Invazia pronumelui personal
Astăzi e simplu să vorbim despre individualitate și personalitate, după cum e simplu să opunem sau să integrăm societății individul. Dar nu a fost întotdeauna așa. Trebuie să ne întoarcem cu vreo patru secole îndărăt.
Cu Montaigne, își face intrarea în cultura europeană pronumele la persoana întîi singular. Era o noutate. Așa o înregistrează orice istoric al culturii, chiar fără a se strădui întotdeauna să vadă ce substrat și ce manifestări necesare avea noutatea. Era noutatea eului, a sinelui individual. Oricît ar fi de egocentric tot ce e om și tot ce e viu, eul nu este resimțit ca atare decît într un ceas mai ridicat al Vieții. El nu e „firesc“, deși ține din plin de natură. (Egocentrică este, în definitiv, și planta, de vreme ce trage totul spre ea; dar nu e și un „eu“.) De aceea și omul se desprinde tîrziu ca eu. Ca și adverbul, pronumele persoanei întîi singular apare abia într un ceas de maturitate și de rafinament al culturii.
S ar putea spune, atunci, că în gramatica vieții istorice se ivește la început pronumele persoanei întîi plural, adică un fel de „noi“, iar abia după aceea s ar naște și persoana întîi la singular. Numai că, fără experiența singularității insului, persoana întîi plural nu are adîncime, valoare spirituală, sens (fără indivizi conștienți, colectivul rămîne gloată). Doar atunci cînd eul se desprinde ca eu poate el cu adevărat intra în dezbatere și compunere cu „noi“.
Dar aici se întîmplă ceva care va face noutatea lui Montaigne și a unei bune părți din lumea de după el. Eul devenit conștient de sine se poate vedea împlîntat și se împlîntă în chip deliberat tot mai deplin într un noi — sau dimpotrivă, poate rămîne un eu închis asupra și care să nu se preocupe decît de pățaniile, ciudățeniile și opiniile sale, iar acest aspect va fi în chip neașteptat înnoitor, la Montaigne și la posteritatea lui. Va sfîrși prin a pune accentul pe autor, nu pe opera propriu zisă: va face din acesta, cu omenescul lui, o rațiune de viață; îi va pune în joc opiniile drept o rațiune supremă despre rațiunea însăși, ridicînd judecata cîte unui autor la demnitatea gîndului, cu sorți de a ajunge la stoicism, dar și cu riscul de a cădea în relativism, scepticism, consimțire la toate, schimb de opinii într o lume în care numai cine nu știe să și facă dreptate nu o are.
Și astfel apare autorul, într un univers de cărturari care pînă atunci nu ținuseră neapărat să și semneze. În Antichitate, satisfacția autorilor secunzi era să și treacă operele ca fiind ale celor mari, cum va face și Leon Battista Alberti, cu comedia sa Philodoxis, pe care vrea s o dea drept comedie antică, descoperită de el. S ar fi putut spune că și mai tîrziu decît Antichitatea, Divina comedie, oricît de legată de Dante în partea I a operei, reprezenta creația unei întregi lumi în orice caz, Shakespeare nu era mai mult decît o iscălitură, atît de mare era opera față de ceea ce știm despre un prea modest om. Într o asemenea lume însă apare dintr o dată autorul. De la Montaigne, și abia de la el încoace s ar spune, orice carte are un autor anumit și dezbate o temă anumită; nu mai vrea sau nu mai poate fi o Summă, o carte despre tot, o Enciclopedie, una a Timpului istoric; nu mai ambiționează să fie Cartea unică, sortită să te însoțească într o lungă călătorie. Este o carte între cărți, a unui autor între autori.
Să ne închipuim, acum, că eul acesta, eliberat de cele din cer și de pe pămînt, așa cum se va fi simțit la finele Evului Mediu, un ins capabil să califice cu adjective tot ce este și să nuanțeze prin adverbe tot ce se întîmplă, să ni l închipuim „blestemat“, ca Montaigne, cu harul scrisului, al gîndului și al culturii. El va trebui să dea expresie unui preaplin lăuntric. Dar despre ce oare va scrie? „Tout est dit“, simte el, și nu mai poți da socoteală, ca autor, despre ceva nou, dacă vrei să oferi „un livre de bonne foy“ — sau, atunci a mai rămas ceva pentru autor, și anume autorul însuși. „Je suis moy même la matieăre de mon livre“, spune cinstit Montaigne în „Prefața“ Eseurilor.
Iată l deci scriind despre singurul lucru ce a rămas nespus în bîlciul cunoștințelor despre lume, și istorisindu ne despre sine (cităm după o ediție ce vrea să redea „paginile nemuritoare“ ale lui Montaigne, Corrêa, Paris, 1939, cu prefața lui André Gide, ediție aleasă aici intenționat spre a ne înfățișa „lamura“operei lui Montaigne) cum că „A la danse, â la paume, â la luite, je n’y ai acquérir qu’une bien fort légeăre et vulgaire suffisance; aă nager, aă s’escrimer, aă voltiger et aă sauter, nulle du tout“ (p. 102). Să ne intereseze oare mai mult relatarea obiceiului de a nu dormi ziua și de a se culca doar după vreo trei ore de la cină? sau că „j’use familieărement de viandes sallées...“? Cel mult cîte un capriciu mai bine formulat: „Quand je danse, je danse; quand je dors, je dors“ (p. 219).
Din fericire, prea numeroasele referiri la maniile și idiosincrasiile unui simplu „eu“ sînt covîrșite de dreptul pe care și l ia acest eu (adînc de tot cîteodată, cuceritor în judecăți întotdeauna) de a comenta tot ce vede și citește. Probabil că André Gide interpretează abuziv acest drept, atunci cînd spune (la p. 14) că, în sens profan, la întrebarea „ce este adevărul?“ Montaigne ar fi putut răspunde: „Je suis la vérité“ (lipsea întregirea „sînt Calea și Viața“, pentru ca răspunsul închipuit să fie o enormitate). Dar atîtea pagini și comentarii adînci, ale operei lui Plutarh, ale călătoriilor, ale convorbirii cu amerindianul, sau cu privire la educație, bătrînețe și moarte, ajung să dea Eseurilor un alt chip decît cel de oglindire a indispozițiilor unui reumatic sau a ceea ce autorul numește „mes conditions et mes humeurs“. Iar cînd citești cîte o însemnare ca: „Nu avem nici putința de comunicare cu ființa, căci orice omenească natură se află statornic undeva la mijloc între naștere și pieire“, te întrebi dacă Montaigne nu și a ratat cu bună știință vocația. În definitiv poate că n a făcut rău.
Totuși cum și a putut pierde timpul cu fleacul acesta care e viața noastră cea de toate zilele? A făcut o pentru că viața noastră nu e un fleac. În ceasul acela, cel puțin, nu era un fleac. E drept, Montaigne este infinit mai interesant în scris cînd nu vorbește despre sine, ci despre gîndul ce i l a trezit altceva. Dar cînd vorbește despre sine este epocal.
Acest lucru l a simțit de la început lumea engleză, în care lui Montaigne i a plăcut atît de mult să stea, o lume unde „eu“ se scrie — întîmplător, dar pînă la urmă necesar și modelator — cu majuscule. Bacon și Shakespeare au înregistrat cu interes scrierile contemporanului lor francez.
Aceeași receptivitate pentru el a avut o posteritatea, pînă la romantici poate, iar apoi din nou veacul nostru. Astăzi vom susține, din perspectiva morfologică deschisă aici, că trebuie să existe un ceas al pronumelui personal, într o cultură completă, și că respectul față de trup (cînd nu e vorba de dușmănie goală față de el) este începutul înțelepciunii.
Jumătate din umanitate — lumea feminină, pentru care te surprinde să vezi că Montaigne nu are mai multă înțelegere — trăiește din respectul față de nevoile trupești și, la treapta superioară, față de trupul propriu, cel puțin în comunitățile creatoare de istorie. Dar așa cum pentru o femeie rafinată trupul este spirit, iar prin grija, bunul gust, frumosul pe care le cultivă, ea exprimă ceva de ordin spiritual, la fel ființa proprie este, pentru bărbat, obiectivarea spiritului, sau alteori condiția știut neștiută a mizeriei lui, de la indigestiile sau buna digestie de care vorbește Montaigne pînă la insomniile sfinților. Trebuie neapărat să te apleci, la o etapă a vieții proprii și a culturii, asupra eului gol goluț, să i vezi reacțiile, dereglările, smintelile sau îndreptățirile, adîncimile în orice caz, deprinzîndu te să citești în varietatea lor — chiar dacă nu ca în trupul zeităților indiene presărat cu ochi — cîte ceva din enigma spiritului întrupat.
Se întîmplă într adevăr ceva de toată mirarea, în anii de după Renaștere, oricît de prost ar părea să sfîrșească astăzi începutul de atunci: întruparea unică este înlocuită de întrupări la plural. Totul, pînă atunci, fusese transfigurat de Întruparea cea mare: și viața omului ca o Imitație, și suferințele sau bucuriile lui, și chipul femeii care, ca Fecioară, nu putea fi redat decît după erminii bizantine, pînă și rănile trupești care, la cei desăvîrșiți, trebuiau să se prefacă în „stigmate“. Acum, dintr o dată contează lucrurile și omul, cu suferințele, pățaniile, bucuriile, și chipul lui. Pe de altă parte, natura ca atare aproape că nu exista mai înainte pentru artele plastice; acum ea capătă identitate și devine peisaj, orice colț al naturii putînd deveni „Natura“. Mai înainte spiritul nu se întrupa în oricine; acum apar „Viețile“, dincolo de Viețile de filozofi (Diogene Laerțiu) sau de eroi (Plutarh), ca în Antichitate, dincolo de Viețile de sfinți, ca în Evul Mediu. Este vorba de vieți de oameni, cu omenescul lor, sau de autobiografii ca a lui Benvenuto Cellini. Orice om care a trăit ceva deosebit pînă la 40 de ani ar trebui să și descrie viața — spunea acesta.
Totuși alte două întruchipări artistice ale eului vor fi precumpănitoare, în cele două veacuri care au urmat lui Montaigne: portretul în pictură și genul literar al romanului. Acestea două oglindesc imagini și situații concrete, de parcă portretul ar fi un expedient în așteptarea fotografiei, iar romanul unul în așteptarea artelor ecranului. Dar a trebuit să apară fotografia, adică exactitatea nudă în redarea unui chip uman, spre a vedea cîtă adîncime și cît adevăr pot fi într un portret, unde expresivitatea unei mîini, spre a nu mai vorbi despre expresivitatea unei priviri, pot vorbi despre spiritul întrupat într un chip de om. Eul triumfă în portret.
Cît despre roman, de la început el se năștea, în ciuda aparenței de a spori simpla anecdotică a lumii, sub îndemnul de a întrupa în istorisirea sa motive de ordin spiritual, de vreme ce se ivea ca roman al societății în Anglia, devine cu autorii francezi roman psihologic și capătă în lumea germană caracter de roman pedagogic și educativ. Dar peste tot și aici începutul îl face interesul pentru acest monstru blajin, care este eul omenesc.
Întrunind portretul cu anecdotica asupra monstrului din sine, Montaigne declară, în „Prefața“ Eseurilor, că se zugrăvește așa cum este („Je veux qu’on m’y voie en ma façon simple...“), adăugînd că o face pentru rudele și prietenii ce ar vroi să l regăsească așa cum era. — Nu o făcea însă numai pentru ei, de vreme ce se grăbea să și editeze lucrarea încă din anii vieții și să pregătească o altă ediție, corectată. O făcea pentru cititorul frate, căruia înțelegea să i arate că este din plin învestit, ca și el, Montaigne, să spună cine este, ce crede și pe ce lume trăiește. Că ne amăgește în felul acesta, și ne dă absurde iluzii, cînd André Gide ne avertizează în „Prefață“ (p. 10) că „succesul Eseurilor ar fi inexplicabil fără extraordinara personalitate a autorului“? Dar nu se poate spune așa, în primul și ultimul rînd pentru că autorul nu vrea să apară drept o personalitate excepțională și își istorisește toate micimile de viață și de gînd, de pregătiri intelectuale ca și lipsa de spirit creator, tocmai spre a se arăta ca toți oamenii. Acesta și este mesajul său profetic: „Fiecare puteți să faceți ca mine, fiecare aveți ceva de spus — sau nimeni nu are nimic de spus.“
Aceluiași Gide, care scrisese ceva mai inspirat parcă în Les Nourritures terrestres: „Nathanaël créa de toi le plus irremplaÎable des êtres“, i se poate da drept replică acum că extraordinarul lui Montaigne este de a ne face pe toți extraordinari, adică de a desființa extraordinarul, lăsîndu ne pe fiecare în propriul și în particularul nostru, lăsîndu ne (pe fiecare în) deci să rămînem niște idiotai pe grecește. Pe temeiul a ce anume poate sugera Montaigne o asemenea îndeletnicire a sinelui, ca și cum orice sine individual ar putea fi reprezentativ? Pe temeiul a ceea ce se numea pe vremuri iluminism.
Peste cîteva decenii, doar, Descartes avea să ofere o admirabilă încercare de a justifica pretențiile iluminismului. Toți avem dreptul de a chema lucrurile la Scaun de judecată, căci „le bon sens est la chose la mieux partagée du monde“. Rămînea istoriei să hotărască un singur lucru: dacă bunul simț se distribuie într adevăr oricărui „eu“, sau dacă nu cumva se distribuie mai degrabă cîtorva „noi“.