, dezvăluiau practicianului expert, simptomele maladiei.

Declarat lepros, nenorocitul era condamnat prin sentința Oficialului, la sechestrare.

O înfiorătoare ceremonie urma sentinței. După o scurtă invitație adresată de preot leprosului, ca să se resemneze voinței lui D-zeu, se oficia o slujbă funebră. În genunchi, sub un giulgiu, nenorocitul asista de viu la înmormîntarea lui.

- Requiem aeternam. Libera me... Amen...

Apoi, când preotul îi întindea cu precauție un bețigaș terminat cu trei lame mobile: hârâitoarea, mortul-viu era condus cu toată solemnitatea la leprozerie, ultimul său azil.

Aici, altă ceremonie: îngenunchiat, i se arunca peste cap o lopată de țărînă, în timp ce preotul îi declara că era mort pentru lume. I se da o haină de culoare specială, pentru a fi recunoscut de departe, sandale, un clopot al cărui zgomot trebuia să alunge pe acei ce s-ar găsi în drumul lui, mănuși fără care n-avea voie să atingă nimic, un blid de lemn, o cană și un coșuleț. I se citeau prescripțiile privitoare la leproși. Apoi era părăsit.

... Tovarășul meu, mai puțin intoxicat de literatură, mă asculta cu o neîncrezătoare mirare. Pentru dînsul, lepra nu putea oferi decît interesante speculațiuni... fotogenice.

Am făcut șapte kilometri. Mașina se resimte. Ne apropiem. Am traversat satul Lărgeanca, un sat atât de caracteristic, cu gard de stuf, ca o vastă stînă. În drum copii blonzi, după garduri câini mari și lățoși, dresați să vâneze leproși, și peste poartă capete cu bărbi roșii, lipovenești.

Ne apropiem. În câmp de porumb. Pe un drumeag cât o cărare, înaintează lent care cu fân. Peisaj locuit.

Cine ar putea spune, că numai la câteva sute de metri sălășuiesc blestemații? Cine ar crede, că, lângă satul cu oameni bărboși și robuști, foiește în jurul unui azil păcătos, o umanitate spână, diformă, cu brațele mâncate până la os de lepră?

Cărarea traversează lanul în unghi drept: pe dâmbul ce mărginește șanțul, pasc două oi și un vițel. Îndărătul lor, privind spre noi, un băietan. I se vede deasupra capului, înălțată, coada unei biciuști.

Viziune de automobil, rapidă. Fața asta înregistrată în fugă, fața asta asimetrică, fără măcar, în regiunea ochilor, iluzia unui fir de păr, fața asta îndreptată spre plugarii ce escortează cuminți carele cu fîn? Primul lepros. L-am văzut de aproape și îndelung, câteva minute mai târziu.

Și deodată mașina cotește: înaintea noastră, la capătul unui drum drept, puțin ridicat, se dezvăluie o casă scundă, albă. O pată neagră, sus: probabil firma instituției. Distanța: 100 de metri. Dar n-am vreme s-o privesc.

Din porumbul ce mărginește drumul, și-au făcut apariția brusc, ca o însuflețire miraculoasă a lumii vegetale, un grup de oameni. Leproșii!

Ei or fi? Mărturisesc că eram emoționat. Îmi provocaseră o surpriză pe care o așteptam mai departe cu 100 de metri, lîngă gardul ce înconjoară clădirea scundă și albă.

Grupul se apropie. E pe marginea drumului, dincolo de șanț.

Ei or fi? Vreo zece băieți îmbrăcați țărănește, desculți, cu niște capete imense, descoperite. Distanța între noi, 5 metri.

La prima vedere nimic deosebit.

- Bună ziua!

Nici un răspuns.

- Vin de la București... ca ... să.

Nici un răspuns. Dar grupul a sărit șanțul. Distanța între noi, trei metri. Am făcut un pas înainte, grupul s-a dat cu unul îndărăt. Fără să-mi dau seama, am mai făcut un pas. Tăcuți, desfășurați pe o singură linie, băieții au mai regresat cu o jumătate de metru. Și atunci am avut fulgerător și dureros ca o nevralgie, explicația acestui joc. Leproșii, căci ei erau, se fereau de mine ca să-mi atragă atenția că eu uit să mă feresc de ei.

Ce să le spun? Cum să deschid gura? La București, prieteni și doctori, m-au platoșat cu o groază de sfaturi și precauțiuni.

În spatele meu o mișcare. Mă întorc brusc: un băietan cu o căpățână voluminoasă și o biciușcă după gît, se dă înapoi speriat. Recunosc figura întrezărită din mașină.

Cât am stat fără să ne vorbim, privindu-ne? Cine a fost mai îngrozit, eu care aveam înaintea mea pe înfiorătorii stigmatizați, ei care contemplau un teafăr?

Aveau cu toții aceeași mască sleită: pomeții umflați, nasul redus la un buric de carne, ochii mici, injectați, fără gene, fără sprîncene.

Un băiat de vreo 15 ani, exhiba o față terifiantă, roșie și numai bube lustruite, ca o farfurie cu zmeură. Acest chip, numai umflături, era parcelat de zeci de ori, de brazde adânci, ca și cum ar fi fost săpate cu briceagul.

Dinspre lazarete își făcură apariția patru femei. Una din ele e tînără de tot. Aceeași mască. Deasupra gurii și pe o bună parte a feței, albesc pete văroase, semnele cronice ale leprei.

Două din ele, peste gîtul tumefiat de bube aspre și reliefate, ca tot atâtea pojghițe de cărămidă, poartă, cochet, mărgele.

Le-am salutat. Femeile au mulțumit cu un zâmbet. Doamne, acestă dilatare a gurii, ce efecte monstruoase poate scoate!

Dar de ce țin toți mâinile la piept, ascunse?

De ce feresc obiectivului fotografic, ochilor noștri?

Un bătrân îmi dezvăluie secretul. Îmi arată mîinile. Am crezut că ține pumnii strînși. M-am înșelat.

Le lipsesc degetele.

I-au căzut spontan, fără durere, desprinse de lepră, ca niște fructe putrede.

Mâna insemsibilă – forma anesteziantă a maladiei – atârnă inutilă.

Iată băiatul cu biciul. Are degetele lipite toate laolaltă ca o labă și încovoiate ca o singură gheară. Unghiile lipsesc. S-au desfăcut și ele ca niște nasturi cu ața putredă.

O femeie, a avut divina inspirație, să strice farmecul satanic:

- Mata ai venit să ne vezi pe noi?

Am răsuflat ușurat.


Spovedanii sumbre


Am reușit să-i fac să vorbească.

E o problemă nu ușoară, să câștigi încrederea unor oameni pe care societatea i-a scos din rîndurile ei, morți-civili, lăsați, împotriva celei mai elementare prudențe dacă nu umanități, să sufere și chinurile foamei, ale neîngrijirilor medicale. E o grea sarcină să învingi la acești mizantropi, fobia lumii sănătoase, lume ce-i ține la distanță, cu ciomagul, cu pușca jandarmului, cu restricțiuni tot atât de izolatoare ca un gard de sârmă ghimpată. Vom reveni când vom descrie felul lor de a trăi, și azilul, pe care l-am vizitat a doua zi, în tovărășia d-lor doctori Þuchel, medic primar, și Siscovschi, noul conducător al leprozei – asupra cauzelor care le-au sporit încă nemulțumirile, care le-au exasperat psihoza, sălbăticindu-i, strivind într-înșii orice sentiment pentru lumea de dincolo de lazaret.

Chiar dacă ar fi bine îngrijiți, încă nu s-ar putea evita starea lor psiho-morală, o consecință a regimului tragic la care sunt supuși, a bolii lacome, ce le pustiește nervii și mușchii, în torturi groaznice.

Pentru ca cititorii să-și facă o idee despre caracterul și manifestările leprei, - vom insista altă dată mmai amănunțit – e necesar să știe că această teribilă maladie se exprimă în trei forme.

Cea dintîi, numită tuberculoasă, se caracterizează printr-o invazie de pete, infiltrațiuni superficiale, bube (leproame), pe piele și mucoase, la nivelul nervilor, în ganglioanele limfatice. Boala debutează de obicei, cu stări febrile, neregulate. O sezație de oboseală, de somnolență, dispepsie, nevralgii. După această perioadă inițială care poate dura luni și chiar ani, boala se fixează, se maturizează.

În această primă formă clinică, ea poate prezenta la început mici umflături sau tubercule; în majoritatea cazurilor prin erupția petelor de mărime variabilă, de culoare roșie spălăcită, violaceu sau cafeniu. Pe aceste pete se va arăta curînd tuberculul lepros, ce se dezvoltă, provocând inflamări, sau ulcerații. Acestea din urmă, specifice, se pot adânci, distrugând țesutul până la os și determinând diformități considerabile (lepra mutilantă).

Sediul de predilecție al tuberculilor leproși sunt: fața (frunte, sprîncene, pleoape, nas, urechi), mîinile și antebrațul, membrele inferioare.

A doua formă, numită anestezică, se caracterizează prin tulburări nervoase, anestezia mîinilor din cauza distrugerii nervilor, paralizii, tulburări trofice (căderea degetelor, a dinților, ulcere perforate, cangrene).

A treia formă, mixtă, rezultă din contopirea celorlalte două.

La Lărgeanca le-am găsit pe toate trei.

După cum am mai arătat, singurul leac, ce dă oarecare rezultat, e uleiul Chaulmoogra, administrat prin injecții zilnice, sau sub formă de picături.

Boala care are un caracter de consumțiune, - ca și tuberculoza, cere îngrijiri speciale, hrană abundentă și substanțială.

Era nevoie să amintim toate acestea pentru a vedea cît de îndreptățite și tragice sunt reclamațiile nenorociților.

Cum am spus, am întîlnit un grup de leproși, în drum, la o oarecare distanță de lazaret. Erau vreo 15, bărbați și femei. Restul pînă la 51, care se aflau în leprozerie, refuzase să iasă. Nici nu i-am văzut pînă a doua zi, cînd ma revenit cu cei doi medici.

La început, am fost întâmpinat cu împotrivire și chiar cu oarecare agresivitate. Aparatul fotografic contribuise în bună parte la aceasta. I-am lăsat să creadă că am o misiune administrativă, venit să anchetez plângerile lor. Mare mi-a fost mirarea când, reușind să-i umanizez, am aflat că o bună parte dintr-înșii sunt din Oltenia. Ceilalți din Vîlcov, sau din satele din împrejurimile Ismailului. Am descris fantastica lor înfățișare. Nu mai insist...

Toți mi s-au plîns de groaznica mizerie ce îndură.

Astfel, Gheorghe Neagu, de fel din Teleorman, în vîrstă de 21 de ani, răzbit de foame, a fugit împreună cu alți nouă. Despre evadarea lor s-a alarmat ministerul sănătății. El, singur, s-a întors.

- „Am fost acasă, să-mi văd familia și să mănînc și eu o mâncare mai bună. Am plecat cu trenul... Aci sunt din toamnă. Dacă ne ține așa, fugim cu toții!”

Zamfir Giolea, din comuna Barta (jud, Ismail), e patru ani aici. Are 22 de ani.

- „D-le, ne hrănește mai rău ca pe câini. De trei ori pe săăptămînă ni se dă o bucățică de pîine. Încolo, numai borș, de două ori pe zi, o zeamă chioară, făcută cu apă glodoasă.”

Ion V. Alexie, din Rm. Vîlcea, în vîrstă de 30 de ani, e „diplomatul” și mandatarul bolnavilor. El scrie reclamațiile, el face gură pe lîngă autoritățile din Ismail, el e acel care a fost prins în gara Galați, tocmai cînd se pregătea să ia trenul ca să se ducă cu jalbele la București. E singurul îmbrăcat curățel.

- „Notează, d-le, că de trei luni nu mai avem ulei de injecție. Ãia de la centru, țin cu tot dinadinsul să ne desfacem bucată cu bucată pe cîmp. Nu avem pansamente. Ne oblojim rănile cu lînă murdară de la oi, și le legăm cu cârpe găsite. Nu se îngrijește nimeni de noi. Suntem lăsați de capul nostru, așa că să nu vă prindă mirarea când ne-om lua tălpășița cu toții!”

Același lucru mi-au spus și femeile, Sofia Timofti din Sulina, de opt ani pensionara leprozei, Maria Popovici din jud, Brăila, ce n-a împlinit încă 25 de ani, Maria Costenco din Vîlcov, care a trecut de 50, Caterina Toropea din Gorj, și bărbații, Ion N. Marin (20 de ani) din Vîlcea, Ion Coțofană (27 de ani), din Mehedinți și de opt ani aici, frații Cătălin (cel mai mic n-are 15 ani), tot din Mehedinți, și alții.

Naum Trofin e cel mai bătrân lepros. Are aproape 60 de ani și de 30 e bolnav.

De fel din Dobrogea, înfățișarea lui de bătrîn cu barbă albă și mai ales limpezimea spiritului lui, n-ar fi sugerat nimănui că suferă de teribila maladie. E singurul potolit, vorbește fără mare revoltă, însă în glasul și vorbele lui palpită un necaz dureros, o protestare resemnată.

Așezat jos, pe marginea șanțului, cu mîinile – pe care nu și le ascundea ca ceilalți – pe genunchi, niște mîini smălțate de pete albe, cu degetele retezate unul cîte unul de dinții leprei, „pozează” docil fotografului.

- „Da, d-le, tot ce auzi e adevărat. De două luni n-am mai făcut baie. Ni se spune că nu mai sunt lemne. Toți suferim, pe deasupra, de rîie. Nici un fel de medicamente, nici vaselină, nici bandaj, nici vată.

Crezi că apă avem? Picioarele mi-s ulcerate, numai viermi. N-am cu le spăla. Am fost nevoit să-mi astup rănile cu cîlți!”

Bătrînul îmi spune toate aceste orori așa de simplu, că mă cutremur.

- „Ne sperie cu jandarmii. Eu unul, zic bogdaproste să mă împuște. Scap de chinuri. Pușcăriașul tot mai are o nădejde. Se întoarce între oameni, se mai bucură de viață. dar noi?... Bine fac băieții că fug.”

Bătrînul pleacă meditativ capul. Peste o clipă îl ridică iar, cu un gest de vioiciune neașteptată și o vagă strălucire în ochii mici și apoși.

- „D-le dragă, dacă te întorci la București, spune-le să-și facă pomană cu noi și să ne întoarcă la Tichilești, în Tulcea, unde a mai fost acum zece ani o leprozerie. Acolo am fi fericiți. E mai fericit ca aci, este apă, sunt poame, poți să te întinzi pe iarbă, să privești la cer și să uiți că ești om, că ai fost om odată!...

La Tichilești, ce bine ar fi!” își murmură sieși bătrânul.

Am plecat nu fără să gândesc cu groază, că a doua zi mă mai așteaptă 30 de capete și tot atâtea proteste și dureri.


Azilul celor scoși din lume


Am petrecut o noapte groaznică. Viziunea leprei slobozite în șosea, în preajma satului, masca ei de un grotesc halucinant, mizeria sfîșietoare a nenorociților intrați în putrefacție – proces accelerat de neîngrijiri, – mi-au populat somnul, cu tot ce poate născoci coșmarul mai febril. Am trăit astfel, încă o dată, ceasul lugubru al întîlnirii.

...Dimineața, împreună cu doctorii Þuchel și Siscovschi, m-am dus să vizitez leprozeria, întrezărită în ajun, de la distanță.

În drum, medicul județului – care fusese zece ani conducătorul lazaretului – mi-a furnizat numeroase și triste detalii. Am înțeles că starea mai mult decît jalnică a bolnavilor, nu poate avea îndreptare, atîta vreme cît ministerul sănătății nu-și va da seama că, cu 20 de lei pe zi, alocația unui ins – numai pîinea e 12 lei – nu se pot întreține decît agonii, nu se pot determina decît... „evadări”.

Nu mi-au spus disperații că vor fugi in corpore?

N-am constatat eu însumi, ca „evadarea” lor e o chestiune de simplă voință

Cine să-i oprească? Gardienii și infirmierii ce sunt recrutați dintre leproși?

...Am ajuns. De astă dată nimeni pe-afară. Să fie ploaia ce a început să se cearnă, sau făgăduiala dată în ajun, că voi veni cu doctorul?

Leprozeria! O casă văruită, în mijlocul unui lan de porumb, cu fațada spre cîmp. O curte pătrată și destul de mare, mărginită de alte locuințe și atenanse. Nici un pom, nici o podoabă vegetală. O curte aridă și macabră, ca o sală de morgă.

Clădirea pare un conac bătrîn, sau un han, părăsit în urma unei drame întunecoase.

Dar ce boală obscură i-a ofilit chipul, i-a cojit pereții, a năruit zidurile? Mimetism? Se pot adapta lucrurile la om? Lepra atacă și tencuiala, putrezește și cărămizile?

Cu două zile înainte, fără pricină vădită, cariat de un rău ascuns, un zid s-a prăbușit. Tot astfel cad și membrele leproșilor. În gaura imensă și neagră, îngustată la bază, șade, ca un duh al locului, cu genunchii la gură, o leproasă bătrînă.

De ce tocmai acolo? E nemișcată, pe trei sferturi paralitică și urmărește cu un singur ochi – n-are mai mulți – forfota neobișnuită din curte, căci vizita noastră a scos afară toată tagma.

Doctorul Þuchel îmi indică detaliile gospodăriei. Aș fi vrut să se limiteze numai la exterior, la trecerea în revistă a cotețelor de lut (elemente dine intenționate, însă pustii), a celor două fîntîni, una secată, alta cu noroi, a celor trei dulăi ce dormeau pe prag, costelivi și pleșuvi, ca niște genii ale azilului. Dar d-rului Þuchel, cei zece ani de legătură cu lazaretul, i-au epuizat demult jena și repulsia. Le poate ghici pe ale mele? Ar bănui că mi-ar face un generos serviciu, lăsîndu-mă afară, deși ploua? Dacă ar grăbi plecarea? A observat, oare, că aici, în spațiul acesta mărginit, stăvilit de ziduri, imaginea leprei ce mă urmează în spate – mi-e silă s-o privesc – încorporată în 50 de indivizi, devine insuportabilă, exasperantă?

Cred că nu. Căci cu aerul cel mai natural, mă invită:

- Să mergem acum înainte, să vizităm dormitorul! Nu trebuie să-ți fie frică!

Precedați de d-rul Siscovschi, noul conducător al leprozeriei, și excortați de pensionari la o distanță nu tocmai liniștitoare, am vizitat dormitorul. Am căutat, pe cît posibil, să-mi țin răsuflarea, să nu ating clanța, să nu mă frec de ziduri, lucru dificil într-un culoar îngust, destul de întunecos și lipsit de aer. Simțeam că pentru mine se impune o sforțare ce nu poate fi calculată cu electrometrul, un drum imens și sumbru, ce nu poate fi măsurat cu ceasul. Cît va dura? Voi putea rezista pînă la capăt?

Dr. Þuchel a uitat chiar să mă încurajeze...

- „Măi băieți, deschideți toate ușile, să vadă d-lui cum stați. D-lui e gazetar de la București și o să scrie la jurnal cum trăiți și ce vă lipsește!”

Agitație. M-am silit să nu dau atenție siluetelor ce mă frolau, să nu văd mădularul cu care s-a apăsat clanța.

Dormitoarele! Cîte patru paturi, într-o încăpere scundă, goală.

Înăuntru, surprinși, leproși și leproase, ce n-au catadicsit să iasă în curte. Sau poate ne așteptau aici, ca să facă oficiul de gazdă...

- „Vezi, d-le Fox, îmi spune zîmbind medicul, și aici se vede dintr-o ochire unde stau bărbații și unde stau femeile!”

Avea dreptate. Camerele masculine erau severe, monahale, triste, gri, măturate ce-i drept, însă, compromise de o murdărie solidificată, nealterată, cum sunt mîinile salahorilor, ce se spală numai duminica.

Cele feminine, însă, erau dichisite cu basmale, panglici și flori artificiale, nimicuri ridicole și colorate, ce contrastau cu țolurile peticite de pe paturile de fier.

- „Cine locuiește aici?”

- „Eu!” răspunse de lângă ușă, o femeie scundă, slabă, cu fața devastată și ochii cleioși.

- „Cum te cheamă?”

- „Fidosia Partnos. Sunt din Mahmudia, din Tulcea. Îs bolnavă de la război!...”

- „Bravo, felicitările mele, ești gospodină!”

Femeia zâmbi. Ah, zâmbetul acesta, însuflețind chipul de hoit, ca o puzderie de viermi.

Am trecut și la celelalte odăi. Lîngă o intrare sta cu mîinile la piept un individ uriaș, cu fața uscată, împodobită de o somptuoasă barbă roșie, în furculiță. Purta bluză rusească și cizme. Tipul pescarului lipovean.

- „Cum te cheamă?”

- „Ulian. Sunt din Necrasovska nouă (o comună lîngă Ismail).”

- „Arată mâinile!”

Dr. Þuchel vru să înceapă o prelegere asupra acestor „obiecte” sinistre, intitulate mîini.

- „D-le doctor, să-i dăm zor!...”

Ion Alexe, „diplomatul”, despre care am mai vorbit, se apropie.

„D-lor, veniți să vedeți unde stau eu!”

Ne duse la capătul culoarului, în dreptul unei firide, mascată de un cearșaf.

„Ce, faci teatru?” glumi doctorul.

„Nu, eu aci dorm. Mie îmi trebuie aer. Nu pot dormi cu trei laolaltă!”

Să mai descriu „sufrageria”? O cameră goală, duhnind a pîine dospită, o masă lungă, deasupra căreia sunt înșirate farfurii de tablă, îndoite, cu smalțul sărit, buboase. Nici un scaun, nici măcar o bancă.

Oribil spectacol trebuie să fie ospățul acestor oameni mutilați!

Am ieșit din nou în curte. Ploua. Dar ce bine e să te ude ploaia, după vizita ce am făcut-o.

În fața bucătăriei, de unde izvora un miros acru de mîncare mizerabilă, - femeile gătesc cu schimbul – înșirată, toată colonia.

„Domnule doctor, murim de foame!”

„D-le dr., n-avem injecție, n-avem pansamente, n-avem baie, n-avem...”

„Ce să vă fac? Cînd am, vă dau!”

„D-le dr., am rupt cearșafurile, ca să facem fașe!”

„Cum ați rupt cearșafurile? Nu știți că nu e voie? Cum tolerezi una ca asta, d-le Siscovschi?”

Medicul cel nou, fost colonel în armata rusă, un bătrîn bonom, cu barbișon, dă din umeri. Ce poate face un biet doctor, la 16 ore de București?

„Am rupt și păturile să ne facem papuci, intervine arțăgos „diplomatul” Alexie. Nu putem umbla desculți. Tălpile ni-s numai răni și ulcere. Dacă nu ni se dă lemne să facem baie, rupem gardul. Ne mănîncă viermii!”

Altă scenă. Ceva mai la o parte, bătrînul Trofin, „decanul” leproșilor, așezat jos, se muncește de zor cu degetele cîrne, să-și desfacă opincile.

- „Vreau să vă arăt cu ce mi-astup rănile!”

- „Lasă moșule, spune din gură...”

- „Nu, vreau să vă arăt”, se încăpățînează bătrînul.

Tot Alexie, ne scutește de dezgustătoarea priveliște ce ne așteaptă.

- „A scos vata din plapumă, și și-a pus-o la picior!”, ne lămurește Ion.

Și plîngerile curg, groaznice, neînchipuite.

Dr. Þuchel, nici de făgăduit nu mai poate. Nu-l crede nimeni.

Rapoartele sale, zac la ministerul sănătății, neluate în seamă.

Cînd să plecăm, afurisitul Alexie, ni se proptește înainte.

- „D-le ziarist, să-ți arătăm și ce bem”.

Doi inși coboară citura în fîntînă și o scot plină cu o apă neagră, împuțită, dezgustătoare. Pe lemnul putred, se văd bine, agitîndu-se larve albe.

Cînd am plecat, am avut senzația că am evadat din nămol. Cele văzute însă, nu pot să le scutur. Au rămas în memorie, teribile și nealterate, ca o pirogravură.


Scene – chipuri


Cum își petrec vremea nenorociții leproși în tragicul surghiun de la Lărgeanca?

E greu de descris, dar lesne de dedus. Să se considere numai faptul, că societatea, smulgîndu-i și izolîndu-i cu totul din mijlocul ei, nu le-a dat drept compensație, nici măcar narcoticul unui regim care să le adoarmă nevoile și elanurile firești.

S-a văzut din descrierile precedente cum sunt tratați. Întrucît acești blestemați nevinovați sunt mai puțin susceptibili de asistență și compătimire, decît victimele altor boli sociale, cărora, statul, de bine de rău, le pune la dispoziție, sanatorii și îngrijiri?

Am avut prilejul să văd cu ochii mei modul brutal în care inspectorul sanitar din Galați și chiar conducerea centrală rezolvau rapoartele privitoare la nevoile lazaretului din Lărgeanca.

„Vă atragem atenția că rapoartele dv. sunt inutil de lungi”.

Sau:

„Ministerul nu-și poate permite să depășească bugetul, în ceea ce privește lazaretul de la Lărgeanca”.

Scurt și cuprinzător!

Cum să nu „evadeze” nenorociții!

... S-a văzut din descrierea azilului, că bolnavii se gospodăresc singuri. Ei deretică, ei prepară mâncarea, ei se ajută când boala lor cere intervenția infirmierului. Nu există gardieni, nu există surori de caritate.

Doar un intendent. Rolul acestuia, - numai dacă nu se consideră ca un eroism conviețuirea unui om teafăr aici – se limitează la grija cumpărăturilor și la împărțirea lor fiecărui pensionar. Vom arăta, la ce rații ridicole, meschine, se reduc alimentele bolnavilor, rații ce se măsoară cu gramul, chiar cînd e vorba de articole de primă necesitate.

Dar și aici, lăcomia omenească a trebuit să-și strecoare șiretlicul și frauda.

Am asistat la verificarea unui cîntar, în prezența celor doi doctori, instrument care de ani de zile le mai fură din mâncarea calică. Ce mai rămâne din gramul de ceai și cele câteva grame de zahăr (cifrele sunt autentice) , cînd balanța arată o diferență de aproape o jumătate de litră?

Bolnavii au câteva oi, proprietatea lor, ținute pentru o brumă de lapte și pentru lînă.

Am fost de față la indignarea medicului, care a dat în baie (ce-i drept, nu funcționează!) peste o grămadă de lînă proaspăt spălată și spuzită de un roi imens de muște. Vă dați seama, ce minunat vehicul de contagiune e acest element frămîntat de mîini pustulate, căci, după cît mi s-a spus, nenorociții pentru a mai putea apuca un ban, vînd lîna în sat sau oraș, ascunzîndu-i proveniența.

Dar, repetăm, cine să-i oprească? Viața amărîtă, viața groaznică, sepulcrală. Gîndul la lumea de afară, dorul celor de-acasă, groaza bolii întețite de lipsa uleiului miraculos, cîte suferințe, cîte chinuri!

Am cunoscut pe infirmierul Emilian Topală, de fel din Necrasovska Nouă (Ismail). E un băiat timid și trist, asupra căruia teribila plagă n-a dat încă atacul cel mare. I-a cucerit doar gîtul, pe care s-a cuibărit sub forma unei umflături impresionante și a unui ciorchine de bube aspre, de culoare cafenie. Are abia 18 ani.

Băiatul acesta, condamnat să vegeteze între cele mai oribile aspecte ale maladiei, oblojind și curățind ulcere viermănoase, ascunde cea mai duioasă tragedie. E o poveste de dragoste, cea mai patetică poveste de dragoste, ce n-a fost inventată de o imaginație romantică.

A iubit o fată în satul lui. El sărac, părinții fetei, oameni cu stare. Ca să scape de dînsul, l-au denunțat. A fost internat la leprozerie. De două ori urgisit, de două ori condamnat.

Sufletul unui flăcău de 18 ani, în asemenea situație! Cine să-l aline? Unde-i samariteanul nobil care să-i strîngă mîna pătată și să-i sărute ochii încă teferi?

Sunt astăzi aici 30 de bărbați și 21 de femei. Stau laolaltă. Femeile mai puțin turbulente decât bărbații, deși suferă de aceeași boală, mai puțin neurastenizate de cumplita existență, suportă parcă mai ușor povara izolării.

Le-am văzut încă din prima zi, dispuse la zâmbet, pieptănate, cu podoabe de mărgele peste rochii zdrențuite și diformități crîncene.

Mai puțin vorbărețe, mai puțin agresive decât tovarășii lor masculini, își petrec vremea cu mizerabila lor gospodărie, gătind, măturând, peticind sau confecționând din cuverturi încălțăminte pentru coloniști.

Cine ar zice că în acest infern, promiscuitatea poate lua aspecte sexuale, nelipsite de oarecare tandrețe, de un oarecare atașament sufletesc?

Mi s-au citat cazuri, mi s-au arătat eroi!

Cum să nu îngrozești la gîndul că aceste femei sunt din când în când mame? E o fericire pentru ele că acești copii nu rezistă mizeriei erditare și pier, abia născuți. Altfel...


Îl cheamă Mitică Stănescu și e de fel din Drăgășani.

A fost poreclit „Primarul”, fiindcă până acum doi ani, el era șeful coloniei, el era jălbarul, de câte ori se făcea vreun demers, de câte ori mizeria colectivă reclama „gură” și protestare.

Locul lui l-a luat astăzi – cum am arătat – Ion Alexie.

A fost decăzut din cinste, în ziua când lepra, după ce i-a devorat mîna dreaptă și fața, i-a stins și ochii.

L-am văzut când cu vizita la azil. Își punea tocmai cămașa, cu o singură mână, cu care, înainte, fără să vadă, pe pipăite, o plivise de păduchi.

Deși n-are 30 de ani, e uscat și îndoit ca un moșneag.

- „Ei, „primarule”, cum o duci?”

- „Rău, d-le doctor. E tare întuneric în sufletul meu!”

Nenorocitul, susținut de un lepros, făcu încet cîțiva pași spre uță.

Pe fața ruinată de boală, ochii albi, fără pupile, păreau tăiați în hîrtie. De gît, ca un simbol al destinului lui, atîrna o cruciuliță cu un Crist crucificat, taman pe pieptul invadat de leproame.

- „D-le doctor, și înainte eram bolnav, dar mai bine, nu mă lăsaseră ochii. Puteam umbla, mă bucuram de lumina zilei și tot ce a lăsat D-zeu în preajma casei acesteia, sortită nouă. Acum...!”

Tăcu.

Peste o clipă își reluă tînguirea:

- „De ce pătimesc? Ce rău am făcut? De opt ani sufăr de boala asta afurisită! Blestemat să fie ceasu’ în care m-am născut om! Mai bine mă nășteam vită sau cîrtiță, că nu mă lovea lepra!”

Nenorocitul izbucni în plîns.

Ceilalți, închiși în propria lor suferință, nu vedeau, nu auzeau nimic. Stăteau tăcuți, sumbri și impasibili.


Cum sunt tratați bolnavii

După ce am zugrăvit starea groaznică, sub toate raporturile, a leproșilor, să ne oprim puțin pentru a vedea ce măsuri se impun ca să se amelioreze întrucîtva soarta acestor iremediabil nenorociți.

E necesar înainte, să vedem, sub raportul alimentației, cum sunt ținuți bolnavii. Am arătat de la început că teribila maladie care are un caracter de consumțiune, macină și suge toate forțele pacientului pînă la completa lor epuizare. Se impune deci, un regim de supraalimentație, chiar o grană bogată în principii nutritive.

Partea ciudată e că în „Regulamentul pentru funcționarea instituțiilor de asistență socială” din 1913 lepra nu-i menționată. Se prevede pentru pelagră (art.172), un regim spitalicesc special, deși pelagra are caracterele consumtive, tot atît de pronunțate ca lepra.

E o scăpare din vedere? Sau o barbară indiferență față de victimele unui flagel, pecetluite de soartă, și pentru care e inutil să se mai facă cheltuială?

Regimul special, așa cum îl prescrie regulamentul, stipulează: un kg. de pîine, 250 g. de ceai sau lapte, două supe și două mâncări - pentru un pacient pe zi.

Dar regulamentul, deși modificat după război, se orientează după indicele din timp de pace, care a servit la elaborarea lui în 1913. pasă-mi-te, bolnavilor nu li se recunoște o existență actuală, ci una retrospectivă. Legea economiilor bugetare o pretinde...!

Deci, pentru hrana zilnică a unui lepros, administrația destinează 20 de lei. Din această sumă trebuie extrași 12 lei, costul unei pâini. Rămîn 8 lei. Vă dați seama? Un bolnav care are nevoie de un regim special, de regimul pe care însuși regulamentul îl ordonă, trebuie să și-l procure, pe vremea asta de mizerie, din 8 lei!

Am avut curiozitatea să împing investigațiile mele și în acestă direcție. M-am interesat la Ismail, la cei care se ocupă de bucătăria leproșilor, cam ce reușesc să cumpere din această minusculă și inexistentă sumă.

Am primit răspunsul, care, dacă dovedea pentru administrație geniu în valorificarea gologanilor, arată însă că bolnavii mor pur și simplu de foame.

Am cerut și o repartiție, sub formă de alimente, a acestor 8 lei. Am rămas stupefiat de tablou.

Împărțiți această sumă la nevoile unei mese, adică la cantitatea de carne, legume, grăsime etc., ce trebuie să dea o mâncare, mai mult sau mai puțin substanțial pregătită. Cum o scoateți la capăt? Numai 250 g.de carne (la două mese), socotind acest aliment la 30 de lei kg. și s-au dus cei 8 lei. Dar restul, cu ce-l procurați, adică legume, grăsime, zahăr etc.?

Iată de ce administrația, plictisită de socotelile acestea de furnică, a stabilit două regimuri pe săptămînă: trei zile carne, trei zile de post. Numai că, după cum am arătat mai sus, regimul de carne e atît de greu de susținut, încît existența lui e mai mult platonică.

Bolnavii au parte numai de fierturi seci, singurul „menu” ce nu poate compromite un buget de 8 lei!

Am citit mai demult ancheta unor ziariști francezi la leprozeria din Guiana. Și acolo bolnavii au revendicări. Dar ce?

Lapte și vin!

După tratatele medicale, unui bolnav trebuie să i se dea o nutriție echivalentă cu 2500 de calorii. Cu hrana ce o au leproșii, de cîte calorii dispun? Mă întreb dacă au măcar... una!

Am pomenit de multe ori, pînă acum, de elixirul leprosului, preparatul Chaulmoogra, singurul cunoscut și utilizat în tratamentul leprei.

E o emulsie balsamică, administrată sub formă de picături (mergând progresiv de la 15 la 20 pe zi, pentru a reveni puțin câte puțin la punctul de plecare), sau prin injecții. E mai mult un paleativ. Dă oarecare rezultate și de aceea a devenit pentru leproși leacul magic, fără care nu pot întrezări vreo posibilitate de vindecare.

Acest preparat, e adeseori dificil de suportat. Provoacă tulburări gastrice, dureri de stomac etc. Vom vorbi mai încolo de tratamentul bolii. Vrem doar să arătăm acum, și sub acest raport, vitregia administrației față de nenorociții ce-și pun în tratamentul cu Chaulmoogra, toată nădejdea lor exasperată.

Mai întîi – ca și în modul în care se aprovizionează lazaretul cu celelalte medicamente – în loc de 5 kg de ulei pe lună, cât e nevoie, autoritățile sanitare trimit numai un kg. Bieții bolnavi, înainte de a mi se plînge de celelalte lipsuri, mi s-au jeluit că n-au uleiul lor zilnic.

Dar nu numai atît. În altă parte, asistența socială, la curent cu certetările științei, a experimentat cu folos, noi mijoace de tratare mult mai eficace. La unele leprozerii descoperirile au dat chiar rezultate neașteptate.

La noi, cine să se intereseze? Mi s-a spus chiar, că nu demult, institutul de bacteriologie „Profesor dr. Cantacuzino” a cerut ministerului sănătății informații cu privire la leprozeria existentă pentru cercetări științifice. I s-a spus că nu avem așa ceva... Lărgeanca a fost descoperită numai grație faptului că zece bolnavi răzbiți de mizerie și-au luat tălpășița...

Dar să revenim. Am sub ochi o adresă trimisă în anul 1922, de către dr. Morev, fost medic epidemic al orașului Ismail, medicul primar al acestei regiuni.

E vorba de descoperirea unui nou preparat pentru tratamentul leprei, pe care dr. Morev îl propune spre încercare.

Textul adresei și pentru detaliile științifice ce ar interesa publicul și pentru a învedera indiferența organelor noastre sanitare, îl reproducem întreg:


Domnule medic primar,

În publicația engeză „The British Medical Journal” a apărut un articol cu privire la tratamentul leproșilor și a curei acestor pacienți cu derivate din oliul Chaulmoogra. Medicamentul acesta se știe că este cunoscut de mai bine de 30 de ani, dar aplicarea lui îndelungată părea imposibilă, căci prin introducerea lui în organism, provoca serioase tulburări gastrice. S-a căutat să fie administrat sub formă de injecție dar și acest mod provoca efecte dureroase.

Munca îndelungată de aproape zece ani a somităților medicale, printre care dr. Koggers, care afăcut numeroase experimente la leprozeriile din India, și dr. Dean din Honolulu, pentru descoperirea unui preparat neiritabil, a fost încununată de succes. Dr. Koggers pe de o parte, și dr. Dean pe de altă parte, utilizând soluția de nitrat cu Chaulmoogra și derivate etilice, au ajuns la o soluție care a dat rezultatele cele mai bune. A fost aplicată la sute de bolnavi leproși, constatîndu-se după trei luni de cură o ameliorare sensibilă, iar după o cură mai îndelungată (6-12 luni) dispăreau și simptomele clinice și bacteriologice. Rezultatele au fost constatate la aproape 50% dintre bolnavi și chiar la cazuri de boală veche de 20 de ani.

Un laborator englezesc, pe baza indicațiilor acestor medici, a fabricat un preparat neiritant „Moogrol”, pentru injecții intramusculare.

Aș crede că e necesar ca acest preparat să fie încercat pe bolnavii din leprozeria Ismail, atît din punctul de vedere științific, cît și pentru a încerca o vindecare posibilă.

Vă rog, deci, să interveniți la inspectoratul sanitar din Chișinău, pentru obținerea acestui medicament atît de necesar leproșilor de la noi.


Ei bine, după multe demersuri, autoritățile noastre sanitare au consimțit să aducă acest preparat care, după cum rezultă din publicația engleză, a dat rezultate uimitoare în alte părți. Existau astfel speranțe că și nenorociții leproși de la noi vor putea găsi o ameliorare a stării lor și poate, o eventuală vindecare. S-a trimis spre experimentare o cantitate de „Moogrol”. Rezultatele au fost bune.

Ministerul sănătății însă – pentru care leproșii sunt iremediabili condamnați la moarte – a refuzat să mai procure medicamentul, pretextând că e... scump.


Cuvîntul unui medic

- „Și credeți, d-le doctor, că lepra poate fi vindecată?”

- „Ca om de știință, nu mi-e permis să nu cred că odată și odată, savantul va învinge misteriosul bacil... Din nefericire, la noi, această teribilă boală e neglijată. N-avem măcar, posibilitatea – de experiențe nici nu poate fi vorba – să aplicăm un tratament serios potrivit cu noile descoperiri din țările unde există leprozerii”.

... Conversația aceasta a avut loc la Ismail, în cabinetul doctorului Þuchel, medicul primar al județului, și care fusese timp de zece ani conducătorul lazaretului de la Lărgeanca. Eram încă sub terorizanta impresie a vizitei făcute cu două ore înainte în tovărășia d-sale, la colonia blestemată. Plecasem îmboldit de o vagă panică și mă întorsesem cu ea înteagă. Plecasem acompaniat de o colecție de imagini imprecise și obscure – rodul lecturilor – și revenisem încărcat cu priveliști înfricoșătoare, chipuri ireale, din altă lume, ca o faună submarină.

Dr. Þuchel și-a cîștigat toată admirația mea. Nu fiindcă a petrecut zece ani în acest panoptic de monștri, eroism totuși nepotrivit cu simple elogii, ci fiindcă – mișcîndu-se neintimidat, plecîndu-și privirea la numai de zece centimetri de o mînă bălțată de cele mai clasice stigmate, sau conversînd pe un ton stupefiant cu infernala legiune – reușise să echilibreze în mine, o pornire, ce tindea mai mult spre groază, decît spre milă. Mă liniștise.

Am aflat astăzi că acst azil datează din 1916. A fost construit în urma inițiativei d-nei dr. Nacev, soția fostului medic primar de atunci, și cu sprijinul fostului amiral rus Visolghin. Cazurile numeroase de lepră din sudul Basarabiei cereau imperios măsuri de profilaxie și izolarea contaminaților.

La început s-a ridicat o clădire provizorie, un fel de lazaret pe terenul donat de locuitorii comunei Necrasovska Veche, de lîngă Ismail. Ceva mai tîrziu, s-a amenajat pavilionul ce există și astăzi.

Înainte de înființarea leprozeriei la Lărgeanca, exista una la Tichilești, în județul Tulcea, situată într-o regiune mult mai izolată și mult mai prielnică bolnavilor. În timpul războiului însă, leprozeria de la Tichilești a fost distrusă de bombardamentul bulgarilor. O parte din bolnavi au fugit, cei mai mulți însă, au trecut la Lărgeanca. Leproșii aparțin, cum am mai arătat, Olteniei (jud. Olt, Mehedinți și Argeș) și Deltei (Imail, Tulcea, Gura Dunării).

Doi ani lazaretul a fost condus de „Crucea Roșie”, efectiv de d-na Nacev. Apoi a trecut în seama direcțiunii generale sanitare și, mai tîrziu, în aceea a ministerului sănătății.

S-a destinat în buget o sumă – s-a văzut după felul în care sunt îngrijiți bolnavii cât de neînsemnată este – care, cu toate multiplele reclamații, n-a fost majorată din 1918 și până astăzi. Deși scumpetea s-a accentuat covîrșitor, alocația de hrană pentru fiece individ a fost sporită doar cu 4 lei, de la 16 la 20. Bugetul a prevăzut și prevede mereu aceeași sumă pentru întreținerea a 40 de paturi, fără a se ține seamă că numărul bolnavilor a trecut demult de 60, și că astăzi, după fuga celor nouă, e de 51 (de atunci, adică din august 1928, când am vizitat leprozeria, numărul bolnavilor a revenit la 60).

Am vorbit în paginile precedente de teribila boală și de diversele forme în care se manifestă. Dr. Þuchel ne-a completat infomațiile.

Bacilul leprei a fost descoperit de savantul Hansen. Are forma unui bastonaș cu extremitățile subțiate și prezintă mari afinități cu acela al lui Koch. Poate fi colorat mai bine ca celălalt. Remarcabil prin vitalitatea sa și rezistența sa în fața agenților externi,el abundă în leproame.

Bacilul este inoculabil, cu toate că nici astăzi nu se cunosc precis condițiile în care poate fi transmis de la bolnav la omul sănătos. Mulți oameni de știință au negat contagiozitatea; nenumărate sunt totuși cazurile cînd boala a fost determinată direct prin contact sau indirect prin coabitație, întrebuințarea comună a veșmintelor etc.

Se impun deci, măsuri profilactice, în ceea ce privește pe leproși. Influența eredității este destul de contestată.

Originea leprei la noi e destul de obscură. Dacă existența ei în Delta Dunării e oarecum explicabilă, faptul că a dat numeroase cazuri în Oltenia, rămîne nelămurit.

În Franța, unde a existat din timpuri vechi, chiar înainte de cruciade, au mai rămas și astăzi vestigii. Dacă nu mai prezintă astăzi caracterele grave pe care le îmbrăcau odinioară, dacă e împrăștiată, sporadică, fără tendință de extindere, asta nu înseamnă că nu e adevărata lepră, lepra istorică, lepra universală, cosmopolită, înfățișînd pretutindeni aceleași aspecte, aceleași caractere, același proces. Formele ei: mutilantă nervoasă, anestezică, ulceroasă și chiar tuberculoasă, se întîlnesc din cînd în cînd, ca și chipurile leonine, din care și leprozeria de la Lărgeanca prezintă 3 exemplare.

Multă vreme, din cauza multiplelor aspecte ale bolii, lepra n-a fost identificată în Franța. Constatarea existenței sale în regiunile unde nu mai era bănuită, dacă constituie un eveniment științific important, asat nu implică i o prea mare gravitate, căci atenuarea bolii se va putea determina, observîndu-se cît mai sever regulile de igienă.

Căci igienei, indispensabilă profilaxiei se datorează în mare parte o oarecare înviorare a bolanvilor, tratamentul, după cum se știe, nefiind adeseori decît un paleativ.

În ceea ce privește leprozeriia de la Lărgeanca, d-l dr. Þuchel susține că, așa cum este așezată și condițiunile în care viază, constituie un focar de împrăștiere a bolii.

Din punct de vedere profilactic, locul este prea aproape de oraș și de împrejurimile populate, oraganizarea unui astfel de lazaret trebuind să aibă la bază un regim penitenciar și un caracter mănăstiresc.

Leproșii trebuie izolați departe de sate și orașe, departe de drumurile publice.

Personalul, în afară de cel medical și administrativ, trebuie să cuprindă și unul de supraveghere.

„Nu mă jenez să spun” – adaugă distinsul medic – că modul în care funcționează leprozeria de la Lărgeanca, constituie un focar de infecție. Singura măsură în stare să circumscrie primejdia, e să se mute lazaretul al Tichilești, în jud. Tulcea, unde a mai ființat odată. Acest loc este complet izolat și posdă condiții de trai și agrement destul de acceptabile pentru bolnavi atît de exigenți ca leproșii. Într-adevăr există apă, pomi roditori, condiții climaterice favorabile, ce lipsesc complet la Lărgeanca. Bineînțeles că și organele, în a căror competență cade îngrijirea acestor bolnavi, sunt datoare să le înlesnească posibilitatea de trai și de cură. Căci după cum ați observat, sub raportul nevoilor stricte, îngrijirea bolanvilor lasă de dorit”.


Þintirimul leproșilor

Capitolul acesta – de încheiere – n-ar trebui să-l scriu. Gîndesc, că oamenii aceia, pe trei sferturi aparținînd deja celilalte lumi, se cramponează, ca și naufragiații, de scîndura unei speranțe, cu o sfîșietoare tenacitate. Vor să trăiască! Vor să se mîntuie!

Ca și naufragiații, ei nu văd elementul invincibil cu care biata lor epavă se luptă.

Dar strigătul lor de ajutor, nu cheamă nici o mînă salvatoare.

Dar moartea instalată deja în trupul lor, nu poate fi evacuată, decît cu gazdă cu tot.

Și totuși speră.

Nu i-am auzit discutînd între ei, de nu știu ce neprețuit și absurd leac, ajuns printr-un mister al spațiului, la urechile lor?

„Diplomatul” Alexie nu ne-a ținut, pe mine și pe dr. Þuchel aproape un sfert de oră, ca să ne descoasă asupra unui prospect din „Dimineața” (o au din cînd în cînd), referitor la un sanatoriu ce-și lăuda miracolele?

N-au protestat indignați cu toții, cînd dr. Þuchel a avut imprudența să le spună că-i o mistificare?

Minunata virtute a iluziei! Ea îi mai ține – cu toată mizeria ce o îndură – în jurul leprozeriei unde din cînd în cînd îi înviorează prezența doctorului și magia fiolei cu chaulmoogra.

Am dreptul să-i trezesc?

Pot să le amintesc oroarea – ce barbarie! – ce o au veșnic înaintea ochilor, perete în perete cu azilul: cimitirul? Da, cimitirul.

Îl au. Al lor propriu, exclusiv. Căci o administrație ce nu le dă pîine și medicamente a născocit această infernală aberație: în cimitir, la un pas de lăcașul bolnavilor.

Sesizați grozăvia unei atari priveliști, pentru niște nenorociți, ce se silesc să uite că maladia lor e incurabilă, fatală?

Concepeți o mai sinistră răutate, decît a apune sub fereastra unui condamnat la moarte, cu mult înainte de execuție, ghilotina sau spînzurătoarea?

Și doar, nu-i vorba de criminali, de asasini fioroși, de ființe satanice.

E vorba de niște nenorociți, printre care unii copii încă, de niște bolnavi nevinovați, osîndiți la o izolare și la un trai ce cuprind în ele cel mai cumplit destin. Mai era nevoie să fie subliniat cu roșu?

Unde-i îndurarea creștină, unde sunt preceptele evanghelice?

Am spus că acest capitol n-ar fi trebui să-l scriu. Din milă pentru cei 51 de leproși, sub ochii cărora vor veni poate rîndurile acestea. O fac totuși, pentru ca domnii de la ministerul sănătății să-și dea seama că au mai sporit cu una colecția perversităților, pentru ca opinia publică să știe că nu în banchete oficiale și festivități rezidă rostul unei acțiuni frumoase, menirea unui for.


...Îi bănuiam impresionanta prezență. Aș fi vrut totuși să mă fi înșelat din clipa cînd – după vizitarea azilului – l-am întrebat ăe dr. Þuchel, încet:

- „Dar unde sunt îngropați?”

- „Uite colea, după gardul acela!”

M-am cutremurat. Așa de aproape!

Lîngă zidul propriei lor case!

Numai să nu fi auzit vreun nenorocit întrebarea. Timid, m-am întors. Lîngă mine, cu brațele încrucișate într-o poză pe care o cunoșteam deja, un băiat. Nu auzise întrebarea. Înțelesese răspunsul. Se nimerise să fie tocmai un bolnav, a cărui jalnică aventură o știam. Se numește, frumos și eminescian, Gheorghe Cătălin, oltean din Mehedinți, în vîrstă de 19 ani. E aici de 4 ani.

Dar teribila lui soartă i-a rezervat și altă durere. El a fost pricina? „Concediile” nesăbuit acordate unor bolnavi, ce nu știu să se ferească, ce aduc odată cu bucuria vizitei lor acasă, bacilul leprei? Cine poate ști?

Acum doi ani și jumătate, lazaretul a mai primit un pensionar. Răspundea și el la numele de Cătălin (Ion) și era propriul frate al leprosului mai vechi.

S-au revăzut aici, și de atunci, fratele mai mare trebuie să asiste neputincios la suferințele celuilalt, un copil de 15 ani, asupra căruia infernala maladie și-a dezlănțuit toată furia. Nefericitul Ion a ajuns morfinoman.

Cu lacrimi în ochi îmi vorbise Gheorghe de suferințele cumplite ale fratelui său mai mic.

- „Îl dor toate oasele. Nu se mișcă din pat. Când îl apucă durerile, se încovrigă ca atunci când omori șarpele. Își vinde pâinea să-și poată cumpăra morfină. Când n-o are, e vai de viața lui”.

Mai târziu, doctorul mi-a spus că lepra, care provoacă și insuportabile dureri nervoase, reclamă intervenția seringii.

Dar administrația nu poate și nu vrea – pentru consecințele nefaste ce le are – să procure atîta morfină, de câtă au nevoie acești nenorociți.

L-am văzut și eu pe acest biet copil, când am vizitat dormitorul. O umbră. Slab, prăpădit, cu ochii mari, rătăciți, nu făcea decât să ne ceară disperat, mântuitorul stupefiant.

- „Nu vreau mâncare, dați-mi morfină!”

... Înțelegeți de ce am fost impresionat când am dat cu ochii de Gheorghe Cătălin. Era tulburat de ceea ce auzise?

Mi se adresă timid:

- „Îmi dați voie să vă conduc?”

Am traversat curtea. În partea opusă, un gard.

Leprosul a deschis o portiță și, simplu:

„Aci suntem noi îngropați!”

Cum am avut curajul să trec dincolo? Am căutat pe cît posibil să ascund față de ghidul meu nevinovat emoția ce m-a cuprins!

Aici sfârșesc nenorociții? Aici sunt îngropați – după cum mi s-a spus – cinci-șase leproși anual?

În spatele curții, un petec de pămînt, mizerabil îngrădit. Cîteva movilițe, fără nici un semn, și, risipite, patru cruci de lemn, strâmbe, putrezite de intemperii.

Nici o floare. Doar urzici, măselariță și ciulini.

Pe o moviliță dormea un câine. Printre cruci, pășteau cele cîteva oi ale leproșilor, jicărite și aducînd cumplit cu stăpînii lor.

Apoi cât vezi cu ochii, câmpul, un câmp neted și descoperit, ce trebuie să fie teribil iarna.

Imaginea se impuse ochilor mei. Viziunea lui decembrie în pustietatea asta; leproșii strânși laolaltă, tăcuți, zgribuliți, ascultînd gemetele vântului și, în răstimpuri, urletele lupilor hămesiți. Fără voie, mă săgetă un fior.

Lângă mine, Cătălin. Fără să-l privesc, l-am întrebat cu o falsă indiferență:

- „Mulți morți?”

- „Mulți...”

- „Dar de ce atât de puține cruci?”

- „Păi, le mai iau băieții, să facă foc iarna!”