“Vrei sa-ti explic mai pe larg. Bine. Nu stiu daca am sa reusesc, caci eu insumi nu-mi pot explica totul. Ti-am scris despre sederea mea printre crestini, despre felul cum se poarta ei cu dusmanii, printre care aveau dreptul sa ma socoteasca si pe mine si pe Chilon si, in sfarsit, despre ingrijirea ce mi s-a dat si despre disparitia Ligiei. Nu, dragul meu. Nu pentru ca sunt fiu de consul m-au crutat. Asemenea considerente ei nu cunosc, l-au iertat doar si pe Chilon, desi eu insumi i-am indemnat sa-l ingroape in gradina. Acestia sunt oameni cum n-a mai vazut lumea pana acum si au o invatatura despre care lumea n-a auzit inca nimic. Altceva nu pot sa-ti spun. Oricine ar vrea sa-i judece dupa conceptiile noastre ar gresi. Dac-as fi zacut cu mana rupta in propria-mi casa, ingrijit de oamenii mei sau chiar familia mea, as fi avut cu siguranta mai mult confort, dar n-as fi avut nici pe jumatate grija de care m-am bucurat printre ei. Afla ca si Ligia este ca ceilalti. Dac-ac fi fost sora mea sau sotia mea, n-ar fi putut sa ma ingrijeasca mai duios. Adesea bucuria ma coplesea, caci imi inchipuiam ca numai iubirea poate inspira atata duiosie. Adesea citeam pe fata si in privirea ei iubirea, si atunci, poate n-ai sa crezi, dar printre acesti oameni simpli, in camera saracacioasa care tine loc de bucatarie si de triclinium, ma simteam mai fericit ca oricand. Nu ! Nu-i eram indiferent. Si astazi inca mi se pare cu neputinta sa cred altfel. Si totusi aceeasi Ligia a parasit locuinta lui Miram fara stirea mea. Stau zile intregi cu capul sprijinit in maini si ma intreb de ce a facut-o? Ti-am scris oare ca singur m-am oferit s-o dau inapoi lui Aulus? Mi-a raspuns ca nu se mai poate. Familia lui Aulus a plecat in Sicilia. Si in afara de asta, toate se afla printre sclavi, si astfel vestea intoarcerii ei ar ajunge la Palatin. Imparatul ar putea s-o ia din nou de la Aulus. Adevarat ! Ea insa stie ca n-am s-o mai urmaresc, ca am renutat s-o iau cu forta. Stie c-o iubesc, ca nu pot trai fara ea, ca as fi dus-o in casa mea prin usa incununata, asezand-o pe blana sfintita in fata focului din caminul meu. Si totusi a fugit ! De ce? N-o mai ameninta nimic. Daca nu ma iubea, ar fi putut sa ma paraseasca de la inceput. Cu o zi mai inainte, am cunoscut un om ciudat, pe un oarecare Pavel din Tars, care mi-a vorbit despre Christos, despre invatatura Lui. Mi-a vorbit cu atata convingere , incat mi se parea ca vad cum se darama temeliile lumii noastre. Acelasi om m-a vizitat dupa fuga ei si mi-a spus: Si iata, imi framant mintea,cautand un inteles acestor cuvinte ; parca le-as fi auzit din gura Pitiei din Delfi. Uneori, mi se pare ca inteleg. Ei care iubesc pe oameni sunt dusmanii vietii noastre, si... ai crimelor noastre. Ea a fugit de mine, ca de un om care apartine acestei lumi. Alaturi de mine ar fi trebuit sa imparta o viata considerata de crestini infama. Ai sa spui ca, de vreme ce a putut sa renunte la mine, n-ar fi trebuit sa fuga. Dar daca ma iubeste si ea? Ar insemna ca a fugit de dragoste. Numai cand ma gandesc la asta si imi vine sa trimit sclavi in toate fundaturile Romei, poruncindu-le sa strige prin case : Atunci insa nu mai inteleg de ce a fugit. Doar nu i-as fi iterzis sa creada in Christos. Eu insusi i-as fi ridicat un altar in atrium. Ce mi-ar fi putut strica un zeu nou in plus si de ce n-as fi putut sa cred in El, eu, care nu prea cred nici in cei vechi? Stiu cu siguranta ca crestinii nu mint niciodata, iar ei spun ca a inviat. Doar un om nu putea sa invie. Pavel din Tars, care este cetatean roman, insa care, ca evreu, cunoaste vechile carti ebraice, mi-a spus ca venirea lui Christos a fost prezisa de mii de ani de catre prooroci. Sunt lucruri miraculoase, desigur, dar oare miracolul nu ne inconjoara din toate partile? Doar inca n-a incetat sa se vorbeasca despre Apollonius din Tyana. Ceea ce sustine Pavel, ca nu exista o multime de zei, ci numai unul singur, mi se pare acceptabil. Si Seneca este de aceeasi parere si inaintea lui au mai fost si altii. Christos a existat, s-a lasat rastignit pe cruce pentru mantuirea lumii si a inviat. Toate sunt absolut sigure, asa ca nu vad pentru ce motiv m-as incapatana sa sustin o parere contrara sau de ce nu i-as ridica un altar, devreme ce era cat p-aci, de exemplu, sa-i ridic unul lui Serapis. Nu mi-ar fi fost greu nici sa renunt la ceilalti zei. Doar nici o minte, cat de inteleapta, nu mai crede in ei. Se pare insa ca numai atat nu-i suficient pntru crestini. Nu-i destul sa-l cinstesti pe Christos, mai trebuie si sa traiesti dupa invatatura lui. Abia aici te trezesti ca marea se deschide in fata ta, iar ei iti cer s-o treci cu piciorul. As fi putut sa le promit si asta, dar si-ar fi dat seama ca-s vorbe goale. Pavel mi-a spus-o deschis. Tu stii cat o iubesc pe Ligia. Stii ca as face orice pentru ea. Dar n-as putea, chiar de mi-ar cere-o, sa ridic pe umeri muntii Soracte sau Vezuviu, nici sa tin in palma Lacul Trasimene, nici sa-mi schimb culoarea ochilor din negrii in albastrii, cum ii au ligienii. Daca mi-ar cere-o, as dori s-o pot face, dar imi depaseste puterile. Nu sunt filosof, dar nici asa de prost cu poate ti-am parut adesea. Iata ce-am constatat : nu stiu cum fac crestinii ca sa-si traiasca ideile, dar stiu in schimb ca acolo unde incepe invatatura lor, acolo se termina puterea romana, se termina diferenta dintre invins si invingator, dintre bogat si sarac, dintre stapan si sclav, se termina cu onorurile, cu Cezarul, si cu randuiala lumii. Pe toate le inlocuieste Christos si legea milei, contrara firii omenesti si simturilor noastre romane. E adevarat ca pe mine Ligia ma intereseaza mai mult decat intreaga Roma si imperiul ei. Nu mi-ar pasa daca ar pieri lumea toata, numai s-o pot avea pe Ligia in casa mea. Dar asta-i altceva. Pentru ei, pentru crestini, nu-i de ajuns sa fii de acord in cuvinte, mai trebuie sa si simti ca asa e bine si sa nu ai in suflet nimic altceva decat credinta. Iar eu, zeii imi sunt martori, nu pot. Intelegi ce inseamna asta? Exista ceva in firea mea care o face sa tresara scarbita de invatatura asta. Chiar daca buzele mele ar slavi-o, chiar daca m-as supune prescriptiilor ei, mintea si sufletul mi-ar spue ca o fac din dragoste pentru Ligia si ca, daca n-ar fi ea, atunci nimic pe lume n-ar fi mai nepotrivit. Si, lucru ciudat, Pavel din Tars intelege asta si o intelege, in ciuda simplitatii si obarsiei sale de jos, acel batran teurgus, cel mai mare printre ei, Petru, care a fost elevul lui Christos. Si stii oare ce fac? Se roaga pentru mine. Cer pentru mine ceva ce ei numesc har. Si pe mine ma incearca doar neliniste si un dor tot mai mare de Ligia.
Ti-am scris ca a plecat in taina, dar, plecand, mi-a lasat o cruce pe care a legat-o singuradin cracute de merisor. Trezindu-ma, am gasit-o langa pat. O am acum in lararum si nu inteleg nici eu de ce ma apropii de ea cu senzatia ca ar contine ceva divin, cu stima si teama. Tin la ea pentru ca e legata de mainile Ligiei, dar o urasc ca ne-a despartit. Uneori, mi se pare ca la mijloc e o vraja, ca magul acela Petru, desi sustine ca-i un simplu pescar, este mai mare decat Apollonius si decat toti care au fost inaintea lui, ca el i-a fermecat pe toti, pe Ligia, pe Pomponia si pe mine insumi.
Zici ca in scrisoarea mea anterioara se simte neliniste si tristete. Este si tristete pentru ca am pierdut-o din nou, este si neliniste pentru ca totusi s-a schimbat ceva in mine. Iti spun sincer ca nu-i nimic mai contrar firii mele decat invatatura asta si totusi, de cand m-am ciocnit cu ea, nu ma mai pot recunoaste. Farmece sau dragoste?... Circe schimba trupurile oamenilor, lovindu-i cu o nuia. Mie mi-au schimbat sufletul. Cred ca numai Ligia a facut asta. Sau mai degraba Ligia prin invatatura asta ciudata pe care a adoptat-o. Cand m-am intors acasa, nimeni nu se astepta sa vin. Credeau ca sunt la Benevent si ca nu ma intorc curand. Am gasit dezordine in casa, sclavii beti dupa petrecerea pe care-o facusera in triclinium-ul meu. Moartea daca ar fi vazut-o s-ar fi speriat mai putin de ea. Tu stiii cum imi tin eu casa cu mana de fier. Cu totii au cazut in genunchi. Unii au lesinat de frica. Si stii ce-am facut? In prima clipa, am vrut sa strig dupa vergi si fier incins. Imediat insa, m-a cuprins rusinea si – n-ai sa ma crezi – mila de amaratii astia; se afle printre ei sclavi batrani, pe care i-a adus inca bunicul meu M. Vinicius, pe timpul lui August, de pe malul Rinului. M-am inchis singur in biblioteca. Imi veneau in minte ganduri ciudate. Crestinii sustin ca nu se cade sa te porti cu sclavii asa cu m-am purtat eu pana acum fiindca si ei sunt oameni. Sclavii au tremurat cateva zile, cu spaima mortii in oase, crezand ca am amanat pedeapsa ca sa nascocesc chinri cat mai ingrozitoare, iar eu nu i-am pedepsit pentru ca n-am putut ! Chemandu-i a treia zi, le-am spus : Auzind asta, s-au aruncat in genunchi, plangand si intinzand mainile spre mine; ma numeau stapan si tata, iar eu – iti spun asta cu rusine- eram miscat. Mi se parea ca vad chipul dulce al Ligiei si ochii ei, plini de lacrimi multumindu-mi pentru purtarea mea. Si, pro pudor !, simteam ca si mie mi s-au umezit pleoapele... Iti marturisesc : nu ma pot regasi fara Ligia. Ma simt stingher, sunt pur si simplu nefericit, tristetea mea este mai mare decat presupui... In ceea ce- priveste pe sclavii mei, m-a pus pe ganduri un lucru. Dupa ce i-am iertat, nu numai ca nu s-au obraznicit, nu numai ca n-a slabit disciplina dar, niciodata teama nu i-a facut atat de zelosi pe cat i-a facut recunostinta. Nu se multumesc sa ma serveasca, dar se intrec sa-mi ghiceasca gandurile. Amintesc de asta numai pentru ca in ajunul plecarii mele din casa crestinilor i-am spus lui Pavel ca lumea s-ar destrama in urma invataturii lui ca un butoi fara cercuri, iar el mi-a raspuns : . Vad ca in anumite cazuri parerea lui poate fi adevarata. Am verificat-o si in relatiile cu clientii mei, care, afland ca m-am intors, s-au adunat curand sa ma salute. Stii ca n-am fost niciodata prea zgarcit cu ei, dar, cum tatal meu din principiu se purta cu ei de sus, i-am urmat exemplul. Acum, vazand mantiile lor tocinte, fetele lor flamande, as simtit din nou ca ma incearca mila. Am poruncit sa li se dea de mancare si le-am vorbit. Catorva le-am spus pe nume, pe unii i-am intrebat de neveste si de copii. Si am vazut lacrimi in ochii lor. Si iarasi mi s-a parut ca Ligia ma vede, ca se bucura si ma lauda... Poate ca am inceput sa bat campii, poate ca dragostea mi-a tulburat mintile. Nu stiu. Atat stiu numai ca am mereu impresia ca ea ma priveste de la distanta si ma tem sa fac orice ar putea s-o intristeze si s-o supere. Da, Caius. Totusi sufletul meu s-a schimbat. Uneori, mi-e bine asa. Alteori, ma framant. Ma tem ca mi-am pierdut vechea barbatie, vechea vigoare, ca poate nu mai sunt capabil nu numai sa discut, sa judec, sa petrec, dar nici sa lupt in razboaie. Nu poate fi altceva decat vraja! M-a schimbat atat de mult, incat, iti marturisesc, pe cand zaceam bolnav, gandindu-ma, m-am convins ca daca Ligia ar semana cu Nigidia, cu Poppea, cu Crispinilla si cu alte divortate de-ale noastre, dac-ar fi la fel de stricata, cruda si usuratica, n-as iubi-o asa cum o iubesc. Intelegi? O iubesc tocmai pentru ceea ce ne desparte. Inchipuieste-ti ce haos se naste in sufletul meu, in ce bezna bajbai, negasind un drum de urmat ! Daca viata poate fi comparata cu un izvor, in izvorul meu in loc de apa curge neliniste. Traiesc cu speranta ca poate am s-o zaresc si uneori sunt convins ca am s-o intalnesc... Ce se va alege de mine peste un an sau doi, nu stiu. Nici sa banui nu pot... Din Roma n-am sa plec. N-as putea suporta societatea curtenilor si, in afara de asta, unica mangaiere, in tristetea mea, este gandul ca sunt aproape de Ligia, ca prin Glaucus, medicul care mi-a promis sa ma viziteze, sau prin Pavel din Tars poate, am sa aflu din cand in cand cate ceva despre ea. Nu ! N-as parasi Roma nici daca mi-ati oferi guvernarea Egiptului. Afla de asemenea ca am poruncit sculptorului sa faca o piatra de mormant pentru Gulo, pe care l-am omorat intr-un moment de furie. Prea tarziu mi-am adus aminte ca el m-a purtat in brate si ca a fost primul care m-a invatat cum se pune sageata in arc. Nu stiu de ce s-a trezit in mine amintirea lui, insotita de regrete si remuscare... Daca are sa te mire ca ti-am scris, am sa-ti raspund ca nici pe mine nu ma mira mai putin, dar ti-am scris purul adevar. Adio!”