Seneca îl salută pe dragul său Lucilius,



Călătoriile acestea, care îmi scutură torpoarea, cred că îmi fac bine și sănătății și studiilor. De ce anume sunt bune pentru sănătatea mea, vezi și tu: cum dragostea de studiu mă face leneș și mă împinge să nu mă îngrijesc de trupul meu, ajung să mă antrenez prin intermediul altora. Îți voi arăta și în ce măsură sunt de folos studiilor: nu am părăsit niciodată lecturile. Căci acestea sunt, după cum judec eu, necesare, mai întâi ca să nu mă mulțumesc cu mine însumi, iar apoi pentru ca, ajungând să cunosc ceea ce au aflat alții, să stau să judec cele descoperite și să meditez la cele ce rămân să fie descoperite. Lectura hrănește spiritul; când este obosit de studiu, ea îl înviorează fără să îl oprească de la studiu.

Însă nu se cuvine să ne mulțumim doar să scriem sau doar să citim: căci unul - vorbesc despre scris - face ca forțele să ne fie mohorâte și să se stingă, iar celălalt face ca vigoarea să se împrăștie și să se topească. Să recurgem pe rând, când la unul, când la celălalt, și să îl strunim pe unul cu ajutorul celuilalt, astfel încât tot ce s-a risipit prin citit să redevină unitar prin scris.

Se cuvine, cum se spune, să facem întocmai ca albinele care zboară încolo și încoace și se așează pe florile bune pentru miere, iar mai apoi depun în faguri și împart ce au luat și, cum zice Vergiliu al nostru,

"mierea cea dulce o toarnă să curgă
Fagurii stupului strașnic umplându-i, nectar și nu alta"*

Nu se știe bine dacă albinele iau din flori un suc care este de-a dreptul miere, ori dacă transformă în această substanță înmiresmată esențele pe care le culeg, amestecându-le și slujindu-se de o calitate anume a suflării lor. (...)

Ca să nu mă îndepărtez însă de subiectul nostru, aș spune că se cuvine să imităm albinele și să deosebim ce am adunat din diverse lecturi, pentru că lucrurile se păstrează mai bine atunci când sunt separate; apoi trebuie să amestecăm licorile acelea felurite într-o singură aromă, folosindu-ne de puterea și strădania spiritului nostru, astfel încât, chiar dacă este limpede de unde provin, ele să fie diferite de sursa lor.

Vedem că în corpul nostru digestia se desfășoară în chip firesc, fără să intervenim cu ceva (alimentele pe care le înghițim sunt o povară doar atâta vreme cât își păstrează caracteristicile și se află solide în stomac; când însă își schimbă starea de dinainte, devin sânge și energie fizică); să facem același lucru cu hrana spiritului, iar când a pătruns în noi, să nu o lăsăm întreagă, ca să nu ne rămână străină.

Să o mistuim cu totul, altminteri ne va hrăni memoria, nu spiritul. Să o îmbrățișăm pe de-a-ntregul și să ne-o facem a noastră: în felul acesta, din elemente felurite se va forma un tot, la fel cum numerele separate, atunci când se face adunarea unor sume mici și felurite, dau un număr unic. Spiritul nostru să facă la fel: să țină ascuns tot ce vine din afară și să arate numai ce rezultă de aici.

Chiar dacă în tine se va vădi vreo asemănare cu cineva pe care l-ai admirat și care te-a marcat profund, aș vrea să-i semeni ca un fiu, nu ca un portret: portretul este lipsit de viață.

"Cum așa? Nu se va înțelege cine este autorul pe care îl imiți în limbaj, în argumentare, în gândire?"

După mine, uneori nu se poate nici măcar bănui, atunci când un om plin de talent își pune pecetea proprie asupra ideilor pe care le-a preluat de la modelul său și cărora le dă unitate.

Nu vezi din câte voci e alcătuit un cor? Cu toate acestea, din toate se naște o singură melodie. Sunt voci înalte, joase, medii; celor femeiești li se alătură cele bărbătești, lor li se suprapun flautele: fiecare voce în parte se estompează și se aud doar toate împreună.

Vorbesc despre cor, așa cum îl cunoșteau vechii filozofi: acum, în reprezentații, interpreții sunt cu mult mai numeroși decât erau odinioară spectatorii dintr-un teatru. Când șirurile de cântăreți umplu toate culoarele de trecere, când băncile sunt înconjurate de trompetiști, iar de pe scenă răsună deodată flaute și instrumente de tot soiul, atunci, din aceste sunete felurite, se naște armonia. Aș vrea ca spiritul nostru să fie la fel: în el să fie belșug de măiestrie, să fie multe precepte, pilde din multe epoci, dar toate adunate într-un singur tot.

"În ce fel se poate ajunge la așa ceva?", întrebi tu. Cu o strădanie fără preget; dacă nu ne vom sprijini pe sfatul judecății, nu vom putea duce nimic la bun sfârșit și nu ne vom putea feri de greșeli. Dacă voiești să-i dai ascultare, ea îți va spune: părăsește pe dată bunurile acestea calpe după care umblă toți; părăsește bogățiile - sunt o primejdie ori o povară pentru cel ce le are în stăpânire; părăsește plăcerile trupului și ale spiritului - ele moleșesc și sting vigoarea; părăsește ambiția - este ceva ce înfoaie fără temei, cu aer gol, fără de margini, îngrijindu-se deopotrivă să nu vadă pe nimeni înaintea sa și pe nimeni alături, suferind de invidie și chiar de una îndoită. Uite ce jalnic este ca acela care trezește invidie să fie, în același timp, plin de invidie!

Vezi palatele oamenilor de vază, porțile acelea prin care se înghesuie cei ce vor să fie cei dintâi când salută în prag? Se încaieră aprig care să fie primul la intrare și încă și mai și după ce se văd înăuntru. Nu te opri dinaintea acestor scări pline de bogății și a intrărilor construite pe terase întinse: aici te găsești pe un teren care nu e doar abrupt, ci și lunecos. Întoarce-te mai degrabă spre înțelepciune și ține-ți privirile ațintite către starea aceea minunată de seninătate și de mare cuprindere ce-i este proprie.

Tot ce pare să iasă în evidență în treburile omenești e dobândit cu greu, pe căi aspre, deși sunt lucruri mărunte, comparabile cu cele umile. Drumul care duce către calea cinstirii este bolovănos. Iar dacă vrei să ajungi pe culmile dinaintea cărora soarta însăși se pleacă, vei vedea mai prejos de tine tot ceea ce oamenii socotesc că este de seamă: cu toate acestea, vei ajunge în vârf mergând pe o cărare netedă. Rămâi cu bine.




*Vergiliu, Eneida, 1, 432 sq.: lat. liquentia mella / stipant et dulci distendunt nectare cellas









(Seneca, Epistole către Lucilius II, Editura Polirom 2008)