Într-o noapte vijelioasă, în vremea furtunoasă a Revoluției franceze, un tânăr german se înapoia spre locuința sa, la o oră târzie, prin vechile cartiere ale Parisului. Fulgerele străluceau și bubuiturile surde ale tune­tului răsunau pe străzile pustii. Dar se cuvine să vă spun, înainte de toate, câteva cuvinte despre acest tânăr german.
Gottfried Wolfgang era un tânăr de familie bună. Studiase la Göttin­gen câtăva vreme, dar, visător și entuziast din fire, se aventurase curând printre acele doctrine îndrăznețe și adânc spe­culative care i-au dus de atâtea ori la rătăciri pe studenții ger­mani. Viața sa retrasă, hărnicia sa deosebită și natura ciudată a studiilor îi puseseră la grea încercare trupul și spiritul. Sănătatea o avea slabă, iar închipuirea, bolnăvicioasă. Se cufunda în specu­lații abstracte asupra esenței spiritului, ajungând a-și clădi, ca și Swedenborg, o lume imaginară, mai presus de a sa proprie. Se întărise, nu știu cum, în credința că o influență răufăcătoare se exercita asupra lui și că un duh rău încerca să-l prindă în laț și să-l ducă la pier­zanie sigură. Acest gând, frământându-i firea în­tunecată, avea asupra lui efectul cel mai supărător: îl făcea sperios și pesimist; prietenii lui, dân­du‑și seama că suferea de-o boală mintală, hotărâră că leacul cel mai bun ar fi o schimbare a mediu­lui; îl trimiseră deci să-și termine studiile în mijlocul splendorii și veseliei Parisului.
Wolfgang sosi la Paris la începutul Revoluției. În primele clipe, delirul popular îi cuceri spiritul entuziast și deveni un pa­sionat al teoriilor politi­ce și filozofice ale epocii; dar scenele sângeroase ce aveau să urmeze îi zguduiră firea simțitoare, îl dez­gustară de societate și de lume, făvându-l, mai mult ca oricând, să ducă o viață de schimnic. Se retrase într-un apartament izolat din fieful studenților, în Cartierul Latin. Și acolo, pe-o uliță întu­necoasă, nu departe de zidurile austere ale Sorbonei, își conti­nua speculațiile favorite. I se întâmpla să petreacă ceasuri întregi în ma­rile biblioteci pariziene, aceste catacombe ale autorilor dispăruți, scotocind prin vechi depozite prăfuite spre a-și astâmpăra foamea bolnăvicioasă. Era întrucâtva un fel de vampir care se nutrea cu carnea literaturii moarte.
Singuratic și schimnic prin natură, Wolfgang avea totuși un tempera­ment foarte aprins, care se cheltui, o vreme, numai în propria sa imagina­ție. Era prea sfios și prea necunoscător al lucru­rilor de pe lumea asta spre a face avansuri sexului slab; dar ad­mira cu patimă frumusețea feminină, și foarte adesea, în odaia sa retrasă, începea să viseze la formele și chipu­rile întâlnite; iar închipuirea i le îmbogățea cu farmece și desăvârșiri ce depășeau cu mult realitatea.
Când spiritul său se ațâța și se exalta în acest chip, mereu îi revenea același vis, care producea asupra lui un efect extraordinar. Chipul feminin care-i apărea era de-o frumusețe transcendentă și impresia produsă era atât de puternică încât nu se mai putea dez­băra de el. Chipul îl obseda atât ziua cât și noaptea, în vis. Tânărul ajunse să se îndrăgostească păti­maș de această figură ireală de vis. Sentimentul dobândi o asemenea în­semnătate în viața lui și dură atât de mult timp încât deveni una din ideile fixe care obsedează spiritele oamenilor melancolici și care trec câteodată drept nebunie. Acesta era Gottfried Wolfgang, și aceasta era starea sa în momentul când începe povestirea de față. El se întorcea așadar acasă, pe o noapte furtunoasă, pe vechile și întunecoasele străzi ale celui mai vechi cartier al Parisului, Marais. Bubuiturile surde ale tunetului făceau să se cutremure ulițele înguste și casele înalte. Ajunse în place de Grève, unde aveau loc execuțiile publice. Ful­gerele scăpărau deasupra turnurilor înalte ale vechiului palat al Primăriei și își aruncau luminile nesigure asupra pieței. Se dădu înapoi îngrozit, când se pomeni deodată drept lângă ghilo­tină. Chiar în ziua aceea fusese din plin folosită și se înălța acolo, în sinis­tra ei măreție, în inima orașului tăcut și adormit.
Wolfgang simți că i se face greață și, înfiorat, se depărtă de mașina cumplită, când zări, lângă treptele ce duceau spre eșa­fod, o siluetă ghe­muită. Mai multe fulgere puternice scăpărară și-i îngăduiră s-o vadă mai bine. Era o femeie îmbrăcată în negru; ședea pe una din ultimele trepte ale eșafodului, cu trunchiul plecat înainte, cu fața între genunchi, iar părul ei bogat, despletit, se târa pe pământ, șiroind de ploaia ce turna cu găleata. Wolfgang rămase înmărmurit. Era ceva înspăimântător în acest solitar monu­ment al durerii. Femeia părea să facă parte din înalta socie­tate. În acele vremuri de frământări îi era prea binecunoscut că multe capete frumoase, obișnuite odinioară cu dulceața pernelor de puf, nu mai știau unde să-și afle un loc de odihnă. Fără îndoială, era vreo văduvă nenorocită; groaznicul cuțit o adusese la disperare într-o singură clipă și ea stătea acolo, deprimată, cu inima frântă, în marginea unei existențe din care i se smulsese și aruncase în veșnicie tot ce-i era mai drag.
Tânărul se apropie și i se adresă pe-un ton de adâncă com­pătimire. Femeia înălță capul și-l privi cu un aer rătăcit. Spre marea uimire a lui Wolfgang, el văzu atunci, la lumina vie a fulgerelor, chipul ce revenea în toate visurile sale: livid și dez­nădăjduit, și totuși de-o frumusețe răpitoare.
Bântuit de sentimente violente și contradictorii, i se adresă din nou, tremurând. Se arătă mirat că o găsește stând așa, la o oră atât de târzie din noapte, expusă furiei unei asemenea furtuni și se oferi s-o conducă la prietenii ei. Cu un gest semnificativ, ea îi arătă ghilotina.
— Nu mai am nici un prieten pe lume, zise.
— Dar locuință aveți? întrebă Wolfgang.
— Da... în mormânt!
Inima studentului se strânse la aceste cuvinte.
— Dacă un străin, zise el, poate îndrăzni să vă facă o propunere fără a risca să fie rău înțeles, mi-aș îngădui să vă ofer umila mea locuință drept adăpost și pe mine însumi ca prieten devotat. Nici eu n-am prieteni la Paris, nefiind din țară, ci străin; dar dacă viața mea vă poate fi de vreun folos, vă stau la dispo­ziție și mi-o voi jertfi ca să vă apăr de orice rău sau jignire.
Gravitatea și zelul comportării tânărului își produse efectul. Accentul lui străin, de asemenea, grăia în favoarea lui, deosebindu-l de mulțimea banală a parizienilor. Mai mult, adevăratul entuziasm posedă o elocință pe care nu o poți respinge. Necunoscuta deznădăjduită acceptă implicit ocrotirea studentului.
El o ajută, în mersul ei șovăitor, să treacă Pont-Neuf și piața unde fusese răsturnată de populație statuia lui Henric al IV-lea. Furtuna se potolise, se auzeau doar niște tunete depărtate. Tot Parisul se odihnea, vulcanul de patimi omenești dormita pen­tru un timp, strângând forțe noi pentru erupția de a doua zi.
Studentul o conduse pe protejata sa prin vechile ulicioare ale Cartie­rului Latin, merse de-a lungul zidurilor întunecate ale Sorbonei și ajunse în sărăcăciosul hotel unde-și avea locuința. Bătrânul portar, care le deschise, se arătă oarecum surprins văzându-l pe melancolicul Wolfgang însoțit de-o femeie.
Deschizând ușa, studentul roși pentru întâia dată de sărăcia și bana­litatea locuinței sale. Ea se compunea dintr-o singură odaie, un salon de modă veche, împodobit cu reliefuri grele și mobilat extravagant, cu rămă­șițele unei foste splendori; era în adevăr una din acele vile situate aproape de Luxembourg, care aparțineau odinioară nobilimii. Încăperea era înțe­sată de cărți, de hârțoage și de tot ce populează existența unui student; un pat se afla în colț într-un fel de alcov.
Când se aduse o lampă și Wolfgang avu deplin răgaz s-o contemple pe necunoscută, se simți și mai fermecat de frumusețea ei. Fața îi era palidă, dar de-un alb orbitor, pus în valoare de bogăția pletelor negre și dese care alcătuiau o aureolă. Ochii ei mari scânteiau, având în expresia lor ceva straniu și rătăcit. Pe cât se putea judeca, sub rochia neagră, formele-i erau de-o armonie perfectă. Întreaga-i făptură trăda noblețea, deși era îmbrăcată ex­trem de simplu. Din tot ce purta, singurul lucru care aducea oare­cum a podoabă era o panglică lată neagră ce-i înconjura gâtul, prinsă cu o agrafă de diamante.
Studentul se simțea totuși oarecum stânjenit, neștiind ce anu­me să facă spre a primi cum se cuvine ființa părăsită pe care-o luase sub ocroti­rea lui. Se gândi s-o lase pe ea în cameră și să se ducă să-și caute alt adăpost. Dar era atât de fascinat, spiritul și simțurile sale se aflau sub stăpânirea unui asemenea farmec încât nu putea pleca de lângă ea. Și atitudinea ei era acum surprinză­toare și ciudată. Parcă nu-și mai amintea de ghilotină; ai fi spus că durerea i se alinase. Atențiile studentului, care-i câștigaseră din primul moment încrederea, păreau să-i fi câștigat și inima. Era, în mod vădit, tot atât de pasionată, și pătimașii se înțeleg repede între ei.
Pradă acelei beții a momentului, Wolfgang îi declară iubirea sa. Îi po­vesti visul misterios și-i spuse cum pusese stăpânire pe inima lui încă înainte de-a o fi văzut. Adânc mișcată de povestire, ea-i mărturisi că se simțise atrasă către el de-o forță inexplicabilă. Era vremea tuturor îndrăz­nelilor, și în ce privește ideile, și în ce privește faptele. Oamenii se elibera­seră de străvechile prejudecăți și de vechile superstiții. Totul se petrecea acum sub sceptrul „zeiței Rațiunii". Și din toată harababura Vechiului Regim, cele mai de prisos păreau spiritelor celor mai onorabile formele și ceremo­niile căsătoriei. La modă erau cum contractele sociale. Și Wolfgang era prea bun teoretician spre a nu se face ecoul doctrinelor liberale ale epocii.
— De ce să ne despărțim? zise el. Inimile noastre bat la unison; în ochii rațiunii și ai onoarei nu formăm decât o singură ființă. E oare nevoie de niște formule fără nici o valoare pentru a înfăptui contopirea a două suflete?
Necunoscuta asculta cu emoție; se vedea că și ea primise luminile aceleiași școli.
— N-ai nici locuință, nici familie, continuă Wolfgang. Dă-mi voie să fiu eu totul pentru dumneata, sau mai curând să fim unul altuia totul. Dacă e nevoie de vreo formă, o vom îndeplini, voi fi al dumitale pentru totdeauna.
— Pentru totdeauna? îl întrebă cu gravitate necunoscuta.
— Pentru totdeauna și pe vecie! răspunse el.
Străina apucă mâna ce i se întindea:
— Atunci sunt a dumitale, murmură ea. Și căzu la pieptul tânărului.
În dimineața următoare, studentul își lăsă tânăra soție să doarmă și ieși la prima oră să caute un apartament mai încăpă­tor și mai potrivit cu noua lui situație. La întoarcere, o găsi întinsă în pat, cu capul dat pe spate, acoperit de braț. Îi vorbi, dar nu primi nici un răspuns. Apropiin­du‑se s-o trezească și să-și schimbe poziția incomodă, îi luă mâna, dar mâna ei era rece și neînsufle­țită. Fața îi era galbenă și împietrită. Într-un cuvânt, nu mai era decât un cadavru.
Cuprins de oroare și de spaimă, dădu alarma în toată casa. Se pro­duse o zăpăceală grozavă. Fu chemată poliția. Dar când ofițerul de poliție pătrunse în cameră, tresări la vederea cada­vrului.
— Doamne, Dumnezeule! exclamă el, cum a ajuns femeia asta aici?
— O cunoașteți, deci? întrebă grabnic Wolfgang.
— Dacă o cunosc! spuse ofițerul. A fost ghilotinată ieri.
El se apropie, desfăcu panglica neagră de la gâtul cadavrului și capul căzu pe jos!
Studentul începu să urle, cuprins de delir:
— Demonul! Demonul a pus stăpâmre pe mine!... Sunt pier­dut pe veci.
Încercară să-l liniștească, dar în zadar. Îngrozitoarea lui con­vingere că un duh demoniac reînsuflețise cadavrul numai spre pierzania lui îl obseda mereu. Înnebuni și muri într-o casă de nebuni.