Sufletu-mi clocotește ca marea, trupul în mișcările caicului.
Mă sfârșesc între două mări și mă frâng.
Chiar de-aș trece peste șapte mări, chiar de-aș seca șaptezeci de râuri,
Setea-mi nu se potolește, nu se potolește.
Adevărul are patru laturi, în mine se zbat șapte,
Asemeni unor martori; eu în delirul lor alb, rotund.
Și de-ar jindui de opt ori raiul, și de-ar veni o mie de hurii
Ca să-mi abată sufletul, ce preț să cer oare?
Doar cei ce știu calea slovei în iubiri se usucă.
Sunt, ca Mansur*, eretic, spânzurați-mă devreme,
Căci mă fur dulce, mă fur dulce cu veselie.
Adevărule, vino, ucide-mă aici, nu mă lăsa dincolo.
Asta-i dorința încrustată în vocea lui Yunus Emre.


*Răzvrătit împotriva canoanelor religioase. (n. tr.)

(traducere de Nicolae Ioana și Nevzat M. Yusuf)